Teren forestier încadrat în categoria „arii protejate”. Imposibilitatea exploatării bunului de către proprietar. Omisiunea autorităţilor statale de a adopta cadrul normativ de reglementare a procedurii de acordare a compensaţiilor băneşti cuvenite. Atingere adusă dreptului de proprietate. Calitatea procesuală pasivă a Statului Român. Răspundere obiectivă. Prejudiciu moral. Acţiune în despăgubiri
Codul silvic, art. 97 alin. (1) lit. b
Constituţie, art. 1 alin. (3), alin. (5), art. 52
Deşi la nivel legislativ este recunoscut dreptul la compensaţii al proprietarilor terenurilor cu vegetaţie forestieră care nu pot fi exploatate din cauza funcţiilor de protecţie pe care le îndeplinesc amenajamentele silvice, în mod efectiv, astfel de despăgubiri nu au fost acordate întrucât Guvernul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a emite Normele metodologice şi a derula procedurile necesare acordării unor astfel de sume considerate ajutoare de stat.
Astfel, un drept de creanţă reglementat şi recunoscut de lege în favoarea proprietarilor de terenuri forestiere ca o compensaţie, dată fiind natura şi afectaţiunea specială a bunului din patrimoniul lor, a devenit iluzoriu şi lipsit de substanţă.
În acest context, tergiversarea nejustificată a procedurilor de către autorităţile competente, prin care să se asigure cadrul normativ adecvat acordării acestor compensaţii, este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate şi să îl situeze pe titularul său într-o situaţie de dezavantaj economic şi social în raport cu autorităţile statului. De aceea, acţiunea reclamantei îndreptată împotriva Statului, răspunzător şi garant al desfășurării activităţii autorităţilor şi instituţiilor sale cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor este una care justifică nu doar cadrul procesual pasiv, ci şi condiţiile de fond ale răspunderii delictuale. Fundamentul răspunderii statului, în acest caz, este unul obiectiv, dat de ideea de garanţie şi de risc în legătură cu activitatea autorităţilor sale, aşa cum se desprinde la nivel de principiu din chiar dispoziţiile art. 52, art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 448 din 10 martie 2021
I. Circumstanţele cauzei
- Obiectul cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, Secţia I civilă la data de 17 octombrie 2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, potrivit cursului valutar oficial BNR euro/leu, cu titlu de daune morale, sumă care reprezintă contravaloarea prejudiciului moral ce i-a fost produs prin atingerea adusă demnităţii sociale şi prin discriminarea socio-economică în sens de „ranking”, din cauza tergiversării procedurilor şi întârzierii excesive şi nejustificate a acordării efective a sumelor cuvenite cu titlu de compensaţii băneşti, cu caracter de ajutor de stat, cuvenite potrivit art. 97 alin. 1 lit. b din Legea nr. 46/2008, pentru proprietarii de vegetaţie forestieră (păduri) care constituie arii protejate.
2. Sentinţa pronunţată de tribunal
Prin sentinţa nr. 299 din 26.06.2020, Tribunalul Dolj, Secţia I civilă a respins, ca nefondate, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român şi inadmisibilităţii acţiunii. A admis, în parte, acțiunea formulată de A. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, potrivit cursului valutar oficial BNR euro/leu, cu titlu de daune morale, precum şi a sumei de 1.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru şi onorariu avocaţial.
3. Decizia pronunţată de curtea de apel
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, prin decizia nr. 2348 din 9.12.2020, prin care s-au respins, ca nefondate, apelurile reclamantei şi pârâtei împotriva sentinţei tribunalului. A fost respinsă cererea apelantei – reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.
- Calea de atac a recursului formulată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele şi pentru Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Potrivit cererii de recurs, pârâtul, prin motive subsumate, în mod formal, dispozițiilor pct. 6 şi 8 ale art. 488 Cod procedură civilă, a dezvoltat următoarele critici:
- Instanța de apel nu s-a pronunţat asupra apelului exercitat de pârât, în considerentele hotărârii atacate fiind analizat numai apelul reclamantei.
Astfel, s-a susținut că, potrivit deciziei atacate, instanţa nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A arătat recurentul că pentru a fi parte în proces trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, care sunt în acelaşi timp şi condiţii de exerciţiu ale acţiunii civile, precum şi ale oricărei forme procedurale ce intră în conţinutul acţiunii, printre care se regăseşte şi aceea a calităţii procesuale.
