Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 august 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Elias a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor:
- anularea deciziei nr. 7939/01.08.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor;
- obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei decizii prin care să admită cererea de despăgubiri a reclamantului pentru suma de 7.338,52 RON;
- obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, la plata către reclamant a sumei de 7.338,52 RON.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1017 din 7 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Elias, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia FGA nr. 7939/01.08.2017 şi a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să se admită cererea de plată a reclamantului pentru suma de 7.338,52 RON, precum şi să plătească reclamantului această sumă.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei anterior menţionate, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin determinarea concretă a prejudiciului în lipsa evaluării prealabile a autorităţii administrative şi obligarea directă a FGA la plata sumei de 7.338,52 RON.
Prin decizia nr. 7939/01.08.2017, FGA a respins cererea de plată nr. x/08.06.2017), pentru lipsa calităţii de creditor a reclamantului din perspectiva art. 4 din Legea nr. 213/2015, ceea ce nu a implicat o analiză pe fond a cererii de plată.
Ca atare, nefiind efectuată o analiză pe fond a cererii de plată în sensul evaluării şi stabilirii în concret a prejudiciului şi actul administrativ litigios neconţinând vreo verificare sub aspectul sumelor cuvenite, cu toate că, dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicţie pentru instanţa de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, în opinia recurentului-pârât FGA, instanţa era învestită să procedeze la un control de legalitate şi temeinicie a actului strict în limita celor cuprinse în corpul acestuia.
Prin urmare, dispoziţiile primei instanţe în sensul de a obliga FGA la emiterea unei decizii de plată şi totodată, de a-l obliga pe acesta direct la plată, fără o reanalizare pe fond a pretenţiilor reclamantului, constituie o imixtiune a instanţei de judecată în competenţa proprie a FGA, îndeosebi din perspectiva art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, text legal prin care se instituie în competenţa exclusivă a Comisiei Speciale din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraţilor «aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi».
Circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015.
Prin raportare la art. 4 din Legea nr. 213/2015, referitor la creanţa invocată de unitatea spitalicească susţine recurentul-pârât că aceasta nu rezultă dintr-un raport de asigurare, mai mult, spitalul nu este "creditor de asigurare". A arătat în acest sens şi că, atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare, cât şi Legea nr. 213/2015 [art. 3 alin. (1) lit. c), art. 4 alin. (1) lit. a)] definesc creanţa de asigurare ca fiind creanţa creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare, cu precizarea că textele menţionate reprezintă o transpunere în legislaţia internă a Directivei 2001/17/CE. Faţă de acestea, dat fiind şi scopul prevăzut de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţiilor, autoritatea are în sarcină garantarea plăţilor despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenţei valabile a unui contract de asigurare, iară nu a celor avându-şi izvorul în alte raporturi juridice, cu menţiunea că sunt creanţe de asigurări numai acele creanţe reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelalte urmând a fi obţinute de către creditorii societăţii de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală, ipoteză susţinută inclusiv de dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cu care creditorii de asigurări pot urma, la alegere, fie procedura prevăzută de legea specială, fie procedura falimentului, aceasta din urmă fiind calea de urmat şi pentru creditorii de asigurări ale căror creanţe depăşesc plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 din Legea nr. 213/2015.
În ce priveşte subiectele dreptului de solicitare despăgubiri direct de la asigurător, a arătat recurentul-pârât că unitatea medicală nu se subscrie categoriei persoanelor îndrituite prin lege să se îndrepte direct împotriva asigurătorului, şi, pe cale de consecinţă, în subsidiar, în caz de imposibilitate, împotriva Fondului de Garantare a Asiguraţilor, prin formularea unei acţiuni în preteţii civile a unei cereri în despăgubire, cât timp nu are calitate de persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri. În fapt, unitatea spitalicească este un furnizor de servicii medicale care, acordând asistenţă medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiate de acesta, potrivit legii, este în drept să îşi recupereze cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului. Ca atare, invocând în privinţa unităţii medicale, lipsa unui temei legal şi implicit a unei calităţi procesuale active, în eventualitatea exercitării unei acţiuni îndreptate direct împotriva asigurătorului, susţine recurentul-pârât că unităţile spitaliceşti au alte instrumente puse la dispoziţie de legiuitor pentru recuperarea cheltuielilor, şi anume, constituirea ca părţi civile în cauzele penale, având dreptul de a acţiona strict vinovatul de producerea accidentului care este asigurător RCA (art. 320 din Legea nr. 95/2006).
