Şedinţa publică din data de 27 iunie 2022
asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu la 1 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Gorj a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., S.C. D. S.R.L., Comisia Locală de Fond Funciar Runcu, Comisia Judeţeană de Fond Funciar Gorj, E. şi F., anularea tuturor actelor de înstrăinare a terenurilor din comuna Runcu, Munţii Plescioara şi Poiana Măcrişului, jud. Gorj, menţionate în HCJ nr. 4490/26.01.2007 pct. 4 anexa nr. 37, procesele-verbale de punere în posesie şi titlurile de proprietate constatate nule prin decizia nr. x/26.04.2018 a Tribunalului Vrancea în dosarul nr. x/2015, şi anume contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.08.2015 de BNP G., contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2013 de BNP H., contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.10.2013 de I., contractul de donaţie autentificat sub nr. x/21.07.2015 de BNP J. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actelor de retrocedare şi înstrăinare, în sensul revenirii terenurilor în cauză în proprietatea statului.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 30 C. proc. civ., ale art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 şi ale art. 1254 C. civ.
La 19 iunie 2018, intimata Comisia Locală Runcu de Fond Funciar a formulată întâmpinare, prin care solicitat admiterea acţiunii.
Prin întâmpinarea depusă la 3 iulie 2018, pârâta S.C. D. S.R.L. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi admiterea excepţiilor procesuale invocate: excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Târgu-Jiu, excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Locale de Fond Funciar Runcu şi a Comisiei Judeţene de Fond Funciar Gorj, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, precum şi excepţia lipsei de interes a reclamantei.
La 6 iulie 2018, a depus întâmpinare pârâta Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Gorj.
Prin întâmpinarea depusă la 10 septembrie 2018, intimatul A. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Târgu-Jiu, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei RNP Romsilva - Direcţia Silvică Gorj.
2. Hotărârea Judecătoriei Târgu-Jiu
Prin sentinţa civilă nr. 7847 din 7 decembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Târgu-Jiu în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.
Pe rolul Tribunalului Gorj, secţia I civilă, cauza a fost înregistrată la 9 ianuarie 2019, sub nr. x/2019.
3. Hotărârile Tribunalului Gorj
Prin încheierea din 21 martie 2019, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a respins excepţia necompetenţei funcţionale şi excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată invocate de pârâţii A., B. şi S.C. D. S.R.L..
La 14 octombrie 2019, pârâţii E. şi F. au invocat excepţia tardivităţii cererii formulate de reclamanta RNP Romsilva - Direcţia Silvică Gorj la 7 noiembrie 2018, privind introducerea în cauză a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, în baza art. 68-70 C. proc. civ.
Prin încheierea din 24 octombrie 2019, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a respins excepţia tardivităţii cererii de introducere în cauză a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, invocată de pârâţii E. şi F.. A admis în principiu cererea de introducere în cauză a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, formulată de reclamantă şi a dispus conceptarea şi citarea acestuia în calitate de parte.
La 21 noiembrie 2019, pârâţii A. şi B. au solicitat respingerea cererii de intervenţie forţată, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală, respingerea cererii, ca fiind lipsită de interes, iar în ipoteza, în care se va trece peste aceste apărări, a cerut respingerea cererii, ca neîntemeiată.
Prin încheierea din 6 februarie 2020, a fost introdusă în cauză, din oficiu, în calitate de pârâtă, numita K..
Prin sentinţa nr. 162 din 27 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale a intervenientului forţat şi excepţia lipsei de interes a cererii de chemare în judecată a unei alte persoane.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Comisia Locală de Fond Funciar Runcu şi Comisia Judeţeană de Fond Funciar Gorj, invocată prin întâmpinare şi a respins cererile formulate de reclamanta RNP Romsilva - Direcţia Silvică Gorj, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală de Fond Funciar Runcu şi Comisia Judeţeană de Fond Funciar Gorj, ca fiind introduse împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins cererile de chemare în judecată principală şi de chemare în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulate de reclamanta RNP Romsilva - Direcţia Silvică Gorj, în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, respectiv A., B., C., S.C. D. S.R.L., E., K. şi F., ca neîntemeiate.
I-a obligat, în solidar, pe reclamanta RNP Romsilva - Direcţia Silvică Gorj şi pe intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să achite pârâtului F. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Prin sentinţa nr. 206 din 17 septembrie 2020, Tribunalul Gorj, secţia I civilă a admis cererea de completare a sentinţei nr. 162 din 27 iulie 2020, pronunţate de aceeaşi instanţă, formulată de pârâtul E.. I-a obligat pe reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Gorj şi pe intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să achite, în solidar, pârâtului E. suma de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
4. Apelul
Împotriva sentinţelor nr. 162 din 27 iulie 2020 şi nr. 206 din 17 septembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia I civilă au declarat apel reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Gorj şi intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâţii A. şi B. au formulat apel incident împotriva încheierii din 21 martie 2019, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia I civilă.
Pârâta S.C. D. S.R.L. a declarat apel incident împotriva sentinţei nr. 162 din 27 iulie 2020, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia I civilă.
