Şedinţa publică din data de 2 noiembrie 2022
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 16.07.2018 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Craiova prin primar, Primarul Municipiului Craiova şi Consiliul Local al Municipiului Craiova, obligarea acestora la plata sumei de 250.000 de RON, reprezentând lipsa de folosinţă pentru terenul în suprafaţă de 7300 mp, teren intravilan situat în comuna Malu Mare, tarlaua nr. x, parcela nr. 3, judeţul Dolj, pe perioada 2009-2018, până la punerea la dispoziţie a suprafeţei respective.
Prin întâmpinare, pârâţii Municipiul Craiova, Primarul Municipiului Craiova şi Consiliului Local al Municipiului Craiova au invocat excepţia inadmisibilităţii, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, excepţia netimbrării, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pe perioada 2008-2018 şi în continuare până la punerea la dispoziţie a terenului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Craiova.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea excepţiilor formulate de către pârâţi.
Prin încheierea din 29.11.2018 s-au tranşat chestiunile litigioase privind excepţia de netimbrare, faţă de care s-a luat act că pârâta nu mai insistă în soluţionarea acestei excepţii, fiind îndeplinită obligaţia timbrării cererii, excepţia inadmisibilităţii a fost apreciată ca având natura juridică a unei apărări de fond, fiind totodată respinsă şi nulitatea cererii de chemare în judecată, apreciindu-se că aceasta îndeplineşte toate cerinţele instituite prin dispoziţiile art. 194-197 noul C. proc. civ. În privinţa prescripţiei şi a lipsei calităţii procesuale pasive s-a dispus unirea acestora cu fondul cauzei, fiind necesară administrarea de probe comune cu cele ale fondului cauzei.
La data de 23.07.2020, pârâţii au invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului apreciind că acesta nu justifică o astfel de calitate întrucât numita B. a vândut bunul aparţinând unei terţe persoane, excepţia lipsei de interes, excepţia prematurităţii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Craiova şi Primarului Municipiului Craiova.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj
Prin sentinţa nr. 414/04.08.2020, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Craiova, prin primar, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primarului Municipiului Craiova şi Consiliului Local al Municipiului Craiova şi a respins acţiunea în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţiile prematurităţii şi a lipsei de interes, ca neîntemeiate; a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada 2009-28.03.2018 şi a respins acţiunea, ca fiind prescrisă; a respins, în rest, acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Craiova prin primar, Primarul Municipiului Craiova şi Consiliul Local al Municipiului Craiova, privind contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada 29.03.2018 şi în continuare până la punerea la dispoziţie a suprafeţei de teren, ca neîntemeiată; a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia
Prin decizia nr. 1678/10.11.2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7,8 C. proc. civ., reclamantul A..
Recurentul a învederat următoarele:
- Instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor imperative privind autoritatea de lucru judecat dată de sentinţa civila nr. 2962/30.10.2013 a Tribunalului Arad, rămasă definitivă prin decizia civilă a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2041/07.12.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că atât Consiliul local al municipiului Craiova, cât şi Primarul municipiului Craiova au calitate procesuală pasivă.
Atât timp cât ambii pârâţi şi-au depăşit obligaţiile stabilite de lege, respectiv cele de administrator pentru Consiliul Local şi reprezentant legal pentru Primarul municipiului Craiova, ele răspund şi au calitate procesuală pasivă. Consiliul local al municipiului Craiova răspunde în nume propriu deoarece a încălcat dreptul de proprietate atunci când şi-a depăşit competenţa, acţionând în afara acesteia, atunci când a emis HCL Craiova nr. 68/29.05.1997, cu toate că exista referatul nr. x/28.03.1997 întocmit de Direcţia de Urbanism, Amenajarea Teritoriului şi Lucrări Publice a Municipiului Craiova, prin care s-a adus la cunoştinţa Consiliului local al municipiului Craiova, de către Serviciul Gestiunea Localităţii şi Teritoriului, Cadastrul Imobiliar-Edilitar că, pentru suprafaţa de 7.300 de mp situată în tarlaua x, parcela x a municipiului Craiova, a fost dispusă reconstituirea dreptului de proprietate pentru autoarea recurentului, B., prin sentinţa civilă nr. 17.572/16.11.1996, a Judecătoriei Craiova, rămasă definitivă şi irevocabilă.
