Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la această instanţă sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, solicitând anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/17.04.2019 şi a deciziei nr. 4023/23.07.2019 privind soluţionarea contestaţiei administrative.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 110 din 1 noiembrie 2019, a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi a anulat decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/17.04.2019 emisă de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi decizia nr. 4023/23.07.2019 privind soluţionarea contestaţiei administrative, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă arată că că soluţia instanţei de fond a fost pronunţată pornind de la premise greşite, fiind întemeiată pe de o parte pe faptul că obligaţiile fiscale pentru care a fost declarată insolvabilitatea societăţii au fost stabilite prin Decizia de impunere nr. x/30.03.2018, iar pe de altă parte, pe faptul că "reclamantul consideră că nu avea obligaţia calculării şi achitării obligaţiilor fiscale constând în impozit pe profit suplimentar şi impozit pe veniturile jucătorilor, realizate din jocuri de noroc".
Existenţa Deciziei de impunere nr. x/30.03.2018 este un fapt neconstestat de părţi, iar caracterul executabil al actului administrativ rezultă din dispoziţiile legale.
Prin Decizia nr. 371512/1/17.04.2019 s-a decis angajarea răspunderii reclamantului cu debitorul insolvabil S.C. B. S.R.L., faţă de faptul că obligaţiile fiscale cu care această societate figurează ca neachitate, depăşesc valoarea bunurilor şi veniturilor urmăribile identificate faptic şi evidenţiate scriptic.
În urma măsurilor de executare silită întreprinse de reprezentanţii A.J.F.P. Braşov nu au fost recuperate obligaţiile fiscale datorate bugetului general consolidat al statului de către S.C. B. S.R.L., motiv pentru care a fost declarată starea de insolvabilitate a societăţii prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/05.11.2018, transmis prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire şi comunicat la data de 16.11.2018.
Astfel, analizând evoluţia nivelului obligaţiilor fiscale, cât şi vechimea acestora, rezultă că administratorul şi asociatul societăţii a acţionat în interes propriu dispunând continuarea unei activităţi care produce prejudicii pentru bugetul de stat, acţiuni care nu pot decât să conducă la concluzia relei credinţe şi care de altfel au condus şi la crearea stării de insolvabilitate a societăţii.
Deşi a înregistrat venituri substanţiale şi disponibilităţi băneşti, agentul economic prin administrator şi/sau asociat, cu rea credinţă, nu a achitat datoriile către bugetul consolidat al statului. Totodată, cu rea-credinţă, administratorul şi asociatul debitoarei nu a achitat obligaţiile fiscale datorate bugetului consolidat al statului, deşi din încasarea creanţelor ar fi trebuit să o facă.
Prin decizia de impunere nr. x/30.08.2018, au fost stabilite suplimentar obligaţii fiscale reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, respectiv impozitul pe veniturile jucătorilor realizate din jocuri de noroc, pentru perioada 30.08.2013 - 30.06.2017, însă instanţa a reţinut în mod eronat faptul că acest fapt ar face dovada lipsei relei credinţe a reclamantului.
În ceea ce priveşte neîndeplinirea de către reclamant, în calitate de administrator al societăţii aflate în stare de insolvenţă încă din luna martie 2018, a obligaţiei de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei.
Societatea se afla în stare de insolvenţă de 1 an şi 27 de zile prin raportare la data emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare.
Omisiunea administratorului de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei în termenul prevăzut de Legea nr. 85/2014, este de natură a naşte o prezumţie de rea-credinţă în sarcina sa, care poate fundamenta angajarea răspunderii solidare conform art. 25 din Noul C. proc. civ. Fiscală.
Astfel, organul fiscal a indicat că a condus la concluzia relei-credinţe continuarea activităţii care producea prejudicii bugetului de stat şi care au condus la crearea stării de insolvabilitate a societăţii, neîndeplinirea obligaţiei legale de cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate, neachitarea obligaţiilor bugetare, nepunerea la dispoziţia organelor fiscale a documentelor contabile.
Obligaţiile fiscale indicate în decizia contestată erau scadente începând cu luna martie 2018, fiind acumulate până la data de 17.04.2019, în cunatum de 18.586.908 RON.
Or, faţă de faptul că în perioada în care reclamantul a avut calitatea de asociat şi administrator, deşi obligaţiile fiscale erau scadente, în perioada intermediară au fost valorificate active, însă nu a achitat nici parţial aceste obligaţii fiscale, rezultă că este probată reaua-credinţă a acestuia.