Or, calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între reclamant şi cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecăţii, precum şi între pârât şi cel obligat în acelaşi raport juridic.
Recurentul a invocat, în susţinerea acestui aspect, prevederile art. 97 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 46/2008, conform cărora sumele pentru acordarea compensaţiilor reprezintă contravaloarea produselor pe care proprietarul nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice, care se alocă anual de către stat prin bugetul autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.
Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură este, în primul rând, Ministerul Apelor şi Pădurilor, acesta având şi calitatea de ordonator principal de credite conform pct. 3 din Legea nr. 71/2013 şi fiind cel care, la final, dispune efectuarea plăţilor cuvenite proprietarilor de teren forestier care deţin aceste suprafeţe în arii protejate.
S-a mai făcut referire, în susţinerea criticii, la dispoziţiile art. 20, art. 6 şi art. 34 alin. 1 din Legea nr. 500/2001, arătându-se, prin prisma acestor prevederi legale, că Statul Român nu trebuie privit ca un general-mandant care acţionează în diverse domenii şi iniţiază reglementări prin intermediul unei diversităţi de instituţii şi autorităţi de tip mandatar.
Obligaţia de acordare a compensaţiilor proprietarilor de păduri din arii protejate nu poate fi considerată o obligaţie neîndeplinită de Statul Român faţă de cetăţenii lui, fiind astfel răspunzător direct cu privire la modul în care instituţiile sau autorităţile publice îndrituite de lege îndeplinesc faţă de cetăţean obligaţia de rezolvare a modului în care aceştia sunt despăgubiţi.
Aceasta întrucât există un cadru legal în baza căruia proprietarii de pădure situată în aria protejată pot fi despăgubiţi, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 447/2017 pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al compensaţiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează, datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamente silvice care determină restricţii în recoltarea de masă lemnoasă, decizia Comisiei Europene C (2016) 8.769 final din 3 ianuarie 2017, precum şi prevederile Orientărilor Uniunii Europene privind ajutoarele de stat în sectoarele agricol, forestier şi în zonele rurale 2014-2020 şi art. 97 alin. 1 lit. b din Legea nr. 46/2008.
Prin urmare, în opinia recurentului, nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei potrivit căreia „din perspectiva cetăţeanului de rând nu are importanţă care sunt instituţiile răspunzătoare de soluţionarea procedurii de acordare a compensațiilor, câtă vreme Statul, ca entitate, este răspunzător de modalitatea în care raportul juridic este derulat şi finalizat".
În cauza de faţă, cum legea prevede alte organe responsabile cu punerea în aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 46/2008 – Codul Silvic şi a Hotărârii Guvernului nr. 447/2017, înseamnă că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală în cauză.
- Recurentul a susţinut, de asemenea, că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe excepţia inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a arătat că din economia dispoziţiilor art. 1.349 Cod civil reiese faptul că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunzând de toate prejudiciile cauzate şi fiind obligat să le repare integral.
În continuare, recurentul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1.357 Cod civil care reglementează condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Cu privire la prima condiţie, respectiv existenţa unui prejudiciu cauzat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a arătat că, în cauză, nu se poate reţine existenţa acestuia, atât timp cât obligaţia de acordare a compensaţiilor proprietarilor de păduri din arii protejate nu poate fi considerată o obligaţie neîndeplinită a statului faţă de cetăţenii săi, fiind astfel răspunzător direct faţă de modul în care instituţiile sau autorităţile publice îndrituite de lege îndeplinesc faţă de cetăţean obligaţia de rezolvare a modului în care aceştia sunt despăgubiţi.
Pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat un prejudiciu să fie angajată, nu este suficient să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul ce a fost produs, ci este necesar ca respectiva faptă să poată fi imputată autorului şi acesta să fi avut o vină atunci când a săvârşit-o, acţionând cu vinovăţie.
