Şedinţa publică din data de 24 mai 2022
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06 iulie 2017 pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat ca instanţa să pronunţe o hotărâre prin care să fie obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei totale de 206.125 RON, compusă din: 192.936 RON, reprezentând debit, respectiv contribuţii de asigurări sociale datorate de salariat, contribuţii de asigurări sociale de sănătate datorate de salariat, contribuţii la fond şomaj salariat, impozit pe salarii, la care se adaugă accesoriile: 4.596 RON cu titlu de dobânzi şi 8.593 RON reprezentând penalităţi de întârziere.
Reclamantul a solicitat ca la debitul total să se adauge dobânzi şi penalităţi de întârziere, în continuare, până la data achitării efective a sumei, conform art. 119 şi urm. din O.G nr. 92/2003, cu modificările şi completările ulterioare.
Totodată, a solicitat luarea măsurii sechestrului judiciar privind reparaţiile civile cu privire la bunurile imobile şi mobile ale pârâtului, conform art. 951 şi urm. C. proc. civ.
În drept, au fost invocate art. 194 C. proc. civ., art. 1357 C. civ. raportat la art. 1365 C. civ. coroborat cu art. 397 alin. (5) Cod procedură penală, art. 951 şi urm. C. proc. civ.
I.2. Valoarea obiectului litigiului
Obiectul litigiului la data cererii de chemare în judecată este 206.125 RON peste pragul valoric de 200.000 RON, ceea ce atrage competenţa tribunalului, în primă instanţă.
Prin încheierea nr. 56 din 10 iulie 2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei funcţionale, invocate din oficiu; a constatat natura de contencios administrativ a cauzei; a înaintat dosarul spre competentă soluţionare la Tribunalul Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin încheierea nr. 175 din 20 iulie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Constanţa, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei funcţionale, invocată din oficiu; a constatat natura civilă a cauzei; a dispus trimiterea dosarului secţiei I civile a Tribunalului Constanţa; a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a dispus sesizarea Curţii de Apel Constanţa cu regulatorul de competenţă.
Prin sentinţa civilă nr. 30 CA din 16 octombrie 2017, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.
I.3. Încheierea şi sentinţa pronunţate de Tribunalul Constanţa
Prin încheierea nr. 888 din 10 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondată, cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător, formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, în contradictoriu cu pârâtul A..
Prin sentinţa civilă nr. 3194 din 21 decembrie 2018, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului; a admis acţiunea formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma totală de 206.125 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului general consolidat al statului, compus din: 192.936 RON, reprezentând debit principal, 4.596 RON dobânzi şi 8.593 RON cu titlu de penalităţi de întârziere; a obligat pârâtul la plata către reclamant a dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere, calculate conform normelor procedurale fiscale aplicabile, începând cu luna noiembrie 2013 şi până la achitarea integrală a debitului restant.
I.4. Deciziile pronunţate de Curtea de Apel Constanţa
Prin decizia civilă nr. 120 C din 27 iulie 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul având ca obiect sechestru asigurător, formulat de apelantul-reclamant Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva încheierii nr. 888 din 10 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2017.
Prin decizia civilă nr. 18C din 03 februarie 2021, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât A. împotriva sentinţei civile nr. 3194 din 21 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017.
II. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 18 C din 03 februarie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a declarat recurs pârâtul A..
II.1. Motivele de recurs
Recursul declarat de pârâtul A. a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., fiind invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din acelaşi Cod.
Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi respingerii acţiunii.
Prealabil soluţionării recursului, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul a solicitat să se dispună suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, având ca obiect anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare a recurentului pentru suma de 542.952 RON în care este inclusă şi suma de 206.125 RON, solicitată în prezenta cauză, a dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, având ca obiect anularea deciziei de angajare a răspunderii solidare a lui B. pentru suma de 542.952 RON în care este inclusă şi suma de 206.125 RON, solicitată în prezenta cauză, precum şi a dosarului nr. x/2019 aflat pe rorlul aceluiaşi tribunal, având ca obiect anularea deciziei de atragere a răspunderii numitului C. pentru intrarea în insolvenţă a societăţii pentru suma de 790.857 RON, în care, de asemenea, este inclusă şi suma de 206.125 RON, solicitată în prezenta cauză.
În susţinerea cererii de suspendare, recurentul-pârât a arătat că intimata-reclamantă a emis, în baza legislaţiei fiscale, două titluri de creanţă pentru aceeaşi sumă, solicitând aceeaşi sumă şi de la C. în cadrul acţiunii în antrenarea răspunderii personale a acestuia, conform legii insolvenţei; identitatea de sume a fost constatată de însăşi instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, rezultând în mod clar că din sumele de 790.857 RON şi, respectiv 542.952 RON, fac parte sumele corespunzătoare CAS salariat angajat, CASS angajat, contribuţii la fondul de şomaj şi impozit pe salarii, în suma de 206.125 RON, pentru perioada 2011-2013 (192.936 RON debit, dobânzi în sumă de 4.592 RON şi 8.593 RON penalităţi de întârziere) pretinsă de la recurent în cauza de faţă, pe calea răspunderii civile delictuale.
Instanţa de apel a reţinut, în analiza faptei ilicite, dispoziţiile art. 57 vechiul Codul fiscal, art. 111 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 şi art. 25 din Legea nr. 207/2015, în baza căruia s-au emis titlurile de creanţă, constând în deciziile de angajare a răspunderii solidare pentru A., B. şi C..
