Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Hotărârea Curţii de apel
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data 13.06.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII -a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul MFP-ANAF-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 2980/27.03.2017 a M.F.P. - A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti prin care s-a respins ca neîntemeiată contestaţia împotriva Deciziei nr. 521347/17.10.2016 prin care s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantei în vederea realizării creanţelor fiscale ale debitoarei B. S.R.L., în limita sumei de 2.966.215 RON, în contradictoriu cu M.F.P. - A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând anularea în tot a Deciziei nr. 2980/27.03.2017 a M.F.P. - A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, prin care s-a respins Contestaţia împotriva Deciziei nr. 521347/17.10.2016; anularea în tot a Deciziei nr. 521347/17.10.2016 prin care s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantei în vederea realizării creanţelor fiscale ale debitoarei B. S.R.L., în limita sumei de 2.966.215 RON, ambele Decizii contestate fiind nelegale şi netemeinice
Prin sentinţa nr. 5059 din 19 decembrie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de
către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul MFP-ANAF-DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI şi anulat Decizia nr. 2980/27.03.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Decizia nr. 521347/17.10.2016 emisă de Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Serviciul Insolvabilitate, Răspundere Solidară şi Insolvenţă.
2. Recursul exercitat în cauză
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod greşit, faptul ca reclamantei nu i se imputa, in concret, nicio fapta ilicita, statuându-se fara o motivare convingătoare faptul ca a acţionat cu rea-credinta in nedeclararea si neachitarea la scadenta a obligaţiilor fiscale.
Recurenta învederează că în funcţie de natura obligaţiei persoanei vinovate, răspunderea acesteia poate fie delictuală dar în ambele cazuri trebuie îndeplinite următoarele condiţii: existenţa prejudiciului, săvârşirea unei fapte, legătura de cauzalitate dintre acestea, precum şi vinovăţia făptuitorului. în cauza de faţă, prin urmare este necesară verificarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale .
În ce priveşte condiţia existenţei prejudiciului, acesta rezultă atât din starea de insolvenţă în care se află debitoarea cât şi existenţa creanţelor împotriva debitoarei şi anume cele menţionate în procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/23.07.2015, act pe care reclamanta A. nu a înţeles sa ii conteste odată cu promovarea prezentei acţiuni.
Cu privire la existenţa faptei şi a vinovăţiei, din raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei deşi, administratorul statutar a fost notificat pentru depunerea documentelor financiar-contabile, acesta nu s-a conformat deşi era ţinut de îndeplinirea acestei obligaţii, rezultând astfel presupunerea că acestea nu există.
Conform art. fi din Legea 82/1991, organizarea şi ţinerea contabilităţii constituie o obligaţie profesională a comercianţilor. Pentru stabilirea rezultatelor activităţii desfăşurate, comerciantul este obligat ca, pe baza înregistrărilor din registrele de contabilitate, să întocmească bilanţul contabil şi să-l depună la administraţia financiară. Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii revine administratorului sau altei persoane care are obligaţia gestionării patrimoniului.
Şi Legea 31/1990, în art. 73 alin. (1) lit. c), prevede că administratorii sunt răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere. Toate registrele de contabilitate se utilizează în strictă concordanţă cu destinaţia acestora şi se prezintă în mod ordonat şi completate, astfel încât să permită, în orice moment, identificarea şi controlul operaţiunilor patrimoniale efectuate .
Din normele legale citate rezultă că obligaţia ţinerii contabilităţii revine administratorului societăţii, poate fi imputată reclamantei A., acesta fiind ţinut a respecta dispoziţiile legale prezentate mai sus.
Nedepunerea documentelor contabile prevăzută ca obligaţie legală de către art. 28 şi următoarele din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii duce şi Ia existenţei legături de cauzalitate dintre săvârşirea faptei şi producerea prejudiciului întrucât prin ţinerea unei contabilităţi în conformitate cu legea s-ar fi putut observa de către administratorul situaţia propriilor debitori şi s-ar fi putut efectua demersuri în vederea recuperării cel puţin a unei părţi din creanţe.