De asemenea, săvârşirea unei fapte ilicite este o altă condiţie prevăzută expres de textul de lege, or, în cauză, reclamanta nu a arătat care este această faptă. Nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a statului numai pentru faptul că procedura administrativă de soluţionare a cererii reclamantei a trenat mult timp, durata soluţionării unei atare cereri putând fi influenţată, atât de complexitatea acesteia, cât şi de unele modificări legislative intervenite pe parcursul soluţionării. De asemenea, nu există niciun mijloc de probă din care să rezulte faptul că statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, a dat dovadă de rea-credinţă, care să fi condus nejustificat la prelungirea în timp a soluţionării cererii reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul teren în litigiu.
Chiar dacă din probele administrate rezultă că reclamanta a suferit un prejudiciu material şi moral pe parcursul demersurilor de a intra în posesia suprafeţei de 79,80 ha teren situat pe raza comunei Cireşu, judeţul Mehedinţi sau a despăgubirilor pentru această suprafaţă de teren, nu reiese însă îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, legătura de cauzalitate între faptă, prejudiciu şi vinovăţia pârâtului, în sensul că fapta ilicită i-ar fi imputabilă acestuia.
Ca atare, a apreciat recurentul ca nefiind îndeplinită nici cea de-a treia condiţie privind existenţa raportului de cauzalitate.
Statul prin Ministerul Finanţelor Publice nu răspunde sub nicio formă şi nu poate acorda diverse despăgubiri, decât în cazul în care răspunderea este prevăzută în mod expres prin legi speciale.
Astfel fiind, acţiunea în pretenţii a reclamantei faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este inadmisibilă atât timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile legale de atragere a răspunderii administrativ – reparatorii a statului pentru eventuale prejudicii prin acte sau fapte administrative.
- Recurentul a mai criticat decizia din apel şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, arătând că suma de 30.000 eu este disproporţionată faţă de criteriile obiective ce se impun a fi avute în vedere în aprecierea evaluării suferinţelor şi atingerilor aduse drepturilor fundamentale ale reclamantei, stabilirea întinderii acestor daune trebuind să respecte principiul acordării unei juste despăgubiri.
Prin urmare, în opinia recurentului, nu se poate analiza latura subiectivă a stării de fapt care a generat prejudiciul moral, atât timp cât nu există criterii la care să se poată raporta cu privire la evaluarea impactului moral asupra celui care se consideră îndreptăţit să formuleze o astfel de cerere.
Prin prisma art. 249 Cod procedură civilă şi a unor decizii de speţă ale Înaltei Curţi, recurentul a susținut că reclamanta trebuia să facă dovada tuturor condiţiilor cerute de lege, iar la stabilirea prejudiciului trebuie avute în vedere criterii precum consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura afectării situaţiei materiale, familiale, profesionale şi sociale.
Partea care solicită acordarea daunelor morale este obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta autorităţii, iar în cauza dedusă judecăţii, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite.
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial incluzând o doză apreciabilă de arbitrar.
Ca atare, instanţa trebuia să analizeze cererea raportat la toate aceste criterii, în limitele administrării probatoriului pertinent şi util cauzei.
- Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.
În susţinerea excepţiei nulităţii, a arătat că niciunul dintre motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă nu reglementează posibilitatea ca instanţa de recurs să poată reanaliza probele şi să reevalueze situaţia de fapt.
Or, în speţă, a considerat că în mod formal au fost invocate prevederile pct. 6 al art. 488 Cod procedură civilă, susţinerile recurentei, în sensul că instanţa de apel nu ar fi analizat şi nu s-ar fi pronunţat pe excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului şi inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată reprezentând mai degrabă nemulţumiri faţă de soluţia dată de instanţa de apel celor două excepţii.
A mai arătat că s-au reiterat motivele de apel şi că al treilea motiv de recurs nu cuprinde critici referitoare la decizia instanţei de apel, care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.
Criticile recurentei nu dezvoltă încălcarea sau aplicarea greşită a vreunei norme de drept material privind acordarea daunelor morale întemeiată pe atragerea răspunderii delictuale, ci se reduc la modul de apreciere a situaţiei de fapt şi a probelor administrate, vizând mai degrabă neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii, din punctul de vedere al pârâtului.
În teză subsidiară, dacă se va trece peste excepţia invocată, intimata – reclamantă a solicit respingerea recursului, ca nefondat, având în vedere că întreaga complexitate a speţei este subsumată conceptului de ranking, descris pe larg în cererea de chemare în judecată ca element nou în psihologia socială, fiind de necontestat posibilitatea sancţionării statului atunci când este încălcat echilibrul necesar manifestării în concret a libertăţii fiecărui individ.
