Şedinţa publică din data de 17 februarie 2022
Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 21.09.2014 reclamanta A. S.A. a solicitat pronunţarea unei hotărâri în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, prin care să se dispună:
- anularea deciziei de impunere nr. x/16.09.2013 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/16.09.2013, în sensul înlăturării constatărilor şi concluziilor A.F.M., precum şi a sumelor stabilite în sarcina societăţii cu titlu de taxe datorate pentru obligaţiile impuse de legislaţia de mediu cu privire la deşeurile de ambalaje, pentru sumele de 5.837.228 RON, reprezentând contribuţia la fondul de mediu pentru ambalaje stabilită suplimentar, 3.159.359,83 RON, reprezentând dobânzi de întârziere şi 875.584,20 RON, reprezentând penalităţi de întârziere;
- anularea Deciziei A.F.M. nr. 12/24.03.2014, prin care s-a respins contestaţia prealabilă formulată de către societate cu privire la RIF şi decizia de impunere;
- restituirea sumelor stabilite în sarcina societăţii conform deciziei de impunere şi achitate până la data prezentei, respectiv a sumelor de 5.837.228 RON, reprezentând contribuţia la fondul de mediu pentru ambalaje stabilită suplimentar, 3.159.359,83 RON reprezentând dobânzi de întârziere şi 875.584,20 RON reprezentând penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 270/02.02.2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte plângerea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, a anulat în parte decizia de impunere nr. x/16.09.2013 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/16.09.2013, precum şi Decizia A.F.M. nr. 12/24.03.2014 în ceea ce priveşte sumele de 854.704 RON - corespunzătoare ambalajelor aferente mărfurilor aparţinând magazinelor care au încheiat contracte cu A. S.A., 357.901,65 RON - dobânzi pentru vânzările de marfă cu marcă privată a magazinelor şi 128.205,45 RON penalităţi aferente aceloraşi vânzări şi a respins cererea în rest.
Prin decizia nr. 3830/08.11.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de Administraţia Fondului pentru Mediu, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin decizia sus-menţionată, s-a constatat că, deşi instanţa de fond a reţinut că pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Directivei 2013/2/UE a Comisiei din 07.03.2013 de modificare a anexei I la Directiva 94/62/CE a Parlamentului European şi Consiliului, tuburile de carton pe care este înfăşurată hârtia igienică şi prosoapele de bucătărie nu constituie ambalaje şi, ca urmare, nu trebuiau incluse în baza de impunere, această dezlegare nu este reflectată în dispozitivul hotărârii.
De asemenea, Înalta Curte a constatat că este fondată critica recurentei-reclamante prin care se susţine greşita interpretare de către instanţa de fond a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. i) şi ale) Anexei 1 din H.G. nr. 621/2005. În cauză, paleţii folosiţi de reclamantă erau second hand, ceea ce înseamnă că fuseseră folosiţi anterior ca ambalaje şi, în consecinţă, nu se poate susţine că ar fi fost făcuţi disponibili pentru prima oară de către aceasta, primul utilizator al paleţilor este cel care i-a introdus pe piaţă, ceea ce înseamnă că recurenta nu datorează contribuţie de mediu pentru aceste ambalaje, contribuţie în sumă de 2.421.814 RON, conform anexei 5 a raportului de expertiză.
În ce priveşte capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor plătite, Înalta Curte a apreciat drept nelegală soluţia de respingere a acestuia, în condiţiile în care instanţa de fond a făcut doar o referire generică la prevederile art. 117 din O.G. nr. 92/2003, iar autoritatea pârâtă nu a contestat plata către reclamantă a sumelor stabilite prin decizia de impunere atacată. S-a reţinut şi că recurenta a depus în recurs înscrisuri noi în dovedirea achitării sumei stabilite prin decizia de impunere.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2014*.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 2543 din 19 noiembrie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. (B.) în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, a anulat în parte decizia nr. 12/24.03.2014, decizia de impunere nr. x/16.09.2013 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/16.09.2013 cu privire la suma totală de 7.192.246,51 RON, reprezentând taxă de mediu nedatorată, dobânzi şi penalităţi, a obligat pârâta la restituirea sumei de 7.192.246,51 RON către reclamantă, dar şi la plata către reclamantă a sumei de 23.970 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (15.000 RON - cheltuieli de judecată din primul ciclu procesual; 3970 RON onorariu expert şi 5000 RON onorariu avocat).
