Cerere în despăgubiri pentru paguba suferită printr-un act administrativ-fiscal nelegal. Condițiile antrenării răspunderii patrimoniale a autorității publice emitente. Existența unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. Rolul activ al instanței în stabilirea întinderii prejudiciului
Legea nr. 554/2004, art. 19
Cod procedură civilă, art. 22
Din coroborarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 cu cele ale art. 28 din Legea nr. 554/2004, rezultă faptul că materia răspunderii civile delictuale reglementată de Codul civil se aplică și pentru fapte ilicite ale autorităților publice în relațiile acestora cu persoana vătămată în drepturile și interesele sale prin acte administrative nelegale, emise de aceste autorități (în privinţa aplicării temporale a legii, urmând a fi avute în vedere prevederile de drept material în vigoare la data săvârșirii faptei).
Dintre condițiile prevăzute de Codul civil pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în cauza dedusă judecăţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a pus problema îndeplinirii doar a celor privind existența unui prejudiciu cert și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, celelalte cerințe, privind fapta ilicită și vinovăția autorilor faptei, fiind considerate dovedite.
În privinţa condiției legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că aceasta este îndeplinită atâta timp cât societatea reclamantă a făcut dovada necesității funcționării activității sale numai în condițiile obținerii unei autorizații pe care, ca urmare a actelor de impunere nelegal emise, nu a putut să o obţină, fiind, astfel, împiedicată în perioada cuprinsă între data emiterii actelor administrative vătămătoare şi data anulării acestora să-şi desfășoare activitatea.
Cât privește condiția existenței unui prejudiciu cert, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, pe de o parte, că în mod neîndoios recurenta-reclamantă, fiind împiedicată să îşi desfăşoare activitatea, a suferit un prejudiciu, iar, pe de altă parte, că dobânda solicitată pentru lipsa de folosință a unei sume consemnate cu titlu de cauțiune în vederea obținerii unei soluții de suspendare a executării actelor administrative fiscale contestate nu poate constitui o componentă a prejudiciului solicitat întrucât nu există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită reținută în sarcina organelor fiscale și paguba pretinsă prin consemnarea cauțiunii în dosarul având ca obiect cererea de suspendare. Totuşi, constatând că această condiție de antrenare a răspunderii civile delictuale a fost insuficient motivată de către prima instanță, motivele fiind, contradictorii, fără a se putea efectua un control judiciar asupra raționamentului logico-juridic avut în vedere de către judecătorul fondului şi, apreciind că în temeiul art. 22 din Codul de procedură civilă, instanța de fond era datoare să administreze probatorii care, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, să ofere elementele necesare stabilirii prejudiciului cert suferit de reclamantă, a casat soluţia şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
I.C.C.J, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1160 din 26 februarie 2020
Notă: Prin Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019, pronunțată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. nr. 853 din 22 octombrie 2019, în privinţa angajării răspunderii administrativ-patrimoniale a autorității publice pârâte, s-a reţinut după cum urmează:
„Pentru angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale a autorității publice pârâte este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții, deduse din interpretarea prevederilor art. 1.349 și art. 1.357 și următoarele din Codul civil, în corelație cu normele care configurează regimul juridic al contenciosului administrativ: existența unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanță sau a unui refuz nejustificat ori a nerezolvării în termen a unei cereri, constatată ca atare de instanță; producerea unui prejudiciu; dovada legăturii de cauzalitate între actul administrativ nelegal și prejudiciul suferit de reclamant”. (par.74 )
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta “A” SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâților să achite cu titlu de „despăgubiri" următoarele sume de bani:
- suma de 5.400.000 lei cu titlu de profit mediu net nerealizat de către SC “A” SRL în perioada 2009 - 2014 datorită emiterii unei succesiuni de titluri executorii și punerii în executare a acestora de către D.R.A.O.V. Craiova și Direcția Generală a Finanțelor Publice Olt, care au fost declarate nelegale și anulate ulterior de instanțele de judecată investite cu soluționarea acțiunilor în anularea actelor administrative;
- dobânda comercială aferentă sumei de 33.800 lei consemnată la CEC Bank cu titlu de cauțiune pentru perioada 25 iunie 2012 - 03.12.2014;
- suma de 35.000 lei cu titlu de cheltuieli efectuate de către SC “A” SRL, pe parcursul derulării procedurilor administrativ - jurisdicționale în vederea anulării titlurilor executorii nelegale cu avocații, experții tehnici, inclusiv în faza de cercetare penală efectuată împotriva administratorului la sesizarea pârâtelor, sumă ce va fi dovedită cu documente justificative conform legii;
- suma de 400.000 lei cu titlu de daune morale către asociatul unic, domnul B, pentru suferințele psihice, frustrările nejustificate, stresul, atingerea adusă imaginii, onoarei și reputației sale ca persoană și om de afaceri, prin actele administrative abuzive și nelegale, anulate ulterior.