Răspunzând în fond criticilor recurentei, referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, a apreciat că, în mod corect, ambele instanţe au reţinut că ea nu se întemeiază pe procedura de acordare a compensaţiilor din Codul Silvic, ci pe tergiversarea lor.
Răspunderea Statului Român se întemeiază pe hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au statuat ideea solidarităţii statului cu instituţiile sale, antrenarea răspunderii fiind consacrată începând cu cauza Sabin Popescu vs România, cererea nr. 48102/1999.
A precizat că acţiunea introductivă de instanţă este una în acordarea de despăgubiri, prevăzută de legislaţia în vigoare şi ca atare ea a fost îndreptată corect împotriva Statului Român, neavând cum să fie inadmisibilă.
Instanţa europeană a constatat, în numeroase speţe, că este necesar ca dreptul intern să prevadă mecanisme care trebuie să conducă în final la acordarea unor despăgubiri echitabile în cazuri de privare a unuia din atributele proprietăţii.
Ori de câte ori nu s-a ajuns la această finalitate, Curtea a apreciat că este imperativ ca Statul Român să ia de urgenţă măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză.
Pretenţiile solicitate reprezintă numai daune morale, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, deoarece se solicită repararea unui prejudiciu nepatrimonial (generat de menţinerea unei persoane într-o poziţie de inferioritate economică şi socială), aspectele amintite ca pierderea unor şanse (de a trăi altfel) fiind unele tangenţiale, colaterale, de vătămare cu caracter moral, nicidecum de exprimare sub forma unor daune materiale.
Cât priveşte cuantumul sumei ce i-a fost acordată cu titlu de daune morale, a apreciat că aceasta este o chestiune de pură apreciere a instanţei, care nu mai poate fi examinată în calea de atac extraordinară a recursului, una ce urmăreşte verificarea conformităţii soluţiei atacate cu normele materiale de drept.
Câtă vreme Curtea de Apel Craiova a expus pe larg criteriile sale de apreciere necesare stabilirii cuantumului daunelor morale, a opinat că motivele de recurs ale pârâtului se plasează în afara cadrului legal al materiei.
S-a arătat că încercarea de acreditare a ideii că alte instituţii ar trebui să răspundă în dosarul de faţă este consecinţa greşitei înţelegeri a limitelor sesizării instanţei.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând aspectele deduse judecăţii, se constată că acestea sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 pct. 5 C.pr.civ. (cele care vizează cadrul procesual al judecăţii), ale art. 488 pct. 6 C.pr.civ. (vizând nemotivarea hotărârii) şi art. 488 pct. 8 C.pr.civ., (neîntrunirea condiţiilor materiale ale răspunderii civile delictuale) astfel încât nu poate fi primită excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.
Criticile au însă caracter nefondat potrivit considerentelor ce se vor arăta:
- Este lipsită de fundament şi de corespondent, raportat la conţinutul deciziei, susţinerea recurentului conform căreia instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, potrivit considerentelor deciziei atacate se reţine că legitimarea procesuală a Statului este dată de faptul că, ceea ce a pretins reclamanta prin demersul dedus judecăţii, a fost prejudicierea acesteia ca urmare a activităţii necorespunzătoare a autorităţilor competente ale statului în realizarea şi derularea procedurilor care să facă posibilă acordarea compensaţiilor bănești pentru imposibilitatea exploatării terenului cu vegetaţie forestieră, în suprafaţă de 79,80 ha., proprietatea reclamantei.
Aşadar, învestită cu această critică legată de cadrul procesual pasiv al judecăţii, instanţa de apel a analizat-o, dându-i totodată o rezolvare corectă raportat la ceea ce a constituit obiect al învestirii primei instanţe.
Contrar poziţiei recurentului (care contrazicându-şi susţinerea iniţială, a nepronunţării instanţei de apel asupra acestui aspect, formulează critici şi pe fondul acestei excepţii), verificarea calităţii procesuale pasive nu trebuia să se realizeze cu referire la autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură şi care, în termenii art. 97 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, trebuie să acorde compensaţiile constând în contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează datorită funcţiilor de protecţie stabilite prin amenajamentele silvice, ca urmare a alocării unor astfel de sume de la bugetul statului.
