Ședințe de judecată: Noiembrie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Fapta de „facilitare” a unui comportament anticoncurenţial prin  asigurarea  unei  platforme de realizare a  schimbului de informaţii. Standarde de probă necesar a fi asigurate de autoritatea de concurență pentru angajarea răspunderii juridice a unei asociaţii de întreprinderi care nu desfăşoară activitate economică în cadrul pieţei relevante pe care se materializează sau are ca scop să se materializeze restrângerea concurenţei

 

Legea nr. 21/1996, art. 5 alin.1 lit.a)

TFUE, art. 101 alin. (1) lit. a)

 

În situaţia unui facilitator care nu  este  prezent pe aceeaşi piaţă cu participanţii la o presupusă faptă anticoncurenţială standardul de probă este  mai  ridicat, fiind necesar a se demonstra, pe lângă faptul că  avea cunoştinţă de practica  concertată sau că  putea  să o prevadă, şi contribuţia  activă, prin  propriul   comportament, la  obiectivele  urmărite  de participanţi.

Astfel, spre deosebire de participantul la o practică  anticoncurenţială în cazul căruia simpla participare la o presupusă întâlnire anticoncurenţială este suficientă pentru a demonstra  o încălcare  de concurenţă (în măsura în care se coroborează cu alte probe,) în situaţia facilitării unei practici anticoncurenţiale este necesar a se dovedi şi  contribuţia  activă, în plus faţă de  rolul pur administrativ, organizatoric.

 

I.C.C.J., Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3675 din 21 iunie 2022

 

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a IX-a de Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamanta Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea în integralitate a următoarelor acte emise de pârât :

1. Decizia Plenului Consiliului Concurenţei nr. 63 din 20 noiembrie 2018 privind constatarea încălcării prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 101 alin ( 1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi sancţionarea Uniunii Naţionale a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România, A. Asigurări SA, B. SA, C. Asigurări SA, D. Asig SA, E. Asigurare - Reasigurare SA, F. Asigurare Reasigurare SA, G. SA, H. SA, I. SA (“Decizia 63/2018”);

2. Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 377 din 18 iunie 2015 privind declanşarea din oficiu a unei investigaţii având ca obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din TFUE de către UNSAR, J. SRL, societăţile de asigurare membre ale Uniunii, precum şi alte societăţi de asigurare participante la un posibil schimb de informaţii sensibile din punct de vedere comercial (“Ordinul 377/2015”);

3. În subsidiar, anularea în parte a Deciziei 63/2018 în ce priveşte individualizarea sancţiunii aplicate UNSAR şi diminuarea amenzii aplicate. 

2. Hotărârea instanţei de fond

  Prin sentinţa civilă nr. 372 din 22 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IX-a de Contencios Administrativ şi Fiscal s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei; s-a anulat în parte Decizia nr. 63/20.11.2018, respectiv art.2 şi art.3 pct.10, în ce o priveşte pe reclamantă şi s-a respins, în rest, acţiunea, ca nefondată.

 3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 372 din 22 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IX-a de Contencios Administrativ şi Fiscal, a formulat cerere de recurs pârâtul Consiliul Concurenţei, criticând hotărârea pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea criticilor formulate, în esenţă, recurentul-pârât a arătat că   sentinţa recurată a  fost dată cu  aplicarea  greşită a normelor  de drept material incidente  în cauză, respectiv art. 5 alin.1 lit.a) din  Legea concurenţei nr. 21/1996 şi art. 101 alin.1 lit.a) din Tratatul  privind  funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

 În opinia recurentului-pârât, fapta constatată şi sancţionată prin decizia contestată reprezintă o practică concertată  având ca obiect creşterea tarifelor RCA, realizată prin intermediul schimbului de informaţii cu privire la intenţiile viitoare de majorare a tarifelor RCA, practică facilitată de  intimata-reclamantă prin  asigurarea  unei  platforme de realizare a  schimbului de informaţii între asiguratori  RCA – membri UNSAR, singurul concurent care nu era membru fiind K.

Recurentul-pârât a subliniat faptul că decizia contestată este conformă  jurisprudenţei constante a instanţei unionale referitoare la conceptul de facilitator, întrucât intimata-reclamantă avea cunoştinţă de  componente materiale urmărite sau puse  în aplicare de alte întreprinderi pentru atingerea aceloraşi obiective sau că putea să le prevadă în mod rezonabil şi că era pregătită să accepte riscul care decurge din acestea şi a contribuit activ, prin propriul comportament la obiectivele comune urmărite de participanţi.

