Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 29.03.2017 sub nr. x/2017 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, reprezentat legal prin ministru şi Direcţia Pentru Cultură a Municipiului Bucureşti a solicitat obligarea acestora să emită un ordin prin care să dispună declasarea imobilului din Bucureşti, str. x, obligarea la plata unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere aplicată conducătorilor acestora şi unor penalităţi de întârziere de 100 RON pe zi până la soluţionarea primului capăt al cererii, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1703 din 5 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
- a respins excepţiile inadmisibilităţii şi prematurităţii, ca neîntemeiate;
- a admis parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Culturii şi Indentitatii Naţionale Prin Ministru şi Direcţia Pentru Cultură a Municipiului Bucureşti;
- a obligat pârâţii să soluţioneze cererea de declasare formulată de reclamant, înregistrată sub nr. x/18.11.2013;
- a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată;
- a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1703 din 5 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În contextul prezentării situaţiei de fapt, recurentul-pârât a precizat că reclamantul a solicitat emiterea unui Ordin de declasare a imobilului proprietatea sa având în vedere faptul că în urma unui incident tehnic prin care s-a produs demolarea unuia. din imobilele vecine şi anume cel din str. x, a rezultat dispariţia monumentului, precum şi pierderea calităţii de monument istoric.
În şedinţa din data de 16.04.2018 membrii Secţiunii de evidentă a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, în urma analizării dosarului privind declasarea imobilului situat în str. x, Bucureşti, au propus declasarea zonei dispărute, iar în Plenul Comisiei Monumentelor Istorice, membrii acesteia au aprobat această propunere a secţiunii de specialitate.
Conform art. 14 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, rep. serviciile publice deconcentrare ale Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, au obligaţia de a comunica de îndată proprietarului, titularului dreptului de administrare sau, respectiv, titularului altui drept real asupra bunului imobil declanşarea procedurii de clasare sau de declasare.
Recurentul a susţinut că este evidentă buna credinţa a Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale în a da curs cererii reclamantului, însă pentru a finaliza procedura astfel cum este prevăzută de lege, este imperios necesar a se întocmi nota de constatare privind dispariţia imobilului.
În fine, recurentul a arătat că potrivit Anexei nr. 5 a Normelor metodologice de clasare şi inventariere a monumentelor istorie, aprobate prin Ordinul nr. 2260/2008, cu modificările şi completările ulterioare, Direcţia pentru Cultură a Municipiului Bucureşti este în măsură să demareze procedura privind constituirea Notei de constatare pentru monumentele istorice dispărute.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în recurs
Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente circumstanţelor de fapt reţinute.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 18 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 18 februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de aceasta este nul, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că prin cererea înregistrată sub nr. x/18.11.2013, adresată pârâtei Direcţiei Pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional a Municipiului Bucureşti, reclamantul A., a solicitat declasarea imobilului din str. x, sector 3 Bucureşti, faţă de producerea unui incident tehnic ce a dus la dispariţia monumentului istoric.
Prin sentinţa recurată, instanţa a respins acţiunea a fost admisă în parte, obligând pârâţii să soluţioneze cererea de declasare formulată de reclamant, înregistrată sub nr. x/18.11.2013
Pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale Fondul de Garantare a Asiguraţilor formulând critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor.
Astfel, deşi există formal o declaraţie de recurs, nu se indică explicit, raportat la textul invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanţei de fond fiind astfel imposibil de realizat.
Or, exprimarea nemulţumirii faţă de soluţia pronunţată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie şi prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nu poate echivala cu motivarea recursului.
Înalta Curte constată că în declaraţia scrisă de recurs, înregistrată la dosar, recurentul-pârât prezintă situaţia de fapt şi preia aceleaşi texte legale incidente raportului juridic de drept material invocate în apărările formulate în faţa instanţei de fond, fără însă să evidenţieze care sunt motivele concrete de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în unul din motivele limitativ şi expres prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ. chiar dacă această normă a fost invocată expres de recurent.
Aşa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenţei actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere la apărările de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunţării hotărârii atacate, ele reprezintă poziţia părţii faţă de drepturile şi obligaţiile în discuţie, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunţată.
Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale şi la prezentarea circumstanţelor factuale ale cauzei, ci condiţia legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor şi raţionamentelor pe care se bazează.
În acest context, deşi aşa cum s-a relevat mai sus, recurentul-pârât a indicat expres art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva încălcării textelor de lege de drept material incidente în cauză, se reţine că prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată şi dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textul de lege menţionat.
Înalta Curte reţine că sunt date în competenta instanţei de control judiciar exclusiv chestiunile care ţin de legalitatea soluţiei instanţei de fond, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente, cu referire directă în cauza de faţă la prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reţinute ca temei al recursului.
În aceste condiţii, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate.
Conform art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greşeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres şi limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt şi critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului.
Înalta Curte constată că, în speţă, raportat la obiectul acţiunii, prin cererea de recurs, recurentul-pârât a făcut referire la procedura prevăzută de art. 14 din legea nr. 422/2001 şi de Normele metodologice de clasare şi inventariere a monumentele istorice, solicitând instanţei de control judiciar rejudecarea litigiului.
Or, aceste aspecte au fost supuse în această formă controlului de legalitate în faţa primei instanţe, fiind analizate de către aceasta, astfel că prin reluarea aceloraşi argumente în cuprinsul cererii de recurs, nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanţa de control judiciar, vizând temeinicia sentinţei recurate, neconstituind, aşadar, o veritabilă critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate.
Prin urmare, recurentul-pârât nu a formulat nici o critică concretă de nelegalitate în privinţa motivării reţinute, nearătând modul în care au fost interpretate sau aplicate greşit prevederile legale incidente în cauză, ori regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate.
Aşa fiind, instanţa de control judiciar constată că aspectele reţinute de către instanţa de fond în justificarea soluţiei de obligare a pârâţilor la soluţionarea cererii reclamantului, nu au fost contestate, pe calea recursului, de către pârât.
Din această perspectivă, aşa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural şi, ca atare, nu satisface exigenţele pentru validarea sa.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, reţinând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere şi faptul că, în speţă, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul formulat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale împotriva sentinţei civile nr. 1703 din 5 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 18 februarie 2021.