Aceasta întrucât, aşa cum s-a arătat, obiectul cererii de chemare în judecată – în funcţie de care se circumstanţiază şi se analizează cadrul procesual – nu l-a reprezentat obligarea pârâtului la acordarea compensaţiilor prevăzute de art. 97 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 46/32008 (demers căruia i s-ar fi opus neurmarea procedurii specifice acordării unor astfel de compensaţii asimilate ajutoarelor de stat), ci plata de despăgubiri pentru neîndeplinirea de către autorităţile statului competente a procedurilor necesare acordării unor astfel de sume, ceea ce a adus atingere, în primul rând, dreptului de proprietate al reclamantei, repercutându-se şi pe planul atributelor personalității (dreptul la demnitate socială şi la nediscriminare economică şi socială generată de conduita autorităţilor statului).
Altfel spus, reclamanta a chemat în judecată Statul în calitatea acestuia de garant al desfăşurării activităţii autorităţilor şi instituţiilor sale cu respectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei.
Aceasta, în contextul în care deşi la nivel legislativ este recunoscut dreptul la compensaţii al proprietarilor unor astfel de terenuri forestiere care nu pot fi exploatate din cauza funcţiilor de protecţie pe care le îndeplinesc amenajamentele silvice, în mod efectiv – aşa cum a arătat şi a probat reclamanta în cauză – astfel de despăgubiri nu au fost acordate întrucât Guvernul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a emite Normele metodologice şi a derula procedurile necesare acordării unor astfel de sume considerate ajutoare de stat.
De aceea, cadrul judecăţii vizând obligaţia Statului, aşa cum se degaja ea la nivel constituţional (art. 52, art. 1 alin. 3 şi 5 Constituție) de a garanta respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor şi de a suporta riscul de activitate a autorităţilor sale atunci când, prin acţiune sau lipsa de acţiune a acestora, ele vatămă asemenea drepturi, rezultă că în mod corect instanţa de apel a reţinut legitimarea procesuală pasivă a acestuia.
- Critica recurentului conform căreia instanța nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este, de asemenea, lipsită de orice fundament, având în vedere că în considerentele deciziei atacate se regăseşte analiza instanţei asupra acestui aspect, arătându-se că, în realitate, se face confuzie între admisibilitatea şi caracterul nefondat al unei cereri.
În ce priveşte admisibilitatea demersului, s-a constatat că ea nu poate fi reţinută, nefiind oprită de nicio dispoziţie legală sau procedurală prealabilă, necesar a fi îndeplinită înainte de sesizarea instanţei.
În recurs, persistând în aceeaşi confuzie, legată de admisibilitatea respectiv, temeinicia unei cereri de chemare în judecată, sub teza unei nepronunţări asupra inadmisibilității acţiunii, pârâtul invocă, în realitate, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana acestuia.
Susţinând că nu există o faptă ilicită a Statului şi deci, un prejudiciu cauzat de acesta, recurentul arată că obligaţia de acordare a compensaţiilor băneşti pentru terenuri forestiere, proprietate particulară, ce nu pot fi exploatate (dată fiind funcţia de protecţie pe care o îndeplinesc) nu îi revenea acestuia în mod direct, pentru a i se pune în sarcină neîndeplinirea ei şi de asemenea, nu i se poate imputa o prelungire în timp a procedurilor administrative necesare soluţionării unor astfel de cereri de despăgubiri.
Aşa cum s-a arătat anterior – în analiza criticii referitoare la calitatea procesuală a Statului – ceea ce a solicitat reclamanta prin acţiunea ce face obiectul judecăţii de faţă, a fost acordarea de despăgubiri pentru tergiversarea nejustificată a procedurilor de către autorităţile competente (în principal, Guvernul şi ministerele implicate în procedura de avizare) care să asigure cadrul normativ adecvat acordării compensaţiilor.