În ceea ce  priveşte  evaluarea  probelor, a arătat că jurisprudenţa  europeană conform căreia este suficient ca întreprinderile să prezinte într-o lumină favorabilă circumstanţele care stau la baza faptelor stabilite de autoritatea de concurenţă, permiţând, astfel, ca realitatea faptelor prezentate de aceasta să fie înlocuită cu o explicaţie alternativă, este aplicabilă doar în situaţiile în care raţionamentul autorităţii de concurenţă se bazează pe supoziţia că faptele stabilite nu pot fi explicate altfel decât prin acţiunea concertată a întreprinderilor, acest raţionament nefiind aplicabil in cazurile in care argumentele autorităţii se bazează pe probe scrise.

Astfel, în ceea ce priveşte întâlnirea  Secţiunii Auto din cadrul UNSAR din 18.10.2012, împrejurarea că această întâlnire nu a avut ca scop prestabilit  realizarea  unei  înţelegeri  anticoncurenţiale nu poate  conduce la  excluderea  realizării  în concret a unor discuţii  între  concurenţi privind majorarea  tarifelor, în condiţiile  în care unul dintre  subiectele  de pe ordinea de zi a şedinţei  a fost realizarea  regreselor dintre  asigurători, care avea potenţialul de a  afecta  întreaga  piaţă, deşi  obiectivul de  stabilizare a pieţei intra  în sfera de  reglementare  a Autorităţii de Supraveghere Financiară (ASF). În acest context, în opinia specialiştilor Consiliului Concurenţei era predictibil pentru un profesionist diligent în domeniul asigurărilor (fie concurent, fie asociaţie profesională ce-şi desfăşoară activitatea începând cu anul 1994 şi ai cărei membri sunt concurenţi pe piaţa respectivă) că într-o întâlnire între cele două categorii de asigurători, având ca subiect recuperarea regreselor, discuţiile vor viza inclusiv preţurile practicate de datornici pe piaţă.

 A mai arătat că, în contextul în care societăţile  din  conducerea  UNSAR erau cele  care  practicau preţuri mari la poliţele RCA şi aveau  datorii de  recuperat, este evident că  includerea  discuţiei  despre  regrese pe ordinea de zi a avut ca obiectiv încetarea  războiului preţurilor şi  determinarea  asigurătorilor  cu tarife mici să majoreze primele RCA.

Întrucât interzicerea participării la practici şi la acorduri anticoncurenţiale, precum şi sancţiunile pe care autorii încălcării le pot suporta sunt bine cunoscute, este uzual ca activităţile în legătură cu aceste practici şi aceste acorduri să aibă loc în mod clandestin, ca reuniunile să fie ţinute în secret, cel mai adesea într-o ţară terţă, şi ca documentaţia aferentă acestora să fie redusă la minimum. Chiar în cazul în care se descoperă elemente ce atestă în mod explicit un contact nelegal între operatori, cum ar fi procesele-verbale ale reuniunilor, de regulă acestea nu vor fi decât fragmentare şi dispersate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducţii.

Or, în speţă, minuta întâlnirii nu conţine nicio referire la tarife, în ciuda faptului că astfel cum rezultă din transcriptul întâlniri (furnizat CC în cadrul procedurii de clemenţă, de către E. - întreprindere ce a participat la respectiva întâlnire) au fost numeroase replici în acest sens, inclusiv privind asumarea de către debitorii care practicau preţuri reduse a schimbării modelului de afaceri în faţa Consiliului Director al UNSAR - for de conducere al asociaţiei din care făceau parte inclusiv reprezentanţi ai întreprinderilor concurente pe piaţa asigurărilor RCA.

În opinia autorităţii de  concurenţă, este  evident că intimata-reclamantă nu a întrerupt discuţiile referitoare la tarife dintre asigurătorii concurenţi (o parte dintre ei fiind parte din Consiliul Director al UNSAR) şi nici nu le-a consemnat într-o minută având cunoştinţa de caracterul neconcurenţial al unor astfel de discuţii privind politica comercială a întreprinderilor concurente. De altfel, din examinarea transcriptului întâlnirii rezultă cu claritate faptul că acţiunile ce urmau a fi întreprinse de UNSAR în această privinţa erau determinate de societăţile de asigurare membre ale Consiliului Director. În acest context nu se poate reţine faptul că entitatea sancţionată (UNSAR), nu putea să prevadă faptul că în cadrul discuţiilor privind regresele, membrii săi (inclusiv asigurătorii RCA membri ai Consiliului Director participanţi la respectiva şedinţă) vor discuta cu privire la modificarea politicii tarifare a concurenţilor- în sensul stopării războiului preţurilor şi majorării tarifelor RCA).

