Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022
Asupra cauzei de faţă, Înalta Curte constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la 09 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. şi cu intervenientul forţat E., au solicitat ca, prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză, să se dispună:
- obligarea pârâtei-asigurător la plata, cu titlu de reparaţie patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial (daune morale) suferit în urma decesului soţului, respectiv tatălui lor F., în accidentul de circulaţie din 11.08.2016, a următoarelor sume: 200.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR la data plăţii, în favoarea reclamantei - soţie A.; 200.000 euro, în echivalent RON la data plăţii, pentru fiecare dintre cele două reclamante - fiice minore, B. şi C.;
- obligarea pârâtei-asigurător la plata, cu titlu de daune materiale, în favoarea reclamantei A., a sumei de 15.000 RON reprezentând cheltuieli cu înmormântarea şi construirea mormântului;
- obligarea pârâtei-asigurător la plata, în favoarea reclamantelor, a unor daune materiale sub formă de prestaţii periodice, atât pentru minore, cât şi pentru soţia mamă, în sumă de câte 1.000 RON lunar pentru fiecare, de la data decesului, 11.08.2016 şi până la majorat sau terminarea studiilor pe care minorele le vor urma, respectiv pentru soţie până la încetarea stării de nevoie conform art. 1390 C. civ., art. 1386 alin. (3) C. civ. raportat la art. 516 C. civ.;
- obligarea pârâtei D. S.A. la plata, în favoarea reclamantelor, a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0.2% pe zi de întârziere, calculate asupra sumelor solicitate, începând cu data formulării ofertei de despăgubire nejustificat diminuate, 24.11.2016, şi până la plata efectivă a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bistriţa-Năsăud
Prin încheierea din 08 octombrie 2018, tribunalul a încuviinţat proba cu expertiza tehnică judiciară de către un specialist auto.
Prin sentinţa civilă nr. 353/F din 14 octombrie 2019, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, a hotărât următoarele:
- a luat act de renunţarea reclamantei A. la judecarea cererii de obligare a pârâtei S.C. D. S.A. la plata de daune materiale;
- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. în nume propriu şi ca reprezentant legal al minorelor B. şi C. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi intervenientul E. şi, în consecinţă, a obligat pârâta să plătească: fiecărei minore, B. şi C., fiice, suma de câte 40.000 euro, cu titlu de daune morale, şi suma de câte 500 RON/lună, cu titlu de prestaţie periodică, pentru perioada 18.08.2016 şi până la împlinirea vârstei de 18 ani, dar nu mai târziu de 26 de ani, dacă beneficiarul prestaţiei se află în continuarea studiilor; reclamantei A., soţie supravieţuitoare, suma de 50.000 euro, cu titlu de daune morale; sumele acordate în euro vor fi achitate în RON la cursul euro/leu din ziua plăţii;
- a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. de obligare a pârâtei la plata de prestaţii lunare periodice.
- a respins, ca neîntemeiată, solicitarea reclamantelor vizând obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 %/zi de întârziere începând cu data formulării ofertei de despăgubire;
- a obligat pârâta să plătească reclamantelor, în solidar, cheltuieli de judecată în suma de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial.
Împotriva acestei hotărâri şi a încheierii de şedinţă din 08 octombrie 2018 din a declarat apel reclamanta A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al fiicelor sale, B., C..
Pârâta S.C. D. S.A. a atacat pe calea apelului hotărârea primei instanţe.
2. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Cluj:
Prin decizia civilă nr. 68/A din 2 iunie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelul pârâtei, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 30.000 euro în favoarea fiecărei minore, B. şi C., fiice, precum şi a sumei de 30.000 euro în favoarea reclamantei A., soţie supravieţuitoare. A păstrat celelalte dispoziţii care nu contravin prezentei decizii.
A respins apelul reclamantei împotriva încheierii de şedinţă din 08 octombrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 353/F din 14 octombrie 2019 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.
3. Recursul exercitat în cauză:
Împotriva deciziei pronunţate în apel, au declarat recurs atât reclamanta A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al fiicelor minore B. si C., cât şi pârâta D. S.A., criticând decizia pentru nelegalitate.