Acest demers în justiţie al reclamantei a urmat altora (lipsite de finalitate) prin care, adresându-se autorităţilor administrative ale statului (Guvern, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Departamentul Ape, Păduri, Piscicultură) a încercat să-şi valorifice drepturile de creanţă recunoscute de legiuitor sub formă de compensaţii (conform art. 97 alin. 1 lit.b din Legea nr. 46/2008) proprietarilor de terenuri forestiere îndeplinind funcţii de protecţie a mediului.
Întrucât acordarea unei asemenea compensaţii, ca de altfel, orice altă formă de sprijin în sectorul forestier se poate realiza, începând cu 1 ianuarie 2010, doar după avizarea schemelor de ajutor de stat prin decizie a Comisiei Europene, pe baza căreia apoi să fie emisă hotărârea de Guvern conţinând Norme metodologice de acordare, utilizare şi control al ajutorului de stat, reclamanta a promovat anterior şi o astfel de acţiune, de obligare a pârâţilor Guvernul României, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, R.N.P. Romsilva la emiterea hotărârii de Guvern, conţinând respectivele norme metodologice (de aplicare a dispoziţiilor din Codul silvic referitoare la compensaţii).
Prin sentinţa civilă nr. 55/2016 a Curţii de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, această acţiune a reclamantei a fost respinsă cu motivarea că instanţa nu poate reglementa, în locul Guvernului, normele de acordare a compensaţiilor, întrucât aceasta ar însemna eludarea întregii procedurii prealabile de avizare a hotărârii de Guvern, chiar în contextul în care legiuitorul (prin dispoziţia art. 99 din Legea nr. 46/2008) nu a lăsat la aprecierea Guvernului oportunitatea emiterii unei astfel de hotărâri, ci a impus un anumit termen.
S-a reţinut, totodată, în considerentele sentinţei, că deşi au existat două Decizii ale Comisiei Europene, de avizare a schemei ajutorului de stat (ultima cu valabilitate prelungită până la 30 iunie 2014), pentru această din urmă Decizie cu nr. (C2013) 9369/2013, încă nu a fost adoptat proiectul de hotărâre de Guvern care să conţină normele metodologice de acordare, utilizare şi control al ajutorului de stat pentru compensaţii reprezentând contravaloarea masei lemnoase pe care proprietarii nu o pot recolta. Aceasta, în condiţiile în care Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a întocmit proiectul de hotărâre de Guvern privind instituirea schemei de ajutor de stat, transmiţându-l spre avizare externă, procedură de avizare nefinalizată (din partea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Viceprim-Ministrului, Ministrului Dezvoltării Regionale, Ministerului Finanţelor Publice, Ministerului Justiţiei).
De asemenea, în legătură cu această procedură a acordării compensaţiilor prevăzute de art. 97 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 46/2008 există dezlegarea cu valoare de principiu dată prin Decizia nr. 36/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la care a făcut referire reclamanta, decizie conform căreia, pentru acordarea ajutoarelor de stat, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat şi să fie adoptate normele metodologice ulterioare de către Guvern.
A stabilit instanţa supremă, în dezlegarea acestei chestiuni de drept, că „schema de ajutor de stat, având ca temei legal proiectul de hotărâre a Guvernului de aprobare a normelor metodologice, avizată favorabil prin decizia Comisiei Europene nu poate produce efecte juridice decât după adoptarea acestui act normativ intern” (par.74) şi că „nu există bază legală pentru acordarea compensaţiilor, în lipsa hotărârii Guvernului cu obiectul de reglementare arătat”(par.77).
Totodată, s-a statuat că „situaţia juridică determinată de neîndeplinirea acestei condiţii suspensive, respectiv adoptarea hotărârii Guvernului, este aptă să lezeze dreptul la compensaţii pe care îl au proprietarii suprafeţelor forestiere cu funcţie de protecție situate în siturile de importanţă comunitară, însă, pentru aceasta există un alt remediu judiciar”.
Or, acesta este contextul în care a acţionat reclamanta în prezenta cauză, învestind instanța cu pretenția sa de despăgubire după ce a efectuat toate demersurile permise de cadrul normativ pentru a obţine valorificarea unui drept recunoscut de lege, a cărui punere efectivă în aplicare nu a fost posibilă din cauză că autorităţile competente în materie ale statului nu au realizat, în îndeplinirea atribuţiilor ce le reveneau, derularea procedurilor specifice și necesare acordării unor compensaţii care constituiau, în acelaşi timp, ajutoare de stat.