În ceea ce  priveşte întâlnirea  din 29.11.2012, deşi  intimata-reclamantă  nu a pus la dispoziţia  autorităţii de  concurenţă minuta  întâlnirii, informaţiile  cuprinse în  studiile de impact ce urmau a fi prezentate în faţa CSA au prilejuit accesul  membrilor intimatei-reclamante la date interne aferente politicii comerciale ale  concurenţilor, printre primele  menţiuni ale UNSAR fiind  aceea cu privire la  cuantumul cu care  s-ar putea majora   tarifele la aplicarea   noilor prevederi în domeniul RCA.

Conform specialiştilor autorităţii de concurenţă, toate aceste informaţii vizează strategia internă a întreprinderii şi nu trebuia să fie subiectul unor discuţii cu concurenţii. Soluţia pentru a demonstra reglementatorului că propunerile de modificare ale normei ar fi condus la o majorare a preţurilor ar fi fost ca societăţile care au elaborat studii de impact să transmită rezultatele acestor studii reglementatorului, iar nu să le facă cunoscute membrilor UNSAR (concurenţi pe piaţa asigurărilor RCA).

A arătat, totodată, că minuta  întâlnirii  din 3.12.2012 confirmă conduita  intimatei-reclamante în cadrul  discuţiilor  purtate de  aceasta  cu  reglementatorul, întrucât priveau  creşteri viitoare de tarife, pornind de la  situaţia specifică unor întreprinderi concurente. Deşi  reprezentantul  intimatei-reclamante  la întrunire ar fi  trebuit să  atragă atenţia  participanţilor că  astfel de  discuţii  între  concurenţi nu sunt permise, o astfel de  intervenţie nu a avut loc.

Mai mult, intimata-reclamantă a propus în cadrul şedinţei o nouă discuţie pe tema rezultatelor studiilor de impact după ce acestea erau finalizate de toate societăţile. Deşi studiile urmau a fi elaborate la solicitarea CSA, nu era necesară discutarea acestora cu concurenţii (fiind vorba despre preţuri), fiind suficientă transmiterea lor, separat, direct către reglementator, a transmis tuturor membrilor concurenţi pe piaţa RCA minuta întâlnirii în discuţie, conţinând majorarea tarifară pe care o estimau studiile de impact realizate de cei doi asigurători.

În concluzie, a arătat că  prin analiza prezentată în Decizia nr. 63/2018, autoritatea de  concurenţă a demonstrat că intimata-reclamantă avea cunoştinţă de comportamentele materiale urmărite de membrii săi activi pe piaţa asigurărilor RCA pentru atingerea obiectivului de majorare a tarifelor pe piaţa asigurărilor RCA sau că putea să le prevadă în mod rezonabil şi că era pregătită să accepte riscul care decurge din acestea şi, totodată, a contribuit activ, prin propriul comportament, la obiectivul comun de încetare a războiului preţurilor şi majorare a tarifelor RCA.

4. Apărările formulate în cauză

Prin  întâmpinarea depusă la data de 1.11.2021, intimata-reclamantă Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual criticilor  formulate.

 Reiterând  coordonatele  esenţiale ale  cauzei,   intimata-reclamantă a arătat, în esenţă, că autoritatea de concurenţă nu a respectat standardul probatoriu  specific, neaducând dovezi suficiente şi consistente din care să rezulte rolul de facilitator al   intimatei-reclamante  pentru  faptele anticoncurenţiale reţinute prin decizia contestată, nesocotind astfel principiul prezumţiei de nevinovăţie.

În opinia intimatei-reclamante nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a  reţine  răspunderea pentru facilitarea unei practici concertate, respectiv elementul  voliţional  constând în  a avea  cunoştinţă de  comportamentele  materiale urmărite  sau puse  în aplicare  de alte  întreprinderi  pentru  atingerea  aceloraşi  obiective sau că  putea să le prevadă în mod rezonabil şi că  era  pregătită să accepte  riscul care decurge din acestea, precum şi  contribuţia  activă, prin propriul comportament al  facilitatorului, la practica ilicită.