5. Hotărârile Curţii de Apel Craiova
Prin decizia nr. 52 din 9 martie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins excepţia netimbrării apelurilor principale, invocată prin întâmpinare de intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L..
A respins excepţia nulităţii apelurilor declarate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva-Direcţia Silvică Gorj şi intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată de apelanţii-pârâţi A. şi B. prin întâmpinare.
A respins excepţia inadmisibilităţii apelurilor incidente invocată de apelanta-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Gorj prin întâmpinare.
A respins, ca nefondate, apelurile principale formulate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Gorj şi de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţelor nr. 162 din 27 iulie 2020 şi nr. 206 din 17 septembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia I civilă, precum şi apelurile incidente formulate de pârâţii A., B. şi S.C. D. S.R.L., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C., E., F., K., Comisia Locală de Fond Funciar Runcu şi Comisia Judeţeană de Fond Funciar Gorj.
Prin decizia nr. 3 din 15 iunie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a admis excepţia tardivităţii cererii de completare a deciziei nr. 52 din 9 martie 2021, pronunţate de aceeaşi instanţă, cerere formulată de pârâţii A. şi B..
6. Recursurile
Împotriva deciziei nr. 52 din 9 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă au declarat recurs reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva-Direcţia Silvică Gorj şi intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, fiind repartizate aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.
6.1. Recurenta-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Gorj, în motivarea cererii de recurs, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel nu a cercetat suficient fondul cauzei, astfel cum impune art. 476 din acelaşi act normativ, sub toate aspectele impuse de starea de fapt şi de titulatura acţiunii expusă prin cererea de chemare în judecată, încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Curtea a motivat eronat soluţia de respingere a apelului pe dispoziţiile art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., întrucât nu este vorba despre un acord expres al părţilor cu privire la obiectul cauzei sau la drepturile potrivit cărora acestea s-ar fi înţeles să limiteze dezbaterile, la fond şi în apel, nepunându-se în discuţie calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor deduse judecăţii.
Considerentele instanţei de fond şi de apel, conform cărora nu sunt aplicabile dispoziţiile principiului de drept resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis în baza căruia se impune anularea actului subsecvent celui iniţial, pe considerentul că legea impune o excepţie de la regulă, este eronat, întrucât nu a fost analizat prin prisma regimului juridic al proprietăţii publice de stat, care nu poate fi înstrăinată în mod liber.
Ca atare, nu se supune excepţiei de la regula menţionată de art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, care, dacă ar fi aplicabilă şi proprietăţii publice, s-ar încălca dispoziţiile art. 136 alin. (2)-(6) din Constituţie, deoarece textul de lege menţionat de cele două instanţe cu privire la restituirea preţului se aplică doar situaţiilor de restituire a proprietăţilor către persoanele fizice şi juridice deposedate de către regimul comunist, iar nu proprietăţii de stat.
Recurenta a mai susţinut că hotărârea dată de instanţa de apel cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.
Circumscris acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că, în situaţia în care instanţele de fond şi de apel au statuat că nu se aplică dispoziţiile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, atunci nu au analizat şi soluţionat concret titulatura acţiunii sale, de "repunere a părţilor în situaţia anterioară" prin prisma restituirii proprietăţii publice a statului vândută de doi neproprietari sau a restituirii preţului actualizat, care înseamnă tot o repunere în situaţia anterioară.
În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a afirmat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 861 C. civ.
A menţionat că dreptul de proprietate publică nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobândit de terţi prin uzucapiune sau prin posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile. În condiţiile legii, acestea pot fi date în administrare sau în folosinţă şi pot fi concesionate ori închiriate (art. 11, art. 12 şi art. 17 din Legea nr. 213/1998, precum şi art. 136 alin. (4) din Constituţie, art. 123 alin. (1) teza I şi art. 124 din Legea nr. 215/2001), dreptul de proprietate publică stingându-se, potrivit art. 864 C. civ., dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat sau dacă a încetat uzul sau interesul public (art. 10 din Legea nr. 213/1998).
În cauză este vorba despre o nerespectare a regimului juridic al proprietăţii publice de stat, întrucât aceasta nu poate fi înstrăinată şi nu se stinge decât dacă bunul a pierit sau a fost trecut în domeniul privat în mod legal, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit deciziei civile nr. 33 din 26 aprilie 2018 a Tribunalului Vrancea.
Se mai susţine că instanţele de fond şi apel au dat hotărârile cu încălcarea dispoziţiilor art. 5 C. proc. civ. şi nu s-au pronunţat cu privire la cererea de repunere în situaţia anterioară, sub aspectul revenirii în proprietatea statului a terenurilor sau a restituirii preţului actualizat al acestora.
Câtă vreme, prin decizia nr. 33 din 26 aprilie 2018, Tribunalul Vrancea a anulat actele funciare de trecere a proprietăţii publice în domeniul privat, atunci bunurile trebuiau să revină în proprietatea publică sau, cel puţin valoarea actualizată a acestora, întrucât s-a solicitat repunerea în situaţia anterioară. Altfel, decizia menţionată ar institui un precedent judiciar, prin care actele funciare de retrocedare anulate de instanţă ulterior înstrăinării terenurilor menţionate, îşi menţin forţa şi valabilitatea juridică pentru beneficiarii înstrăinării, iar hotărârea judecătorească ar rămâne fără efect juridic.