Astfel fiind, un drept de creanţă reglementat şi recunoscut de lege în favoarea proprietarilor de terenuri forestiere ca o compensaţie, dată fiind natura şi afectaţiunea specială a bunului din patrimoniul lor, a devenit iluzoriu şi lipsit de substanţă din cauză că autorităţile administrative ale statului, neîndeplinindu-și atribuţiile (în speţă, adoptarea hotărârii de Guvern conţinând normele metodologice de acordare a acestor compensaţii) n-au făcut posibilă valorificarea dreptului. În acest sens, inclusiv instanţa de judecată sesizată anterior cu acţiunea aceleiaşi reclamante de obligare a Guvernului la emiterea respectivelor Norme metodologice, care să asigure cadrul normativ adecvat realizării acestor drepturi, a constatat că nu poate suplini această procedură fără nesocotirea principiului separaţiei puterilor în stat.
De aceea, în continuare, acţiunea reclamantei îndreptată împotriva Statului, răspunzător şi garant al desfășurării activităţii autorităţilor şi instituţiilor sale cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor este una care justifică nu doar cadrul procesual pasiv (cum s-a arătat anterior), ci şi condiţiile de fond ale răspunderii delictuale.
Fundamentul răspunderii statului este unul obiectiv, dat de ideea de garanţie şi de risc în legătură cu activitatea autorităţilor sale, aşa cum se desprinde la nivel de principiu din chiar legea fundamentală, conform dispoziţiilor art. 1 alin. 3 şi 5, art. 52 din Constituţie.
Susţinerea recurentului, că există o autoritate centrală în domeniul silviculturii, prin bugetul căreia se alocă anual sume de bani din bugetul statului pentru plata unor astfel de compensaţii şi împotriva acestei autorități ar fi putut fi îndreptată acţiunea, ignoră deopotrivă fundamentul răspunderii obiective menţionat anterior, precum şi obiectul judecăţii, care nu este dat de obligarea la compensaţiile prevăzute de art. 97 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 48/2006 (plata acestora nefiind posibilă fără derularea procedurii specifice menţionate reprezentată de schema ajutorului de stat, decizia Comisiei Europene şi Normele metodologice emise de Guvern). În realitate, pretenția concretă dedusă judecății constă în despăgubiri pentru tergiversarea nejustificată a acestor proceduri, de natură să aducă atingere dreptului de proprietate şi să pună pe reclamantă într-o situaţie de dezavantaj economic şi social în raport cu autorităţile statului, cu tot disconfortul psihic aferent demersurilor efectuate pentru concretizarea unui drept recunoscut prin lege (și rămase fără finalitate).
Astfel fiind, răspunderea civilă a Statului se activează pentru conduita ilicită a autorităţilor sale care nu şi-au îndeplinit atribuţiile ce le reveneau în cadrul competenţelor stabilite de lege (emiterea Normelor metodologice conţinând criteriile şi schema de calcul al compensaţiilor, într-un anumit termen, care să nu lase lipsit de substanţă dreptul), fiind o răspundere obiectivă, bazată, cum s-a menţionat deja, pe ideea de garanţie a Statului şi de risc în legătură cu activitatea necorespunzătoare a organelor și autorităților sale, atunci când ele afectează drepturile şi interesele legitime ale persoanelor.
De aceea, nu interesează analiza formei de vinovăţie în persoana pârâtului – identificată totuşi, de instanțele de fond, prin aceea că şi cea mai uşoară culpă este suficientă, ea decurgând din împrejurarea că pârâtul putea să prevadă faptul că simpla nerespectare a obligaţiilor legale ale instituţiilor statului era aptă să producă reclamantei un prejudiciu. Aceasta, cu atât mai mult cu cât reclamanta şi-a îndeplinit de-a lungul anilor, la timp şi în mod complet, obligaţiile sale de plată a impozitului şi de asigurare a pazei pădurii, cu un efort financiar considerabil, fără ca, la rândul ei, să poată beneficia de plata compensaţiilor corespunzătoare, periclitând siguranţa materială a familiei.
Pentru argumentele arătate anterior, în legătură cu fundamentul răspunderii Statului, raportat la datele concrete ale speţei, această analiză a condiţiei vinovăţiei regăsită în decizia recurată se constituie în considerente care nu au caracter necesar, de natură să intre în autoritate de lucru judecat şi să sprijine soluţia din dispozitiv.