Pârâta DGRFP Craiova a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința nr. 189 din 17 martie 2017, Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția tardivității.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
A respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins cererea formulată de reclamanții SC “A” SRL și administrator Buliteanu Dima Marin, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, ca nefondată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței nr. 189 din 17 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea “A” SRL pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din Codul de procedură civilă.
În referire la motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 pct. 6 C. procedură civilă, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, pentru faptul că, pe de o parte, se arată că prejudiciul solicitat în cauză, în cuantum de 5400000, reprezentând profitul mediu net nerealizat în perioada 2009-2014, nu este unul cert, întrucât suma rezultată din expertiza efectuată în cauză este de 1 782 514 lei, iar pe de altă parte, s-a reținut că prejudiciul ar fi incert pentru că, în perioada de referință, reclamanta ar fi avut o cifră de afaceri fluctuantă, a realizat și alte activități economice și nu a făcut dovada unor relații comerciale contractuale care să ateste că ar fi obținut în mod cert venituri de un anumit nivel dacă ar fi desfășurat aceeași activitate în continuare.
Reproșează recurenta “A” SRL primei instanțe faptul că aprecierea certitudinii prejudiciului prin prisma dovedirii eventualelor contracte economice din perioada 2009-2014 este o împrejurare străină de natura cauzei, în condițiile în care reclamanta a precizat în acțiune că, retrăgându-i-se autorizația de utilizator final, nu a mai putut să încheie contracte comerciale privind activitatea de producere și comercializare a diluanților, iar încheierea unor astfel de contracte ar fi condus la prejudicii constând în penalități de întârziere și alte despăgubiri pentru neexecutarea acestora.
Cât privește motivarea instanței de fond, în cuprinsul căreia s-a reținut că reclamanta “A” SRL a desfășurat „activitate economică” în perioada 2009-2014, și aceasta este considerată de recurentă a fi străină de natura cauzei, întrucât despăgubirile au fost solicitate pentru faptul că intimatele-pârâte au blocat activitatea persoanei juridice de producere și comercializare a diluanților în regim de scutire de la plata accizelor, nicidecum alte activități.
A mai susținut recurenta-reclamantă că aceste motive, străine de natura cauzei, conduc la eliminarea dreptului său legitim de a primi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin faptele culpabile ale intimatelor-pârâte, instanța de fond refuzând să acorde dreptul la despăgubirile solicitate. A făcut trimitere recurenta “A” SRL la jurisprudența CEDO, arătând că o acțiune sau o omisiune nelegală în activitatea autorităților publice antrenează obligația de reparare a pagubei cauzate, iar temeiul de drept pentru despăgubirile solicitate, prevăzut de art. 18 din Legea nr. 554/2004, este o consacrare a principiului instituit de art. 215 din TFUE.
