Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 septembrie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 8337/08.08.2017 emisă de FGA şi acordarea despăgubirilor cuvenite conform devizului şi cererii de plată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1900 din 20 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei anterior menţionate, a declarat recurs reclamantul A..
În motivarea căii de atac invocă în esenţă o lipsă a culpei sale cât priveşte neconformarea la termenul legal prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 pentru depunerea cererii de despăgubire (necunoaşterea faptului că societatea B. este în faliment ori a datei când hotărârea de deschidere a procedurii falimentului a rămas definitivă şi nici a faptului că avea la dispoziţie un termen de 90 de zile pentru formularea unei cereri motivate în vederea acordării despăgubirilor etc).
În concluzie, pentru toate argumentele invocate, mai cu seamă în faţa primei instanţe, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.
Cererea de recurs nu este întemeiată în drept.
4. Apărările formulate în calea de atac a recursului
La dosarul instanţei de recurs a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care se solicită respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.
În apărare, intimatul-pârât susţine legalitatea deciziei de respingere la plată a cererii de despăgubiri, formulată de recurentul-reclamant, pentru motivul neconformării la termenul legal de depunere [90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului sau a naşterii dreptului la creanţă în cazul dreptului născut ulterior momentului antereferit, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015]. În acest sens, a precizat intimatul-pârât data deschiderii procedurii de faliment împotriva B. S.A. (încheierea pronunţata la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bucuresti - sectia a VII-a civila) şi momentul rămânerii definitive a acesteia (28.04.2016), de la care a şi început să curgă termenul de 90 zile, la care s-a făcut referire în precedent (pentru ipoteza legală a creanţelor născute anterior rămânerii definitive), şi care s-a împlinit la 28.07.2016. Raportat la datele anteindicate, intimatul-pârât arată că reclamantul a depus cererea de plată în data de 15.11.2016, ulterior datei de 28.07.2016, motiv pentru care Fondul a şi respins-o ca tardiv formulată, prin Decizia nr. 8337/08.08.2017. Totodată, arată intimatul-pârât şi faptul că în faţa primei instanţe reclamantul-recurent a recunoscut neconformarea la termenul prevăzut de lege pentru depunerea cererii de plată.
Faţă de cele expuse, consideră corectă constatarea instanţei de fond a depăşirii termenului imperativ de 90 de zile şi soluţia pronunţată în consecinţă, de respingere a acţiunii, ca nefondată.
Suplimentar, a arătat intimatul-pârât şi că termenul de decădere din dreptul substanţial nu este susceptibil de repunerea în termen - pentru că sancţiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv, cu menţiunea că FGA a apreciat că acest termen este unul imperativ, nerespectarea lui atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Totodată, nefiind un termen de prescripţie, acestuia nu îi sunt aplicabile regulile specifice acestor termene.
Cât priveşte faptul că recurentul-reclamant invocă necunoaşterea legii ca fiind una dintre cauzele de nerespectare a termenului de depunere a cererii de plată în termenul legal de 90 de zile, intimatul-pârât susţine că petentul nu-şi poate invoca propria culpă spre a înlătura sancţiunea decăderii.
II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant nu a încadrat recursul într-unul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă, în raport de criticile de nelegalitate invocate, constată că acestea se circumscriu cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.
Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/15.11.2016, reclamantul A. a solicitat plata sumei de 700,18 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor efectuate la autoturismul său, avariat în evenimentul rutier care a avut loc la data de 21.06.2015.
Prin decizia contestată nr. 8337/08.08.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată ca tardivă, cu motivarea că această cerere a fost formulată şi depusă de petentul A. după expirarea termenului legal de 90 de zile de depunere a cererilor de plată la FGA pentru asigurătorul B. S.A. în faliment, termen expres prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015.
Instanţa de fond, soluţionând cauza, a respins acţiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menţionate, reţinând legalitatea acesteia.
Criticile la adresa legalităţii sentinţei civile recurate grefate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, hotărârea primei instanţe reflectând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente.
Astfel, Înalta Curte reţine că analiza cererii de plată şi a dosarului de daună s-a realizat de către autoritatea pârâtă ţinându-se seama de prevederile legale, art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data naşterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancţiunea nerespectării acestui termen prevăzut de norma specială şi norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obţine plata de despăgubiri din disponibilităţile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.
Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.
Înalta Curte constată că deschiderea procedurii de faliment a B. S.A. s-a realizat prin încheierea din 03.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2015, hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.
Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în cauză ne regăsim în prezenţa unui drept de creanţă născut anterior deschiderii procedurii de faliment.
În situaţia în care dreptul de creanţă al recurentului-reclamant s-a născut anterior deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în cazul creanţelor de asigurări existente la acel moment, s-a împlinit la data de 28.07.2016, aceasta fiind data limită până la care creditorii trebuiau să învestească Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu cererile de acordare despăgubiri.
Or, aşa cum rezultă din actele dosarului, cererea de plată adresată de reclamant la data de 15.11.2016 este formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Aşa fiind, constată instanţa de recurs că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de acesta în memoriul de recurs nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.
Susţinerea recurentului-reclamant în sensul că nu a avut posibilitatea să depună cererea de despăgubire în termen, întrucât B. nu l-a notificat că se află în procedura falimentului şi nici că avea la dispoziţie un termen de 90 de zile pentru formularea unei astfel de cereri, nu poate fi reţinută ca o împrejurare de natură a justifica nerespectarea de către reclamant a termenului legal prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 pentru depunerea cererii de despăgubire.
Astfel, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 (art. 43), notificarea creditorilor se publică în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă, ca şi hotărârea de deschidere a procedurii falimentului. Aşadar, formalităţile de publicitate fiind îndeplinite în modalitatea precizată, hotărârea definitivă de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului B. nu trebuia să îi fie comunicată recurentului-reclamant, cum greşit susţine acesta.
Pe de altă parte, termenul de decădere de 90 de zile este prevăzut în art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor ce este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667/02.09.2015. Aceeaşi prevedere referitoare la termenul de 90 de zile de depunere a cererii de plată se regăseşte şi în prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015 care este publicată în Monitorul Oficial nr. 550/24.07.2015.
În contextul în care termenul referit este dat de lege, nu B. este cea care trebuia să îl notifice pe reclamant cu privire la termenul de 90 de zile, neexistând din punct de vedere legal o astfel de obligaţie pentru aceasta. De altfel, prin aceste susţineri, recurentul-reclamant ar încălca principiul general de drept potrivit căruia nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii.
Prin urmare, reţinând că decizia nr. 8337/08.08.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1900 din 20 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2021.