În ce privește prejudiciul creat, recurentul recunoaște că „deși a rezultat din probele administrate că reclamanta a suferit un prejudiciu material şi moral pe parcursul demersurilor de a intra în posesia suprafeţei de 79,80 ha teren situat pe raza comunei Cireşu, judeţul Mehedinţi sau a despăgubirilor pentru această suprafaţă de teren”, totuși, acesta nu s-ar afla într-un raport de cauzalitate cu vreo faptă ilicită, câtă vreme o astfel de acțiune nu îi este imputabilă.
Contrar susținerii recurentului, prejudiciul reclamat în cauză este consecința directă a conduitei ilicite descrise anterior (inacțiuni ale autorităților statului care au condus la nesocotirea cadrului normativ și atingerea drepturilor legitime ale persoanei), aptă să angajeze răspunderea statului.
Ca atare, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu este inerent, decurgând din încălcarea respectiv, împiedicarea exercițiului efectiv al unui drept subiectiv fundamental.
- Referitor la cuantumul prejudiciului, apreciat de instanţele fondului la suma de 10.000 eu, recurentul susţine iarăşi fără temei şi corespondent în decizia atacată, că este disproporţionat, fiind stabilită cu ignorarea criteriilor obiective, valoarea despăgubirilor, de 30.000 eu.
Separat de inadvertenţa şi eroarea în care se află recurentul în legătură cu întinderea sumei la plată căreia a fost obligat, Înalta Curte constată că în cuantificarea prejudiciului instanţele de fond au operat cu criterii dezvoltate în jurisprudenţa naţională şi a instanţei de contencios european în materia despăgubirilor morale.
Astfel, distinct de faptul că s-a ţinut seama, cum în mod obişnuit se procedează în astfel de situaţii, de o evaluare în echitate, cu păstrarea raportului de proporționalitate şi a justului echilibru între interesele particulare şi cele generale, instanţele de fond au avut în vedere împrejurările circumstanţiale ale cauzei, date de nenumăratele demersuri întreprinse de reclamantă pentru a beneficia de dispoziţiile unei legi ce îi erau aplicabile, demersuri rămase lipsite de finalitate din cauza conduitei inadecvate, cu nesocotirea cadrului legal, a autorităţilor administrative ale statului.
În acest sens, s-a ținut seama de stresul şi disconfortul moral create reclamantei din cauza neîndeplinirii obligaţiilor stabilite prin lege tocmai de către autoritatea executivă a statului, cu atribuții în legătură cu adoptarea măsurilor de organizare a executării şi aplicării legii. S-a reținut că, dimpotrivă, această autoritate a împiedicat finalizarea procedurilor de acordare a compensaţiilor (plata acestora nefiind posibilă în absenţa hotărârii de Guvern conţinând schema şi criteriile de plată, dată fiind natura juridică a acestor sume, considerate ajutoare de stat) deşi exista proiectul acestui act normativ întocmit de ministerul de resort.
Îndreptăţirea la acest tip de despăgubiri morale este cu atât mai justificată, cu cât reclamanta s-a aflat în imposibilitate de a solicita daune materiale (echivalentul compensaţiilor de care a fost lipsită) câtă vreme s-a stabilit deja printr-o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu aceasta, precum şi printr-o decizie conţinând o dezlegare cu valoare de principiu a instanţei supreme, că în absenţa unei hotărâri de Guvern care să constituie baza legală a acordării acestor despăgubiri materiale, instanţa nu poate dispune în acest sens, întrucât ar însemna o imixtiune în sfera atribuţiilor altei puteri.
Toate circumstanţele factuale ale cauzei, precum şi modalitatea în care acestea s-au repercutat pe plan psihic (frustrarea în raport cu autorităţile statului, discriminarea economico-socială, afectarea demnităţii sociale) au fost avute în vedere împreună cu criteriile de echitate şi proporţionalitate care funcţionează în materia daunelor morale, atunci când s-a stabilit întinderea despăgubirilor de către instanţele fondului.
Față de toate considerentele arătate, criticile deduse judecății au fost constatate nefondate, recursul fiind respins în consecință.