Fapta de „facilitare” a unui comportament anticoncurenţial prin asigurarea unei platforme de realizare a schimbului de informaţii. Standarde de probă necesar a fi asigurate de autoritatea de concurență pentru angajarea răspunderii juridice a unei asociaţii de întreprinderi care nu desfăşoară activitate economică în cadrul pieţei relevante pe care se materializează sau are ca scop să se materializeze restrângerea concurenţei
Legea nr. 21/1996, art. 5 alin.1 lit.a)
TFUE, art. 101 alin. (1) lit. a)
În situaţia unui facilitator care nu este prezent pe aceeaşi piaţă cu participanţii la o presupusă faptă anticoncurenţială standardul de probă este mai ridicat, fiind necesar a se demonstra, pe lângă faptul că avea cunoştinţă de practica concertată sau că putea să o prevadă, şi contribuţia activă, prin propriul comportament, la obiectivele urmărite de participanţi.
Astfel, spre deosebire de participantul la o practică anticoncurenţială în cazul căruia simpla participare la o presupusă întâlnire anticoncurenţială este suficientă pentru a demonstra o încălcare de concurenţă (în măsura în care se coroborează cu alte probe,) în situaţia facilitării unei practici anticoncurenţiale este necesar a se dovedi şi contribuţia activă, în plus faţă de rolul pur administrativ, organizatoric.
I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3675 din 21 iunie 2022
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a IX-a de Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamanta Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea în integralitate a următoarelor acte emise de pârât :
1. Decizia Plenului Consiliului Concurenţei nr. 63 din 20 noiembrie 2018 privind constatarea încălcării prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 101 alin ( 1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi sancţionarea Uniunii Naţionale a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România, A. Asigurări SA, B. SA, C. Asigurări SA, D. Asig SA, E. Asigurare - Reasigurare SA, F. Asigurare Reasigurare SA, G. SA, H. SA, I. SA (“Decizia 63/2018”);
2. Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 377 din 18 iunie 2015 privind declanşarea din oficiu a unei investigaţii având ca obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din TFUE de către UNSAR, J. SRL, societăţile de asigurare membre ale Uniunii, precum şi alte societăţi de asigurare participante la un posibil schimb de informaţii sensibile din punct de vedere comercial (“Ordinul 377/2015”);
3. În subsidiar, anularea în parte a Deciziei 63/2018 în ce priveşte individualizarea sancţiunii aplicate UNSAR şi diminuarea amenzii aplicate.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 372 din 22 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IX-a de Contencios Administrativ şi Fiscal s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei; s-a anulat în parte Decizia nr. 63/20.11.2018, respectiv art.2 şi art.3 pct.10, în ce o priveşte pe reclamantă şi s-a respins, în rest, acţiunea, ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 372 din 22 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IX-a de Contencios Administrativ şi Fiscal, a formulat cerere de recurs pârâtul Consiliul Concurenţei, criticând hotărârea pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea criticilor formulate, în esenţă, recurentul-pârât a arătat că sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv art. 5 alin.1 lit.a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi art. 101 alin.1 lit.a) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).
În opinia recurentului-pârât, fapta constatată şi sancţionată prin decizia contestată reprezintă o practică concertată având ca obiect creşterea tarifelor RCA, realizată prin intermediul schimbului de informaţii cu privire la intenţiile viitoare de majorare a tarifelor RCA, practică facilitată de intimata-reclamantă prin asigurarea unei platforme de realizare a schimbului de informaţii între asiguratori RCA – membri UNSAR, singurul concurent care nu era membru fiind K.
Recurentul-pârât a subliniat faptul că decizia contestată este conformă jurisprudenţei constante a instanţei unionale referitoare la conceptul de facilitator, întrucât intimata-reclamantă avea cunoştinţă de componente materiale urmărite sau puse în aplicare de alte întreprinderi pentru atingerea aceloraşi obiective sau că putea să le prevadă în mod rezonabil şi că era pregătită să accepte riscul care decurge din acestea şi a contribuit activ, prin propriul comportament la obiectivele comune urmărite de participanţi.