6.2. Recursul intervenientului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor
Recurentul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că, pe baza titlurilor de proprietate emise în baza HCJ nr. 4490/2007, care a fost anulată prin decizia nr. 33 din 26 aprilie 2018 a Tribunalului Vrancea, pronunţată în dosarul nr. x/2015, pârâţii A. şi B. au înstrăinat către S.C. D. S.R.L. terenul pădure, situat în comunele Runcu şi Pestişani, judeţul Gorj, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.08.2015 de BNP G., iar terenul denumit nereal "păşune", care, de fapt, este pădure aflată în proprietatea publică a statului, aflat în comuna Runcu, jud. Gorj, a fost înstrăinat către C. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2013 de BNP H.. Acesta din urmă a înstrăinat terenul către E., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.10.2013 de I., care, la rândul său, a donat acest teren fiului său, F..
Având în vedere că HCJ nr. 4490/2007, titlurile de proprietate şi procesele-verbale de punere în posesie emise vânzătorilor A. şi B. au fost anulate prin decizia nr. 33/26.04.2018 a Tribunalului Vrancea, recurentul a apreciat că şi actele subsecvente, de înstrăinare a terenurilor, sunt nule, fiind incident principiul de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Deşi dispoziţiile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991 statuează o excepţie de la acest principiu, ceea ce a nesocotit instanţa de apel este faptul că terenurile, după anularea actelor funciare de retrocedare, revin în proprietatea statului.
Recurentul-intervenient a făcut referire şi la ceea ce a reţinut instanţa de apel, cum că în jurisprudenţă, în materia cheltuielilor de judecată s-a stabilit că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Or, caracterul rezonabil semnifică faptul că, faţă de natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existenţa litigiului şi reputaţia celui care acordă aceste servicii, ele să nu fie exagerate.
Recurentul-intervenient susţine că a învederat instanţei de apel că instanţa de fond l-a obligat la plata onorariului de avocat în cuantum de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, fără a aprecia asupra caracterului rezonabil al acestora şi fără a face aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului vădit disproporţionat în raport cu munca depusă de avocat.
Apreciază că, în speţă, cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul avocaţial sunt exagerate, activitatea avocatului reducându-se doar la redactarea întâmpinării, fără întocmirea altor acte procedurale şi fără ca acesta să asigure reprezentarea părţii în faţa instanţei, iar faţă de motivele invocate, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului aşa cum a fost promovat.
7. Apărările formulate în cauză
La 11 octombrie 2021, intimata-pârâtă Comisia Locală Runcu de Fond Funciar a depus întâmpinare, prin care a arătat că achiesează la recursurile declarate în cauză.
Prin întâmpinarea depusă la 14 octombrie 2021, intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii cererilor de recurs, pentru neîncadrarea motivelor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
Aceeaşi excepţie a fost invocată şi de pârâţii E., F. şi K. prin întâmpinarea depusă la 26 octombrie 2021.
Recurenţii au depus răspuns la întâmpinările formulate de pârâţii E., F. şi K., solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursurilor.
8. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 5 mai 2022 completul de filtru a apreciat că recursurile sunt admisibile în principiu în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 97 alin. (1) C. proc. civ. şi că aspectele deduse judecăţii în cadrul celor două memorii de recurs pot fi subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.
II.1. Recursul reclamantei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Gorj
Soluţia instanţei de fond dată cererii ce formează obiectul prezentului litigiu prin sentinţa nr. 162 din 27.07.2020, a Tribunalului Gorj, pronunţată în dosarul nr. x/2019, a fost aceea de respingere a cererilor de chemare în judecată principală şi de chemare în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulate de reclamanta RNP Romsilva - Direcţia Silvică Gorj, în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, respectiv A., B., C., SC. D. S.R.L., E., K. şi F., ca neîntemeiate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin decizia nr. 33/26.04.2018, pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2015, ca urmare a admiterii recursurilor revizuentelor şi a cererilor de revizuire conexate, a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 1214/21.02.2008 a Judecătoriei Târgu - Jiu cu consecinţa respingerii plângerii formulată de petenţii A. şi B. împotriva Hotărârii Comisiei Judeţene Gorj nr. 4490/26.01.2007, ca neîntemeiată. S-a constatat nulitatea HCJ nr. 4490/26.01.2007 pct. 4 din anexa nr. 37 în ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate petenţilor A. şi B. după autorii L. şi M. în totalitate, iar după N. până la 30,7 ha, vegetaţie forestieră şi 9,4 ha gol alpin, suprafeţe la care au dreptul în continuare, precum şi a tuturor actelor subsecvente emise în baza acesteia, adică procesele-verbale de punere în posesie nr. x şi 10 din 27.05.2008, respectiv titlurile de proprietate nr. x/03.06.2008 şi nr. x/03.06.2008.