În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:
- instanţa de apel a reţinut că acţiunea este admisibilă, în lipsa unui titlu executoriu sau a unui titlu de creanţă, deşi a constatat existenţa titlului de creanţă reprezentat de decizia de angajare a răspunderii solidare a recurentului cu societatea pentru suma de 542.952 RON, în care este inclusă şi suma de 206.125 RON solicitată în prezenta cauză, aspecte semnalate de către recurent ca fiind contradictorii, în temeiul cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
- se impută instanţei de apel şi greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material, ceea ce, în opinia recurentului, face incident cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
- redând pct. 21.1, 21.2, 21.7, 21.8, 21.10, 21.11 din decizia nr. 17 din 05 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentul a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit cele statuate prin această decizie, în condiţiile în care, în cadrul regulatorului de competenţă, instanţa a apreciat că acţiunea nu se încadrează între cele prevăzute de legea contenciosului administrativ;
- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Codul fiscal şi Codului de procedură fiscală, la momentul analizării condiţiilor răspunderii civile delictuale, în ceea ce priveşte fapta ilicită constând în reţinerea şi nevărsarea la buget a contribuţiilor şi taxelor;
- recurentul se află în situaţia în care este executat silit în baza titlului de creanţă reprezentat de decizia de angajare a răspunderii solidare, dar, posibil, şi în baza hotărârii atacate, ambele conţinând aceleaşi obligaţii fiscale (de plată a sumei de 206.125 RON), neavând relevanţă în cauză că răspunderea este solidară (a recurentului, a societăţii şi a celuilalt administrator) în raport de creditorul-intimat, nefiind o răspundere şi, corelativ, o executare individuală defalcată;
- a apreciat că analiza faptei ilicite se realizează numai în condiţiile Codul fiscal şi Codului de procedură fiscală, atât timp cât sentinţa penală nr. 1128 din 09 octombrie 2015 a fost pronunţată în dosarul nr. x/2015, după publicarea deciziei nr. 363/07.05.2015 a Curţii Constituţionale, prin care a art. 6 din Legea nr. 241/2005 a fost declarat neconstituţional;
- instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei de interes a reclamantei, motivată de recurentul-pârât pe existenţa titlului de creanţă după introducerea acţiunii, în condiţiile neîntrunirii cerinţelor art. 32 C. proc. civ.
- cu referire la excepţia calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod eronat îndeplinirea cerinţelor art. 36 C. proc. civ., în condiţiile în care prin Hotărârea nr. 2/31.01.2014 a Adunării Generale a Asociaţilor D. S.R.L., A. a fost revocat din funcţia de administrator şi numit în aceeaşi funcţie C., cesionând părţile sociale către noul asociat, care s-a obligat să achite toate datoriile societăţii către bugetul de stat, atât cele existente şi neachitate la data emiterii Hotărârii, cât şi cele care vor apărea ca urmare a unor acţiuni de control;
- a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele art. 1599 şi art. 1600 C. civ., în condiţiile în care cesiunea intervenită în condiţiile art. 202 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 reprezintă o cesiune a datoriilor, Hotărârea nr. 2/31.01.2014 a Adunării Generale a Asociaţilor a fost publicată în Monitorul Oficial şi înregistrată la O.R.C. Constanţa, prin rezoluţia nr. 8745/09.04.2014, nefiind contestată, iar procesul-verbal de control al intimatei-reclamante, prin care se constata debitul de 192.870 RON, a fost încheiat la data de 03.03.2014.
- a precizat că la data de 31.01.2014, D. S.R.L. avea de încasat de suma de 266.338,49 RON, pentru facturi emise în perioada octombrie 2011- iulie 2013, neplata acestor facturi generând debitele către bugetul de stat, care a continuat prin intrarea societăţilor debitoare în procedura insolvenţei, şi, deşi societatea a depus cereri de creanţă ce au fost admise de lichidatori, aceste creanţe nu au fost acoperite.
Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
II.2. Apărările formulate în cauză
La data de 23 iulie 2021 (data depunerii la oficiului poştal), în termenul legal, intimatul-reclamant Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.
Recurentul-pârât nu a depus răspuns la întâmpinare.
II.3. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 18/C din 3 februarie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 24 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul A. este fondat, pentru considerentele ce urmează.
Prioritar, se reţine că în ceea ce priveşte cererea de suspendare a soluţionării cauzei, formulate de recurentul-pârât în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. până la soluţionarea dosarelor civile nr. x/2021, nr. y/2021 şi nr. 5495/118/2019, aflate pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia contencios admnistrativ şi fiscal, recurentul-pârât, prin concluziile scrise depuse la dosar recurs, a precizat că faţă de soluţionarea definitivă a două dintre cele trei cauze antereferite, îşi menţine solicitarea formulată prin motivele de recurs, doar în ceea ce priveşte dosarul nr. x/2019.
În această din urmă cauză, iniţiată de B., s-a solicitat anularea Deciziei nr. 28/27.01.2021 a DGRFP Galaţi AJFP - Serviciul Colectectare Executare Silită Persoane Juridice prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de acesta împotriva deciziei nr. 82339.3/11.11.2020 de angajare a răspunderii sale solidare cu societatea, alături de numiţii C. şi A., pentru suma de 542.952 RON în care, susţine recurentul, este inclusă şi suma de 206.125 RON, solicitată de la acesta de intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză.
Referitor la dosarul nr. x/2019, recurentul-pârât a învederat că a fost soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 1452A/CA/24.11.2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios admnisitrativ şi fiscal, în sensul respingerii contestaţiei formulate de A. împotriva Deciziei nr. 27/27.01.2021, prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 82339.2/11.11.2020 emisă de organul fiscal în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-a antrenat răspunderea sa solidară cu debitorul D. S.R.L., precum şi cu cea a numiţilor B. şi C..
Cu privire la dosarul nr. x/2019, având ca obiect acţiunea de atragere a răspunderii numitului C. prntru intrarea în insolvenţă a societăţii, pentru suma de 790.857 RON, în care, potrivit susţinerilor recurentului, de asemenea, este inclusă şi suma de 206.125 RON solicitată în această cauză, s-a învederat că a fost soluţionat definitiv prin sentinţa civilă nr. 749/7.06.2021, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în sensul că, instanţa de judecată a dispus ca întreg pasivul debitoarei D. S.R.L., în sumă de 847.395 RON, să fie suportat de C., fost administrator al falitei.