De asemenea, Primarul municipiului Craiova a încălcat dreptul de proprietate al recurentului, a dispus peste lege şi a depăşit competenţa legală proprie atunci când a încheiat contractul de schimb autentificat sub nr. x/20.06.1997 dintre Primăria Craiova şi C..
- Hotărârea este nelegală şi este dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2.517 C. civ. în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, considerând greşit că "sunt prescrise pretenţiile aferente perioadei anterioare ultimilor trei ani dinaintea datei introducerii acţiunii". Având în vedere că recurentul a formulat cererea de chemare în judecată la data de 16.07.2018, "pretenţiile aferente perioadei anterioare ultimilor trei ani dinaintea datei introducerii acţiunii" nu pot fi prescrise, deoarece dispoziţiile art. 2517 din C. civ. prevăd contrariul.
Totodată, în dosarul nr. x/2012 a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2962/30.10.2013 (irevocabilă) prin care a fost "constatată nulitatea absolută a contractului de schimb autentificat sub nr. x/20.06.1997 încheiat între C. (autorul pârâtului D.) şi Primăria Municipiului Craiova.". În timpul judecăţii acestui dosar şi doar în urma unei expertize tehnice de specialitate, recurentul a aflat că terenul său în suprafaţă de 7 300 mp se suprapune cu terenul S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L. doar din măsurători, deoarece în acte terenul era în intravilan Craiova, tarlaua x, parcela x iar cel al S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L., era în intravilan Craiova, tarlaua x, parcela x, adică amplasamente diferite. Abia în anul 2013, în timpul derulării cauzei, S.C. E. S.R.L. şi S.C. F. S.R.L. au formulat cereri de îndreptare a erorilor materiale şi au menţionat că terenul lor se afla situat în intravilan Craiova, tarlaua x, parcela x, Judeţul Dolj.
Ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă este anul 2009, respectiv cu trei ani înainte de anul 2012, când recurentul a formulat cererea de chemare în judecată în dosarul nr. x/2012, în care s-a pronunţat sentinţa nr. 2962/30.10.2013.
- Hotărârea este nelegală şi dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2537 C. civ., în ceea ce priveşte instituţia juridică a întreruperii prescripţiei extinctive, instanţa de apel considerând greşit că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de schimb nu a întrerupt prescripţia, deoarece o astfel de acţiune nu poate avea caracter întreruptiv.
Astfel, instanţele anterioare au constatat că la dosar există sentinţa civila nr. 2962/30.10.2013 prin care a fost constatată nulitatea absolută a contractului de schimb autentificat sub nr. x/20.06.1997, încheiat între C. (autorul pârâtului D.) şi Primăria municipiului Craiova, dar au apreciat, în mod greşit, că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de schimb nu a întrerupt prescripţia, deoarece o astfel de acţiune nu poate avea caracter întreruptiv.
Prin respectiva acţiune însă, recurentul şi-a consolidat dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 7 300 mp teren intravilan situat în Craiova, tarlaua nr. x, parcela nr. 3, dobândit conform contractului de vânzare - cumpărare nr. x/08.10.2001. Cum lipsa de folosinţă, pe care recurentul a solicitat-o, reprezintă doar un accesoriu al dreptului de proprietate, este evident că acţiunea în constatarea nulităţii contractului de schimb a întrerupt prescripţia extinctivă, deoarece o astfel de acţiune are caracter întreruptiv, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 2537 C. civ.
- Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, dată cu aplicarea greşită a legii atunci când a constatat că la dosar nu au fost depuse notificări adresate pârâtei prin care reclamantul să solicite c/valoarea lipsei de folosinţă iar predarea terenului este o obligaţie imposibil de executat, terenul nefiind la dispoziţia pârâtei. La dosar există notificarea recurentului pentru punerea în situaţia anterioară formulată faţă de pârâţi, prin care s-a solicitat punerea în situaţia anterioară anulării contractului de schimb şi plata de daune pentru lipsa de folosinţă. Cât priveşte predarea terenului către recurent, instanţa a greşit atunci când a considerat că este o obligaţie imposibil de executat din moment ce există sentinţa nr. 2962/30.10.2013. Consecinţa imediată a acestei hotărâri definitive şi irevocabile este repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de schimb, adică Primăria Craiova a intrat în posesia suprafeţei de 3 750 de mp teren intravilan din moment ce contractul de schimb nu a mai subzistat. Această obligaţie este imperativă pentru pârâţii din prezenta cauza iar lipsa de reacţie din partea acestora nu le poate profita.
- Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ. privind excepţia lipsei de interes, atunci când a constatat că dreptul reclamantului de a poseda şi de a culege fructele terenului în litigiu nu mai este actual pentru a pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă. Instanţa de apel a admis excepţia lipsei de interes fără a o pune în discuţia părţilor, încălcând dispoziţiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ.
- Hotărârea este nelegală şi este dată cu aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 1.349 C. civ., întrucât cuprinde motive străine de natura cauzei şi nu a analizat sub niciun aspect motivele de apel privind îndeplinirea cerinţelor prevăzute de răspunderea civilă delictuală.
Astfel, prejudiciul suferit de către recurent este acela al încălcării dreptului de proprietate, respectiv, pârâţii au încheiat contractul de schimb autentificat sub nr. x/20.06.1997 cu C., deşi nu aveau în proprietate această suprafaţă de teren ce fusese reconstituită. Fapta ilicită a UAT Craiova prin primar constă în faptul încheierii contractului, fără a avea proprietatea terenului. Culpa pârâţilor este continuă din 2001 până în prezent, iar toate elementele răspunderii civile delictuale au fost dovedite. În toată această perioadă 2001 - 2018, recurentul nu s-a putut bucura de dreptul său de proprietate datorită acţiunilor culpabile ale pârâţilor, care l-au împiedicat să se bucure de toate dezmembrămintele dreptului de proprietate.
Pârâţii au cunoscut că HCL Craiova nr. 68/29.05.1997, ce a stat la baza contractului de schimb autentificat sub nr. x/20.06.1997, a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 338/29.09.1997 a Tribunalului Dolj, însă nu au solicitat şi anularea contractului de schimb, deşi legea prevede expres această obligaţie, conform dispoziţiilor art. III alin. (2) şi (3) din Legea nr. 169/1997.
Vinovăţia pârâţilor este dovedită pe deplin, având în vedere că au acţionat cu intenţia directă de a o împiedica pe autoarea recurentului, B., să intre în posesia terenului de 7 300, cu toate că i se eliberase titlu de proprietate. Mai mult, cu intenţie au fost încălcate, în mod flagrant, obligaţiile legale imperative, respectiv dispoziţiile art. III alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 169/1997, care prevăd obligaţia Primarului de a solicita anularea contractului de schimb autentificat sub nr. x/20.06.1997, încheiat între C. şi Primăria municipiului Craiova, motivat de faptul că HCL nr. 68/29.05.1997 a fost anulată definitiv şi irevocabil.
Prejudiciul referitor la lipsa de folosinţă a fost dovedit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, iar raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu este dovedit, întrucât terţii nu ar fi putut obţine dreptul de proprietate asupra terenului şi nenumăratele autorizaţii de construire decât cu sprijinul nemijlocit al pârâţilor UAT prin Primar, Municipiul Craiova, Primăria Craiova şi Consiliul local Craiova, care au încheiat aceste acte, cu toate că ştiau că nu deţin proprietatea asupra bunului.
5. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 15.06.2022 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 19.10.2022.