În ceea ce priveşte evaluarea probelor, a arătat că jurisprudenţa europeană conform căreia este suficient ca întreprinderile să prezinte într-o lumină favorabilă circumstanţele care stau la baza faptelor stabilite de autoritatea de concurenţă, permiţând, astfel, ca realitatea faptelor prezentate de aceasta să fie înlocuită cu o explicaţie alternativă, este aplicabilă doar în situaţiile în care raţionamentul autorităţii de concurenţă se bazează pe supoziţia că faptele stabilite nu pot fi explicate altfel decât prin acţiunea concertată a întreprinderilor, acest raţionament nefiind aplicabil in cazurile in care argumentele autorităţii se bazează pe probe scrise.
Astfel, în ceea ce priveşte întâlnirea Secţiunii Auto din cadrul UNSAR din 18.10.2012, împrejurarea că această întâlnire nu a avut ca scop prestabilit realizarea unei înţelegeri anticoncurenţiale nu poate conduce la excluderea realizării în concret a unor discuţii între concurenţi privind majorarea tarifelor, în condiţiile în care unul dintre subiectele de pe ordinea de zi a şedinţei a fost realizarea regreselor dintre asigurători, care avea potenţialul de a afecta întreaga piaţă, deşi obiectivul de stabilizare a pieţei intra în sfera de reglementare a Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF). În acest context, în opinia specialiştilor Consiliului Concurenţei era predictibil pentru un profesionist diligent în domeniul asigurărilor (fie concurent, fie asociaţie profesională ce-şi desfăşoară activitatea începând cu anul 1994 şi ai cărei membri sunt concurenţi pe piaţa respectivă) că într-o întâlnire între cele două categorii de asigurători, având ca subiect recuperarea regreselor, discuţiile vor viza inclusiv preţurile practicate de datornici pe piaţă.
A mai arătat că, în contextul în care societăţile din conducerea UNSAR erau cele care practicau preţuri mari la poliţele RCA şi aveau datorii de recuperat, este evident că includerea discuţiei despre regrese pe ordinea de zi a avut ca obiectiv încetarea războiului preţurilor şi determinarea asigurătorilor cu tarife mici să majoreze primele RCA.
Întrucât interzicerea participării la practici şi la acorduri anticoncurenţiale, precum şi sancţiunile pe care autorii încălcării le pot suporta sunt bine cunoscute, este uzual ca activităţile în legătură cu aceste practici şi aceste acorduri să aibă loc în mod clandestin, ca reuniunile să fie ţinute în secret, cel mai adesea într-o ţară terţă, şi ca documentaţia aferentă acestora să fie redusă la minimum. Chiar în cazul în care se descoperă elemente ce atestă în mod explicit un contact nelegal între operatori, cum ar fi procesele-verbale ale reuniunilor, de regulă acestea nu vor fi decât fragmentare şi dispersate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducţii.
Or, în speţă, minuta întâlnirii nu conţine nicio referire la tarife, în ciuda faptului că astfel cum rezultă din transcriptul întâlniri (furnizat CC în cadrul procedurii de clemenţă, de către E. - întreprindere ce a participat la respectiva întâlnire) au fost numeroase replici în acest sens, inclusiv privind asumarea de către debitorii care practicau preţuri reduse a schimbării modelului de afaceri în faţa Consiliului Director al UNSAR - for de conducere al asociaţiei din care făceau parte inclusiv reprezentanţi ai întreprinderilor concurente pe piaţa asigurărilor RCA.
În opinia autorităţii de concurenţă, este evident că intimata-reclamantă nu a întrerupt discuţiile referitoare la tarife dintre asigurătorii concurenţi (o parte dintre ei fiind parte din Consiliul Director al UNSAR) şi nici nu le-a consemnat într-o minută având cunoştinţa de caracterul neconcurenţial al unor astfel de discuţii privind politica comercială a întreprinderilor concurente. De altfel, din examinarea transcriptului întâlnirii rezultă cu claritate faptul că acţiunile ce urmau a fi întreprinse de UNSAR în această privinţa erau determinate de societăţile de asigurare membre ale Consiliului Director. În acest context nu se poate reţine faptul că entitatea sancţionată (UNSAR), nu putea să prevadă faptul că în cadrul discuţiilor privind regresele, membrii săi (inclusiv asigurătorii RCA membri ai Consiliului Director participanţi la respectiva şedinţă) vor discuta cu privire la modificarea politicii tarifare a concurenţilor- în sensul stopării războiului preţurilor şi majorării tarifelor RCA).