De asemenea, în această etapă procesuală, recurentul-pârât a depus extras ECRIS de pe minuta hotărârii pronunţate la 6.12.2021 de Tribunalul Constanţa în dosar nr. x/2019, din care reiese că, în temeiul art. 174 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevedire a insolvenţei şi de insolvenţă, s-a dispus închiderea procedurii de insolvenţă a debitoarei D. S.R.L., înregistrată în Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Constanţa; în consecinţă, s-a dispus radierea debitoarei din Registrul Comerţului unde este înregistrată, notificarea sentinţei creditorilor, organelor fiscale, precum şi către ORC de pe lângă Ttribunalul Constanţa, pentru efectuarea menţiunii de radiere.
Cererea de supendare a judecării cauzei de faţă a fost formulată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., normă potrivit căreia instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.
Înalta Curte reţine că această măsură procesuală are un caracter facultativ, fiind la aprecierea instanţei învesite cu soluţionarea unei cauze, atunci când soluţia ce urmează a se pronunţa depinde existenţa sau inexistenţa unui drept ce face obiectul unei alte judecăţi.
Dintr-o altă perspectivă, este de menţionat că şi în situaţia în care soluţionarea pe fond a raportului juridic litigios dedus judecăţii în acest dosar ar depinde de soluţia ce se va pronunţa în dosarul nr. x/2019, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, având în vedere soluţia pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o poate pronunţa, în ipoteza admiterii recursului, potrivit normei imperative de la art. 497 din C. proc. civ. (casarea cu trimitere), rezultă că măsura suspendării în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. ar fi ineficientă sub acest aspect şi nu ar face decât să temporizeze pronunţarea unei soluţii definitive în cauză, întrucât, Înalta Curte, în recurs, nu are posibilitatea de a modifica soluţia dată prin decizia recurată şi, deci, de a da o soluţie definitivă pe fondul cauzei, neputând să valorifice în mod direct hotărârea ce se va pronunţa în dosarul pentru a cărui soluţionare se solicită supendarea judecăţii.
În sfârşit, ca ultim argument pentru respingerea cererii de suspendare a judecăţii cauzei în vederea soluţionării dosarului nr. x/2019, înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, Înalta Curte reţine că motivele de recurs ale pârâtului sunt axate, în esenţă, pe susţinerea greşitei confirmări în apel a soluţiei date unor excepţii procesuale dirimante, anume: excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia lipsei de interes, acesta susţinând însă şi critici ce antamează fondul cauzei. În aceste condiţii, nu sunt lipsite de relevanţă dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. care reglementează efectul legal al excepţiilor procesuale - de a face inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Existenţa unui titlu de creanţă emis deja de către intimata-reclamantă în procedura specială reglemenată de normele fiscale (materiale sau de procedură fiscală) - decizia nr. 82339.3/11.11.2020 - prin care s-a angajat, alături de societatea debitoare D. S.R.L. (CUI x), şi răspunderea solidară a numiţilor B., C. şi a recurentului-pârât A., în calitatea acestora de foşti sau actuali administratori ai societăţii (raportat la momentul contemporan emiterii deciziei menţionate), reprezintă o circumstanţa esenţială şi pentru soluţionarea excepţiilor anterior menţionate, în legătură cu care sunt formulate criticile din cererea de recurs, iar nu numai pentru fondul raportului juridic litgios.
Or, soluţionarea prioritară a excepţiilor procesuale este statuată în mod expres prin dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că, devine prioritară soluţionarea prezentei cauze faţă de întâietatea soluţionării cel puţin a unora dintre excepţiile procesuale evocate.
Înalta Curte consatată că prin criticile formulate prin cererea de recurs, întemeiată doar pe cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă, recurentul-pârât a dezvoltat şi argumente apte a se circumscrie şi motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., anume cel referitor la nepronunţarea instanţei de apel asupra excepţiei lipsei de interes a reclamantei în formularea acţiunii, în condiţiile emiterii unuit titlu de creanţă după formularea cererii de chemare în judecată, sens în care recurentul a indicat neîntrunirea cerinţelor de la art. 32 din C. proc. civ., din perspectiva cerinţei subzistenţei interesului procesual pe toată durata procedurii judiciare.
În analiza motivelor de recurs ale pârâtului, Înalta Curte va porni de la circumstanţele de fapt reţinute de instanţele de fond.
Astfel, potrivit procesului-verbal nr. x din data de 03.03.2014 emis de organele fiscale de control, societatea D. S.R.L., având ca administrator pe recurentul A. şi ca asociaţi, pe lângă acesta, şi pe B. şi C., înregistra, conform balanţei de verificare aferente lunii decembrie 2013 şi declaraţiilor fiscale aferente perioadei mai 2011- octombrie 2013, impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă, reţinute şi nevirate în cel mult 30 de zile de la data scadenţei, în valoare totală de 192.870 RON, compuse din: CAS salariaţi - 74.725 RON, CASS salariaţi - 37.544 RON, fond şomaj salariaţi 2.367 RON, impozit salarii 78.224 RON. Cu această sumă era înregistrată, la data de 26.02.2014, societatea în baza de date a A.N.A.F., sumă ce nu fusese virată către bugetul de stat până la data întocmirii procesului-verbal respectiv.
Din Hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor societăţii D. S.R.L. nr. 2/31.01.2014 înregistrată la O.R.C. Constanţa sub nr. x/07.04.2014, rezultă că s-au retras din societate asociaţii A. şi B., prin cesionarea părţilor lor sociale către C.; administratorul A. a fost revocat, iar funcţia de administrator a fost preluată de asociatul unic C..
La data de 10.12.2013, A.N.A.F. prin D.G.R.F.P. Galaţi prin A.J.F.P. Constanţa a formulat plângere penală faţă de administratorii societăţii D. S.R.L., A. şi B., plângere înregistrată sub nr. x/2013, pentru suma de 206.125 RON compusă din 192.936 RON debit principal, 4.596 RON dobânzi şi 8.593 RON penalităţi de întârziere. Suma de 192.936 RON reprezenta obligaţii fiscale restante astfel: 78.244 RON - impozit salarii pe perioada sept. 2011-nov. 2013; 74.771 RON - CAS individuală, reţinută de la salariaţi pe perioada sept. 2011 - nov. 2013; 2.367 RON - contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi pe perioada aprilie 2012 - nov. 2013; 37.554 RON - CASS, reţinută de la salariaţi pe perioada oct. 2011 - nov. 2013.