Raportul a fost comunicat părţilor, iar acestea nu au formulat puncte de vedere astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin încheierea de şedinţă din 15.06.2022 recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen de judecată în şedinţă publică, cu citare părţi, la data de 19.10.2022.
6. Apărările formulate în cauză
La data de 17.03.2022, în termen legal, intimaţii-pârâţi Municipiul Craiova, prin primar, Consiliul Local al municipiului Craiova şi Primarul municipiului Craiova au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia de netimbrare a cererii de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 148 alin. (6) raportat la art. 486 alin. (2) C. proc. civ. (referitor la această excepţie, prin raportul de admisibilitate s-a reţinut că la dosar se regăseşte dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 20.328,55 RON, astfel cum a fost stabilită în sarcina recurentului prin rezoluţia de primire a dosarului).
Referitor la motivul de recurs privind încălcarea autorităţii de lucru judecat dată de sentinţa civilă nr. 2962/30.10.2013 a Tribunalului Arad, arată că, raportat la obiectul cererii deduse judecăţii, respectiv obligarea pârâtelor la plata sumei de 250.000 RON pentru lipsa de folosinţă a terenului proprietatea recurentului-reclamant, soluţia pronunţată de instanţa de apel este legală, unitatea administrativ teritorială, Municipiul Craiova, fiind persoana juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu care poate sta în judecată. Mai arată că în conformitate cu dispoziţiile legale, în justiţie, unităţile administrativ teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arată că în mod corect instanţa de apel a stabilit că dreptul la acţiune al reclamantului pentru lipsa de folosinţă este prescris pentru perioada 2009-2015. Recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de schimbul de terenuri realizat de pârâtă cel mai târziu la momentul promovării acţiunii în constatarea nulităţii contractului de schimb, situat la nivelul anului 2012, iar prezentul litigiu a fost promovat la nivelul anului 2018, cu depăşirea termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de lege.
Cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.537 C. civ. privind întreruperea prescripţiei, arată că pentru a fi fost întreruptivă de prescripţie, cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/2012, ar fi trebuit să aibă ca obiect un drept de creanţă, însă aceasta viza anularea contractului de schimb nr. x/20.06.1997, iar pe de altă parte ar fi trebuit formulată după ce prescripţia ar fi început să curgă, condiţie neîndeplinită în cauză, întrucât respectiva cerere de chemare în judecată este anterioară acestui moment.
În ce priveşte greşita constatare, de către instanţa de apel, a imposibilităţii de executare a obligaţiei de predare a terenului, arată că nu se poate reţine că Primăria Craiova a reintrat în posesia suprafeţei de 3750 mp teren intravilan ca urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de schimb nr. x/1997, cât timp acest teren se află în proprietatea şi posesia S.C. F. S.A., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2011, astfel că la data promovării prezentei acţiuni posesia terenului aparţine acestei societăţi. Faţă de cele arătate, în cauză nu s-a făcut dovada că Municipiul Craiova este un posesor neproprietar pentru a se reţine răspunderea acestuia pentru lipsa de folosinţă.
Asupra pretinsei încălcări a art. 14 alin. (6) C. proc. civ., privind lipsa de interes, arată că instanţa de apel nu a reţinut lipsa de interes a reclamantului de a pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă, ci s-a reţinut faptul că din actele dosarului nu rezultă că cele două titluri de proprietate deţinute de recurent şi de un terţ cu privire la acelaşi teren nu au fost comparate pentru a se stabili dacă recurentul mai are un drept actual pentru a poseda şi culege fructele terenului, sau, dimpotrivă, recurentul se află într-o imposibilitate definitivă de folosinţă, care ar genera un alt prejudiciu decât cel care face obiectul prezentului litigiu.
Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 C. civ., arată că instanţa de apel a analizat întreg probatoriul administrat, în motivarea hotărârii s-a făcut trimitere la aceste probatoriu şi s-a reţinut, în mod corect, că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale. În motivarea considerentelor, instanţa nu e ţinută să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi, ci poate răspunde acestora printr-un considerent comun, situaţie în care nu se poate aprecia că instanţa nu a cercetat fondul sau apărările formulate de recurent.
De altfel, din modalitatea în care a fost prezentat acest motiv de recurs, rezultă că sunt aduse spre examinare instanţei de recurs chestiuni legate de situaţia de fapt şi de reaprecierea probatoriului administrat în cauză, aspecte care nu pot fi cercetate în prezenta cale de atac. În acest sens, intimaţii-pârâţi consideră că aspectele privind condiţiile răspunderii civile delictuale reprezintă chestiuni de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.
La data de 04.04.2022, în termen legal, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de către intimaţi, respingerea apărărilor acestora şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
La data de 26.10.2022, recurentul-reclamant A. a formulat note scrise, prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare:
- Este lipsită de temei critica recurentului, conform căreia hotărârea atacată ar fi fost pronunţată cu nesocotirea efectelor autorităţii de lucru judecat ataşate sentinţei civile nr. 2962/30.10.2013 a Tribunalului Arad (rămasă definitivă prin decizia nr. 36A/26.03.2014 a Curţii de Apel Timişoara şi irevocabilă prin decizia nr. 2041/7.12.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă), care au tranşat asupra calităţii procesuale pasive a Consiliului local Craiova şi Primarului municipiului Craiova.
S-a arătat că, atâta vreme cât în litigiul anterior s-a stabilit că ambii pârâţi şi-au nesocotit obligaţiile prevăzute de lege, înseamnă că acestora le este justificată legitimarea procesuală pasivă şi în prezenta cauză, în care pretenţiile formulate decurg din încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului de către cei doi pârâţi.
Critica este nefondată, reclamantul neputându-se prevala de efectul lucrului judecat anterior în niciuna din formele procesuale ale manifestării acestuia - efectul negativ, cu interdicţia reluării aceleiaşi judecăţi, în condiţiile prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi, respectiv, efectul pozitiv prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.
Deşi în mod evident recurentul tinde la a susţine că o chestiune litigioasă a raportului juridic dintre părţi (respectiv, prezenţa procesuală, legată de persoana căreia i-ar incumba obligaţia de a respecta dreptul subiectiv afirmat de reclamant) ar fi fost rezolvată irevocabil în litigiul anterior - şi deci, s-ar opune efectul pozitiv al lucrului judecat - susţinerea ignoră faptul că verificările jurisdicţionale anterioare s-au desfăşurat într-un cadru procesual diferit, determinat de pretenţiile concrete formulate.
Astfel, litigiul anterior a privit solicitarea reclamantului de anulare a unui contract de schimb terenuri încheiat de Primăria municipiului Craiova cu numitul C., contract de schimb care se întemeiase pe o hotărâre emisă de Consiliul local Craiova (nr. 68/29.05.1997), acest din urmă act administrativ fiind, de asemenea, anulat prin hotărâre judecătorească (pentru suprapunerea constatată între terenul proprietatea autoarei reclamantului şi cel oferit la schimb de autoritatea administrativă).
Aşadar, desfăşurarea judecăţii anterioare s-a realizat într-un cadru procesual pasiv impus de pretenţiile concrete formulate, care vizau părţile actului juridic supus anulării (în mod particular fiind atras în proces şi emitentul actului administrativ - Consiliul local - act pe baza căruia se perfectase contractul de schimb) fără ca aceasta să poată avea însă semnificaţia că orice litigiu ulterior, indiferent de obiectul şi cauza acţiunii, trebuie să opună aceleaşi părţi în dezbaterea judiciară.
Dimpotrivă, având de verificat cadrul procesual pasiv, raportat la noua pretenţie formulată, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă asupra terenului indicat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, instanţele fondului au apreciat corect că trebuie să identifice, dintre toate entităţile indicate de către reclamant - primar, consiliu local, municipiu - pe cea cu personalitate juridică, aptă să-i fie angajată răspunderea patrimonială în situaţia temeiniciei pretenţiilor.