Prezentând în detaliu cele trei întâlniri analizate în cuprinsul deciziei  contestate, intimata-reclamantă a concluzionat că recurentul-pârât nu a dovedit rolul de  facilitator al intimatei-reclamante, dat fiind  că  activităţile pe care le-a desfăşurat au fost pur administrative. Practic, activităţile UNSAR calificate de Consiliul Concurenţei drept facilitând practica anticoncurenţială sunt cele pe care asociaţia le desfăşoară zi de zi în sprijinul membrilor, şi se limitează la asigurarea din punct de vedere administrativ a cadrului pentru organizarea şedinţelor, respectiv reprezentarea membrilor în faţa autorităţilor relevante. Acestea nu au legătură cu presupusele fapte anticoncurenţiale analizate de Consiliul Concurenţei şi nu au decât un caracter periferic şi subsidiar.

              5. Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711  şi art. 201 alin. (5) şi (6) Cod procedură civilă, cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin.(2), coroborat cu art.471şi art.201 alin.(5) şi (6) Cod procedură civilă, prin rezoluţia din data de 22 noiembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 8 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6.  Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Intimata-reclamantă Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare şi Reasigurare din România a investit instanţa de contencios  administrativ şi fiscal cu o acţiune în anularea deciziei  nr. 63/20.11.2018 prin care recurentul-pârât Consiliul Concurenţei a sancţionat intimata-reclamantă şi nouă întreprinderi membre ale  acestei asociaţii, autorizate să încheie asigurări RCA, pentru încălcarea  prevederilor  art. 5 alin.1 lit.a) din  Legea concurenţei  nr. 21/1996 şi art. 101 alin.1 TFUE prin săvârşirea unei practici concertate având ca obiect majorarea tarifelor RCA, ca urmare a unor schimburi de informaţii sensibile din punct de vedere comercial referitoare la intenţiile viitoare de creştere a tarifelor pentru asigurările RCA.

În concret, în privinţa intimatei-reclamante s-a reţinut că a acţionat în calitate de facilitator al unei practici concertate între membrii săi, activi pe piaţa asigurărilor RCA, practica având ca obiect majorarea tarifelor pe piaţa asigurărilor RCA, fiind aplicată o amendă în valoare de 160.436 lei, reprezentând 3% din veniturile realizate în anul 2017.

Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 63/2018 autoritatea de  concurenţă a sancţionat astfel două comportamente distincte: cei nouă asigurători au fost sancţionaţi pentru o practică concertată de creştere a tarifelor RCA, care ar fi avut loc în perioada 2012 -2016, în timp ce intimata-reclamantă a fost sancţionată pentru că ar fi facilitat această practică concertată, în perioada 18 octombrie2012 -3 decembrie 2012, prin conduita proprie a asociaţiei circumscrisă în esenţă următoarelor evenimente:

Şedinţa din 18 octombrie 2012 a Secţiunii de asigurări auto din cadrul intimatei –reclamante, autoritatea de concurenţă pretinde că, la această şedinţă, s-ar fi conturat practica anticoncurenţială şi s-ar fi schimbat informaţiile privind intenţiile viitoare de creştere a tarifelor RCA;

Întâlnirea intimatei-reclamante cu Comisia de Supraveghere a Asigurărilor din 3 decembrie 2012 şi şedinţa premergătoare din 29 noiembrie 2012, autoritatea de  concurenţă pretinzând că intimata-reclamantă, în numele membrilor, ar fi comunicat CSA că este necesară creşterea tarifelor, iar la şedinţa premergătoare ar fi avut loc discuţii anticoncurenţiale cu privire la majorarea tarifelor.

 Soluţionând cauza, instanţa  de fond a admis  în parte  acţiunea şi a anulat decizia contestată în privinţa calificării intimatei-reclamante ca facilitator al practicii concertate imputate asiguratorilor  RCA şi a amenzii aplicate intimatei-reclamante,  reţinând că nu există  nicio probă directă sau indirectă care să  permită reţinerea rolului intimatei-reclamante de facilitator al pretinsei practici anticoncurenţiale.

Dezlegarea dară de judecătorul fondului, inclusiv argumentaţia pe care se  fundamentează sunt însuşite şi de instanţa de control judiciar în urma propriului  demers de analiză a  normelor  incidente  în cauză.