La data de 16.01.2015, A.N.A.F. prin D.G.R.F.P. Galaţi prin A.J.F.P. Constanţa a formulat plângere penală faţă de administratorul societăţii D. S.R.L., C., plângere înregistrată sub nr. x/2015, pentru suma de 189.195 RON compusă din: 76.591 RON - impozit salarii pe perioada martie 2012-oct. 2013; 72.902 RON - CAS individuală, reţinută de la salariaţi pe perioada martie 2012-oct. 2013; 2.367 RON - contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi; 37.335 RON - CASS, reţinută de la salariaţi în perioada martie 2012-oct. 2013.
Prin Ordonanţa din data de 09.02.2015, cele două dosare penale au fost reunite sub nr. x/2013.
Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa la data de 19.05.2015 în dosarul penal nr. x/2013, a fost trimis în judecată inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de reţinere şi nevărsare, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., Statul român prin A.N.A.F. prin A.J.F.P. Constanţa, constituindu-se parte civilă cu suma de 206.125 RON, reprezentând debit în valoare de 192.936 RON, la care se adaugă dobânzi în sumă totală de 4.596 RON şi penalităţi de întârziere în sumă totală de 8.593 RON.
Prin sentinţa penală nr. 1128/09.10.2015, pronunţată de Judecătoria Constanţa, în dosarul nr. x/2015, inculpatul A. a fost achitat ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 6 din Legea nr. 241/2005 prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 363/07.05.2015 (publicată în M.O. nr. 495/06.07.2015), astfel că, în temeiul art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
În temeiul art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. (neindicat în mod explicit de către reclamant între temeiurile acţiunii), reclamanta a formulat prezenta acţiune pe calea dreptului comun, prin care a solicitat de la pârâtul A. recuperarea prejudiciului de 206.125 RON, prin angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia.
Se impune precizarea că instanţa de apel a indicat ca temei legal din procedura penală prevederile art. 397 alin. (5), norma menţionată priveşte măsurile asigurătorii solicitate şi prin cererea de chemare în judecată (dispuse şi în cursul procesului penal), iar nu pretenţia principală - recuperarea debitelor fiscale; or, având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., sub acest aspect, Înalta Curte se va raporta la temeiul juridic corect, respectiv dispoziţiile de la art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală.
Prima instanţă a găsit admisibilă acţiunea reclamantei împotriva pârâtului şi a dispus obligarea acestuia la plata sumei 206.125 RON, având structura anterior arătată.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că la data de 11.11.2020 s-a emis şi decizia nr. 82339.2 de angajare a răspunderii solidare prevăzute de art. 25 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi (3) din Legea nr. 207/2015 emisă în dosarul de executare nr. x, răspundere antrenată în privinţa recurentului-pârât A., în limita sumei de 542.952 RON, din suma totală de 790.857 RON, ce constituie debite neachitate începând cu luna octombrie 2011; în finalul acestei decizii, s-a menţionat că alături de A., pentru obligaţiile fiscale restante ale debitorului D. S.R.L., mai răspund solidar şi B. (în limita sumei de 542.952 RON) şi C. (în limita sumei de 789.685 RON).
Se reţine că instanţa de apel a stabilit în mod corect, din punct de vedere al aplicării legii în timp, dispoziţiile de drept fiscal incidente, faţă de data săvârşirii faptei ilicite imputate (mai 2011- noiembrie 2013), ca fiind cele din reglementările anterioare - Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi cele ale O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală - faţă de data începerii administrării creanţei fiscale (10.12.2013, data formulării plângerii penale).
În soluţionarea criticilor privind excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate pe calea dreptului comun (angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului în temeiul prevederilor art. 1357 şi urm. din C. civ.), curtea de apel a apreciat că şi în condiţiile în care după iniţierea procesului penal fapta considerată infracţiune a fost dezincriminată, atare împrejurare nu atrage inadmisibilitatea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală, chiar dacă prejudiciul ce se doreşte a fi recuperat reprezintă o creanţă fiscală.
Asupra aceleiaşi excepţii, instanţa de apel a reţinut că, întrucât raportul fiscal a existat între reclamant şi societatea D. S.R.L., iar nu cu apelantul-pârât, s-a apreciat că acţiunea din cauza de faţă nu vizează răspunderea delictuală a persoanei juridice, ci a administratorului acesteia, determinat de săvâşirea unei fapte ilicite, care, la momentul formulării plângerii penale, reprezenta infracţiune. Astfel, chiar dacă este vorba de o creanţă fiscală datorată de societate din perspectiva activităţii economice a acesteia, reclamantul consideră că prejudiciul ce se solicită reparat a fost cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni care, după dezincriminare, trebuie considerată o faptă ilicită.
De asemenea, curtea de apel a făcut trimitere şi la considerentele Deciziei nr. 17/05.10.2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a arătat că dispoziţiile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală au caracterul unei norme speciale derogatorii de la dreptul comun şi care se aplică în ceea ce priveşte modul de administrare a creanţelor fiscale, dar s-a apreciat că, această constatare nu împiedică partea prejudiciată de a sesiza instanţa penală atunci când existau indicii de săvârşire a unei infracţiuni de evaziune fiscală.
Curtea de apel a apreciat că întrucât instanţa penală sesizată cu această infracţiune ar fi fost îndrituită să analizeze prejudiciul sub aspectul obligaţiei fiscale în cadrul acţiunii civile (ce nu putea fi paralizată prin invocarea existenţei unei proceduri speciale în Codul de procedură fiscală), aceeaşi analiză poate fi efectuată şi de instanţa de drept comun sesizată potrivit art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. (în realitate, art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., aşa cum s-a arătat) în mecanismul răspunderii civile delictuale, acţiunea civilă fiind lăsată nesoluţionată de instanţa civilă, potrivit art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.