În fine, acesta a opinat în sensul că unităţile medicale nu pot acţiona direct asiguratorul, astfel cum rezultă din prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu privire la care a invocat Decizia nr. 22/2017 a ÎCCJ - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.
4. Apărările formulate în cauză
La dosarul instanţei de recurs a fost înregistrată întâmpinare prin care intimatul-reclamant Spitalul Universitar de Urgenţă Elias a invocat excepţia inadmisibilităţii şi excepţia nulităţii recursului (respinse de ÎCCJ-SCAF la termenul din 17.02.2021), iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că nu sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., sentinţa de fond fiind legală şi temeinică.
II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Prin cererea de plata înregistrata la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x din data de 08.06.2017, reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Elias a solicitat efectuarea plaţii sumei de 7.338,52 RON RON din disponibilităţile F.G.A., pentru dosarul de daună numărul x referinţa FGA x, sumă solicitată în baza sentinţei definitive pronunţate în dosarul penal nr. x/2013, prin care s-a dispus obligarea S.C. A. S.A. în calitate de parte responsabilă civilmente, cererea fiind respinsă prin decizia FGA nr. 7939/01.08.2017, prin raportare la o pretinsă lipsă a calităţii de creditor de asigurare în privinţa reclamantului, invocându-se că suma nu rezultă dintr-un raport de asigurare.
În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Spitalul Universitar de Urgenţă Elias a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 7939/01.08.2017 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 7338,52 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate B..
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care a fost obligat să emită o nouă decizie de soluţionare a cererii de plată pentru suma de 7.338,52 RON, precum şi să plătească reclamantului această sumă, formulând critici de nelegalitate, în drept, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ.
Referitor la criticile recurentului-pârât subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, raportat la conţinutul acestora, în cauză nu sunt incidente aceste dispoziţii, întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
În consecinţă, Înalta Curte va examina recursul dedus judecăţii prin prisma motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate de pârât fiind circumscrise acestui caz de casare.
Recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 şi art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.
Sub acest aspect, se constată că prin sentinţa penală nr. 373 din data de 2 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Moineşti în dosarul nr. x/2013 s-a recunoscut Spitalului Universitar de Urgenţă Elias calitate procesuală în raportul juridic de dezdăunare decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea victimei B., urmare săvârşirii unui accident de circulaţie de către numitul C., asigurat de răspundere civilă la A. S.A., constatându-se că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi.
În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul Universitar de Urgenţă Elias are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.
De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".
Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".
În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reţinut instanţa de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând în acţiunea civilă exercitată de Spitalul Universitar de Urgenţă Elias pretenţiile acestuia în cuantum de 7.338,52 RON în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.
Prin urmare, despăgubirea menţionată este o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută şi sancţionată ca atare o acţiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deţinut de autorul prejudiciului.
Instanţa de control judiciar aminteşte că, în materie penală, este consacrat dreptul de opţiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluţionarea pretenţiilor sale civile pe calea acţiunii civile promovate la o instanţă civilă şi promovarea unei acţiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege, ambele variante juridice conferind părţii vătămate posibilitatea de a acţiona în justiţie în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.
Este adevărat că sentinţa penală nr. 373 din data de 2 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Moineşti în dosarul nr. x/2013 nu are autoritate de lucru judecat faţă de litigiul de faţă, având un obiect diferit, însă aspectele dezlegate se impun cu putere de lucru judecat şi în această cauză.
Deşi dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004 operează în aparenţă cu noţiuni autonome, acestea au acelaşi înţeles şi întindere cu cele prevăzute de C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România. Noţiunile de persoană îndreptăţită să primească despăgubiri sau de creanţă de asigurare au fost analizate, discutate şi soluţionate de Judecătoria Moineşti în dosarul nr. x/2013, care în soluţionarea laturii civile cu care a fost învestită a stabilit că Spitalul Universitar de Urgenţă Elias este îndreptăţit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.
Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile şi acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condiţiile legii de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societăţii A. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.
Aşa fiind, în temeiul obligaţiei de garanţie legală pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă şi cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se a mai pune în discuţie în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească cu exigenţele procesuale specifice.
Într-adevăr, aşa cum susţine recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat şi asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Universitar de Urgenţă Elias este terţa persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.
Prin urmare, refuzul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraţilor de a aproba cererea de plată nr. x/08.06.2017 în sumă de 7.338,52 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare este nelegală, astfel că hotărârea instanţei de fond care a sancţionat acesastă conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1017 din 7 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2021.