Preliminar analizei criticilor de nelegalitate încadrate în motivul de  casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă se impune precizarea că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin.3 Cod procedură civilă recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile de drept material aplicabile, motivele de recurs vizând numai legalitatea hotărârii recurate, nu şi  temeinicia acesteia.

În cauză, după cum se poate constata din chiar conţinutul recursului, recurentul-pârât face trimitere la modalitatea  de apreciere a probelor şi cum aceste  probe trebuiau interpretate şi coroborate între ele, urmărind reaprecierea probelor şi  reţinerea unei alte  situaţii de fapt, diferită de  cea constatată de instanţa de fond. Or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de fond  şi, deci, temeinicia sentinţei recurate nu pot constitui obiect al  recursului, instanţa de  reformare fiind ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele  expres şi limitativ prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

 Procedând la examinarea efectivă a criticilor din recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

O primă critică formulată de recurentul-pârât vizează reţinerea de către instanţa de fond, pentru fundamentarea anulării  deciziei de sancţionare, a existenţei unei explicaţii alternative faţă de explicaţia autorităţii de concurenţă, raţionament care nu este  aplicabil  în cazurile  în care  argumentele  autorităţii se  bazează pe  probe scrise.

Critica este nefondată, întrucât, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de  fond nu a anulat  decizia contestată în considerarea  existenţei  unei  explicaţii alternative cu privire la  conduita  intimatei-reclamante, ci a  constatat că autoritatea  de  concurenţă  nu a  respectat standardul probatoriu specific, neaducând dovezi suficient de  precise şi  solide  din care  să  rezulte rolul de facilitator al intimatei-reclamante pentru  faptele  anticoncurenţiale analizate.

 Raportându-se la jurisprudenţa europeană conform căreia sancţiunile pecuniare aplicate  în materie de concurenţă reprezintă  sancţiuni penale, în sensul art. 6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, judecătorul  fondului a  reţinut că, în cazul  investigaţiilor legate  de  încălcări ale dreptului concurenţei, autoritatea de concurenţă este  cea care trebuie să  probeze existenţa  încălcării, având  obligaţia de a aduce probe precise şi coerente, care să demonstreze în mod convingător existenţa circumstanţelor care conduc la reţinerea unei încălcări a legislaţiei concurenţiale, în timp ce întreprinderile investigate nu trebuie să dovedească faptul că afirmaţiile autorităţii sunt greşite, ci doar că sunt insuficient probate (cauza T-305/94 Limburgse Vinyl Maatschappij N.V.).

Nefondate  sunt şi  criticile de nelegalitate constând în  aplicarea greşită a dispoziţiilor  de drept material incidente cauzei, respectiv dispoziţiile  art. 5 alin.1 lit.a)  din Legea  nr. 21/1996 şi ale art. 101 alin.1 lit.a) TFUE.

Astfel, potrivit  art. 5 alin.1 lit.a) din Legea concurenţei nr. 21/1996 „"(1) Sunt interzise orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare”, iar potrivit art.101 alin.(l) lit. a) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene „Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele care: (a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare".

 Înalta Curte reţine că  dispoziţiile  art. 5 alin.1 lit.a) din Legea nr. 21/1996 transpune  la nivel  naţional dispoziţiile  art. 101 alin.1 lit.a) TFUE, astfel încât standardele de analiză şi conceptele utilizate în ceea ce priveşte încălcarea  normelor  legale susmenţionate sunt similare.

 Potrivit deciziei contestate, fapta constatată şi sancţionată de autoritatea  recurentă este reprezentată de practica concertată având ca obiect creşterea tarifelor RCA, realizată prin  intermediul  schimbului de  informaţii cu privire la intenţiile  viitoare de majorare a tarifelor RCA, practică facilitată de intimata-reclamantă.

 Prin urmare, intimata-reclamantă a fost sancţionată pentru rolul de facilitator, iar nu de participant  propriu-zis la  presupusa  practică concertată având ca obiectiv majorarea  tarifelor  RCA.

În ceea ce  priveşte  noţiunea de facilitator, Înalta Curte reţine că, în mod corect instanţa de fond s-a raportat la criteriile utilizate de instanţa unională, în condiţiile în care această noţiune nu se regăseşte reglementată ca atare într-o prevedere distinctă, nici în legislaţia naţională, nici în cea  europeană.