Cu privire la înstrăinarea sau ascunderea, sub orice formă, a activelor debitorului, potrivit datelor furnizate organului fiscal de către instituţiile care evidenţiază astfel de bunuri sau cele care rezultă din bazele de date, rezultă că societatea debitoare nu figurează cu bunuri faţă de cele declarate în bilanţ.
Astfel, comparând aceste date cu datele din bilanţul contabil depus de societate la 31.12.2017, rezultă că sunt nelegale aspectele reţinute de către instanţa de fond.
În cuprinsul celor 2 acte administrativ-fiscale, organul fiscal şi structura cu atribuţii în soluţionarea contestaţiei administrative au detaliat pe larg care au fost împrejurările de fapt care au condus la concluzia necesităţii angajării răspunderii reclamantului, în calitate de administrator şi asociat al societăţii debitoare, istoricul acestora, susţinut prin înscrisuri, neputând fi calificat drept "prezumţii", acestea constituind probe.
Pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului este suficient a exista, ca formă de vinovăţie, chiar şi culpa levis-neglijenţa, în condiţiile în care însăşi legea fiscală prevede, ca element subiectiv, ca administratorul să fi acţionat cu rea-credinţă.
Cu atât mai mult, reaua credinţă este dovedită în cauză, în condiţiile în care, din modul de operare al reclamantului rezultă că acesta a acţionat, în calitatea sa de administrator al societăţii debitoare, cu forma de vinovăţie a intenţiei indirecte, acesta prevăzând consecinţele nefaste ale inacţiunilor sale (de a achita din datoria înregistrată faţă de bugetul consolidat de stat) şi, deşi nu le-a urmărit (caracteristic intenţiei directe), le-a acceptat a se produce (caracteristic intenţiei indirecte), în mod cumulativ (prin aceea că nu şi-a îndeplinit în timp util obligaţia legală de a solicita cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
Sintetizând: în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada nelegalităţii/netemeiniciei actelor administrativ fiscale în discuţie, soluţia instanţei de fond de a le anula este nelegală.
Prin urmare, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, din realitatea evenimentelor, rezultată pe baza probelor administrate în cauză, urmează să se constate faptul că sunt îndeplinite toate condiţiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. b) c) şi d) Cod.proc.fiscală, pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului, fiind dovedite în cauză atât starea de insolvabilitate a societăţii debitoare, cât şi reaua credinţă a acestuia a cărei atitudine omisivă a fost determinantă pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Având în vedere pasivitatea reclamantului, contrară acestor elemente prin raportare la îndatorirea asociatului şi administratorului de "a face" pentru a respecta şi îndeplini obligaţiile stabilite de lege, reclamantul nu au manifestat diligenţa unei persoane de bună credinţă, inacţiunea sa în sfera şi accepţiunea codului de procedură fiscală fiind calificată, într-o manieră lipsită de echivoc, rea credinţă.
Emiterea deciziei privind angajarea răspunderii solidare s-a realizat în conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum şi în conformitate cu dispoziţiile O.P.A.N.A.F nr. 127/2014.
Conform extrasului ONRC, a rezultat că reclamantul are calitatea de asociat şi administrator al societăţii B. S.R.L. de la data de 12.04.2016 şi până în prezent.
Angajarea răspunderii solidare a reprezentanţilor statutari ai societăţii în temeiul art. 25 Codul de procedură fiscală constituie un remediu la îndemâna organelor fiscale pentru recuperarea obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil.
Decizia de angajare a răspunderii solidare contestată de reclamant a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Codul de procedură fiscală.
Din documentele dosarului rezultă că sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii solidare a reclamantului A. cu debitoarea S.C. B. S.R.L., rezultând că există un prejudiciu (debitele pentru care a fost declarată starea de insolvabilitatea a societăţii), o faptă ilicită reglementată de norma specială, legătura între prejudiciu şi fapta ilicită (insolvabilitatea fiind determinată de neachitarea obligaţiilor de plată la bugetul general consolidat), precum şi o formă de vinovăţie (care poate fi şi culpă levis - neglijenţă, neexistând o dispoziţie care să oblige la dovedirea intenţiei directe).