Dosarul a fost înregistrat la data de 14 septembrie 2020, pe rolul secţiei I civile a instanţei supreme.
a. Recurentele - reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj. Au formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.:
- în ce priveşte antrenarea unei culpe comune a victimei în producerea rezultatului - decesul victimei, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale asupra celei civile, dublându-se analizarea vinovăţiei în producerea decesului acesteia prin administrarea unui vast probatoriu; au fost aplicate în mod greşit prevederile art. 1371 C. civ., iar decizia nu este motivată pe acest aspect, fiind reţinute argumente străine de cauză;
- singura chestiune asupra căreia nu are autoritate de lucru judecat hotărârea penală este întinderea prejudiciului sau cuantumul acestuia, generat prin culpa deja judecată şi intrată în autoritate de lucru judecat;
- prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu a fost soluţionată acţiunea civilă astfel încât nu poate fi suprimat dreptul persoanei vătămate la despăgubiri, sens în care hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat asupra cuantumului prejudiciului;
- decizia instanţei de apel nu este motivată în ce priveşte antrenarea de plano a culpei comune a victimei în producerea rezultatului raportat la nepurtarea centurii de siguranţă; nu au fost analizate toate solicitările şi apărările reclamantelor vizând rezultatul final, care nu putea fi decât cel produs în prezenta cauză; nu s-a motivat nulitatea absolută a expertizei tehnice pentru motivul necompetenţei profesionale a tehnicianului auto în materie umană;
- deşi expertiza auto arată clar că nu se poate preciza o culpă comună a victimei, totuşi instanţa de apel o stabileşte şi omite să analizeze toate cererile şi probele indicate de reclamante, apărând astfel nemotivat gradul de culpă dispus;
- nu s-a analizat incidenţa cuplării sau nu a centurii de siguranţă prin prisma stării de fapt şi a probelor şi nici avizul emis de Institutul de Medicină Legală Mina Minovici cu privire la diminuarea efectului centurii în cazul impactului cu viteze mai mari de 50 km/h;
- este nemotivată antrenarea unei culpe comune a victimei decedate într-un cuantum atât de precis, fix 20%, printr-o estimare neexplicată în condiţiile în care nu există o dovadă clară că rezultatul putea fi altul în funcţie de cuplarea sau nu a centurii de siguranţă;
- în antrenarea culpei comune, prin aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1371 C. civ., instanţa nu motivează soluţia prin analizarea întregului material probator, deşi menţionează probele;
- se invocă nulitatea absolută a expertizei raportat la necompetenţa expertului;
- decizia recurată nu este motivată sub aspectul diminuării daunelor morale; nu au fost examinate toate solicitările părţilor, precum şi probatoriul suplimentat în apel;
- instanţa de apel a reţinut şi motive străine de natura cauzei în ce priveşte diminuarea daunelor morale acordate de tribunal, argumentând că sumele cu acest titlu la care România sau alte state europene sunt condamnate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt inferioare celor acordate reclamantelor; de asemenea, valorile menţionate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii nu reprezintă un etalon de stabilire a daunelor;
- au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2001, impunându-se ca instanţa, în aprecierea daunelor morale, să se raporteze la cauze similare ale aceleiaşi instanţe;
- au fost interpretate greşit dispoziţiile art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, cu consecinţa neacordării penalităţilor de întârziere; instanţa de apel a menţinut soluţia tribunalului, apreciind că asigurătorul RCA îşi îndeplineşte corespunzător atribuţiile legale prin simplul răspuns în termen de 3 luni de la data avizării daunei, indiferent de suma oferită şi indiferent dacă aceasta îmbracă forma mascată a refuzului acordării despăgubirii prin diminuarea nejustificată; s-a reţinut poziţia procesuală a intimatei - formularea unei oferte de despăgubire în termenul de 3 luni de la data cererii-, însă nu s-a constatat vreo atitudine culpabilă în sarcina profesionistului; pârâta nu a încercat să plătească efectiv sumele ofertate, nici măcar parţial, astfel că ne aflăm în faza unui refuz mascat de despăgubire prin diminuarea nejustificată a cuantumului acestora;
- este greşită interpretarea că penalităţile de întârziere s-ar putea aplica doar după rămânerea definitivă a sentinţei ce conţine daunele; scadenţa sumei constând în daune morale este o dată anterioară finalizării procesului, data accidentului pentru situaţiile în care nu s-a încercat faza amiabilă şi data refuzului plăţii în cazurile în care victima se adresează asigurătorului cu cererea de despăgubire;
b. Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj strict cu privire la obligarea asigurătorului la prestaţiile periodice acordate reclamantelor minore, cu cheltuieli de judecată în recurs reprezentate de onorariu de avocat.