În ceea ce priveşte întâlnirea din 29.11.2012, deşi intimata-reclamantă nu a pus la dispoziţia autorităţii de concurenţă minuta întâlnirii, informaţiile cuprinse în studiile de impact ce urmau a fi prezentate în faţa CSA au prilejuit accesul membrilor intimatei-reclamante la date interne aferente politicii comerciale ale concurenţilor, printre primele menţiuni ale UNSAR fiind aceea cu privire la cuantumul cu care s-ar putea majora tarifele la aplicarea noilor prevederi în domeniul RCA.
Conform specialiştilor autorităţii de concurenţă, toate aceste informaţii vizează strategia internă a întreprinderii şi nu trebuia să fie subiectul unor discuţii cu concurenţii. Soluţia pentru a demonstra reglementatorului că propunerile de modificare ale normei ar fi condus la o majorare a preţurilor ar fi fost ca societăţile care au elaborat studii de impact să transmită rezultatele acestor studii reglementatorului, iar nu să le facă cunoscute membrilor UNSAR (concurenţi pe piaţa asigurărilor RCA).
A arătat, totodată, că minuta întâlnirii din 3.12.2012 confirmă conduita intimatei-reclamante în cadrul discuţiilor purtate de aceasta cu reglementatorul, întrucât priveau creşteri viitoare de tarife, pornind de la situaţia specifică unor întreprinderi concurente. Deşi reprezentantul intimatei-reclamante la întrunire ar fi trebuit să atragă atenţia participanţilor că astfel de discuţii între concurenţi nu sunt permise, o astfel de intervenţie nu a avut loc.
Mai mult, intimata-reclamantă a propus în cadrul şedinţei o nouă discuţie pe tema rezultatelor studiilor de impact după ce acestea erau finalizate de toate societăţile. Deşi studiile urmau a fi elaborate la solicitarea CSA, nu era necesară discutarea acestora cu concurenţii (fiind vorba despre preţuri), fiind suficientă transmiterea lor, separat, direct către reglementator, a transmis tuturor membrilor concurenţi pe piaţa RCA minuta întâlnirii în discuţie, conţinând majorarea tarifară pe care o estimau studiile de impact realizate de cei doi asigurători.
În concluzie, a arătat că prin analiza prezentată în Decizia nr. 63/2018, autoritatea de concurenţă a demonstrat că intimata-reclamantă avea cunoştinţă de comportamentele materiale urmărite de membrii săi activi pe piaţa asigurărilor RCA pentru atingerea obiectivului de majorare a tarifelor pe piaţa asigurărilor RCA sau că putea să le prevadă în mod rezonabil şi că era pregătită să accepte riscul care decurge din acestea şi, totodată, a contribuit activ, prin propriul comportament, la obiectivul comun de încetare a războiului preţurilor şi majorare a tarifelor RCA.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la data de 1.11.2021, intimata-reclamantă Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate.
Reiterând coordonatele esenţiale ale cauzei, intimata-reclamantă a arătat, în esenţă, că autoritatea de concurenţă nu a respectat standardul probatoriu specific, neaducând dovezi suficiente şi consistente din care să rezulte rolul de facilitator al intimatei-reclamante pentru faptele anticoncurenţiale reţinute prin decizia contestată, nesocotind astfel principiul prezumţiei de nevinovăţie.
În opinia intimatei-reclamante nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a reţine răspunderea pentru facilitarea unei practici concertate, respectiv elementul voliţional constând în a avea cunoştinţă de comportamentele materiale urmărite sau puse în aplicare de alte întreprinderi pentru atingerea aceloraşi obiective sau că putea să le prevadă în mod rezonabil şi că era pregătită să accepte riscul care decurge din acestea, precum şi contribuţia activă, prin propriul comportament al facilitatorului, la practica ilicită.