În acest context, s-a constatat, cu referire la dispoziţiile Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale (art. 21 alin. (1) şi (2), că unitatea administrativ-teritorială are personalitate, fiind reprezentată în justiţie de primar (care deci stă în proces în această calitate, nu în nume propriu), în timp ce consiliul local este doar autoritatea deliberativă a administraţiei publice locale, fără personalitate juridică.
De aceea, concluzia că opunerea pretenţiilor în despăgubire pe temeiul juridic indicat, al răspunderii civile delictuale, este corectă întrucât pe de o parte, se fundamentează pe dispoziţiile legale în materie, care statuează asupra personalităţii juridice şi a modalităţii de a sta în proces a unităţilor adminsitrativ-teritoariale şi pe de altă parte, nu nesocoteşte autoritatea de lucru judecat a hotărârilor anterioare (pronunţate, cum s-a arătat, cu privire la alte pretenţii, care au presupus un alt cadru al judecăţii).
- Este nefondată, de asemenea, critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive, cu încălcarea art. 2.517 C. civ., sub motiv că instanţa ar fi apreciat în mod cu totul eronat ca fiind prescrise şi "pretenţiile aferente perioadei anterioare ultimilor trei ani dinaintea introducerii acţiunii". Astfel, având în vedere că a introdus acţiune la 16.07.2018, înseamnă că nu pot fi considerate prescrise pretenţiile aferente ultimilor trei ani dinaintea promovării acţiunii.
În realitate, instanţa de apel, verificând prescripţia dreptului la acţiune, a determinat în mod corect, în raport cu materia supusă judecăţii (repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită), momentul de început al cursului prescripţiei extinctive, ca fiind dat de cel la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (art. 2.528 alin. (1) C. civ.).
Admiţând că reclamantul n-ar fi putut cunoaşte, chiar de la data încheierii contractului său de vânzare-cumpărare (deşi a cumpărat pe riscul lui, fără a solicita certificat de sarcini şi verificări cadastrale) că terenul făcuse anterior obiectul unui schimb realizat de pârât, în acelaşi timp, s-a considerat că a luat cunoştinţă de acest schimb cel mai târziu la momentul promovării acţiunii în constatarea nulităţii contractului de schimb (28 martie 2012), dată de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani.
Or, în funcţie de această dată a constatat instanţa de apel că prezenta acţiune, introdusă în anul 2018, este prescrisă, atât în raport cu pretenţiile în despăgubiri pe ultimii 3 ani, anteriori acţiunii în nulitatea contractului de schimb (din anul 2012), cât şi pentru pretenţiile ulterioare acestui moment care nu se încadrează în ultimii 3 ani anteriori momentului introducerii acţiunii de faţă (în 2018).
Aşadar, nu este vorba, cum eronat se susţine prin critica formulată, de considerarea ca prescrise a pretenţiilor aferente celor trei ani (2015-2018) dinaintea promovării prezentei acţiuni, ci de perioada anterioară, identificată prin raportare la data formulării acţiunii în anularea contractului de schimb (2012), care se află în afara termenului general de prescripţie extinctivă.
Că este aşa, rezultă cu evidenţă din împrejurarea că decizia recurată realizează în continuare analiza pe fond a raportului juridic corespunzător termenului de prescripţie menţionat, pe care le găseşte însă neîntemeiate.
De asemenea, se constată că, de o manieră contradictorie şi incoerentă, recurentul-reclamant pretinde, invocând dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, că "momentul de la care a început că curgă prescripţia extinctivă este anul 2009, respectiv cu 3 ani înainte de anul 2012, când a formulat cererea de chemare în judecată vizând nulitatea contractului de schimb" situaţie afirmată care îl plasează, în mod evident, în afara oricărui termen de prescripţie vizând acţiunea patrimonială introdusă în 2018.