Partea a mai solicitat desfiinţarea actelor de executare privind executarea prestaţiei periodice efectuate în baza decziei nr. 68A din 2020, cu consecinţa întoarcerii executării silite.
Recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:.
- este nelegală obligarea recurentei-pârâte la plata daunelor materiale care exced sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014 - este vorba despre sumele acordate cu titlu de prestaţie periodică reclamantelor minore; aceste din urmă prevederi au caracter limitativ şi obligatoriu conferit prin art. 692 din Legea nr. 136/1995;
- instanţa de apel reţine în mod eronat că potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995 "asigurătorul trebuie să despăgubească victimele cu toată suma la care sunt îndreptăţite, iar în caz de deces, descendenţii minori sunt îndreptăţiţi să beneficieze de o prestaţie periodică pentru asigurarea aceluiaşi nivel de întreţinere de care ar fi beneficiat dacă părintele ar fi fost în viaţă", în condiţiile în care prin art. 54 din aceeaşi lege sunt trasate nişte limite ale obligaţiei societăţii de asigurare, evidenţiate şi prin delimitarea clară a daunelor materiale la care poate fi obligat asigurătorul, prevăzute expres de art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014;
- dacă solicitarea de acordare a prestaţiilor periodice ar fi admisibilă în raport cu răspunderea asigurătorului, se apreciază că au fost încălcate prevederile art. 529, 1388 şi 1393 C. civ.;
- instanţa de apel, în aplicarea prevederilor art. 1388 alin. (1) C. civ., trebuia să se raporteze la venitul realizat de defunct cu un an anterior producerii evenimentului rutier, 341,3 pe lună, sau cel mult la venitul minim pe economie pentru anul 2015,785 RON/lună; or, venitul net la care s-a raportat suma acordată reclamantelor cu titlu de prestaţie periodică nu a fost evidenţiat în niciun fel;
- suma de care beneficiază reclamantele minore, 520 RON este superioară întreţinerii care ar fi datorată de părintele lor, fiind încălcate art. 529 şi 1393 alin. (1) C. civ.;
5. Apărările formulate în cauză:
Prin întâmpinare, pârâta D. S.A. a solicitat respingerea recursului reclamantelor, ca neîntemeiat, şi admiterea recursului propriu.
6. Procedura de filtru:
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 31 martie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantele B., A. şi C., precum şi recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 68A din 2 iunie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 26 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
a. În ce priveşte recursul recurentelor-reclamante:
- Criticile întemeiate de recurente întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate. În susţinerea acestui motiv de casare se invocă nemotivarea deciziei Curţii sub aspectele antrenării de plano a culpei comune a victimei în proporţie de 20% în producerea rezultatului, nulităţii absolute a expertizei tehnice auto şi diminuării daunelor morale acordate reclamantelor, cu neexaminarea solicitărilor părţilor şi a probatoriului suplimentat în etapa apelului, precum şi reţinerea unor motive străine de natura pricinii în legătură diminuarea daunelor morale acordate de tribunal.
Înalta Curte observă că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pretins încălcat de către instanţa de apel conform susţinerilor recurentelor, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea concretă a stării de fapt, urmând o ordine cronologică, fiind necesară reţinerea argumentată a fiecărei împrejurări pe baza probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, ele trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reţinut unele şi s-au înlăturat altele.
Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de parte în cererea dedusă judecăţii, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune. Astfel, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. câtă vreme instanţa a analizat motivele de apel formulate şi a oferit un răspuns fundamentat susţinerilor părţii.
Relevantă în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a stabilit, referitor la faptul că, deşi prin art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului s-a impus instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată. Astfel, obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.
Raportat la incidenţa acestui caz de casare, din examinarea modului în care Curtea de Apel a exercitat controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe nu se poate reţine, conform conţinutului deciziei recurate, că lipsesc motivele pe care se întemeiază, respectiv analiza referitoare la reţinerea culpei comune a victimei la producerea rezultatului şi diminuarea daunelor morale acordare reclamantelor, sau că motivele expuse în susţinerea soluţiei date în apel sunt străine de natura cauzei, cu referire la criticile reclamantelor în ce priveşte nulitatea absolută a expertizei tehnice auto şi diminuarea daunelor morale acordate de tribunal.