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii reclamantei şi respingerea acesteia ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, următoarele:
- instanţa de fond a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, precum şi prevederile Directivei 94/62/CE a Parlamentului European şi Consiliului privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje, iar analiza efectuată asupra modului de stabilire a obligaţiilor de plată la Fondul pentru mediu în sarcina intimatei reclamante este viciată.
- referitor la tuburile pe care este înfăşurată hârtia de bucătărie şi hârtia igienică, prima instanţă a reţinut următoarele:
"Având în vedere că aceste acte normative (n.r. H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor si a deşeurilor de ambalaje, respectiv Directiva 94/62/CE a Parlamentului European şi Consiliului privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje) nu prevedeau că tuburile de carton pe care se înfăşoară hârtia reprezintă ambalaje, nu se puteau reţine ca bază pentru stabilirea unor obligaţii de mediu aferente."
Or, chiar dacă la data adoptării Directivei 94/62/CE a Parlamentului European şi Consiliului privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje (20.12.1994), dispoziţiile acestui act nu au prevăzut în mod expres toate categoriile de bunuri care pot constitui ambalaje, conform criteriilor stabilite în cuprinsul directivei, aceasta nu înseamnă că, anterior intrării în vigoare a Directivei 2013/2/UE a Comisiei din 07.02.2013 de modificare a anexei I la Directiva 94/62/CE a Parlamentului European şi Consiliului privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje, bunurile în discuţie nu constituiau ambalaje în înţelesul dat de definiţia cuprinsă la Art. 3 pct. 1 din directivă:
"ambalaje" înseamnă toate produsele realizate din orice materiale, de orice natură, utilizate pentru a conţine, proteja, manevra, furniza şi prezenta bunurile, de la materii prime la bunuri prelucrate, de la producător la utilizator sau consumator. Articolele "nereturnabile" utilizate în aceleaşi scopuri trebuie, de asemenea, considerate ambalaje.
A admite contrariul, înseamnă a face o aplicare excesivă, rigidă a legii. În forma sa iniţială, Directiva 94/62/CE a Parlamentului European şi Consiliului privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje, a oferit un cadru general privind măsurile destinate, ca prioritate, prevenirii producerii deşeurilor de ambalaje, stabilind la Art. 3 criteriile în baza cărora un bun poate fi sau nu considerat ambalaj şi menţionând în Anexa I câteva exemple pentru aceste criterii. Enumerarea cuprinsă în Anexa 1 are, în mod evident, caracter exemplificativ şi nu limitativ, această interpretare rezultând chiar din formularea legiuitorului european:
"Exemple pentru criteriile menţionate la articolul 3 alin. (1)".
- referitor la paleţii achiziţionaţi ca produse second hand, se consideră eronate susţinerile primei instanţe potrivit cărora aceste ambalaje nu se circumscriu categoriei de ambalaj introdus pe piaţă şi, deci, nu generează contribuţie la Fondul pentru mediu. Ambalajele (paleţii) de lemn second hand au devenit ambalaje din deşeuri (paleţi) recondiţionaţi. Ca urmare, la achiziţia şi punerea lor pe piaţă obligaţiile către Fondul pentru mediu îi revin celui care le pune pe piaţă cu produse. Este un nou ciclu.
Un alt argument al impunerii la plată se circumscrie împrejurării că, achiziţionarea paleţilor second hand de la diverşi deţinători se face prin plata preţului paleţilor second hand, şi nu prin plata valorii depozitului (garanţiei) pe care cel care achiziţionează paleţii a oprit-o propriilor clienţi. Ca atare, nu se aplică sistemul depozit prevăzut de lege, ceea ce duce la impunerea respectivelor ambalaje.
