Uzucapiune de lungă durată. Bun fără stăpân. Calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ teritoriale
C.proc.civ., art. 36
C.civ., art. 1847, art. 1890
Legea nr. 18/1991, art. 26
Din interpretarea dispoziţiilor art. 1847 şi următoarele și a art. 1890 Cod civil rezultă că prescripția achizitivă trebuie opusă doar fostului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea efectului juridic al uzucapiunii de sancţiune civilă faţă de titularul nediligent care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.
În măsura în care, însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, ori a altor persoane care ar fi interesate în contestarea uzucapiunii sau acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparţine unității administrativ - teritoriale, în a cărei rază teritorială se află imobilul, ca titulare ale patrimoniului imobiliar.
Prin urmare, legitimare procesuală pasivă a unităţii administrativ teritoriale nu decurge, în mod arbitrar, din faptul neidentificării unui alt pârât, ci se întemeiază pe dispozițiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potenţial de bun fără stăpân al terenului în litigiu. Altfel, s-ar putea ajunge, în situația particulară a inexistenței unei persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, la respingerea acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripției achizitive, deși sunt îndeplinite condițiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ – teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă, ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamantului de orice posibilitate de valorificare a dreptului său.
I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1513 din 15 iulie 2020
- Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 25 august 2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C., Municipiul Bucureşti, prin primar general, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, asupra imobilului teren situat în Bucureşti, în suprafaţă măsurată de 363 mp, precum şi înscrierea dreptului în cartea funciară.
- Hotărârile pronunţate în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 22423 din 09 decembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, la data de 9 ianuarie 2017.
Prin sentinţa civilă nr. 355 din 10 martie 2017, Tribunalul Bucureşti -Secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului C.; a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a respins cererea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
- Decizia pronunţată în apel:
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi admiterea cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 10.53 A din 25 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiului Bucureşti, prin primarul general, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi C.; a anulat, în parte, sentinţa apelată şi, rejudecând, a dispus respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin primar general; a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Municipiului Bucureşti, prin primar general; a constatat că apelantul-reclamant a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 363 mp, situat în Bucureşti, delimitat prin punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6, prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert X., prin efectul uzucapiunii de 30 de ani; a omologat raportul de expertiză topografică întocmit de expert X., avizat la OCPI prin procesul verbal de recepţie nr. 644/2019; a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra terenului de 363 mp, situat în Bucureşti, delimitat prin punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6, prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert X.; a păstrat sentinţa civilă cu privire la admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului C. şi respingerea acţiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă; a păstrat sentinţa civilă cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi respingerea acţiunii faţă de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
- Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 1053 A/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct.8 Cod procedură civilă, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin primarul general, iar pe fond, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a hotărârii instanţei de fond.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-au susţinut următoarele:
Uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, reprezintă sancţiunea îndreptată împotriva adevăratului proprietar, respectiv proprietarului nediligent, care, prin pasivitate, s-a desesizat de bun.
Aşadar, pentru ca reclamantul să poată solicita constatarea dreptului de proprietate, prin uzucapiune, trebuie să facă, mai întâi, dovada că Municipiul Bucureşti este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu și terenul aparţine domeniului privat al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale.
Nu se poate stabili calitatea procesuală a unei părți pentru simplul motiv că nu a fost identificat un alt pârât, cu precizarea faptului că s-a reţinut că reclamantul a achiziţionat imobilul în litigiu în baza înscrisului sub semnătură privată, intitulat „chitanţă de donaţie”, de la numitul C.
Din actele depuse la dosarul cauzei, inclusiv situaţia juridică, nu s-a făcut dovada apartenenţei la domeniul privat al municipalităţii a imobilului în litigiu, dimpotrivă, rezultă că terenul a fost dobândit de către reclamant de la pârâtul C., în schimbul sumei de 3700 lei, prin act sub semnătură privată, figurând ca proprietate particulară a unor terţe persoane.
Mai mult, din evidenţele fiscale, rezultă faptul că reclamantul A. figurează cu rol fiscal pentru suprafaţa de 250 mp şi pentru construcţie.
Calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti nu poate fi reţinută, în lipsa dovezii unui certificat de vacanţă succesorală, care să-i atribuie calitatea de proprietar.
Pe fondul cauzei, recurentul a invocat critici cu privire la încălcarea normelor de drept material privind uzucapiunea, art. 1846, 1847, 1890 Cod civil vechi, precum şi art. 36 din Legea nr. 18/1991.