Dimpotrivă, se constată că instanţa de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamante şi a oferit un răspuns fundamentat în fapt şi în drept criticilor aduse sentinţei primei instanţe.
Astfel, cu privire la reţinerea culpei comune a victimei la producerea incidentului auto soldat cu decesul acesteia, Curtea a explicat raţionamentul pentru care a validat concluzia tribunalului potrivit căreia victima a contribuit la producerea accidentului în proporţie de 20%, prin raportare la starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză, cu luarea în considerare a normelor de drept incidente în speţa pendinte. În ce priveşte diminuarea daunelor morale acordate reclamantelor, instanţa de apel a motivat soluţia prin prisma criteriilor legale şi jurisprudenţiale de stabilire a acestui tip de dezdăunare, cu luarea în considerare a efectelor negative pricinuite reclamantelor prin decesul victimei, rezultate din probele administrate în cauză, cu reţinerea şi aplicarea culpei comune a victimei în producerea accidentului. Prin urmare, nu se poate susţine întemeiat că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar indicarea cu caracter exemplificativ a Ghidului pentru soluţionarea daunelor morale sau a sumelor acordate de instanţele de judecată în cauze similare ori a practicii altor state în stabilirea daunelor morale, invocate de pârâtă, nu înseamnă că hotărârea conţine motive contradictorii sub acest aspect, ci reflectă preocuparea instanţei de apel de a realiza un just echilibru în stabilirea daunelor morale acordate părţii prin raportare la situaţia de fapt şi probele administrate în cauză.
În cauză, soluţia instanţei de apel sub aspectul diminuării daunelor morale acordate părţii este rezultatul aprecierii probatoriului administrat, or critica reclamantelor nu poate fi circumscrisă unor motive de nelegalitate a deciziei, ci poate reprezenta cel mult o nemulţumire a părţii cu privire la relevanţa dată de către instanţă probelor administrate, astfel încât, pentru motivele ţinând de caracterul nedevolutiv al prezentei căi de atac şi a imposibilităţii instanţei de recurs de a analiza chestiuni ce vizează temeinicia, aceasta critică nu poate fi primită.
Cu privire la pretinsa nemotivare a criticilor din apel ce vizează nulitatea probei cu expertiza, contrar susţinerilor părţii se reţine că instanţa de apel a analizat şi aceste susţineri ale părţii şi a reţinut în sinteză, după prezentarea elementelor de fapt privind administrarea probei, a momentului la care aceasta a fost dispusă şi modificată şi a limitelor învestirii, că expertiza tehnică auto a fost dispusă cu respectarea dispoziţiilor art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., că nevoia administrării acesteia a reieşit din cercetarea judecătorească, iar instanţa nu putea prevede că expertul criminalist nu va putea răspunde obiectivelor stabilite, concluzionând că susţinerile părţii pe acest aspect sunt neîntemeiate.
Reţinând aceste considerente, se constată că instanţa de apel a făcut o evaluare proprie a situaţiei de fapt deduse judecăţii, argumentând soluţia pronunţată în cauză cu privire la fiecare dintre criticile formulate de recurentele-reclamante.
Strict sub aspectul motivării, în cuprinsul hotărârii atacate sunt detaliate corespunzător obligaţiei legale de motivare, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., argumentele curţii pentru care a menţinut parţial soluţia pronunţată de de tribunal şi pentru care a schimbat senţinţa primei-instanţe sub aspectul daunelor morale.
Or, împrejurarea că recurentele - reclamante nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu existenţa unei nemotivări a hotărârii sau cu existenţa unor motive contradictorii expuse în cuprinsul acesteia şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând, deci, a fi respinsă ca nefondată.
- Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este nefondată.
În mod eronat susţin reclamantele că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 165/2017 a Judecătoriei Beclean, rămasă definitivă prin prin secizia penală nr. 237/A/2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, dublându-se analizarea vinovăţiei în producerea decesului victimei în contextul în care potrivit art. art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen. "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o".
Prin urmare, aspectele ce ţin de latura civilă a cauzei, respectiv cuantumul prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii sau apărări legate de vinovăţia autorului faptei, nu pot fi opuse cu autoritate de lucru judecat persoanelor care nu au avut calitatea de părţi în procesul penal finalizat prin hotărârea de condamnare pronunţată în procedură simplificată în baza unui acord de recunoaştere a vinovăţiei.