 Astfel, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitoare la  conceptul de facilitator, în acord cu  judecătorul fondului, instanţa de  control judiciar reţine că pentru angajarea răspunderii unei asociaţii de întreprinderi care nu desfăşoară activitate economică în cadrul pieţei relevante pe care se materializează sau are ca scop să se materializeze restrângerea concurenţei, autoritatea de concurenţă trebuie să demonstreze că întreprinderea/ asociaţia în cauză avea cunoştinţă de comportamentele materiale urmărite sau puse în aplicare de alte întreprinderi pentru atingerea aceloraşi obiective sau că putea să le prevadă în mod rezonabil şi că era pregătită să accepte riscul care decurge din acestea, şi  a contribuit activ, prin propriul comportament la obiectivele comune urmărite de participanţi.

Procedând la analiza  elementelor  constitutive ale  faptei de „facilitare” a unui comportament anticoncurenţial, instanţa de fond a examinat exhaustiv cele două momente  care, în opinia  autorităţii de concurenţă, ar  demonstra că intimata-reclamantă ar fi facilitat practica  concertată  de majorare  a tarifelor  RCA.

Astfel, în ceea ce priveşte întâlnirea secţiunii auto din data de 18.10.2012 analiza  instanţei de fond a vizat trei paliere, respectiv scopul organizării întâlnirii, posibilitatea  intimatei-reclamante de a prevedea că discuţiile din cadrul întâlnirii au caracter anticoncurenţial şi modul în care intimata-reclamantă  a întocmit minuta  întâlnirii.

Având în vedere contextul înfiinţării asociaţiei intimate în anul 1994, în scopul dezvoltării  şi extinderii colaborării  şi cooperării în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor, precum şi obiectivele activităţii  acestei  asociaţii şi reţinând faptul că intimata-reclamantă a îndeplinit un rol administrativ, de secretariat în conformitate cu  statutul său în cadrul  întâlnirii analizate, în mod corect  instanţa de  fond a  apreciat că scopul  organizării  întâlnirii  nu a  fost acela de  a realiza o  înţelegere anticoncurenţială.

Aceasta întrucât, scopul  şedinţei  auto din  18.10.2012, aşa cum rezultă  din ordinea de zi, precum şi din transcriptul  înregistrării şedinţei, prezentat  în detaliu  de judecătorul  fondului, a fost acela de a  discuta plata  regreselor acumulate între asigurători, în condiţiile în care trei dintre membrii săi (C., D. şi E.) erau debitori neţi cu o creanţă cumulată de aproximativ 92 milioane lei, reprezentând 75,7% din totalul  regreselor dintre asigurători.

 Susţinerile autorităţii de concurenţă în sensul că activităţile pe care le presupun acordurile anticoncurenţiale se desfăşoară de obicei clandestin, reuniunile  fiind secrete, iar  documentaţia  aferentă  acestora  este  redusă la minim nu pot fi primite, întrucât înscrisurile şi înregistrarea audio documentează conduita  intimatei-reclamante cu privire la  pretinsa  faptă  de  facilitare  reţinută  în sarcina sa.

Împrejurarea invocată de autoritatea recurentă în sensul că printre obiectivele  asociaţiei intimate nu se numără şi acela de  stabilizare  a  pieţei, fiind astfel evident scopul organizării  întâlnirii de a facilita o înţelegere anticoncurenţială nu poate  fi  apreciată ca o dovadă a unei astfel de înţelegeri, în condiţiile în care, printre obiectivele asociaţiei intimate se numără promovarea dezvoltării durabile a industriei asigurărilor, iar acumularea unor datorii  semnificative între asigurătorii RCA şi CASCO poate pune în pericol întreaga piaţă a asigurărilor.

În ceea ce priveşte posibilitatea intimatei-reclamante de a prevedea că  discuţiile  din cadrul întâlnirii  din 18.12.2012 au un  caracter anticoncurenţial, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că din înscrisurile depuse şi  înregistrarea  audio a întâlnirii nu rezultă că societăţile  participante s-ar fi înţeles cu  privire la creşterea tarifelor RCA. Faptul că  reprezentantul E. a apreciat că, în urma  discuţiilor  purtate, societatea de asigurare s-ar fi  înţeles cu privire la creşterea primelor RCA, recunoscând faptele şi beneficiind de politica de   clemenţă, nu prezintă  relevanţă juridică cu  privire la  poziţia  intimatei-reclamante  care  trebuie  raportată la calitatea sa de organizator şi la  înţelegerea proprie pe care  a avut-o reprezentantul intimatei la acea întâlnire. În acest context se impune precizarea că, din lecturarea  transcriptului de către instanţa de fond a rezultat că singura  remarcă cu privire la  o creştere a tarifelor a avut-o  reprezentanta A., fără  ca  alţi  participanţi să  achieseze la  această afirmaţie.