În consecinţă, în mod contrar celor reţinute de către instanţa de fond, sunt îndeplinite toate condiţiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului, fiind dovedite atât faptul existenţei obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât şi reaua credinţă a asociatului/administratorului a cărui atitudine omisivă a fost determinantă pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, raportat la prevederile O.P.A.N.A.F. nr. 90/2016 societatea, prin reprezentant legal, avea posibilitatea de a depune la sediul A.J.F.P. Braşov, cerere privind dosarul de eşalonare, în vederea stingerii obligaţiilor fiscale datorate la bugetul general consolidat al statului, însă aceasta nu a făcut demersurile necesare în vederea obţinerii acestei facilităţi.
În ceea ce priveşte lipsa dovedirii în cauză a relei credinţe reţinută în cauză de către instanţa de fond, aceasta nu este întemeiată, iar instanţa de fond a pronunţat soluţia fără a avea în vedere acele aspecte obiective care, în mod indirect, fac dovada îndeplinirii acestei condiţii.
Raportând aceste date legale şi doctrinare la împrejurările de fapt reieşite din probele depuse în cauză, urmează să se reţină faptul că prin faptele sale reclamantul a provocat o stare totală (dovedită prin înscrisurile ataşate la dosar) de insolvabilitate, iar asupra acesteia nu se poate concepe în mod pertinent că reclamantul în cauză nu şi-a reprezentat această stare.
În sensul stabilirii conţinutului noţiunii de fraudă practica şi doctrina au relevat că este suficient a se proba faptul că persoana cunoştea faptul că în urma faptelor săvârşite se iveşte sau se agravează starea de insolvabilitate a debitorului administrat, cu efectul prejudicierii creditorilor săi, despre care se cere ca acesta să aibă cunoştinţă. Altfel spus, se cere împlinirea condiţiei "cunoaşterii păgubirii creditorilor", astfel că, odată probat acest fapt, se probează şi intenţia (indirect - respectiv nu a urmărit, dar a acceptat) frauduloasă.
Este drept că, potrivit art. 14 alin. (2) Cod.civ., buna-credinţă se prezumă, însă această prezumţie este relativă. Proba contrară în cauza de faţă s-a făcut, iar reclamantul nu poate afirma valabil faptul că nu a cunoscut faptul că prin abandonarea societăţii al cărei reprezentant a fost, nu se va provoca şi agrava starea de insolvabilitate a societăţii.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a prezentei cauze până la soluţionarea dosarului x/2019, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti formulată în temeiul art. 413 alin1 pct. 1 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata "când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi".
Textul legal citat consacră un caz de suspendare legală facultativă, din moment ce instanţa "poate" suspenda judecata.
Pentru a suspenda judecata cauzei pentru acest motiv, instanţa este datoare să aibă în vedere nu numai legătura dintre cauze, ci şi oportunitatea suspendării.
Ca să poată dispune suspendarea este necesar ca soluţionarea procesului ce urmează a se suspenda să depindă de soarta altui proces, în sensul că soluţionarea cererii de chemare în judecată să fie influenţată de existenţa sau inexistenţa unui drept ce formează obiectul altei judecăţi.
Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru a se dispune suspendarea judecăţii cauzei.
Înalta Curte constată că ambele cerinţe impuse de dispoziţiile art. 413 alin. (1) C. proc. civ., respectiv ca dezlegarea procesului să depindă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept, iar acel drept să formeze "obiect al unei alte judecăţi", respectiv să fie cercetat de o altă instanţă, nu sunt îndeplinite.
Modul de soluţionare a contestaţiei formulată de B. S.R.L. împotriva actelor administrativ fiscale născute în urma controlului fiscal, vizează aspecte complet diferite, responsabilităţi diferite şi finalităţi diferite.
Decizia de angajare a răspunderii solidare a administratorului pentru pasivul societăţii se întemeiază pe prevederile art. 25 lit. d) Codul de procedură fiscală, ceea ce înseamnă ca speţa de faţă presupune înainte de orice existenţa unei răspunderi civile delictuale din partea administratorului societăţii, care, cu rea credinţă, ar fi determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Noţiunea de prejudiciu este proprie răspunderii civile şi nu trebuie confundată cu noţiunea de debit pe care B. S.R.L. ar avea-o faţa de bugetul statului în urma inspecţiei fiscale.
Debitul societăţii se poate naşte în urma reconsiderării operaţiunilor economice, în urma constatării unei interpretări greşite a legii din partea contribuabilului, în timp ce prejudiciul în speţa de faţă se poate naşte numai în urma constatării relei credinţe a administratorului care, în mod conştient, a urmărit nedeclararea şi neachitarea obligaţiilor fiscale,
Prin urmare, soluţia ce s-ar pronunţa în cauza de faţă nu poate depinde indisolubil de existenţa sau inexistenţa unui drept ce ar face obiectul dosarului mai sus menţionat.