Prezentând în detaliu cele trei întâlniri analizate în cuprinsul deciziei contestate, intimata-reclamantă a concluzionat că recurentul-pârât nu a dovedit rolul de facilitator al intimatei-reclamante, dat fiind că activităţile pe care le-a desfăşurat au fost pur administrative. Practic, activităţile UNSAR calificate de Consiliul Concurenţei drept facilitând practica anticoncurenţială sunt cele pe care asociaţia le desfăşoară zi de zi în sprijinul membrilor, şi se limitează la asigurarea din punct de vedere administrativ a cadrului pentru organizarea şedinţelor, respectiv reprezentarea membrilor în faţa autorităţilor relevante. Acestea nu au legătură cu presupusele fapte anticoncurenţiale analizate de Consiliul Concurenţei şi nu au decât un caracter periferic şi subsidiar.
5. Procedura de soluționare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) Cod procedură civilă, cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin.(2), coroborat cu art.4711 şi art.201 alin.(5) şi (6) Cod procedură civilă, prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 8 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
Intimata-reclamantă Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune în anularea deciziei nr. 63/20.11.2018 prin care recurentul-pârât Consiliul Concurenţei a sancţionat intimata-reclamantă şi nouă întreprinderi membre ale acestei asociaţii, autorizate să încheie asigurări RCA, pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin.1 lit.a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi art. 101 alin.1 TFUE prin săvârşirea unei practici concertate având ca obiect majorarea tarifelor RCA, ca urmare a unor schimburi de informaţii sensibile din punct de vedere comercial referitoare la intenţiile viitoare de creştere a tarifelor pentru asigurările RCA.
În concret, în privinţa intimatei-reclamante s-a reţinut că a acţionat în calitate de facilitator al unei practici concertate între membrii săi, activi pe piaţa asigurărilor RCA, practica având ca obiect majorarea tarifelor pe piaţa asigurărilor RCA, fiind aplicată o amendă în valoare de 160.436 lei, reprezentând 3% din veniturile realizate în anul 2017.
Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 63/2018 autoritatea de concurenţă a sancţionat astfel două comportamente distincte: cei nouă asigurători au fost sancţionaţi pentru o practică concertată de creştere a tarifelor RCA, care ar fi avut loc în perioada 2012 -2016, în timp ce intimata-reclamantă a fost sancţionată pentru că ar fi facilitat această practică concertată, în perioada 18 octombrie2012 -3 decembrie 2012, prin conduita proprie a asociaţiei circumscrisă în esenţă următoarelor evenimente:
Şedinţa din 18 octombrie 2012 a Secţiunii de asigurări auto din cadrul intimatei –reclamante, autoritatea de concurenţă pretinde că, la această şedinţă, s-ar fi conturat practica anticoncurenţială şi s-ar fi schimbat informaţiile privind intenţiile viitoare de creştere a tarifelor RCA;
Întâlnirea intimatei-reclamante cu Comisia de Supraveghere a Asigurărilor din 3 decembrie 2012 şi şedinţa premergătoare din 29 noiembrie 2012, autoritatea de concurenţă pretinzând că intimata-reclamantă, în numele membrilor, ar fi comunicat CSA că este necesară creşterea tarifelor, iar la şedinţa premergătoare ar fi avut loc discuţii anticoncurenţiale cu privire la majorarea tarifelor.
Soluţionând cauza, instanţa de fond a admis în parte acţiunea şi a anulat decizia contestată în privinţa calificării intimatei-reclamante ca facilitator al practicii concertate imputate asiguratorilor RCA şi a amenzii aplicate intimatei-reclamante, reţinând că nu există nicio probă directă sau indirectă care să permită reţinerea rolului intimatei-reclamante de facilitator al pretinsei practici anticoncurenţiale.
Dezlegarea dară de judecătorul fondului, inclusiv argumentaţia pe care se fundamentează sunt însuşite şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de analiză a normelor incidente în cauză.