Tribunalul a reţinut că în baza titlului de proprietate nr. x/3.06.2008, pârâţii A. şi B. au înstrăinat către SC. D. S.R.L. suprafaţa de 246.000 m.p., aşa cum rezultă din punctul 2 al contractului autentificat sub nr. x/29 august 2015 la BNP G., iar în baza titlului de proprietate nr. x/03.06.2008 au înstrăinat către pârâtul C. suprafeţele de 95.100 m.p. şi 66.000 m.p., prin contractul autentificat sub nr. x/8.10.2013 la I.. De asemenea, suprafeţele ce au făcut obiectul acestui din urmă contract se regăsesc şi în contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2013 de către BNP H. şi contractul de donaţie autentificat sub nr. x/21.07.2015 de către BNP J..
Instanţa de fond a constatat că art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, (invocat ca temei al acţiunii, n.n) potrivit căruia cumpărătorii subsecvenţi sunt protejaţi de efectul evicţiunii, punându-se în sarcina fostului titular al dreptului de proprietate căruia i s-a anulat titlul în instanţă obligaţia de a-l despăgubi pe fostul proprietar rămas fără teren, nu are legătură cu situaţia de fapt dedusă judecăţii.
În aceste condiţii, faţă de conţinutul cererii de chemare în judecată, Tribunalul a apreciat că nu este în măsură să stabilească adevăraţii titulari ai dreptului de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991 şi nici eventualul subiect activ al solicitării întemeiate greşit pe dispoziţiile art. III alin. (24) din Legea nr. 169/1997, susţineri ce exced cadrului prezentului dosar, şi a considerat neîntemeiată acţiunea susţinută în fapt pe principiul general de drept "resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis", dar întemeiată greşit în drept pe articolul menţionat.
Critica din apelul reclamantei în sensul că prima instanţă, fără a califica juridic situaţia dedusă judecăţii, a respins acţiunea motivând că aceasta nu a fost corect încadrată juridic nu a fost primită, motivat de faptul că prima instanţă a analizat cererea principală prin raportare la temeiurile de drept invocate de reclamantă, respectiv principiul "resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis", cât şi dispoziţiile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, cu privire la acesta din urmă reţinând în mod corect că nu este incident în speţă în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii.
Prealabil acestui raţionament, Curtea de apel a arătat că, deşi potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ. "judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă, aceste puteri recunoscute de lege instanţei sunt limitate de principiul disponibilităţii, în alin. (5) al aceluiaşi articol statuându-se că "judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora."
Recurenta critică aceste considerente apreciind că instanţa de apel a motivat total eronat respingerea apelului pe dispoziţiile art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. întrucât, în cauză nu este vorba despre un acord expres al părţilor cu privire la obiectul cauzei sau drepturile la care, potrivit legii, părţile s-ar fi înţeles să limiteze dezbaterile şi nici nu s-a pus în discuţia părţilor la instanţa de fond şi de apel calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor deduse judecăţii de natura aspectului sub care cele două instanţe au înţeles să motiveze cele două hotărâri.
Aceste susţineri urmează a fi înlăturate de către instanţa de recurs, deoarece trimiterile la dispoziţiile art. 22 alin. (5) din C. proc. civ. s-au făcut doar teoretic, concluzia instanţei de apel din interpretarea per a contrario a acestora fiind aceea că, atunci când părţile implicate în proces, în virtutea unor drepturi de care pot dispune în mod liber, nu au convenit în mod expres altfel, instanţa este obligată să procedeze la o recalificare, din punct de vedere juridic, inclusiv a naturii juridice reale a cererii, cu implicaţii asupra normelor juridice aplicabile, atât sub aspectele de drept substanţial, cât şi sub aspectele de drept procesual- a se observa considerentele de la pagina 17 paragraful 6 teza ultimă.
Curtea a reţinut că, tocmai procedând la această calificare, prima instanţă a analizat cererea principală atât prin raportare la principiul "resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis", cât şi la dispoziţiile art. III, alin. (2)4 Legea nr. 169/1997- care instituie un impediment de anulare a contractelor subsecvente, cu privire la acesta din urmă reţinând în mod corect că nu este incident în speţă în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.
Ca atare recurenta este în eroare cu privire la considerentele pentru care instanţa a respins motivul său de apel, Curtea constatând că, neexistând un acord expres al părţilor, trebuie a se da eficienţă art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., calificarea juridică a cererii fiind deja efectuată de către prima instanţă.
Această constatare nu este de natură a încălca nici pricipiul efectului devolutiv al apelului, astfel cum este consfinţit de art. 476 C. proc. civ., potrivit căruia "Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept" şi nici principiul tantum devolutum quantum apellatum impus de art. 477 C. proc. civ. potrivit căruia instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.