- Este, de asemenea, lipsită de temei susţinerea recurentului potrivit căreia decizia din apel ar fi fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2.537 C. civ. referitoare la instituţia juridică a întreruperii prescripţiei extinctive, atunci când a considerat că promovarea acţiunii anterioare, vizând nulitatea contractului de schimb, nu a întrerupt prescripţia. Aceasta, având în vedere că prin acţiunea în constatarea nulităţii contractului de schimb, încheiat de primărie cu o terţă persoană "nu a făcut altceva decât să-şi consolideze dreptul de proprietate asupra terenului pe care îl dobândise prin contractul de vânzare".
Deşi indică la modul generic dispoziţiile art. 2.537 C. civ., ca fiind cele interpretate şi aplicate greşit de către instanţă - fără a arăta care din cele 4 ipoteze expres reglementate de text ar fi fost nesocotite - din dezvoltarea criticii, referitoare la cererea de chemare în judecată anterioară, rezultă că sunt avute în vedere dispoziţiile pct. 2 al articolului menţionat.
Contrar poziţiei exprimate de recurent, pentru a avea un astfel de efect întreruptiv de prescripţie, este necesar ca cererea de chemare în judecată să privească însuşi dreptul subiectiv a cărui acţiune se prescrie, iar nu valorificarea altui drept.
Or, în litigiul anterior, reclamantul, prevalându-se de dreptul său de proprietate derivând dintr-un contract de vânzare, a solicitat nulitatea contractului de schimb încheiat de autoritatea administrativă cu un terţ în privinţa terenului care se suprapunea parţial cu cel dobândit de reclamant.
În prezenta cauză dreptul subiectiv pe care a tins să-l valorifice reclamantul este corespunzător dreptului de creanţă pe care a pretins că îl are pentru repararea prejudiciului produs de pârât prin fapta ilicită a acestuia de a-l lipsi de folosinţa bunului al cărui proprietar este.
Aşadar, s-a invocat un drept de creanţă născut urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, drept care nu a făcut obiectul protecţiei juridice prin promovarea acţiunii anterioare, pentru a se putea susţine că s-a întrerupt, printr-o asemenea cerere de chemare în judecată, prescripţia dreptului la acţiunea în despăgubiri pe temei delictual.
Fiind vorba deci, de drepturi distincte - chiar dacă în legătură cu acelaşi bun - a căror valorificare s-a urmărit prin promovarea celor două acţiuni, nu se poate susţine existenţa efectului întreruptiv de prescripţia, ataşat primei cereri de chemare în judecată.
- De asemenea, în ce priveşte existenţa unor notificări, prin care reclamantul l-ar fi pus în întârziere pe pârât - având astfel efect întreruptiv de prescripţie - instanţa de apel constată că n-au fost depuse la dosar asemenea notificări, prin care să se solicite contravaloarea de folosinţă a terenului.
În recurs s-a precizat că este vorba despre notificarea privind punerea în situaţia anterioară anulării contractului de schimb, întrucât "consecinţa imediată a hotărârii definitive şi irevocabile prin care s-a dispus desfiinţarea respectivului act este predarea bunului".
Aşadar, notificarea a privit solicitarea de executare a hotărârii anterioare, fără să poată avea valenţele unei puneri în întârziere, cu efect întreruptiv de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 2.540 C. civ., câtă vreme nu a vizat dreptul de creanţă a cărui acţiune se prescria (contravaloarea lipsei de folosinţă).
Ca atare, instanţa de apel a reţinut corect că în cauză nu s-a făcut dovada unei puneri în întârziere a părţilor cu privire la acordarea despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosinţă, din datele concrete ale speţei neputându-se identifica un act întreruptiv de prescripţie în sensul dat de dispoziţiile art. 2.537 pct. 4 C. civ., coroborate cu art. 2.540 C. civ.