Preliminar analizei criticilor de nelegalitate încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă se impune precizarea că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin.3 Cod procedură civilă recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile de drept material aplicabile, motivele de recurs vizând numai legalitatea hotărârii recurate, nu şi temeinicia acesteia.
În cauză, după cum se poate constata din chiar conţinutul recursului, recurentul-pârât face trimitere la modalitatea de apreciere a probelor şi cum aceste probe trebuiau interpretate şi coroborate între ele, urmărind reaprecierea probelor şi reţinerea unei alte situaţii de fapt, diferită de cea constatată de instanţa de fond. Or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de fond şi, deci, temeinicia sentinţei recurate nu pot constitui obiect al recursului, instanţa de reformare fiind ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.
Procedând la examinarea efectivă a criticilor din recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
O primă critică formulată de recurentul-pârât vizează reţinerea de către instanţa de fond, pentru fundamentarea anulării deciziei de sancţionare, a existenţei unei explicaţii alternative faţă de explicaţia autorităţii de concurenţă, raţionament care nu este aplicabil în cazurile în care argumentele autorităţii se bazează pe probe scrise.
Critica este nefondată, întrucât, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de fond nu a anulat decizia contestată în considerarea existenţei unei explicaţii alternative cu privire la conduita intimatei-reclamante, ci a constatat că autoritatea de concurenţă nu a respectat standardul probatoriu specific, neaducând dovezi suficient de precise şi solide din care să rezulte rolul de facilitator al intimatei-reclamante pentru faptele anticoncurenţiale analizate.
Raportându-se la jurisprudenţa europeană conform căreia sancţiunile pecuniare aplicate în materie de concurenţă reprezintă sancţiuni penale, în sensul art. 6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul fondului a reţinut că, în cazul investigaţiilor legate de încălcări ale dreptului concurenţei, autoritatea de concurenţă este cea care trebuie să probeze existenţa încălcării, având obligaţia de a aduce probe precise şi coerente, care să demonstreze în mod convingător existenţa circumstanţelor care conduc la reţinerea unei încălcări a legislaţiei concurenţiale, în timp ce întreprinderile investigate nu trebuie să dovedească faptul că afirmaţiile autorităţii sunt greşite, ci doar că sunt insuficient probate (cauza T-305/94 Limburgse Vinyl Maatschappij N.V.).
Nefondate sunt şi criticile de nelegalitate constând în aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material incidente cauzei, respectiv dispoziţiile art. 5 alin.1 lit.a) din Legea nr. 21/1996 şi ale art. 101 alin.1 lit.a) TFUE.
Astfel, potrivit art. 5 alin.1 lit.a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 „"(1) Sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare”, iar potrivit art.101 alin.(l) lit. a) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene „Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele care: (a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare".
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 5 alin.1 lit.a) din Legea nr. 21/1996 transpune la nivel naţional dispoziţiile art. 101 alin.1 lit.a) TFUE, astfel încât standardele de analiză şi conceptele utilizate în ceea ce priveşte încălcarea normelor legale susmenţionate sunt similare.
Potrivit deciziei contestate, fapta constatată şi sancţionată de autoritatea recurentă este reprezentată de practica concertată având ca obiect creşterea tarifelor RCA, realizată prin intermediul schimbului de informaţii cu privire la intenţiile viitoare de majorare a tarifelor RCA, practică facilitată de intimata-reclamantă.
Prin urmare, intimata-reclamantă a fost sancţionată pentru rolul de facilitator, iar nu de participant propriu-zis la presupusa practică concertată având ca obiectiv majorarea tarifelor RCA.
În ceea ce priveşte noţiunea de facilitator, Înalta Curte reţine că, în mod corect instanţa de fond s-a raportat la criteriile utilizate de instanţa unională, în condiţiile în care această noţiune nu se regăseşte reglementată ca atare într-o prevedere distinctă, nici în legislaţia naţională, nici în cea europeană.