În acest sens, a arătat că, pentru ca uzucapiunea lungă să-şi producă efectele, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: posesia utilă, împlinirea termenului de 30 de ani şi existenţa unui lucru susceptibil de a fi uzucapat.
De asemenea, potrivit art.1847 din Codul civil, posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.
Prin înscrisul sub semnătură privată, reclamantul a dobândit suprafaţa de 250 mp, suprafaţă pentru care plăteşte impozit, pentru diferența de 113 mp, până la suprafaţa de 363 mp, nu este îndeplinită condiţia „sub nume de proprietar”, întrucât reclamatul nu şi-a asumat elementul intenţional, animus, ce constă în intenţia de a stăpâni pentru sine, ca un adevărat proprietar.
Pentru această suprafaţă, nu s-a făcut dovada prerogativelor dreptului de proprietate, chiar dacă ar s-ar fi întrunit elementul material, corpus.
În ceea ce priveşte elementul material, corpus, nici posesia materială a terenului nu a fost dovedită în cauză.
Din situaţia juridică a imobilului, rezultă că suprafaţa de 363 mp este o secţiune dintr-o suprafaţă mai mare de 2500 mp, fără a se preciza situaţia juridică a suprafeţei de 250 mp, a suprafeţei de 113 mp, solicitată în plus de către reclamant, faţă de terenul achiziţionat prin înscrisul sub semnătură privată, şi a întregii suprafeţe de teren de 2500 mp, suprafața de 363 mp, fiind parte integrantă din aceasta.
Astfel, situaţia juridică detaliată pentru fiecare dintre cele 3 imobile este necesară, întrucât terenul uzucapat ar putea să se suprapună cu alte terenuri, cu regimuri juridice proprii.
În plus, terenul este afectat de elemente de sistematizare, reţele de alimentare cu apă, cu gaze şi canalizare, iar cel puţin, pe acest perimetru, fiind vorba de utilităţi publice, terenul nu poate fi uzucapat.
În mod greşit a interpretat instanţa de apel dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991. Astfel, trecerea în proprietatea comunelor, oraşelor ori municipiilor este condiţionată de existenţa, în prealabil, a terenului în proprietatea statului şi în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, or, terenul în cauză nu era, la momentul intrării în vigoare a legii, în proprietatea statului şi nici în administrarea primăriei.
- Apărările formulate în cauză:
La data de 22 octombrie 2019, în termen legal, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei atacate; iar cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de recurent, au solicitat respingerea, întrucât primăria, ca organ al administraţiei publice locale, are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
- Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Sub un prim aspect, din conținutul încheierii, pronunțate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 3 iunie 2020, rezultă că, analizând admisibilitatea în principiu a recursului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 1053A/2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, completul de filtru a considerat că exclusiv criticile privind absența calității procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin primar general, astfel cum au fost dezvoltate în motivele de recurs, se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 Cod procedură civilă și vor fi analizate din această perspectivă.
În consecință, aceste aprecieri fiind statuate printr-o încheiere interlocutorie, limitele analizei în recurs au fost determinate în mod definitiv și au fixat obiectul controlului de legalitate în recurs.
Celelalte critici de ordin generic, invocate în conținutul cererii de recurs, privind suprafețele terenului în litigiu, îndeplinirea elementului material sau intențional al posesiei, nefiind susținute de argumente de nelegalitate și privind exclusiv reaprecierea probelor și a situației de fapt, stabilite de instanța de apel, incompatibile cu actuala structură a recursului, cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, natură consacrată în mod expres prin dispozițiile art. 483 alin. 3 Cod procedură civilă, nu se impun a fi analizate.
Tot astfel, deși, în etapa procesuală a apelului, a fost administrată proba cu înscrisuri privind situația juridică a terenului litigios, precum și proba cu expertiză topografică, având ca obiectiv identificarea terenului în de 363 mp, situat în Bucureşti, delimitat prin punctele 1, 2, 3, 4, 5, 6, prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert X. nefiind identificate elemente de sistematizare, reţele de alimentare cu apă, cu gaze şi canalizare, recurentul invocă, prin intermediul recursului, existența pe terenul în litigiu a unor utilități publice, în absența oricăror probe care să răstoarne situația de fapt stabilită de instanța de apel, într-o cale de atac devolutivă, și în absența formulării unor obiecțiuni realiste la acest raport, ceea ce atrage, de asemenea, calificarea lor ca fiind critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a deciziei recurate, inadmisibile în recurs.