În privința temeiului de casare regăsit în prevederile art. 488 pct. 8 Cod proc.civ., a susținut recurenta-reclamantă că a fost analizată eronat, de către prima instanță, condiția existenței legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul pretins și actul administrativ nelegal, întrucât s-a luat în considerare emiterea actelor administrative de impunere fiscală ce au fost anulate de către instanțele judecătorești, reținându-se că, prin ele însele, aceste acte nu ar fi produs prejudiciul invocat de reclamanta “A” SRL, în loc sa fie analizat întreg lanțul cauzal determinat de emiterea acestor acte. În acest context, a arătat recurenta-reclamantă că deciziile de impunere privind accize, TVA și accesorii au generat înscrierea în evidențele fiscale a respectivelor obligații suplimentare de plată la bugetul de stat, în sarcina contribuabilului “A” SRL, iar mai departe, înscrierea acestor obligații fiscale nedatorate a determinat imposibilitatea eliberării în continuare a autorizațiilor de utilizator final care permiteau producerea și comercializarea produselor energetice în regim de scutire de accize, care se eliberau exclusiv solicitanților care nu aveau înscrise datorii în certificatul de atestare fiscală și nu aveau date înscrise în cazierul fiscal ( HG nr. 1618/2008 pentru modificarea și completarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal).
În consecință, acest obiect distinct de activitate al recurentei-reclamante a încetat să se realizeze din culpa intimatelor-pârâte, iar împrejurarea că societatea a realizat alte activități este irelevantă în analiza legăturii de cauzalitate dintre fapta organelor fiscale și prejudiciul pretins în cauză.
În opinia recurentei-reclamante sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale, iar dreptul fundamental al cetățeanului român de a fi despăgubit pentru prejudiciile produse prin actele administrative ale autorităților publice este recunoscut prin Constituția României, fiind indicate, în acest sens, prevederile constituționale ale art. 21, art. 44, art. 52, art. 53 și art. 123 alin. (5).
Cât privește dobânda aferentă cauțiunii în cuantum de 33800 lei, susține recurenta-reclamantă că soluția primei instanțe este criticată pentru aceleași considerente ca cele expuse anterior pentru cealaltă componentă a prejudiciului solicitat, dobânda solicitată fiind echivalentul prejudiciului produs prin lipsa de folosință a sumei consemnate cu titlu de cauțiune.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 iulie 2017, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
A susținut intimata-pârâtă că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel cum corect, în opinia sa, a stabilit prima instanță prin sentința atacată. În referire la suma de 5400000 lei, reprezentând prejudiciu, a arătat intimata DGRFP Craiova că nu s-a precizat din ce este compusă această sumă, nefiind, așadar, respectate prevederile art. 194 lit. c) C. procedură civil, care impun ca în cererea de chemare în judecată să se arate modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea valorii obiectului cererii.
A mai arătat intimata-pârâtă că o eventuală pagubă a Societății recurente s-ar fi putut produce dacă, după anularea actului administrativ fiscal, organul fiscal ar fi ignorat acest lucru și ar fi trecut la executarea silită a societății pentru obligațiile datorate bugetului de stat consolidat.
Cât privește profitul mediu net pentru perioada 2009-2014, menționează intimata-pârâtă că societatea nu a deținut bunuri mobile/imobile, astfel că nu a intrat în discuție o blocare a activității de producție ca urmare a unei eventuale valorificări a acestor bunuri, că nu au fost poprite conturile societății, iar cifra de afaceri realizată rezultă din bilanțurile contabile pentru anii 2009, 2010, 2011 și 2012 și din deconturile de TVA depuse la administrația fiscală competentă. A afirmat intimata DGRFP Craiova că Societatea “A” SRL nu și-a încetat activitatea, iar administratorul său statutar este asociat și administrator și în cadrul altor societăți.
Fapta ilicită ce se impută organelor fiscale nu a fost recunoscută de către intimat-pârâtă DGRFP Craiova, care a susținut că încheierea actelor administrative fiscale față de recurenta-reclamantă a fost făcută în exercitarea normală a drepturilor organelor fiscale, conferite de Codul de procedură fiscală, fără a exista un abuz de drept.