Astfel, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la conceptul de facilitator, în acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că pentru angajarea răspunderii unei asociaţii de întreprinderi care nu desfăşoară activitate economică în cadrul pieţei relevante pe care se materializează sau are ca scop să se materializeze restrângerea concurenţei, autoritatea de concurenţă trebuie să demonstreze că întreprinderea/ asociaţia în cauză avea cunoştinţă de comportamentele materiale urmărite sau puse în aplicare de alte întreprinderi pentru atingerea aceloraşi obiective sau că putea să le prevadă în mod rezonabil şi că era pregătită să accepte riscul care decurge din acestea, şi a contribuit activ, prin propriul comportament la obiectivele comune urmărite de participanţi.
Procedând la analiza elementelor constitutive ale faptei de „facilitare” a unui comportament anticoncurenţial, instanţa de fond a examinat exhaustiv cele două momente care, în opinia autorităţii de concurenţă, ar demonstra că intimata-reclamantă ar fi facilitat practica concertată de majorare a tarifelor RCA.
Astfel, în ceea ce priveşte întâlnirea secţiunii auto din data de 18.10.2012 analiza instanţei de fond a vizat trei paliere, respectiv scopul organizării întâlnirii, posibilitatea intimatei-reclamante de a prevedea că discuţiile din cadrul întâlnirii au caracter anticoncurenţial şi modul în care intimata-reclamantă a întocmit minuta întâlnirii.
Având în vedere contextul înfiinţării asociaţiei intimate în anul 1994, în scopul dezvoltării şi extinderii colaborării şi cooperării în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor, precum şi obiectivele activităţii acestei asociaţii şi reţinând faptul că intimata-reclamantă a îndeplinit un rol administrativ, de secretariat în conformitate cu statutul său în cadrul întâlnirii analizate, în mod corect instanţa de fond a apreciat că scopul organizării întâlnirii nu a fost acela de a realiza o înţelegere anticoncurenţială.
Aceasta întrucât, scopul şedinţei auto din 18.10.2012, aşa cum rezultă din ordinea de zi, precum şi din transcriptul înregistrării şedinţei, prezentat în detaliu de judecătorul fondului, a fost acela de a discuta plata regreselor acumulate între asigurători, în condiţiile în care trei dintre membrii săi (C., D. şi E.) erau debitori neţi cu o creanţă cumulată de aproximativ 92 milioane lei, reprezentând 75,7% din totalul regreselor dintre asigurători.
Susţinerile autorităţii de concurenţă în sensul că activităţile pe care le presupun acordurile anticoncurenţiale se desfăşoară de obicei clandestin, reuniunile fiind secrete, iar documentaţia aferentă acestora este redusă la minim nu pot fi primite, întrucât înscrisurile şi înregistrarea audio documentează conduita intimatei-reclamante cu privire la pretinsa faptă de facilitare reţinută în sarcina sa.
Împrejurarea invocată de autoritatea recurentă în sensul că printre obiectivele asociaţiei intimate nu se numără şi acela de stabilizare a pieţei, fiind astfel evident scopul organizării întâlnirii de a facilita o înţelegere anticoncurenţială nu poate fi apreciată ca o dovadă a unei astfel de înţelegeri, în condiţiile în care, printre obiectivele asociaţiei intimate se numără promovarea dezvoltării durabile a industriei asigurărilor, iar acumularea unor datorii semnificative între asigurătorii RCA şi CASCO poate pune în pericol întreaga piaţă a asigurărilor.
În ceea ce priveşte posibilitatea intimatei-reclamante de a prevedea că discuţiile din cadrul întâlnirii din 18.12.2012 au un caracter anticoncurenţial, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că din înscrisurile depuse şi înregistrarea audio a întâlnirii nu rezultă că societăţile participante s-ar fi înţeles cu privire la creşterea tarifelor RCA. Faptul că reprezentantul E. a apreciat că, în urma discuţiilor purtate, societatea de asigurare s-ar fi înţeles cu privire la creşterea primelor RCA, recunoscând faptele şi beneficiind de politica de clemenţă, nu prezintă relevanţă juridică cu privire la poziţia intimatei-reclamante care trebuie raportată la calitatea sa de organizator şi la înţelegerea proprie pe care a avut-o reprezentantul intimatei la acea întâlnire. În acest context se impune precizarea că, din lecturarea transcriptului de către instanţa de fond a rezultat că singura remarcă cu privire la o creştere a tarifelor a avut-o reprezentanta A., fără ca alţi participanţi să achieseze la această afirmaţie.