Prin urmare, pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cererea de suspendare va fi respinsă.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, prin decizia privind stabilirea răspunderii solidare nr. x/17.04.2019 a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului A. în calitate de administrator şi asociat al S.C. B. S.R.L. S.R.L. în vederea realizării, în tot, a creanţelor fiscale, în limita sumei de 18.586.908 RON.
Temeiul de drept al angajării răspunderii solidare l-au constituit dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora "pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
…d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."
Astfel, condiţia esenţială pentru angajarea răspunderii solidare este ca administratorul sau orice alte persoane să fi determinat cu rea credinţă nedeclararea şi/sau neplata la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată şi trebuie să existe la momentul la care obligaţiile trebuiau/puteau fi declarate şi plătite.
Recurenta AJFP Braşov a reţinut în considerentele deciziei privind stabilirea răspunderii solidare că S.C. B. S.R.L. figurează la data de 17.04.2019 cu obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat al statului în sumă totală de 18.586.908 RON, iar administratorul societăţii nu a efectuat plata obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere, rezultând astfel că reprezentantul societăţii a acţionat în interes propriu, dispunând desfăşurarea unei activităţi care produce prejudicii pentru bugetul de stat prin nedeclararea şi neplata impozitelor şi taxelor, acţiuni care nu pot să conducă decât la concluzia relei - credinţe şi care de altfel au condus şi la crearea stării de insolvabilitate a societăţii.
Analiza bunei-credinţe sau a relei-credinţe a administratorului societăţii în neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală cu consecinţa antrenării răspunderii solidare a acestuia reprezintă o noţiune distinctă de analiza întrunirii în persoana administratorului a celorlalte condiţii prevăzute de textele de lege menţionate.
Înalta Curte apreciază că reaua-credinţă a administratorului nu poate fi nici prezumată raportat la faptul că acesta nu a formulat cererea de deschidere a procedurii de insolvenţă a societăţii sau raportat la faptul că societatea are datorii scadente la bugetul de stat. Aceasta întrucât, pe de o parte, reaua- credinţă nu se prezumă, ci trebuie dovedită, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală stabilesc în mod cumulativ două condiţii pentru angajarea răspunderii solidare, respectiv: neîndeplinirea de către administrator a obligaţiei de declarare şi achitare la scadenţă a obligaţiilor fiscale, precum şi, în mod distinct, condiţia relei - credinţe a administratorului.
Reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile lor.
Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acţionat în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor.
Or în cauză, se reţine că prin decizia de impunere nr. x/30.03.2018 au fost stabilite suplimentar obligaţii fiscale în sarcina societăţii B. S.R.L. reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, respectiv impozitul pe veniturile jucătorilor realizate din jocuri de noroc, pentru perioada 30.08.2013 - 30.06.2017 iar reclamantul A. a deţinut calitatea de asociat şi administrator al acestei societăţi doar din data de 12.04.2016.
B. S.R.L., prin administratorul său, reclamantul A. a contestat decizia de impunere nr. x/30.03.2018 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.03.2018, considerând că în mod nelegal au fost stabilite în sarcina societăţii obligaţii fiscale constând în impozit pe profit suplimentar şi impozit pe veniturile jucătorilor, realizate din jocuri de noroc.
Contestaţia administrativă împotriva deciziei de impunere nr. x/30.03.2018 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.03.2018 a fost respinsă, iar reclamantul a formulat acţiune în instanţă, solicitând anularea acestor acte administrative.
Societatea a intrat în incapacitate de plată după emiterea acestei decizii, starea de insolvabilitate fiind declarată de organul fiscal prin procesul-verbal nr. x.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază în acord cu instanţa de fond că din moment ce reclamantul consideră că nu avea obligaţia calculării şi achitării obligaţiilor fiscale constând în impozit pe profit suplimentar şi impozit pe veniturile jucătorilor, realizate din jocuri de noroc, sumele fiind stabilite de organul fiscal doar în luna martie 2018, prin decizia de impunere nr. x/30.03.2018, nu se poate reţine reaua-credinţă a reclamantului în nedeclararea ori neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecării recursului, formulată de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru D.G.R.F.P. Braşov, în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ.. De asemenea, va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare a judecării recursului formulată de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru D.G.R.F.P. Braşov, în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ.
Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov în nume propriu şi pentru D.G.R.F.P. Braşov împotriva sentinţei nr. 110 din 01 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2021.