Recurenta reclamantă mai critică concluzia instanţei de apel cum că nu sunt aplicabile dispoziţiile principiului de drept "resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis" potrivit căruia se impune anularea actului subsecvent celui iniţial ce a fost anulat, pe considerentul că legea impune o excepţie de la regulă deoarece nu a fost analizat regimul juridic al proprietăţii publice de stat, ocrotită de art. 136 alin. (2)-(6) din Constituţia României, care nu este expusă înstrăinării în mod liber, aşa cum s-a procedat în cauză şi ca atare nu se supune excepţiei de la regula menţionată de art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că, prin dispoziţiile art. III din Legea nr. 169/1997, actele de reconstituire şi de constituire a dreptului de proprietate, emise în condiţii ilegale, sunt lovite de nulitate absolută, iar în situaţia în care respectivele titluri de proprietate au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare-cumpărare succesive sau în alt mod, fostul proprietar, sau alte persoane cărora legea le atribuie calitate procesuală activă, se pot adresa justiţiei pentru constatarea nulităţii absolute a titlului iniţial.
A mai reţinut Curtea de apel că, în aceste cazuri, dispoziţiile legale aplicabile nu trebuie să creeze o stare de instabilitate a raporturilor juridice şi să aducă atingere drepturilor câştigate în temeiul legilor menţionate anterior, ce au reglementat regimul reconstituirii şi constituirii dreptului de proprietate funciară. De aceea, legiuitorul a instituit o excepţie de la regula reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor pe vechile amplasamente, reglementând obligaţia persoanei care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul de a remite preţul actualizat fostului proprietar rămas fără teren. Reglementând în concret o excepţie de la aplicarea principiului "resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis", dispoziţiile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 nu pot fi reţinute ca temei de drept al acţiunii în constatarea nulităţii actelor juridice subsecvente titlurilor de proprietate anulate, acţiune promovată de către reclamanta RNP Romsilva.
Ca atare, în contra a ceea ce susţine recurenta, instanţa anterioară nu a aplicat dispoziţiile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, care prevede că "în cazul unor înstrăinări succesive ale terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită preţul actualizat fostului proprietar rămas fără teren" ci, a considerat că nu pot fi reţinute ca temei al acţiunii de faţă, prin care se solicită tocmai constatarea nulităţii, deci desfiinţarea contractelor de vanzare-cumpărare, iar nu păstrarea acestora cu consecinţa remiterii preţului actualizat fostului proprietar care ar fi fost îndreptăţit la constituirea sau reconstiturea dreptului de proprietate.
Referitor la incidenţa în speţă a principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, se observă că ambele instanţe de fond au procedat la analiza lui din perspectiva dispoziţiilor art. 1254 C. civ., text invocat de reclamantă.
Sub un prim aspect, instanţa de apel a constatat că acest text este inserat în Cartea a V-a a C. civ., intitulată Despre obligaţii, Titlul II- Izvoarele obligaţiilor, Capitolul I, Contractul, secţiunea a 4-a, Nulitatea contractului, §3. Efectele nulităţii- Desfiinţarea contractului şi a actelor subsecvente, iar potrivit art. 1254 alin. (2) C. civ., desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.
Raportat la conţinutul acestor dispoziţii, instanţele anterioare au reţinut că acestea sunt aplicabile doar în ipoteza în care actul juridic iniţial desfiinţat este un contract, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât aşa cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 33/26.04.2018, pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2015, s-a constatat nulitatea HCJ nr. 4490/26.01.2007 pct. 4 din anexa nr. 37 şi a proceselor-verbale de punere în posesie nr. x şi 10 din 27.05.2008, respectiv titlurilor de proprietate nr. x/03.06.2008 şi nr. x/03.06.2008.
Cu toate acestea, nu se poate constata că nu a fost analizat principiul invocat de reclamantă, aşa cum se susţine în cadrul cererii de recurs, câtă vreme, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 1325 C. civ., potrivit cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au analizat pe fond cererea introductivă de instanţă prin prisma principiului mai sus enunţat, considerând finalmente că este aplicabil şi actelor juridice unilaterale.
Motivul pentru care instanţele anterioare au apreciat însă că acestui principiu nu i se poate da eficienţă a fost acela că reclamanta nu a invocat sau dovedit reaua-credinţă a pârâţilor dobânditori, buna-credinţă a acestora prezumându-se conform art. 14 alin. (2) C. civ.
Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de fond a reţinut buna credinţă a părţilor contractante prin aplicarea art. 14 alin. (2) C. civ. actelor şi probelor din dosar, iar reclamanta nu a criticat acest aspect în calea de atac.
Instanţa de apel a confirmat această soluţie, reţinând că sunt exceptate de la regula anulării actelor subsecvente părţile care au contractat cu bună credinţă, concluzie ce ar rezulta din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 al cărui scop ar fi acela de a da prevalenţă stabilităţii raporturilor juridice civile şi protejării drepturilor câştigate de subdobânditorii de bună-credinţă în temeiul legilor ce au reglementat regimul reconstituirii şi constituirii dreptului de proprietate funciară-considerente ce nu au fost atacate pe calea prezentului recurs.