Nici împrejurarea că minuta întâlnirii din 18.10.2012 nu cuprinde discuţiile purtate de participanţi cu privire la majorarea tarifelor RCA nu poate fi apreciată ca o prezumţie pentru dovedirea practicii concertate, de vreme ce minuta consemnează doar hotărârile luate în urma unei întâlniri.
În ceea ce priveşte întâlnirea din 3.12.2012, precum şi cea premergătoare din 29.11.2012, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că rolul intimatei-reclamante a constat în colectarea reacţiilor membrilor săi la o propunere de norme din partea CSA care ar fi determinat creşterea preţurilor RCA datorită intervenţiei reglementate şi nu ca efect al politicii proprii a asigurătorilor.
Contrar susţinerilor autorităţii de concurenţă, prezentarea de către doi asigurători (A. şi G.) a unor studii individuale care arătau impactul negativ asupra preţurilor a modificării propuse de CSA nu poate fi invocată drept probă a conduitei anticoncurenţiale a intimatei-reclamante care a îndeplinit doar atribuţii administrative organizatorice, de colectare a punctelor de vedere ale membrilor săi.
Astfel, potrivit situaţiei de fapt reţinută de instanţa de fond, cu raportare la întâlnirea premergătoare din 29.11.2012, şi a corespondenţei în vederea organizării acesteia, intimata-reclamantă, conform atribuţiilor acesteia de organizaţie profesională, a solicitat la cererea CSA, punctele de vedere ale societăţilor RCA, pe care le-a centralizat, în funcţie de votul acestora. De asemenea, în cadrul întâlnirii din 3.12.2012, aşa cum rezultă din minuta întâlnirii, reprezentantul CSA a susţinut că societăţile ar trebui să prezinte studii de impact.
Totodată, intimata-reclamantă a propus organizarea unui workshop pentru discutarea rezultatelor acestor studii, pornind de la propunerea reglementatorului CSA, o altă propunere a asigurătorilor in cadrul acestei întâlniri fiind aceea ca majorarea tarifelor RCA să se notifice simplificat către CSA cu doar o zi înainte de punerea în aplicare.
Este adevărat că, în contextul discuțiilor privind creșterea tarifelor, intimata-reclamantă şi membrii săi prezenți pe piața RCA preconizau o creștere a tarifelor RCA, creștere pe care ar putea sa o implementeze rapid, dar acest fapt rezultă din însăşi natura modificărilor preconizate şi nu în urma întâlnirilor organizate de asociaţia intimată. În acest sens, sunt şi afirmaţiile CSA, care a arătat că modificarea se doreşte premergătoare la trecerii la Solvency II, ceea ce dovedeşte că şi reglementatorul anticipa că propunerea sa urma să conducă la o creştere a primelor.
Prin urmare, prin raportare la activitatea intimatei-reclamante constând în asigurarea din punct de vedere administrativ a cadrului pentru organizarea şedinţei, respectiv reprezentarea membrilor săi în faţa autorităţilor relevante, probele administrate în cauză, atât cele directe, cât şi cele indirecte nu fac dovada că în cadrul întâlnirilor organizate, aceasta ar fi înlesnit comunicarea între societăţile membre pentru o practică concertată de creştere a preţurilor, rolul său fiind unul legitim, administrativ şi de secretariat.
În acest context factual, aprecierilor specialiştilor din cadrul autorităţii recurente cu referire la posibilitatea intimatei de a prevedea în mod rezonabil conduita anticoncurenţială a membrilor săi din perspectiva experienţei profesionale a personalului angajat nu pot constitui mijloace de probă, autoritatea de concurenţă având obligaţia, conform legii şi jurisprudenţei, de a aduce probe precise şi coerente care să demonstreze în mod convingător existenţa circumstanţelor care conduc la reţinerea unei încălcări a legislaţiei în domeniul concurenţei.