Pe de altă parte, instanţa de apel a înlăturat apărarea apelantului potrivit căreia există deja o decizie de antrenare a răspunderii solidare a acestuia cu societatea D. S.R.L., cât timp, pe de o parte, aceasta a fost deja contestată şi, pe de altă parte, această decizie de antrenare a răspunderii solidare este întemeiată pe dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 ("administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale"), pe când acţiunea de faţă are ca fundament juridic "reţinerea şi nevărsarea la bugetul de stat a impozitelor şi contribuţiilor angajaţilor".
În acest sens, s-a apreciat că izvorul juridic al celor două creanţe este diferit, în primul caz fiind vorba despre creanţa pe care debitoarea D. S.R.L. o datorează bugetului consolidat al statului, iar în al doilea caz, de fapta ilicită a administratorului societăţii care, deşi a reţinut de la angajaţii societăţii impozitele şi taxele fiscale datorate de aceştia, nu a virat sumele respective la buget.
Prin cererea de recurs, recurentul-pârât contestă legalitatea argumentelor instanţei de apel anterior redate, criticând, pe de o parte, greşita confirmare a respingerii excepţiei inadmisibilităţii, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi neanalizarea excepţiei lipsei de interes, iar pe de altă parte, susţinând greşita aplicare şi interpretare a Deciziei nr. 17/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, relevantă chiar pentru soluţionarea excepţiilor menţionate.
Înalta Curte observă, pe de o parte, că deşi instanţa de apel stabileşte că debitul de recuperat de către reclamantă (ANAF) de la societatea D. S.R.L., datorat la bugetul statului, şi debitul pretins de aceeaşi reclamantă de la recurentul-pârât prin formularea cauzei de faţă, sunt creanţe diferite cu un izvor juridic distinct, nu demonstrează o atare concluzie, iar, pe de altă parte, considerentele privind reţinerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, posibil a fi antrenată potrivit normelor de drept comun, sunt în contradicţie cu cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 17/205, pronunţată în recurs în interesul legii.
Astfel, instanţa de apel a arătat faptele ilicite pe care le-a reţinut în sarcina pârâtului, şi anume:
- reţinerea de către pârât a impozitelor pe salarii aplicate la salariile achitate deja în perioada septembrie 2011- noiembrie 2013 şi nevărsarea acestora către bugetul de stat,
- reţinerea de către pârât a contribuţiilor CAS datorate de salariat aplicate la salariile achitate deja în perioada septembrie 2011- noiembrie 2013 şi nevărsarea acestora către bugetul asigurărilor sociale,
- reţinerea de către pârât a contribuţiilor CASS datorate de salariat aplicate la salariile achitate deja în perioada octombrie 2011- noiembrie 2013 şi nevărsarea acestora către bugetul asigurărilor sociale de sănătate,
- respectiv, reţinerea de către pârât a contribuţiilor la fondul de şomaj datorat de salariat aplicate la salariile achitate deja în perioada aprilie 2012- noiembrie 2013 şi nevărsarea acestora către bugetul asigurărilor pentru şomaj.
În acest context, curtea de apel a identificat obligaţiile fiscale enumerate ca fiind cele reglementate de art. 57 alin. (1), (21) şi (3) din Codul fiscal vechi (Legea nr. 571/2003) şi art. 111 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003, norme care impuneau îndeplinirea obligaţiei de reţinere a impozitelor şi contribuţiilor datorate de salariat şi vărsarea acestora ulterior către bugetul de stat, într-un termen stabilit de lege, fără a argumenta care este mecanismul legal prin care obligaţiile fiscale ale unei societăţi (debitorul fiscal) devin obligaţii personale ale unei persoane fizice care a fost administratorul acesteia în perioada de referinţă pentru administrarea acestor creanţe fiscale (septembrie 2011- noiembrie 2013) şi de ce faptele ilicite enumerate sunt fapte personale ale persoanei fizice, iar nu fapte ale persoanei juridice care a acţionat, conform legii sau statului societăţii, prin intermediul aministratorului său, reţinând de la angajaţii săi contribuţiile obligatorii fără a le vira la bugetul de stat în termenul prevăzut de lege.
De asemenea, dintr-o altă perspectivă, nu s-a explicat de ce acestea ar fi obligaţii distincte, de sine stătătoare, deşi la nivel conceptual instanţa de apel le-a enunţat prin formulări echivalente, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 - creanţa fiscală nefiind încă recuperată au devenit incidente noile dispoziţii procedurale fiscale, potrivit art. 352 - ("administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale",) şi, conform dreptului comun - "reţinerea şi nevărsarea la bugetul de stat a impozitelor şi contribuţiilor angajaţilor".
Aşa cum s-a arătat, deşi trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, recurentul-pârât a fost achitat ca urmare a declarării neconstituţionalităţii normei de incriminare prin Decizia nr. 363/2015 a Curţii Constituţionale, situaţie în care instanţa penală a lăsat latura civilă nesoluţionată.
Scopul formulării cererii de chemare în judecată de către reclamantă (ANAF pentru Statul Român) este obţinerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului, în vederea realizării acestor creanţelor fiscale necolectate la bugetul consolidat al statului de la debitoarea D. S.R.L..
Înalta Curte constată că instanţa de apel a confirmat că simpla opţiune a reclamantei de a recurge la formularea împotriva pârâtului a unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., ar fi suficientă pentru antrenarea răspunderii acestuia şi recuperarea acestor creanţe fiscale de la pârât, fost administrator la societăţii.