Pe de altă parte, recurenta reclamantă susţine că hotărârea dată de instanţa de apel cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, caz de casare încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Astfel, susţine recurenta reclamantă că dacă instanţa de fond şi de apel au statuat că în cauză nu se aplică dispoziţiile art. III alin. (2)4 din L. 169/1997, atunci nu au analizat şi soluţionat în concret solicitarea de "repunere a părţilor în situaţia anterioară" adică fie restituirea proprietăţii publice a statului vândută de doi neproprietari aşa cum de fapt impune legea şi Constituţia cu privire la proprietatea publică de stat, fie în cel mai rău caz restituirea preţului actualizat care înseamnă tot o repunere în situaţia anterioară.
Curtea de apel a apreciat că soluţia primei instanţe de respingere în tot a acţiunii de constatare a nulităţii contractelor şi de repunere a părţilor în situaţia anterioară emiterii actelor de înstrăinare, este legală şi temeinică, buna-credinţă a pârâţilor dobânditori prezumându-se conform art. 14 alin. (2) C. civ., atâta timp cât reclamanta nu a invocat sau dovedit reaua-credinţă a acestora. Paralizarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis instituit de art. 1254, 1325 C. civ. a fost justificată prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar de opţiunea legiuitorului dedusă din interpretarea art. III alin. (2)4 de a da prevalenţă stabilităţii raporturilor juridice civile şi protejării drepturilor câştigate de subdobânditorii de bună-credinţă în temeiul legilor ce au reglementat regimul reconstituirii şi constituirii dreptului de proprietate funciară, soluţie legislativă apreciată ca fiind în acord cu normele legii fundamentale (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 şi Decizia nr. 746 din 24 iunie 2008)- pagina 18, paragraful 3.
Ca atare, nu se poate aprecia că soluţia instanţei de apel nu este motivată sau că ar fi contradictorie, câtă vreme, apreciindu-se că este neîntemeiat capătul de cerere principal referitor la anularea contractelor anterior menţionate, în mod necesar se impunea şi respingerea capătului de cerere ce decurgea în mod necesar din acesta, cel de repunere a părţilor în situaţia anterioară emiterii actelor de înstrăinare în sensul revenirii terenurilor în cauză în proprietatea Statului.
Pe de altă parte, din cererile aflate la dosar nu rezultă că reclamanta ar fi învestit instanţa cu cererea de restituire a preţului actualizat ci, a menţionat în mod expres că solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actelor de înstrăinare în sensul revenirii terenurilor în cauză în proprietatea Statului.
Un alt motiv de recurs, legat de aceleaşi aspecte analizate anterior, dar încadrate de data aceasta în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este că instanţa de apel, dar şi instanţa de fond nu s-au pronunţat cu privire la petitul de repunere în situaţia anterioară sub aspectul revenirii în proprietatea statului a terenurilor sau de restituire a preţului actualizat al terenului.
Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare a hotărârii recurate nu este incident în speţă, câtă vreme, aşa cum s-a arătat anterior, reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune având ca prim capăt de cerere nulitatea contractelor subsecvente titlurilor de proprietate anulate, care a fost considerată neîntemeiată, iar un al doilea capăt de cerere repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca o consecinţă directă a admiterii primului capăt de cerere.
Instanţa de recurs reţine că instanţa de fond, prin sentinţa nr. 162 din data de 27.07.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019 a respins cererile de chemare în judecată principală prin care s-a solicitat să se dispună anularea Contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/29.08.2015 de către BNP G.; Contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2013 de către BNP H.; Contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/08.10.2013 de către I.; Contractului de donaţie autentificat sub nr. x/21.07.2015 de către BNP J. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actelor de înstrăinare în sensul revenirii terenurilor în cauză în proprietatea Statului, ca neîntemeiate, iar soluţia a fost menţinută de către Curtea de apel, astfel încât nu se poate aprecia că nu există o pronunţare cu privire la petitele cererii de chemare în judecată.
Pe de altă parte, reclamanta a indicat în mod expres modalitatea în care a solicitat repunerea în situaţia anterioară, respectiv prin revenirea terenurilor în cauză în proprietatea Statului şi nu a formulat o cerere distinctă de restituire a preţului actualizat, în condiţiile impuse de C. proc. civ.
Un alt motiv de recurs, este acela că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material privind regimul juridic al proprietăţii publice de stat, motiv încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Acest caz de casare priveşte exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.
Sub acest aspect, recurenta a susţinut că nu a fost respectat regimul juridic al proprietăţii publice de stat (respectiv art. 861, 864 C. civ., art. 10, 11, art. 12, art. 17 din Legea nr. 213/1998, art. 136 alin. (4) din Constituţie; art. 123 alin. (1) teza şi art. 124 din Legea nr. 215/2001), de vreme ce proprietatea publică nu poate fi înstrăinată şi nu se stinge decât dacă bunul a pierit sau a fost trecut în domeniul privat în mod legal, or în speţă s-a dovedit că această trecere s-a făcut ilegal potrivit deciziei nr. 33/26.04.2018 a Tribunalului Vrancea.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, din studierea actelor şi lucrărilor dosarului, că aceste temeiuri nu au făcut obiectul cererilor cu care reclamanta a sesizat instanţele anterioare, nefiind invocat caracterul public al proprietăţii imobilelor litigioase şi regimul juridic al proprietăţii de stat nici ca motiv de nulitate a contractelor în faţa instanţei de fond şi nici ca o critică în apel, Curţii de apel nesupunându-i-se cenzurii aceste susţineri, care au fost formulate omisso medio, direct în calea de atac a recursului, astfel încât urmează a fi înlăturate.