 Nici împrejurarea că  minuta  întâlnirii din 18.10.2012 nu cuprinde discuţiile purtate  de participanţi cu privire la  majorarea  tarifelor  RCA nu poate fi  apreciată ca o prezumţie pentru dovedirea practicii concertate, de vreme ce minuta consemnează doar hotărârile  luate  în urma  unei întâlniri.

 În ceea ce priveşte întâlnirea din 3.12.2012, precum şi cea premergătoare din 29.11.2012, Înalta Curte constată că, în mod corect  instanţa de  fond a reţinut că  rolul intimatei-reclamante  a  constat în colectarea  reacţiilor  membrilor  săi la o  propunere de norme din partea CSA care ar fi determinat creşterea preţurilor  RCA datorită intervenţiei  reglementate şi nu  ca efect  al politicii proprii a asigurătorilor.

 Contrar  susţinerilor  autorităţii de concurenţă, prezentarea de către doi asigurători (A. şi G.) a unor studii individuale care arătau impactul  negativ asupra  preţurilor  a  modificării propuse de  CSA nu poate fi  invocată  drept probă a conduitei anticoncurenţiale a intimatei-reclamante care a îndeplinit doar atribuţii administrative organizatorice, de colectare a punctelor  de vedere  ale membrilor  săi.

 Astfel, potrivit  situaţiei de  fapt reţinută de   instanţa de fond, cu  raportare la întâlnirea premergătoare din 29.11.2012, şi a corespondenţei în vederea organizării acesteia, intimata-reclamantă, conform atribuţiilor acesteia de organizaţie profesională, a  solicitat la cererea CSA, punctele de vedere ale societăţilor RCA, pe care le-a centralizat, în funcţie de votul acestora. De asemenea, în cadrul întâlnirii din 3.12.2012, aşa cum rezultă din minuta întâlnirii, reprezentantul CSA  a susţinut că societăţile ar trebui să prezinte studii de impact.

Totodată, intimata-reclamantă  a propus organizarea unui workshop pentru discutarea rezultatelor acestor studii, pornind de la propunerea reglementatorului CSA, o altă propunere a asigurătorilor in cadrul acestei întâlniri fiind aceea ca majorarea tarifelor RCA să se notifice simplificat către CSA cu doar o zi înainte de punerea în aplicare.

Este adevărat că, în contextul discuțiilor privind creșterea tarifelor, intimata-reclamantă şi membrii săi prezenți pe piața RCA preconizau o creștere a tarifelor RCA, creștere pe care ar putea sa o implementeze rapid, dar acest fapt rezultă din însăşi natura modificărilor preconizate şi nu în urma întâlnirilor organizate de asociaţia intimată. În acest sens, sunt şi afirmaţiile CSA, care a arătat că modificarea se doreşte premergătoare la trecerii la Solvency II, ceea ce dovedeşte că şi reglementatorul anticipa că propunerea sa urma să conducă la o creştere a primelor.

Prin urmare, prin raportare la  activitatea intimatei-reclamante constând în asigurarea din punct de vedere administrativ a cadrului pentru organizarea şedinţei, respectiv reprezentarea  membrilor săi  în faţa  autorităţilor  relevante, probele  administrate  în cauză, atât cele  directe, cât şi cele  indirecte nu fac dovada  că  în  cadrul  întâlnirilor organizate, aceasta ar fi  înlesnit comunicarea  între societăţile  membre pentru  o  practică  concertată  de  creştere a preţurilor, rolul său fiind unul  legitim, administrativ şi de secretariat.

În acest  context factual,  aprecierilor  specialiştilor  din cadrul  autorităţii recurente cu referire la posibilitatea intimatei de a prevedea în mod rezonabil conduita anticoncurenţială a membrilor săi din perspectiva experienţei  profesionale a personalului  angajat nu pot constitui mijloace de probă, autoritatea de concurenţă având obligaţia, conform legii şi jurisprudenţei, de a aduce probe precise şi coerente care să demonstreze în mod convingător existenţa circumstanţelor  care  conduc la reţinerea  unei  încălcări a legislaţiei  în  domeniul concurenţei.