Procedând în continuare la analiza motivului de recurs privind greșita soluționare a excepţiei procesuale de fond, absolute, peremptorii a lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin primarul general, din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 Cod procedură civilă (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), instanța de recurs reține următoarele:
Obiectul acțiunii deduse judecății și asupra căruia au statuat instanțele de fond poartă asupra recunoașterii dreptului de proprietate al reclamanților, ca fiind dobândit prin prescripția achizitivă de 30 ani, exclusiv cu privire la un teren în privința căruia nu există cereri de reconstituire și asupra căruia nu s-a reconstituit dreptul de proprietate, în favoarea niciunei alte persoane.
Potrivit art. 36 din Codul de procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea de părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
Din interpretarea acestui text legal, rezultă că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății; în ipoteza moștenirii vacante, legitimarea procesuală pasivă se raportează exclusiv la acea vocaţie reziduală a statului de a dobândi moştenirile vacante, în absența moştenitorilor legali sau testamentari, în timp ce sfera bunurilor fără stăpân nu este limitată la moștenirile vacante, ci includ și bunurile în privința cărora foștii proprietari s-au desistat voluntar sau nu sunt cunoscuţi.
În cauză, s-a stabilit de către instanțele fondului că reclamantul a achiziţionat imobilul în litigiu, în baza înscrisului sub semnătură privată, intitulat „chitanţă de donaţie”, de la numitul C. care este, în prezent, decedat și cu privire la care a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, soluţie ce nu a fost atacată prin prezentul recurs. Tot astfel, s-a stabilit, pe baza probelor administrate în cauză, că bunul imobil nu face obiectul legilor speciale de reparație.
Așa fiind, instanța de recurs apreciază, contrar susținerilor recurentului pârât, conform cărora nu se i poate stabili calitatea procesuală în cauză, pentru simplul motiv că nu a fost identificat un alt pârât, că, în ipoteza particulară a cauzei deduse judecăţii, această legitimare procesuală pasivă a Municipiului București nu decurge, în mod arbitrar, din faptul neidentificării unui alt pârât, ci se întemeiază pe dispozițiile art. 26 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, relative la caracterul potenţial de bun fără stăpân al terenului în litigiu.
În mod evident, din interpretarea dispoziţiilor art. 1847 şi următoarele și a art. 1890 Cod civil, rezultă că prescripția achizitivă trebuie opusă doar fostului proprietar al imobilului în litigiu, în considerarea efectului juridic al uzucapiunii de sancţiune civilă faţă de titularul nediligent care a permis ieşirea bunului din patrimoniul său.
Astfel, legea nu exclude posibilitatea ca fostul proprietar să fie indicat drept persoană interesată în a paraliza efectul prescripției achizitive invocate de către reclamanți, dacă este identificat ori este posibilă identificarea sa.
În măsura în care, însă, nu este posibilă identificarea fostului proprietar al terenului ce face obiectul cererii, ori a altor persoane indicate de către reclamant ca fiind interesate în contestarea uzucapiunii sau acesta a decedat și nu s-a dezbătut succesiunea vacantă, calitatea procesuală pasivă se prezumă, prin dispozițiile legii, că aparţine unităților administrativ - teritoriale, ca titulare ale patrimoniului imobiliar, fără a mai fi necesară prezentarea vreunui înscris constatator al existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului.
Cum, în evidenţele oficiale ale recurentului pârât și ale celorlalte instituții, nu a fost identificat un proprietar actual al terenului în litigiu, iar bunul imobil se află pe raza municipiului București și există prezumția că face parte din domeniul privat al unității administrativ – teritoriale, recurentul pârât Municipiul București este singurul în măsură să conteste eventualul drept de proprietate al reclamanților asupra imobilului litigios, astfel că este justificată reţinerea calităţii procesuale pasive a acestui pârât.
În sens contrar, s-ar putea ajunge, în situațiile particulare a inexistenței unei persoane care să pretindă un drept de proprietate asupra nemișcătorului, în calitate de proprietar sau de moștenitor al proprietarului inițial al terenului, la respingerea acțiunii în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul prescripției achizitive, deși sunt îndeplinite condițiile legale pentru a uzucapa, pe considerentul că unitatea administrativ – teritorială este lipsită de legitimare procesuală pasivă (legitimatio ad causam), ceea ce ar echivala cu lipsirea reclamanților din astfel de cauze de orice posibilitate de valorificare a drepturilor lor, în situația în care chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut existența unui drept protejat de Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultat din situații de fapt cu mare persistență în timp, de care legea leagă producerea unor efecte juridice (a se vedea, în acest sens, par. 89 din Decizia nr. 24/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni prealabile și cauza Sfintele Mănăstiri contra Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994).
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 1053 A din 25 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.