Se observă că deşi reclamantul a iniţiat cererea de chemare în judecată în baza prevederilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. (cu toate că s-a invocat doar art. 397 alin. (5) privitor la măsurile asigurătorii), întreaga argumentaţie în fapt şi în drept pe care a expus-o şi pe care instanţele de fond şi-au însuşit-o, este ancorată în prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală, aşadar, prin raportare la dispoziţii ale unor acte normative speciale din care rezultă natura şi izvorul juridic real al debitului la a cărui recuperare tinde reclamanta în cauza de faţă.
Art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. prevede astfel: "(2) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile."
Totodată, trebuie arătat că potrivit art. 28 alin. (1) teza a doua: "(1) Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."
Se apreciază că sensul normei de la art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. este acela de a indica persoanei vătămate sau succesorilor acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, o cale procedurală în vederea obţinerii unui titlu executoriu, în măsura în care, totuşi, o faptă ilicită s-a săvârşit (care, iniţial, a fost urmărită ca infracţiune şi pentru care a intervenit dezincriminarea) şi este de natură a fi produs un prejudiciu care trebuie reparat, dat fiind faptul că prin hotărârea penală definitivă nu s-a soluţionat şi acţiunea civilă alăturată celei penale, pentru a fi ea însăşi titlu executoriu şi sub aspectul laturii civile.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că art. 27 alin. (2) din C. proc. pen.. nu este o normă imperativă care să impună persoanei vătămate o anumită conduită, având în vedere formularea din care rezultă caracterul supletiv al acesteia - "pot introduce acţiune la instanţa civilă".
Mai mult decât atât, textul invocat nici nu indică în mod expres instituţia răspunderii civile delictuale de drept comun care să constituie obiectul pretenţiei formulate în faţa instanţei civile, astfel încât, în contextul acestei dispoziţii legale, sintagma "instanţa civilă" din cuprinsul ei poate avea semnificaţia oricărei alte instanţe decât instanţa penală, instanţă care are, potrivit legii, o altă competenţă procesuală decât soluţionarea cauzelor în materie penală.
Trimiterea explicită la răspunderea civilă delictuală se regăseşte însă în dispoziţiile art. 19 din C. proc. pen., normă ce a făcut obiectul interpretării instanţei supreme, în vederea aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti în mecanismul recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 17 din din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii; asupra acestei chestiuni se va reveni în considerente ulterioare.
Posibilitatea formulării unei acţiuni în faţa instanţei civile din art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. nu constituie numai un indiciu de ordin voliţional, cu atât mai mult cu cât, în unele cazuri, o astfel de opţiune, de a formula acţiunea sau nu, nu este subordonată voinţei persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă în procesul penal, precum în speţă, întrucât obligaţiile organelor fiscale în legătură cu administrarea creanţelor fiscale sunt obligaţii legale imperative, stabilite prin dispoziţiile Codului de procedură fiscală, anume acelea de a colecta la bugetul consolidat la statului, în condiţiile legii, impozitele şi taxele prevăzute de normele fiscale în sarcina contribuabililor.
În acest sens, sunt relevante, între altele, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora:
"(1) Prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal. (…)
(3) Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:
a) înregistrarea fiscală;
b) declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat;
c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscal."
Totodată, se apreciază că acest caracter dispozitiv al art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală este în deplină concordanţă cu caracterul de drept comun al răspunderii civile delictuale, acţiune care ar putea să fie dedusă judecăţii instanţei civile în măsura în care nu există dispoziţii legale speciale care să reglementeze o altă modalitate de recuperare a prejudiciului pretins produs printr-o faptă ilicită, care a făcut obiectul unui proces penal, finalizat cu lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile.
O atare interpretare este în acord cu dispoziţiile art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative confirmă, având în vedere că art. 27 din C. proc. pen. trebuie corelat cu actele normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune.
Răspunderea civilă delictuală constituie răspunderea de drept comun, atât în raport cu răspunderea contractuală (tot o răspundere civilă, dar specială), cât şi în raport cu alte forme de răspundere juridică - administrativă, contravenţională sau penală, fiecare dintre acestea fiind forme particulare sau specifice, speciale, de sancţionare a ilicitului juridic.
Constatarea anterioară antrenează observarea aplicabilităţii principiului specialia generalibus derogant, ceea ce presupune că ori de câte ori există norme juridice speciale acestea au prioritate şi exclusivitate în aplicare pentru soluţionarea acelui raport juridic, în timp ce normele dreptului comun sunt incidente, dacă este cazul, numai în completare, pentru soluţionarea unor aspecte litigioase în acelaşi conflict juridic pentru care legea specială nu prevede o soluţie proprie.
Regula priorităţii legii speciale în concurs cu legea generală atrage şi consecinţa că, odată epuizată aplicarea normei speciale nu se va putea recurge la dublarea soluţionării raportului juridic litigios, de această dată, în condiţiile dreptului comun, astfel cum instanţa de apel a argumentat în prezenţa titlului de creanţă deja emis de intimata-reclamantă, prin care s-a angajat răspunderea solidară a recurentului cu societatea şi cu ceilalţi administratori - B. şi C. -, titlu în raport cu care, pe lângă excepţia inadmisibilităţii, recurentul-pârât a invocat şi excepţia lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată.
În acest punct al analizei, Înalta Curte constată că în cauză în mod nefondat susţine recurentul că excepţia lipsei de interes nu a fost analizată de instanţa de apel, întrucât evaluările făcute în considerente în legătură cu existenţa acestui titlu de creanţă vădesc o evaluare a acestei apărări a pârâtului, chestiunea inexistenţei unui interes procesual actual, valabil pentru reclamantă şi în etapa devolutivă a apelului, fiind invocată prin motivele de apel de către pârât.
Drept urmare, se constată că nu poate fi reţinut cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Revenind la dispoziţiile de drept material aplicabile, Înalta Curte apreciază că este util a se arăta că scopul şi sfera de cuprindere a Codul fiscal sunt definite în dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 571/2003, iar alin. (1) - (3) din această normă prevăd astfel:
"(1) Prezentul cod stabileşte cadrul legal pentru impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru şomaj şi fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, precizează contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora. Prezentul cod cuprinde procedura de modificare a acestor impozite, taxe şi contribuţii sociale. De asemenea, autorizează Ministerul Finanţelor Publice să elaboreze norme metodologice, instrucţiuni şi ordine în aplicarea prezentului cod şi a convenţiilor de evitare a dublei impuneri.