- Este, de asemenea, lipsită de fundament critica referitoare la greşita soluţionare a fondului cauzei, prin nesocotirea dispoziţiilor art. 1.349 C. civ., în contextul în care, cum s-a susţinut, reclamantul a demonstrat îndeplinirea tuturor elementelor răspunderii civile delictuale.
Indicând fapta ilicită a pârâtului ca fiind aceea de a încheia un contract de schimb cu o persoană fizică asupra aceluiaşi teren pentru care autoarei sale i se retrocedase terenul, reclamantul a solicitat prejudiciul constând în contravaloarea lipsei de folosinţă.
Or, pe situaţia de fapt a rezultat, conform statuărilor instanţelor fondului, că terenul a cărui contravaloare lipsă de folosinţă este pretinsă, nu se mai află în deţinerea pârâtului din anul 1997 când, după contractul de schimb încheiat cu numitul C., acesta din urmă l-a înstrăinat către S.C. E. S.R.L. (fiind intabulat în cartea funciară) care, la rândul ei, l-a înstrăinat societăţii F. S.R.L. (conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.01.2011, intabulat, de asemenea, în cartea funciară).
Aspectele privind modalitatea în care intimaţii-pârâţi au încheiat contractul de schimb cu numitul C., pe care recurentul-reclamant le circumscrie faptei ilicite, au constituit obiect de analiză în litigiul anterior, finalizat cu desfiinţarea respectivului act.
Ulterior contractului de schimb au mai avut loc însă, două înstrăinări succesive, dobânditorii imobilului înscriindu-şi dreptul în cartea funciară.
Aşadar, în privinţa terenului există în prezent mai multe titluri de proprietate nedesfiinţate, a căror validitate şi prioritate trebuie verificate într-un cadru procesual adecvat, care să permită stabilirea titularului căruia i se cuvine exerciţiul tuturor prerogativelor dreptului, în funcţie de care să se determine dacă reclamantul este lipsit nelegal de folosinţa bunului şi în caz afirmativ, cine îi datorează despăgubirile aferente.
Chiar dacă deţinătorul actual al bunului este un subdobânditor, pe lanţul transmisiunilor succesive, de la coschimbaşul din contractul de schimb anulat (în legătură cu încheierea căruia s-a pretins săvârşirea faptei ilicite), titlul de proprietate al acestuia din urmă nu a fost desfiinţat.
La rândul său, reclamantul deţine un contract de vânzare-cumpărare încheiat nu cu unitatea administrativ-teritorială - de la care solicită lipsa de folosinţă a bunului - ci cu numita B., dobândirea fiind, potrivit clauzelor convenite, "pe propriul risc, fără ca prin aceasta să o exonereze pe vânzătoare de răspunderea pentru evicţiune".
Or, raportat la aceste elemente ale cauzei, instanţa de apel a concluzionat corect că, în prezenţa a două titluri de proprietate, care se bucură deopotrivă de prezumţia de validitate, nu se poate stabili, în absenţa comparării şi determinării priorităţii unuia dintre ele, dacă reclamantul este cel care poate pretinde dreptul de a poseda şi culege fructele bunului şi cui îi poate opune pretenţiile sale decurgând din imposibilitatea exercitării acestor prerogative.
Contrar susţinerii recurentului, cauza nu a fost soluţionată prin reţinerea excepţiei lipsei de interes în a pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă (cu încălcarea art. 14 C. proc. civ., fără a se pune în dezbaterea contradictorie a părţilor). În realitate, instanţa de apel a făcut doar trimitere la elementele factuale menţionate anterior, care au demonstrat existenţa a două titluri de proprietate valide asupra aceluiaşi bun şi la împrejurarea că nu s-a stabilit până în prezent, într-o procedură judiciară adecvată, căruia dintre titulari trebuie să-i fie recunoscută efectivitatea realizării dreptului sub toate prerogativele sale, deci inclusiv folosinţa bunului (respectiv, contravaloarea acesteia, în caz de nesocotire).
Faţă de toate considerentele arătate, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1678 din 10 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 02 noiembrie 2022.