De altfel, arată intimata că scopul organului fiscal a fost acela de a asigura recuperarea creanțelor estimate ca datorate bugetului de stat, nu producerea unui prejudiciu în patrimoniul contribuabilului.
Totodată, a susținut DGRFP Craiova că nu s-a dovedit existența unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu, întrucât recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că și-a încetat activitatea în anul 2009, ca urmare a actelor administrative fiscale contestate.
În referire la condiția vinovăției, a susținut intimata DGRFP Craiova că nici autoritatea publică, nici funcționarii publici nu au acționat cu vinovăție în emiterea actelor administrative fiscale, astfel că nu este îndeplinită nici această condiție cerută pentru a fi în prezența răspunderii civile delictuale.
În referire la suma solicitată cu titlu de dobândă pentru cauțiunea de 33 800 lei, consemnată la banca „X” în perioada 25.06.2012-03.12.2014, indisponibilizarea acestei sume s-a datorat demersului judiciar al recurentei-reclamante, prin care a solicitat suspendarea actelor administrative fiscale, plata cauțiunii fiind o condiție de admisibilitate a cererii de suspendare, iar soluția dispusă de instanța judecătorească a fost una favorabilă societății “A” SRL.
4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 21 iulie 2017, intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului ca nefondat, fiind regăsite aceleași argumente de fapt și temeiuri de drept ca cele formulate prin întâmpinarea depusă la dosar de către intimata-pârâtă DGRFP Craiova.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea “A” SRL este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:
III. Argumentele de fapt și de drept relevante
Prin sentința recurată s-a dispus respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta “A” SRL, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Pentru a pronunța această soluție, a reținut prima instanță, în esență, că nu sunt întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, nefiind cert prejudiciul pretins de reclamanta “A” SRL și nefiind dovedită legătura de cauzalitate dintre acest prejudiciu și fapta intimatelor-pârâte.
Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civilă, a criticat recurenta-reclamantă hotărârea primei instanțe arătând că aceasta și-a fundamentat raționamentul logico-juridic pe argumente contradictorii și străine de natura cauzei, făcând referire, punctual, la motivarea caracterului incert al prejudiciului pretins de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
În referire la cealaltă condiție de antrenare a răspunderii civile delictuale, cea privind existența legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, a susținut recurenta-reclamantă că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind aplicate eronat normele de drept material relevante în analiza întregului lanț cauzal determinat de fapta organelor fiscale de emitere a unor acte de impunere fiscală ce au fost ulterior anulate de către instanțele judecătorești.
Potrivit prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată printr-un act administrativ poate cere despăgubiri pentru paguba produsă prin actul respectiv, în termen de un an de când a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Art. 28 din Legea nr. 554/2004 prevede că: „(1) Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil și cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte”.
Materia răspunderii civile delictuale, reglementată de Codul civil, se aplică și pentru fapte ilicite ale autorităților publice în relațiile acestora cu persoana vătămată în drepturile și interesele sale prin acte administrative nelegale, emise de aceste autorități, urmând a fi avute în vedere, în cauza de față, prevederile de drept material în vigoare la data săvârșirii faptei (Codul civil de la 1864).
În esență, se reține că recurenta-reclamantă a fost supusă unei prime inspecții fiscale ce a fost finalizată prin emiterea deciziei de impunere nr. 14/27.01.2009 și a deciziei de impunere nr. 39/20.03.2009, decizii contestate în procedura administrativ-jurisdicțională, contestațiile fiind soluționate prin emiterea deciziei de soluționare a contestației nr. 183/24.06.2010, în cadrul căreia s-a dispus desființarea în totalitate a celor două acte administrative fiscale și a rapoartelor de inspecție fiscală aferente, urmând ca organele vamale, respectiv organele de inspecție fiscală să procedeze la reanalizarea cauzei în funcție de cele arătate în cuprinsul deciziei.