Mai mult, în situaţia unui facilitator care nu  este  prezent pe aceeaşi piaţă cu participanţii la o presupusă faptă anticoncurenţială, Înalta Curte apreciază că  standardul de probă este  mai  ridicat, fiind necesar a se demonstra, pe lângă faptul că  avea cunoştinţă de practica  concertată sau că  putea  să o prevadă, şi contribuţia  activă, prin  propriul   comportament, la  obiectivele  urmărite  de participanţi.

 Aceasta întrucât, spre deosebire de participantul la o practică  anticoncurenţială în cazul căreia simpla participare la o presupusă întâlnire  anticoncurenţială este suficientă pentru a demonstra  o încălcare  de concurenţă, în măsura în care se coroborează cu alte probe, în situaţia unei practici anticoncurenţiale este necesar a se  dovedi şi  contribuţia  activă, în plus faţă de  rolul administrativ organizatoric.

Această  interpretare se  desprinde  şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii  Europene. Astfel, în cauza  C-194/14 P având ca  obiect un  recurs formulat  în temeiul  art. 56 din Statutul CJUE de AC-Treuhand AG, în cuprinsul  paragrafelor  37-39 instanţa europeană a  reţinut că:

„37. În speță, potrivit constatărilor de fapt efectuate de Tribunal la punctul 10 din hotărârea atacată, AC‑Treuhand a avut un rol esențial și similar în cele două încălcări în cauză, organizând mai multe reuniuni, la care a asistat și a participat în mod activ prin colectarea și prin furnizarea către producătorii de stabilizatori termici a unor date privind vânzările pe piețele relevante, prin propunerea de a acționa în calitate de moderator în caz de tensiune între respectivii producători și prin încurajarea lor de a stabili acorduri, iar aceasta în schimbul unei remunerații.

38. Rezultă din aceasta că comportamentul adoptat de AC‑Treuhand se înscrie direct în eforturile producătorilor de stabilizatori termici referitoare atât la negocierea, cât și la controlul aplicării obligațiilor asumate de către aceștia din urmă în cadrul înțelegerilor, întrucât însuși scopul serviciilor furnizate de AC‑Treuhand în temeiul contractelor de prestări de servicii încheiate cu producătorii menționați era realizarea, în deplină cunoștință de cauză, a obiectivelor anticoncurențiale în discuție, și anume, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 4 din hotărârea atacată, stabilirea prețurilor, repartizarea piețelor și a clienților, precum și schimbul de informații comerciale sensibile.

39. În astfel de circumstanțe, contrar celor pretinse de AC‑Treuhand, chiar dacă respectivele contracte de prestări de servicii au fost încheiate în mod formal separat de angajamentele pe care producătorii de stabilizatori termici le‑au încheiat între ei și în pofida faptului că AC‑Treuhand este o întreprindere de consultanță, nu se poate considera că intervențiile acesteia, în calitatea menționată, constituiau simple servicii periferice, fără legătură cu obligațiile contractate de producători și cu restrângerile concurenței care decurgeau din acestea.”

În cauza de faţă, în acord cu  judecătorul fondului, Înalta Curte constată că intimata –reclamantă  nu a încălcat dispoziţiile art. 5 alin.1 lit.a) din Legea nr. 21/1996 şi ale art. 101 alin.1 lit.a) din TFUE în calitate de facilitator, întrucât simplul rol administrativ şi de  secretariat pe care l-a exercitat reprezintă o activitate  legitimă care   nu poate fi  încadrată  ca facilitare  a unei practici anticoncurenţiale.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de  art. 488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art.20 alin.(3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 496 alin.(1) Cod procedură civilă, raportat la  dispoziţiile art. 5 alin.1 lit.a) din Legea nr. 21/1996, a respins recursul ca nefondat.

În conformitate cu  dispoziţiile  art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă „Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.”

În aplicarea acestor dispoziţii legale, prin prisma proporţionalităţii cu  amplitudinea şi complexitatea cauzei, faţă de obiectul cauzei dedus judecăţii şi ţinând seama că recursul a fost  soluţionat la primul termen de  judecată fixat, Înalta Curte a redus cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-reclamantă de la  suma de 58.772,09 lei reprezentând  onorariu de avocat la suma de 10.000 lei, obligând recurentul-pârât căzut în pretenţii la plata  acestei  sume către intimata-reclamantă.