Conform art. 486 alin. (2) C. proc. pen., "În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile".
Prin urmare, în faţa instanţei civile părţile au posibilitatea de a repune în discuţie întinderea prejudiciului, cum este şi cazul de faţă.
Or, cum bine a observat şi instanţa de apel, în măsura în care există o altă faptă culpabilă concurentă care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi constituie, astfel, o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului, această chestiune poate fi ridicată în faţa instanţei civile, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii de condamnare pronunţate în procedura specială ce reglementează acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
- În ce priveşte greşita interpretare a dispoziţiilor art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2001, cu consecinţa diminuării nelegale a daunelor morale stabilite de tribunal, în sprijinul căreia se impunea ca instanţa, în aprecierea daunelor morale, să se raporteze la cauze similare ale aceleiaşi instanţe, instanţa de recurs reţine că această critică nu poate fi primită prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În analiza acestei critici, urmează a se avea în vedere, sub un prim aspect, faptul că, în etapa procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac. Se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea există.
În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, instanţa supremă a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport de consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială.
În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.
În legătură cu natura daunelor morale, aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, acestea, în principiu, se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă, nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, întinderea daunei morale neputând fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar.
La aceste considerente ar trebui adăugată şi exigenţa ca daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, să nu devină astfel nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligaţia să-l aprecieze în raport de gravitatea şi importanţa sa şi fără a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese.
În speţă, despăgubirea nu poate fi privită ca o reparaţie propriu-zisă a suferinţei încercate de reclamante, ci doar ca o satisfacţie acordată acestora pentru această suferinţă, motiv pentru care se impune raportarea la particularităţile de cuantificare a despăgubirilor decurgând din natura intimă a prejudiciului. Stabilirea propriu-zisă a cuantumului despăgubirilor trebuie făcută pe baza unor criterii, raportate la împrejurările concrete ale cauzei, anume intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de persoanele păgubite, legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul asigurat în timpul vieţii de cel decedat, vârsta persoanelor care solicită despăgubirea sau orice alte elemente care caracterizează speţa, la care se adaugă principiul echităţii, care impune o limitare rezonabilă a despăgubirilor, de natură a păstra un echilibru între scopul de compensaţie a suferinţei cauzată şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.
Evaluând în acest context criticile părţii reclamante referitoare la sumele stabilite de tribunal prin sentinţa apelată, instanţa de apel a apreciat că acestea nu asigură un just echilibru, de natură a nu deturna funcţia unor astfel de despăgubiri. Astfel, a considerat că daunele morale în sumă de 40.000 euro pentru soţia supravieţuitoare şi câte 30.000 euro fiecărei minore, reprezintă sume echitabile stabilite cu titlu de daune morale, ţinând seama de procentul de contribuţie a victimei, de 20%, la stabilirea întinderii prejudicului.
Instanţa de apel a avut în vedere la pronunţarea deciziei recurate o serie de criterii, cum ar fi consecinţele negative suferite de cele în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că în mod judicios instanţa de apel a apelat la criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în legislaţia şi jurisprudenţa din România, în considearea principiului echităţii şi a principiilor jurisprudenţiale.
De altfel, principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte, iar din această perspectivă se observă că decizia atacată respectă acest principiu.
- Reclamantele au formulat critici şi în legătură cu petitul din acţiune referitor la plata penalităţilor de întârziere, considerând că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, cu consecinţa neacordării penalităţilor de întârziere.
Acest motiv de recurs, ce urmează a fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.
Astfel, situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de asigurator este reglementată de dispoziţiile art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Potrivit art. 37 alin. (4) din normă - pretins încălcată de instanţa de apel conform susţinerilor recurentelor - despăgubirea se plăteşte de asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător de la partea prejudiciată sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.
Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul vizează ipoteza reglementată prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a).
În speţa de faţă, Înalta Curte constată, potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, că între părţi s-a derulat procedura amiabilă prevăzută de dispoziţiile art. 35 şi art. 36 din Norma ASF nr. 23/2014, iar intimata şi-a îndeplinit obligaţia legală, la data de 18.10.2016, în termenul prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, când a comunicat reclamantelor oferta de despăgubire, refuzată de către acestea.