4. Apărările formulate de intimată Prin întâmpinarea formulată, reclamanta A. S.A. (B.) a solicitat ca, prin decizia ce se va pronunţa, sa se dispună respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Intimata-reclamantă A. S.A. (B.) a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acţiune îndreptată împotriva Deciziei ADMINISTRAŢIEI FONDULUI PENTRU MEDIU (AFM) nr. 12/24.03.2014, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:
-anularea Deciziei de Impunere nr. x/16.09.2013 şi a Raportului de Inspecţie Fiscala nr. x/16.09.2013 emise de AFM, în sensul înlăturării constatărilor şi concluziilor AFM, precum şi a sumelor stabilite în sarcina Societăţii cu titlu de taxe datorate pentru obligaţiile impuse de legislaţia de mediu cu privire la deşeurile de ambalaje, pentru sumele de 5.837.228 RON, reprezentând contribuţia la fondul de mediu pentru ambalaje stabilita suplimentar, 3.159.359,83 RON, reprezentand dobânzi de întârziere si, respectiv, 875.584,20 RON, reprezentând penalităţi de întârziere;
- anularea Deciziei AFM nr. 12/24.03.2014, prin care s-a respins contestaţia prealabila formulata de către Societate cu privire la RIF si Decizia de Impunere;
- restituirea sumelor stabilite in sarcina reclamantei conform Deciziei de Impunere si achitate pana la data prezentei, respectiv a sumelor de 5.837.228 RON, reprezentând contribuţia la fondul de mediu pentru ambalaje stabilita suplimentar, 3.159.359,83 RON, reprezentând dobânzi de întârziere si 875.584,20 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În primul ciclu procesual, prin sentinţa nr. 270/2.02.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu şi a dispus anularea, în parte, a Deciziei de impunere nr. x/16.09.2013 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/16.09.2013, precum şi a Deciziei A.F.M. nr. 12/24.03.2014 în ceea ce priveşte sumele de 854.704 RON - corespunzătoare ambalajelor aferente mărfurilor aparţinând magazinelor care au încheiat contracte cu A. S.A.; 357.901,65 RON - dobânzi pentru vânzările de marfă cu marcă privată a magazinelor şi 128 205,45 RON penalităţi aferente aceloraşi vânzări. De asemenea, a respins în rest cererile, ca neîntemeiate şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 15.000 RON, cheltuieli de judecată.
Ambele părţi au formulat recurs împotriva acestei sentinţe şi prin decizia nr. 3830 din 8.11.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul Administraţiei Fondului pentru Mediu, a admis recursul A. S.A., a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare.
În cuprinsul deciziei de casare, Înalta Curte a apreciat drept întemeiată critica recurentei-reclamante potrivit căreia, deşi instanţa de fond a reţinut că, pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Directivei 2013/2/UE a Comisiei din 7.02.2013 de modificare a anexei I la Directiva 94/62/CE a Parlamentului European şi Consiliului, tuburile de carton pe care este înfăşurată hârtia igienică şi prosoapele de bucătărie nu constituie ambalaje şi, ca urmare nu trebuiau incluse în baza de impunere, această dezlegare nu este reflectată în dispozitivul hotărârii.
Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că toate aceste tuburi de carton erau aferente exclusiv produselor vândute de reclamantă sub marcă privată, dat fiind că, astfel cum rezultă din anexa 7 a raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză reclamanta a introdus pe piaţă o cantitate de 3.169.305 kg ambalaje hârtie-carton sub marcă proprie şi 829.759 kg ambalaje hârtie-carton sub marcă privată. În raport cu această împrejurare şi luând în considerare şi faptul că în cuprinsul expertizei ambalajele confecţionate din hârtie-carton nu au fost defalcate pe categorii (tuburi de carton şi cutii de carton), se impune suplimentarea raportului de expertiză în vederea stabilirii impactului statuării instanţei de fond referitoare la neîncadrarea tuburilor de carton în categoria ambalajelor asupra contribuţiei datorate de recurentă.
De asemenea, Înalta Curte a constatat că este fondată critica recurentei-reclamante prin care se susţine greşita interpretare de către instanţa de fond a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. i) şi ale anexei 1 din H.G. nr. 621/2005. Potrivit acestor din urmă dispoziţii, ambalajul reutilizabil se consideră introdus pe piaţă atunci când este făcut disponibil pentru prima oară, împreună cu produsul pe care este destinat să îl conţină, să îl protejeze, să îl manipuleze, să îl distribuie sau să îl prezinte, însă ambalajul reutilizabil nu se consideră ambalaj introdus pe piaţă atunci când este refolosit pentru ambalarea unui produs şi făcut disponibil din nou.