Având în vedere aceste dispoziţii legale care instituie o prezumţie cu privire la vinovăţie şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, care nu a fost răsturnată prin proba contrară de către reclamanta, recurenta solicită admiterea recursului şi respingerea acţiunii
3. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. faţă de prevederile legale aplicabile dar şi de apărările intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că nu subzistă motive de casare a hotărârii primei instanţe, în considerarea celor în continuare arătate.
Argumente de fapt şi de drept relevante
Reclamanta a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actele administrativ-fiscale reprezentate de Decizia nr. 2980/27.03.2017 a M.F.P. - A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti prin care s-a respins ca neîntemeiată contestaţia împotriva Deciziei nr. 521347/17.10.2016 prin care s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantei în vederea realizării creanţelor fiscale ale debitoarei B. S.R.L., în limita sumei de 2.966.215 RON.
În esenţă, pentru a hotărî atragerea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, organul fiscal a reţinut că reclamanta avea obligaţia legală de a efectua toate demersurile în vederea unei bune administrări a societăţii, de a îndeplini toate obligaţiile fiscale declarative şi de plată a creanţelor fiscale declarate şi/sau stabilite conform prevederilor legale de organele cu atribuţii de control, de a iniţia procedura de insolvenţă în situaţia în care s-a constatat insuficienţa fondurilor băneşti pentru achitarea restanţelor la bugetul general consolidat.
Soluţionând cauza, instanţa de fond a găsit întemeiate criticile de nelegalitate, reţinând, în esenţă, că nu s-a făcut dovada existenţei condiţiei relei-credinţe a reclamantei, pe care organul fiscal a reţinut-o în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală la emiterea deciziei contestate.
Soluţia instanţei de fond este însuşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt fiscală, nefiind susceptibilă de casare prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Determinant pentru acest caz de atragere a răspunderii solidare este îndeplinirea condiţiei relei-credinţe, aşa cum just a sesizat şi instanţa de fond.
Cu privire la această condiţie esenţială pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului în raport de datoriile societăţii, prima instanţă a reţinut că nu este întrunită în cauză, în timp ce recurenta-pârâtă apreciază că aceasta a fost întrutotul dovedită.
Deşi Codul de procedură fiscală nu are o normă expresă care să consacre obligaţia dovedirii relei credinţe, acesta prevede că relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe buna-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii, iar principiul potrivit căruia buna-credinţă se prezumă operează şi în această materie.
În mod corect a reţinut instanţa de fond, că nu s-a demonstrat intenţia reclamantei de a acţiona în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor.
Elementul necesar şi determinant pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului sau asociatului, reaua credinţă, reprezintă o stare de fapt care trebuie dovedită, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul administratorilor şi asociaţilor.
Prin urmare, cum legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina administratorului/asociaţilor, invocarea dispoziţiilor legale nu constituie dovada necesară şi suficientă şi nu atrage automat răspunderea acestora în solidar cu societatea, deoarece reaua-credinţă, definită ca fiind atitudinea unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale, trebuie dovedită.
Înalta Curte, în acord cu prima instant, constată recurenta-pârâta ar fi trebuit sa probeze ca reclamanta a acţionat în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor. În cauza, se constată că pârâta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, din probele administrate rezultând contrariul, având în vedere Rechizitoriul nr. x din data de 17.12.2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că nu a fost dovedită existenţa unei rele-credinţe din partea reclamantei-administratorul S.C. B. S.R.L. în condiţiile în care aceasta a justificat imposibilitatea de realizare si depunere a situaţiilor financiar-contabile ale societăţii, lipsa documentelor contabile, având în vedere şi existenţa dosarului penal nr. x/2015, în care a fost pronunţată sentinţa penală nr. 134/2017 din 29.06.2017.
În acest context, aprecierea instanţei de fond, în sensul că nu a fost dovedită existenţa unei relaţii de cauzalitate între actele şi faptele administratorului social şi starea de insolvabilitate a S.C. B. S.R.L., este corectă.
În concluzie, se constată că toate criticile recurentei sunt nefondate, judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, cu interpretarea corectă a probelor administrate, iar considerentele hotărârii reflectă aplicarea adecvată a cadrului normativ incident.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Prin urmare, Înalta Curte, nefiind identificate motive de casare a sentinţei, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în condiţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.
PENRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii împotriva sentinţei civile nr. 5059 din 19 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 18 februarie 2021.