Au fost refăcute atât controlul vamal, finalizat prin emiterea deciziei de impunere nr. 1/31.01.2012, cât și cel fiscal, în urma căruia s-a emis decizia de impunere nr. F-OT 280/27.04.2012, acte contestate în temeiul art. 205-207 Cod procedură fiscală, ambele contestații fiind respinse, prin decizia nr. 198/27.04.2012 privind obligațiile cu titlu de accize și accesorii, respectiv prin decizia nr. 328/27.07.2012 privind obligațiile de plată cu titlu de TVA și accesorii.
Aceste decizii definitive în sistemul căilor administrative de atac au fost contestate în fața instanțelor judecătorești, fiind constituit dosarul nr. 17xx/54/2012 pe rolul Curții de Apel Craiova, având ca obiect acțiunea în anulare a deciziei nr. 198/27.04.2012 și a actelor de impunere fiscală analizate prin decizia respectivă, precum și dosarul nr. 1905/54/2012 al aceleiași instanțe, ce a avut ca obiect anularea deciziei nr. 328/27.07.2012 și a actelor de impunere fiscală prin care s-a stabilit suplimentar TVA de plată și accesorii ale acestei taxe.
În ambele dosare contribuabilul prejudiciat prin emiterea acestor acte de impunere fiscală a obținut soluții favorabile, de anulare a respectivelor acte contestate, soluțiile fiind irevocabile.
Ceea ce a susținut recurentul-reclamant a fost faptul că, prin actele administrative a căror nelegalitate a fost constatată prin hotărâri judecătorești irevocabile, s-a cauzat Societății “A” SRL un prejudiciu estimat după prețuirea sa, dată fiind imposibilitatea de exercitare a acelor activități pentru care respectivei societăți îi era necesară eliberarea autorizației de utilizator final, autorizație ce i-a fost anulată printr-un act subsecvent primei decizii de impunere emise asupra contribuabilului.
Înalta Curte reține că, dintre condițiile prevăzute de Codul civil pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, prima instanță a stabilit că nu sunt îndeplinite condițiile privind existența unui prejudiciu cert și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, celelalte cerințe, privind fapta ilicită și vinovăția autorilor faptei, fiind considerate dovedite.
Recursul declarat în cauză este fondat, ambele motive de casare fiind găsite întemeiate în examinarea soluției pronunțate de judecătorul fondului.
Astfel, cu privire la condiția legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul creat Societății “A” SRL, se reține, contrar soluției pronunțate de prima instanță, că această cerință este îndeplinită, cât timp s-a făcut dovada necesității funcționării activității de producție și comercializare produse accizabile derulate de către recurenta-reclamantă numai în condițiile obținerii autorizației de utilizator final, iar prin emiterea actelor de impunere fiscală revocate în procedura administrativă și a celor anulate de instanțele judecătorești s-a blocat accesul persoanei juridice la obținerea acestei autorizații, fiind înregistrată aceasta cu obligații fiscale neachitate către bugetul de stat rezultate din actele de impunere nelegal emise.
În privința operațiunilor de producere și comercializare a produselor energetice în regim de scutire de la plata accizelor, derulate de către recurenta-reclamantă anterior anului 2009, se reține că s-a produs o restricționare a societății la acest tip de activitate economică, prin emiterea deciziei nr. 001/06.02.2009, prin care s-au anulat autorizația de utilizator final nr. RO 28 004/23.04.2008 și declarațiile pe proprie răspundere nr. RO 28003/24.01.2008 și RO 28 0006/31.03.2008, în temeiul prevederilor pct. 3 (1*) din HG nr. 1618/4.12.2008 cu privire la modificarea și completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, în care se arată că „(A)utoritatea fiscală teritorială poate anula autorizația de utilizator final atunci când i-au fost oferite informații inexacte sau incomplete în legătură cu scopul pentru care operatorul economic a solicitat autorizația de utilizator final ”.
Prin decizia nr. 002/11.03.20009 de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei nr. 001/06.02.2009, respingându-se această contestație, s-a reținut că Societatea “A” SRL a produs, în afara antrepozitului fiscal, produse energetice accizate ( FIRNIS 103, DILUANT ASS 501 și DILUANT SE 101) pentru care normele legale prevăd obligația autorizării în acest sens și plata accizelor la bugetul de stat.