Mai mult, în situaţia unui facilitator care nu este prezent pe aceeaşi piaţă cu participanţii la o presupusă faptă anticoncurenţială, Înalta Curte apreciază că standardul de probă este mai ridicat, fiind necesar a se demonstra, pe lângă faptul că avea cunoştinţă de practica concertată sau că putea să o prevadă, şi contribuţia activă, prin propriul comportament, la obiectivele urmărite de participanţi.
Aceasta întrucât, spre deosebire de participantul la o practică anticoncurenţială în cazul căreia simpla participare la o presupusă întâlnire anticoncurenţială este suficientă pentru a demonstra o încălcare de concurenţă, în măsura în care se coroborează cu alte probe, în situaţia unei practici anticoncurenţiale este necesar a se dovedi şi contribuţia activă, în plus faţă de rolul administrativ organizatoric.
Această interpretare se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în cauza C-194/14 P având ca obiect un recurs formulat în temeiul art. 56 din Statutul CJUE de AC-Treuhand AG, în cuprinsul paragrafelor 37-39 instanţa europeană a reţinut că:
„37. În speță, potrivit constatărilor de fapt efectuate de Tribunal la punctul 10 din hotărârea atacată, AC‑Treuhand a avut un rol esențial și similar în cele două încălcări în cauză, organizând mai multe reuniuni, la care a asistat și a participat în mod activ prin colectarea și prin furnizarea către producătorii de stabilizatori termici a unor date privind vânzările pe piețele relevante, prin propunerea de a acționa în calitate de moderator în caz de tensiune între respectivii producători și prin încurajarea lor de a stabili acorduri, iar aceasta în schimbul unei remunerații.
38. Rezultă din aceasta că comportamentul adoptat de AC‑Treuhand se înscrie direct în eforturile producătorilor de stabilizatori termici referitoare atât la negocierea, cât și la controlul aplicării obligațiilor asumate de către aceștia din urmă în cadrul înțelegerilor, întrucât însuși scopul serviciilor furnizate de AC‑Treuhand în temeiul contractelor de prestări de servicii încheiate cu producătorii menționați era realizarea, în deplină cunoștință de cauză, a obiectivelor anticoncurențiale în discuție, și anume, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 4 din hotărârea atacată, stabilirea prețurilor, repartizarea piețelor și a clienților, precum și schimbul de informații comerciale sensibile.
39. În astfel de circumstanțe, contrar celor pretinse de AC‑Treuhand, chiar dacă respectivele contracte de prestări de servicii au fost încheiate în mod formal separat de angajamentele pe care producătorii de stabilizatori termici le‑au încheiat între ei și în pofida faptului că AC‑Treuhand este o întreprindere de consultanță, nu se poate considera că intervențiile acesteia, în calitatea menționată, constituiau simple servicii periferice, fără legătură cu obligațiile contractate de producători și cu restrângerile concurenței care decurgeau din acestea.”
În cauza de faţă, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că intimata –reclamantă nu a încălcat dispoziţiile art. 5 alin.1 lit.a) din Legea nr. 21/1996 şi ale art. 101 alin.1 lit.a) din TFUE în calitate de facilitator, întrucât simplul rol administrativ şi de secretariat pe care l-a exercitat reprezintă o activitate legitimă care nu poate fi încadrată ca facilitare a unei practici anticoncurenţiale.
7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art.20 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 496 alin.(1) Cod procedură civilă, raportat la dispoziţiile art. 5 alin.1 lit.a) din Legea nr. 21/1996, a respins recursul ca nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă „Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.”
În aplicarea acestor dispoziţii legale, prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea şi complexitatea cauzei, faţă de obiectul cauzei dedus judecăţii şi ţinând seama că recursul a fost soluţionat la primul termen de judecată fixat, Înalta Curte a redus cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-reclamantă de la suma de 58.772,09 lei reprezentând onorariu de avocat la suma de 10.000 lei, obligând recurentul-pârât căzut în pretenţii la plata acestei sume către intimata-reclamantă.