Trebuie precizat că, instanţa nu poate proceda din oficiu, în baza art. 5 C. proc. civ., aşa cum susţine recurenta, la suplinirea consimţământului reclamantului de a formula o cerere distinctă de apărare a dreptului de proprietate a statului în baza noilor temeiuri invocate prin cererea de recurs având în vedere că potrivit principiul disponibilităţii, principiu ce guvernează procesul civil, enunţat de art. 9 C. proc. civ., procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat..., obiectul şi limitele procesului fiind stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar în condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare ..., la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri.
Ca atare, principiul sus enunţat reprezintă posibilitatea legală oferită părţii de a dispune atât de obiectul procesului, cât şi de mijloacele legale de apărare ale acestuia. Apare, astfel, cu evidenţă obligaţia ce revenea în speţă reclamantului de a-şi structura cererile sale, inclusiv căile de atac promovate, iar în lipsa formulării unor atare cereri susceptibile de a îndreptăţi pretenţiile formulate, ar fi o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat decât însăşi partea care doreşte realizarea unui drept sau apărarea lui.
Acest fapt este statuat şi în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 28 martie 2000 în Cauza Janquie et Ledun c. France, prin care s-a stabilit că, pentru îndeplinirea misiunii lor "naturale" de a tranşa un litigiu, tribunalele au nevoie să obţină cooperarea părţilor, care sunt ţinute să-şi expună pretenţiile în mod clar, neambiguu şi rezonabil structurate şi să şi le probeze.
Or, caracterul public al proprietăţii şi regimul juridic al proprietăţii de stat nu au fost invocat ca motive de nulitate nici prin cererea de chemare în judecată şi nici în apel, astfel încât nu se poate pretinde instanţei să suplinească voinţa părţii sub acest aspect.
Faţă de considerentele mai sus arătate, va fi respins recursul reclamantei, nefiind incidente niciunul din cazurile de casare invocate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
II.2. Recursul intervenientului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a vizat cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acesta arătând că având în vedere că HCJ nr. 4490/2007, titlurile de proprietate şi procesele-verbale de punere în posesie emise vânzătorilor A. şi B. au fost anulate prin decizia Tribunalului Vrancea nr. 33/26.04.2018 în dosarul nr. x/2015, implicit şi actele subsecvente, deci şi actele de înstrăinare a terenurilor în cauză bazate pe actele anulate de instanţă sunt nule absolut, în speţă fiind incident principiul de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis în sensul că se impune şi anularea actului subsecvent în condiţiile în care actul iniţial a fost anulat.
Se arată că este adevărat că dispoziţiile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991 statuează o excepţie de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, însă ceea ce a nesocotit instanţa de apel este faptul că terenurile, după anularea actelor funciare de retrocedare, revin în proprietatea statului.
Aşa cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 33/26.04.2018, pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2015, s-a constatat nulitatea HCJ nr. 4490/26.01.2007 pct. 4 din anexa nr. 37 în ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate petenţilor A. şi B. şi a proceselor-verbale de punere în posesie nr. x şi 10 din 27.05.2008, respectiv a titlurilor de proprietate nr. x/03.06.2008 şi nr. x/03.06.2008.
Este adevărat că o consecinţă logică a acestor dispoziţii ar fi fost ca terenurile, după anularea actelor funciare de retrocedare, să revină în proprietatea statului, dacă între timp nu ar fi fost înstrăinate şi alte persoane nu ar fi opus un drept de proprietate dobândit cu bună credinţă, prezumată conform art. 14 alin. (2) C. civ. aşa cum au reţinut instanţele anterioare.
De altfel, nici prin hotărărea prin care au fost anulate titlurile de proprietate emise petenţilor A. şi B., respectiv decizia nr. 33/26.04.2018, pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2015, nu s-a dispus repunerea în situaţia anterioară prin revenirea terenurilor vizate în patrimoniul Statului sau al altor entităţi ale acestuia.
Or, prin cererea de faţă se solicită anularea contractului autentificat sub nr. x/29 august 2015 la BNP G. referitor la înstrăinarea terenului reconstituit lui A. şi B. în suprafaţă de 246.000 m.p., cuprins în titlul de proprietate nr. x/3.06.2008, către SC. D. S.R.L. şi a contractelor ce au avut la bază titlul de proprietate nr. x/03.06.2008, respectiv contractul autentificat sub nr. x/8.10.2013 la I., contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2013 de către BNP H. şi contractul de donaţie autentificat sub nr. x/21.07.2015 de către BNP J..