Astfel, nu se poate reţine că părţile au ajuns la un acord cu privire la cuantumul despăgubirilor pe care pârâta, în calitate de asigurător, îl datora reclamantelor, persoane prejudiciate.
Prin dispoziţiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, legiuitorul a stabilit că determinarea penalităţilor de întârziere se raportează la despăgubirea cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, şi sunt datorate de asigurător în cazul în care acesta nu îşi îndeplineşte obligaţiile, le îndeplineşte în mod defectuos sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea.
Astfel, diminuarea neîntemeiată a daunelor solicitate de persoanele prejudiciate este una dintre cauzele care atrage culpa asigurătorului, precum şi obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere.
Ca atare, cât timp părţile nu au ajuns la o înţelegere cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit căreia obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care acesta a primit hotărârea judecătorească definitivă, întrucât numai de la momentul la care instanţa a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamanţilor acestea se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, anume într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naştere dreptului reclamanţilor de a obţine daune moratorii, până la completa ei achitare.
Prin urmare, nu pot fi reţinute criticile părţii prin care se invocă unui refuz mascat de despăgubire prin diminuarea nejustificată a cuantumului daunelor morale şi lipsa intenţiei de plata efectivă a despăgubirilor solicitate de reclamante.
b. În ce priveşte recursul recurentei-pârâte:
Pârâta invocă nelegalitatea hotărârii recurate ca fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 50 alin. (2) lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014 şi cele ale art. 529, art. 1388 şi art. 1393 C. civ., motiv de nelegalitate încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se susţine, pe de o parte, că sumele acordate cu titlu de prestaţie periodică reclamantelor - minore excedează prevederilor art. 50 alin. (2) lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014, iar pe de altă parte, că şi dacă ar fi admisibilă solicitarea de acordare a unei prestaţii periodice, suma de care beneficiază reclamantele minore, 520 RON, este superioară întreţinerii care ar fi datorată de părintele lor, fiind încălcate art. 529 şi 1393 alin. (1) C. civ.
Criticile pârâtei sunt neîntemeiate.
În cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, potrivit cărora despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea sau distrugerea de bunuri. Această reglementare, deşi reprezintă lege specială faţă de dispoziţiile de drept comun în materie - C. civ., nu derogă de la acestea, astfel încât potrivit art. 1358 C. civ., care rămân pe deplin aplicabile, prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Cum reclamantele-minore sunt persoane îndreptăţite la despăgubire, potrivit dispoziţiilor art. 1390 alin. (1)-(3) C. civ., despăgubire care se acordă care se acordă ţinând seama de nevoile celui păgubit, precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea, acordarea unor prestaţii periodice în favoarea acestora este justificată, soluţia instanţelor de fond privind admiterea acestui petit de cerere fiind corectă.
Înalta Curte reţine că în materia răspunderii civile delictuale, obligarea asigurătorului la plata unei prestaţii periodice în favoarea persoanelor îndreptăţite reprezintă o modalitate de realizare a principiului reparaţiei integrale a prejudiciului. În ce priveşte întinderea acestei reparaţii, concursul dintre normele cuprinse în C. civ. şi/sau Legea nr. 136/1995, pe de o parte, şi cele subsidiare, reprezentate de Norma ASF nr. 23/2014, pe de altă parte, se soluţionează în sensul că primează aplicarea normelor cuprinse în actele normative cu forţă juridică superioară.
În ce priveşte susţinerea conform căreia suma acordată reclamantelor minore, în cuantum de 520 RON, este superioară întreţinerii care ar fi datorată de părintele lor, fiind astfel încălcate art. 529 şi 1393 alin. (1) C. civ., reţine Înalta Curte caracterul nefondat al acesteia în condiţiile în care, la cuantificarea acestora, instanţele de fond, în mod just, au avut în vedere veniturile lunare realizare de către defunct, cât şi acele venituri pe care acesta le obţinea din gospodăria familiei, generate de creşterea animalelor şi cultivarea terenului deţinut, iar nu doar strict venitul net obţinut din prestarea unui serviciu pe baza contractului de muncă.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondate, ambele recursuri, cu consecinţa rămânerii definitive a hotărârii recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursul declarat de reclamantele B., A. şi C. şi recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 68A din 2 iunie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 februarie 2022.