Or, în speţă, astfel cum rezultă din actele dosarului, paleţii folosiţi de reclamantă erau second hand, ceea ce înseamnă că fuseseră folosiţi anterior ca ambalaje şi, în consecinţă, nu se poate susţine că ar fi fost făcuţi disponibili pentru prima oară de către aceasta; primul utilizator al paleţilor este cel care i-a introdus pe piaţă, ceea ce înseamnă că recurenta nu datorează contribuţie de mediu pentru aceste ambalaje, contribuţie în sumă de 2.421.814 RON, conform anexei 5 a raportului de expertiză .
Cât priveşte capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor plătite, Înalta Curte a apreciat drept nelegală soluţia de respingere a acestuia, în condiţiile în care instanţa de fond a făcut doar o referire generică la prevederile art. 117 din O.G. nr. 92/2003, iar autoritatea pârâtă nu a contestat plata de către reclamantă a sumelor stabilite prin decizia de impunere atacată. În opinia Înaltei Curţi, din interpretarea dispoziţiilor art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora se restituie la cererea debitorului sumele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii, rezultă că instanţa de judecată are posibilitatea de a obliga organele fiscale la restituirea către contribuabil a sumelor achitate de acesta în temeiul unui titlu executoriu anulat. Totodată, se constată că recurenta a depus în recurs înscrisuri noi în dovedirea achitării sumei stabilite prin decizia de impunere (anexa 7 la cererea de recurs).
Urmare a casării cu trimitere, prin sentinţa nr. 2543 din 19 noiembrie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. (B.) în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, a anulat în parte decizia nr. 12/24.03.2014, decizia de impunere nr. x/16.09.2013 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/16.09.2013 cu privire la suma totală de 7.192.246,51 RON, reprezentând taxă de mediu nedatorată, dobânzi şi penalităţi, a obligat pârâta la restituirea sumei de 7.192.246,51 RON către reclamantă, dar şi la plata către reclamantă a sumei de 23.970 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (15.000 RON - cheltuieli de judecată din primul ciclu procesual; 3970 RON onorariu expert şi 5000 RON onorariu avocat).
Împotriva acestei sentinţe, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin prezentul recurs, Administraţia Fondului pentru Mediu critică hotărârea primei instanţe sub două aspecte:
- dispoziţiile H.G. nr. 621/2005, precum şi cele ale Directivei 94/62/CE a Parlamentului European şi Consiliului privind ambalajele si deşeurile de ambalaje, în sensul că ar fi greşită încadrarea tuburilor de carton pe care se înfăşoară hârtia de uz igienic/personal în categoria deşeurilor de ambalaj numai începând cu data intrării in vigoare a Directivei 2013/2/UE, nu si anterior acestui moment.
- dispoziţiile H.G. nr. 621/2005 ar fi fost greşit interpretate şi aplicate în privinţa paleţilor de lemn second-hand, în sensul ca aceştia nu ar fi incluşi în categoria ambalajelor reutilizabile pentru care punerea pe piaţa pentru prima oară a fost făcută de terţi.
Or, se poate lesne observa că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 3830 din 8.11.2018, a dat dezlegări definitive asupra acestor probleme de drept, fiind imposibilă repunerea lor în discuţie în acest al doilea ciclu procesual.
Potrivit dispoziţiilor art. 501- Judecata în fond după casare din C. proc. civ.:
"(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.
(2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat.
(3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
(4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege."
De asemenea, în condiţiile art. 502 şi 481 din C. proc. civ., la judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, recurentului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost corect şi amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.
6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei nr. 2543 din 19 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. În temeiul dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta Administraţia Fondului pentru Mediu să plătească intimatei B. S.A. (fostă A.) cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei nr. 2543 din 19 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta Administraţia Fondului pentru Mediu să plătească intimatei B. S.A. (fostă A.) cheltuieli de judecată în cuantum de 10.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2022.