(2) Cadrul legal de administrare a impozitelor şi taxelor reglementate de prezentul cod este stabilit prin legislaţia privind procedurile fiscale.
(3) În materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codul fiscal."
Ca atare, art. 1 alin. (2) stabileşte în mod neechivoc că administrarea impozitelor şi taxelor reglementate de Codul fiscal se realizează potrivit cadrului legal stabilit prin dispoziţiile Codului de procedură fiscală, iar alin. (3) din această normă reglementează prevalenţa dispoziţiilor Codul fiscal asupra oricăror alte acte normative, în caz de conflict de reglementare.
În acest sens, art. 1 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în stabilirea sferei de aplicare a actului normativ prevăd astfel:
"(1) Prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal.
(3) Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat se înţelege ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu:
a) înregistrarea fiscală;
b) declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat;
c) soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale."
Pe de altă parte, art. 2 din aceeaşi O.G. nr. 92/2003 defineşte raportul Codului de procedură fiscală şi alte acte normative, în următorii termeni:
(1) Administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, prevăzute la art. 1, se îndeplineşte potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, ale Codul fiscal, precum şi ale altor reglementări date în aplicarea acestora.
(2) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.
(3) Unde prezentul cod nu dispune se aplică prevederile Codului de procedură civilă."
În contextul cauzei de faţă, relevant este şi conţinutul art. 21 din O.G. nr. 92/2003 care arată semnificaţia noţiunii de creanţă fiscală, dar şi cel al art. 22 care defineşte obligaţiile fiscale.
Pe de altă parte, creditorii şi debitorii raportului de drept material fiscal sunt stabiliţi prin prevederile art. 25 din acelaşi act normativ:
"(1) În raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de creanţă fiscală prevăzute la art. 21, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de plată a acestor drepturi.
(2) În cazul în care obligaţia de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condiţiile legii, următorii:
a) moştenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor;
b) cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;
c) persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment;
d) persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată;
e) persoana juridică, pentru obligaţiile fiscale datorate de sediile secundare ale acesteia;
f) alte persoane, în condiţiile legii."
Din interpretarea coroborată a normelor de drept material fiscal şi de procedură fiscală precitate, a căror incidenţă a fost reţinută în cauză de curtea de apel numai în legătură cu analizarea faptei ilicite, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă (ANAF), reprezentant al Statului în raportul juridic fiscal, conform art. 17 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, are obligaţia imperativă de administrare a creanţelor fiscale, în condiţiile stabilite de Codul de procedură fiscală, de Codul fiscal, precum şi de alte reglementări date în aplicarea acestora, potrivit art. 2 din O.G. nr. 92/2003 (cea din urmă reglementare, fiind abrogată la intrarea în vigoare a noii reglementări - Legea nr. 207/2015).
În consecinţă, aceste atribuţii legale ale reclamantei nu pot fi îndeplinite în temeiul prevederilor C. civ., astfel cum organul fiscal tinde în cauza de faţă (în care a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, în baza dispoziţiilor din C. civ.), întrucât această opţiune încalcă normele imperative din art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, ale art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, deoarece nu C. civ., ci Codul de procedură fiscală este indicat prin normele legale ca fiind procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.
Concluzionând asupra inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 998, 999 din vechiul C. civ. (sau, parţial, ale art. 1357 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. pentru pretinsele fapte ilicite săvârşite după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009, la 1.10.2011) în scopul obţinerii unui titlu executoriu împtotriva unui contribuabil restant, Înalta Curte reţine că art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală nu poate reprezenta un fundament legal în acest sens.
În consecinţă, norma evocată nu indică persoanei vătămate, constituite ca parte civilă într-un proces penal în care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată, o cale procedurală obligatoriu de urmat, iar principiul specialia generalibus derogant atrage incidenţa în cauză a prevederilor Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscal, pentru emiterea unui titlu executoriu de către organul fiscal însuşi, în exercitarea competenţelor sale legale, cu privire la stabilirea impozitului pe salarii, contribuţii CAS, contribuţii CASS şi la fondul de şomaj datorate în temeiul legii de D. S.R.L., în calitate de contribuabil sau de debitor al obligaţiei fiscal, ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat pe parcursul soluţionării cauzei.
În plus, art. 1 alin. (3) din Codul fiscal stabileşte prevalenţa dispoziţiilor sale în concurs sau în caz de conflict de reglementare cu orice alt act normativ, iar art. 2 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, la rândul său, pentru admnistrarea creanţelor fiscale şi bugetare, stabileşte exclusivitatea aplicării Codului de procedură fiscală, a Codul fiscal, precum şi a altor reglementări date în aplicarea acestora (precum, de exemplu, H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Codului de procedură fiscală); dreptul comun pentru procedura fiscală îl reprezintă C. proc. civ., iar nu C. civ., potrivit art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.
Concluzia anterioară este în concordanţă cu consecinţele pe care le antrenează dezlegarea dată prin Decizia nr. 17 din din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015, greşit interpretată de instanţa de apel, astfel cum corect susţine recurentul.
Prin această decizie, s-au stabilit următoarele:
"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen. stabileşte:
În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală."
Din considerentele acesteia, rezultă că s-a statuat cu caracter obligatoriu pentru instanţe, că în situaţia condamnării unui inculpat pentru infracţiuni de evaziune fiscală, deşi art. 19 din C. proc. pen. face referire la acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal ce are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, această referire s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu şi nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acţiunii civile şi prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracţiunii ce constituie temeiul acţiunii penale (a se vedea în acest sens, paragraful 17 al Deciziei).