Consecinţa anulării acestor contracte o reprezintă cel mult reîntoarcerea bunurilor imobile în patrimoniul persoanelor fizice înstrăinătoare şi nicidecum în patrimoniul Statului Român, aşa cum susţine recurentul intervenient, care nu a prezentat o hotărâre judecătorească prin care să se constate reîntoarcerea proprietăţii bunurilor litigioase în patrimoniul său, ulterior anulării titlurilor de proprietate emise în baza legilor fondului funciar.
Oricum, aşa cum s-a arătat anterior, instanţele au apreciat că nu poate fi admisă acţiunea în constatarea nulităţii contractelor sus menţionate, motivat de faptul că transferul de proprietate s-a făcut cu bună credinţă, reclamanta neinvocând şi nedovedind reaua credinţă a părţilor contractante.
Recurentul-reclamant şi recurentul-intervenient nu au formulat critici pe acest aspect, în sensul de a arăta temeiul de drept încălcat de către instanţa de apel atunci când a validat raţionamentul instanţei de fond care a înlăturat principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis prin constatarea bunei credinţe a părţilor contractante, ci s-au mulţumit să pretindă repunerea în situaţia anterioară prin reîntoarcerea bunului în proprietatea statului, invocând omisso medio motive de recurs referitoare la caracterul proprietăţii publice, ce nu au fost supuse cenzurii instanţelor anterioare, astfel încât vor fi respinse criticile acestora aduse hotărârii instanţei de apel.
În ceea ce priveşte motivul de recurs al intervenientului referitor la obligarea sa de către instanţa de fond la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.000 RON şi respingerea de către instanţa de apel a criticilor sale în sensul că nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în sensul reducerii onorariului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că Tribunalul a apreciat că este întemeiată solicitarea apărătorului părţii E. căreia i s-a dat câştig de cauză, dat fiind că acest onorariu este proporţional cu valoarea şi complexitatea cauzei şi chiar dacă apărătorul nu s-a prezentat la Tribunalul Gorj, s-a reţinut că acesta a formulat în scris apărări complexe, iar prin intermediul său s-a complinit lipsa de procedură cu părţile domiciliate în Statele Unite, realizându-se corespondenţă în acest sens cu domnul avocat.
Curtea de apel a considerat că verificarea de către prima instanţă a criteriilor instituite de legiuitor pentru stabilirea proporţionalităţii onorariului avocaţial a fost corectă, aceasta raportându-se la valoarea mare a obiectului cererii de chemare în judecată, la complexitatea acesteia, dar şi la munca desfăşurată în concret de apărător în susţinerea intereselor părţii pe care o reprezintă, la aportul său la soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzei, chiar dacă nu a fost prezent în instanţă.
În prealabil analizării acestui motiv de recurs Înalta Curte reaminteşte că, prin Decizia nr. 3/2020, Î.C.C.J. a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, a stabilit că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.
Ca atare, cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată în recurs este un motiv de netemeinicie şi nu de nelegalitate care să poată fi încadrat în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
Analizând critica recurentului intervenient doar din perspectiva neaplicării dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei", urmează a fi încadrate susţinerile acestuia în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Sub acest aspect se constată că art. 451 alin. (2) C. proc. civ., anterior enunţat, prevede care sunt criteriile în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, putând fi redus onorariul avocaţilor, doar când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, dar s-a apreciat că, în situaţia de faţă, raportând cuantumul onorariului de avocat de 6.000 RON depus la instanţa de fond, la valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, la complexitatea cauzei şi la munca efectiv prestată de avocat, nu se poate reţine existenţa unui cuantum excesiv al onorariului care să justifice intervenţia instanţei în sensul cenzurării sumei solicitate cu acest titlu, care a fost efectiv plătită şi se constituie din cheltuieli necesare care au făcute în mod real şi care au un cuantum rezonabil.
Aprecierea subiectivă a instanţei asupra cuantumului cheltuielilor de judecată şi încadrarea acestuia în categoria cheltuielilor rezonabile sau excesive nu poate forma obiectul unei cereri de recurs, aşa cum s-a arătat anterior, constituind un motiv de netemeinicie şi nu de nelegalitate al hotărârii atacate.
Curtea, făcând o apreciere a proporţionalităţii, realităţii şi necesităţii onorariului perceput de către apărător în faza desfăşurată în faţa instanţei de fond, raportat la pretenţiile deduse judecăţii şi complexităţii cauzei, a constatat că onorariul fixat de pârât cu apărătorul său nu este abuziv şi nici disproporţionat, astfel încât prin reducerea onorariului plătit avocatului, pârâtul ar fi în imposibilitate de a-şi recupera integral cheltuielile de judecată, deşi nu se află în culpă procesuală şi nici în culpă de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat.
În atare situaţie, criticile recurentului intervenient nu pot fi primite, motiv pentru care Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat, menţinând ca legală decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Gorj şi de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj, împotriva deciziei nr. 52 din 9 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, ca nefondate.
Obligă recurenţii Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Gorj şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Gorj la plata sumei de 8.000 RON către intimaţii F., K. şi E. şi la plata sumei de 5.500 RON către intimaţii-pârâţi B. şi A., cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 27 iunie 2022, în şedinţă publică.