Stabilirea încadrării tarifare și a efectelor fiscale corespunzătoare pentru produsele Diluant SE 101, Firniș 101, Diluant ASS 501, Diluant SET 101 și Firniș 103 a fost examinată în cadrul dosarului nr. 1707/54/2012, în care s-a pronunțat Decizia ÎCCJ nr. 45/30.01.2015, reținându-se, irevocabil, că „aceste produse, fabricate de Societatea “A” SRL, sunt prin parametrii fizico-chimici solvenți organici, nu se includ în art. 175 C. fiscal, fiind încadrați la poziția tarifară 381400, poziție care nu este purtătoare de accize”.
Rezultă, din această conduită a organelor fiscale, faptul că recurenta-reclamantă a fost împiedicată, în perioada cuprinsă între data emiterii deciziei nr. 001/06.02.2009 și data pronunțării unei soluții irevocabile în dosarul nr. 1707/54/2012, să desfășoare activitatea de producere și comercializare a produselor reținute în mod nelegal ca fiind supuse accizării, întrucât instanțele judecătorești au statuat că acestea nu erau purtătoare de accize, iar deciziile de anulare a autorizației de utilizator final nr. RO 28 004/23.04.2008 și a declarațiilor pe proprie răspundere nr. RO 28003/24.01.2008 și RO 28 0006/31.03.2008 au dobândit un caracter nelegal, dată fiind anularea actelor de impunere fiscală pe care s-au întemeiat soluțiile cuprinse în deciziile nr. 001/2009 și 002/2009.
În atare condiții, reținând existența unor fapte ilicite ale organelor fiscale implicate în emiterea actelor administrative fiscale anulate de către instanțele judecătorești, precum și în emiterea unor acte administrative ce au fost lipsite de orice temei legal, drept consecință a anulării actelor de impunere fiscală pe care s-au întemeiat, Înalta Curte constată că este îndeplinită cerința existenței unei legături de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, întrucât, în lipsa acestor fapte, societatea recurentă ar fi putut să-și desfășoare în continuare activitatea economică pe care o realiza anterior anului 2009.
Prin urmare, este eronată, sub acest aspect, soluția primei instanțe, în care s-a reținut că nu s-a făcut dovada faptului că, în lipsa cazierului fiscal, reclamanta „A” ar fi îndeplinit celelalte condiții ale desfășurării activității de producție de diluanți, respectiv existența celorlalte autorizații necesare pentru desfășurarea activității. Așadar, este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, în condițiile în care se relevă o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept fiscal ce au fost avute în vedere la anularea autorizației de utilizator final și a declarațiilor pe proprie răspundere, incidente în stabilirea caracterului accizabil al produselor pe care le utilizează recurenta-reclamantă în activitatea sa de producere și comercializare a produselor energetice.
Cât privește condiția existenței unui prejudiciu cert, observă Înalta Curte că toate criticile legate de soluția pronunțată de judecătorul fondului au fost susbsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă, motiv găsit, de asemenea, întemeiat în cauză.
Cu titlu prealabil analizei acestor critici, reține Înalta Curte că recurenta-reclamantă a reproșat primei instanțe, în prezenta cale de atac, argumentele avute în vedere în referire la cuantumul profitului net nerealizat pentru perioada 2009-2014 și dobânda aferentă cauțiunii stabilite pentru soluționarea cererii de suspendare a executării actelor de impunere fiscală contestată, cauțiune consemnată la valoarea de 33 800 lei. Celelalte componente ale prejudiciului estimat după prețuirea reclamantei prin cererea de chemare în judecată, respinse de către prima instanță, nu au format obiect al criticilor relevate în cererea de recurs, astfel că, din această perspectivă, recursul este limitat doar la aspectele criticate de titularul căii de atac.