Pe de altă parte, s-a reţinut (par. 18 din aceeaşi Decizie) că textul de lege menţionat relevă caracterul accesoriu al acţiunii civile în raport cu acţiunea penală, dar şi particularitatea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal care îşi are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracţiune, aceeaşi infracţiune cu privire la care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.
Totodată, prin paragrafele 21.23 şi 21.24 ale acestei decizii date în interesul legii, dezlegări evocate şi de recurent prin motivele de recurs, instanţa supremă a statuat după cum urmează:
"21.23. Aşadar, în conformitate cu dispoziţiile legale sus-menţionate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codul fiscal şi ale Codului de procedură fiscală.
21.24. În consecinţă, împrejurarea că unele componente ale administrării creanţelor fiscale, precum stabilirea şi verificarea contribuţiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecăţii, atât din punct de vedere formal, cât şi substanţial, completarea Codul fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă."
Rezultă că această dezlegare este direct aplicabilă pentru instanţa penală atunci când pronunţă condamnarea unui inculpat pentru evaziune fiscală şi, concomitent sau ulterior (în cazul disjungerii acţiunii civile, potrivit art. 26 din C. proc. pen.), soluţionează în mod obligatoriu şi acţiunea civilă, accesorie acţiunii penale în cadrul procesului penal, potrivit art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit căruia: "(1) Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile."
Din considerentele menţionate se desprinde însă şi concluzia că nici pentru instanţa penală nu sunt aplicabile normele C. civ. în soluţionarea acţiunii civile, care, în procesul penal este accesorie acţiunii penale având ca obiect tragerea la răspundere penală a unei persoane pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală (atunci când era incriminată), în pofida trimiterii explicite din art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. la instituţia juridică a răspunderii civile delictuale, dată fiind calificarea acestei dispoziţii legale prin decizia în interesul legii ca normă cu caracter general, dar şi regula specialia generalibus derogant care acordă prioritate reglementărilor din Codul fiscal şi din Codul de procedură fiscală.
Odată stabilit că norma de la art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. nu este o normă imperativă şi nici nu indică instituţia juridică a răspunderii civile delictuale de drept comun ca fiind temeiul de drept material pe baza căruia trebuia să fie soluţionată latura civilă a oricărui proces penal lăsată nesoluţionată de instanţa penală, rezultă că instanţa de apel nu a determinat în mod corect normele de drept material care erau direct incidente pentru analizarea raportului juridic dedus judecăţii.
De asemenea, curtea de apel a stabilit în mod eronat că în cauză este vorba despre obligaţii cu un izvor diferit, precum şi că reclamantei îi era permis a opta pentru invocarea răspunderii civile delictuale a fostului administrator al societăţii, în condiţiile existenţei unor norme speciale - normele de drept fiscal - adoptate pentru a se asigura colectarea la bugetul consolidat al statului a taxelor şi impozitelor stabilite în sarcina contribuabililor, cum este şi debitul pretins în cauză de 206.125 RON - impozit pe salarii, contribuţii CAS, contribuţii CASS şi contribuţii la fondul de şomaj.
În plus, Înalta Curte constată că nu poate fi identificată nicio normă legală de natură a permite o organelor fiscale o dublă recuperare a creanţelor fiscale menţionate al căror debitor era societatea D. S.R.L., în condiţiile în care deja există un titlu de creanţă emis de intimată pentru atragerea răspunderii în solidar cu debitorul D. S.R.L. a recurentului-pârât A. şi a celorlalţi doi administratori succesivi ai societăţii, B. şi C. (decizia nr. 82339.2/11.11.2020 emisă de intimata ANAF Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, dosar apel).
De altfel, se observă că în analizarea condiţiei răspunderii civile delictuale referitoare la prejudiciu, curtea de apel s-a raportat la cele reţinute prin procesul-verbal nr. x/03.03.2014 încheiat de organele fiscale de control, cât şi în rechizitoriul întocmit în dosarul penal nr. x/2013, prejudiciu identificat de organele penale ca decurgând din prejudicierea bugetului de stat cu sumele a căror reţinere şi nevărsare s-a constatat a fi fost săvârşite de către pârâtul A., în calitate de administrator al societăţii.
Totodată, s-a arătat de instanţa de apel că acest prejudiciu este cert, întrucât este sigur, atât în privinţa existenţei, cât şi al posibilităţii de evaluare, nu a fost reparat încă, fiind compus din următoarele sume: CAS salariat - 74.771 RON, CASS salariat - 37.554 RON, fond şomaj salariat- 2.367 RON, impozit salarii - 78.244 RON, dobândă legală - 4.596 RON, penalităţi de întârziere- 8.593 RON.
Nu poate fi ignorat faptul că în evaluarea cerinţei faptei ilicite, instanţa de apel a identificat cauza juridică a raportului juridic obligaţional ca decurgând din prevederile art. 57 alin. (1), (21) şi (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi art. 111 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (forma în vigoare pentru perioada în litigiu 2011-2013), reţinând că, în compunerea prejudiciului imputat pârâtului ca persoană fizică intră sumele ce reprezintă impozitul pe salarii, contribuţii CAS şi CASS şi la fondul de şomaj, reţinute de la salariaţi şi nevirate la bugetul consolidat la statului, sau altfel spus, obligaţiile fiscale ale societăţii înseşi,
Faţă de cele arătate, pe de o parte, se constată că argumentele instanţei de apel sunt contradictorii, în cauză nefiind demonstrată existenţa a două raporturi juridice obligaţionale distincte, iar, pe de altă parte, decizia recurată a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale, fiind astfel întrunite cerinţele cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, urmând ca în rejudecare să se reaprecieze asupra criticilor formulate prin motivele de apel în concordanţă cu dezlegările date prin prezenta decizie; de asemenea, curtea de apel va avea în vedere, în rejudecare, şi înscrisurile noi depuse în recurs, urmând să le integreze în contextul factual al cauzei pentru o justă şi corectă soluţionare a pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de suspendare a judecăţii cauzei formulată de recurentul-pârât A. în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 18/C din data de 3 februarie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2022.