În privința dobânzii solicitate pentru lipsa de folosință a unei sume consemnate cu titlu de cauțiune în vederea obținerii unei soluții de suspendare a executării actelor administrative fiscale contestate, Înalta Curte reține că aceasta nu poate constitui o componentă a prejudiciului solicitat, întrucât nu există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită reținută în sarcina organelor fiscale și paguba pretinsă prin consemnarea cauțiunii în dosarul având ca obiect cererea de suspendare.
Demersul judiciar inițiat de Societatea “A” SRL în cadrul dosarului nr. 1207/54/2012 aflat pe rolul Curții de Apel Craiova a fost finalizat prin obținerea măsurii suspendării solicitate de partea interesată, iar consemnarea cauțiunii reprezenta o condiție de admisibilitate în vederea luării acestei măsuri, fără ca indisponibilizarea sumei să reprezinte un prejudiciu direct cauzat prin emiterea actelor nelegale de către organul fiscal, fiind la latitudinea părții dacă alege să blocheze aceste sume de bani pentru a temporiza executarea silită, ori dacă nu intenționează a urma această cale.
În referire la prejudiciul cauzat prin imposibilitatea de a desfășura activitatea economică pe care o derula Societatea “A” SRL anterior controlului fiscal încheiat în anul 2009, estimat la suma de 5400 000 lei, reprezentând profitul mediu net nerealizat în perioada 2009-2012, se reține că această condiție de antrenare a răspunderii civile delictuale a fost insuficient motivată de către prima instanță, motivele fiind, totodată, contradictorii, fără a se putea efectua un control judiciar asupra raționamentului logico-juridic avut în vedere de către judecătorul fondului.
Sub un prim aspect, se relevă că, deși în cererea de chemare în judecată a fost estimat un prejudiciu reprezentat de pierderea suferită cu titlu de profit mediu net nerealizat în perioada 2009-2014, expertiza contabilă efectuată în cauză a avut ca obiectiv determinarea prejudiciului brut nerealizat, chestiune distinctă de cea fixată prin obiectul și cauza juridică din acțiunea reclamantei. De asemenea, se observă că, deși prin precizările de la fila 209 din volumul II al dosarului de fond, reclamanta a solicitat să fie avută în vedere perioada 2005-2008 drept reper de estimare a profitului mediu net cerut ca element al prejudiciului pretins în cauză, la stabilirea obiectivelor expertizei contabile a avut în vedere perioada noiembrie 2005-august 2008.
Așadar, nu s-a clarificat, de către prima instanță, care a fost teza probatorie pentru care calculul profitului mediu brut nerealizat s-a efectuat prin raportare la profitul pe trimestre și luni din perioada noiembrie 2005-august 2008, fiind relevant, în accepțiunea instanței de control, ca media profitului net să fie calculată prin raportare la întreaga perioadă în care persoana juridică a derulat acea activitate economică la care i s-a restricționat accesul prin anularea autorizației de utilizator final și a declarațiilor pe proprie răspundere, necesare pentru a funcționa conform legii.
Este cert că recurenta-reclamantă a suferit un prejudiciu prin împiedicarea de a exercita activitatea de producție și comercializare a produselor pentru care erau necesare autorizații de utilizator final și declarații pe proprie răspundere de natura celor anulate fără temei de către organele fiscale, iar potrivit prevederilor art. 22 Cod procedură civilă, revine judecătorului cauzei rolul „de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în respectiva cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.”
Cum expertiza tehnică de specialitate contabilă este necesară în cauză, iar o astfel de probă nu poate fi administrată în fața instanței de recurs, Înalta Curte, admițând recursul declarat de reclamanta “A” SRL, a dispus casarea sentinței atacate și trimiterea dosarului spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a efectua probațiunea considerată concludentă și utilă dezlegării cauzei, cu fixarea obiectivelor expertizei contabile în raport de cele solicitate prin cererea de chemare în judecată (profitul mediu net nerealizat, nu cel brut) și de teza probatorie avută în vedere pentru alegerea perioadei de referință în vederea calculării acestui profit nerealizat, element determinant în stabilirea prejudiciului cert suferit de societate.