Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022
asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la 5 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate că a dobândit prin efectul prescripţiei achizitive dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, strada x, nr. 16, în suprafaţă de 312 m.p., şi asupra unei părţi din construcţia edificată pe acest teren, compusă dintr-o baie şi o bucătărie, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale.
2. Hotărârea pronunţată în declinarea de competenţă
Prin sentinţa civilă nr. 212 din 11 ianuarie 2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti.
3. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal
Prin sentinţa civilă nr. 1263 din 29 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi B., ca neîntemeiată, iar suma de 2.353,84 RON, ce a constituit obiectul cererii de ajutor public judiciar, a rămas în sarcina statului.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel C., în calitate de moştenitor al reclamantului iniţial A., decedat în timpul procesului după pronunţarea sentinţei fondului.
4. Decizia pronunţată în apel de curtea de apel
Prin decizia civilă nr. 1800A din 18 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul, ca nefondat.
5. Recursul exercitat în cauză
Decizia de apel a făcut obiect al recursului promovat de reclamantul C..
În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a adus în discuţie aspecte privitoare la situaţia de fapt conturată prin motivele expuse în acţiune, susţinând, în esenţă, că este titularul unui drept de superficie asupra terenului situat în Bucureşti, strada x, nr. 16, şi a unui drept de proprietate asupra construcţiei compuse din două camere şi dependinţe, ambele consfinţite prin sentinţa civilă nr. 3733 din 29 noiembrie 1974 a Judecătoriei sectorului 8 Bucureşti în dosarul nr. x/1974.
A expus consideraţii teoretice cu privire la condiţiile cerute pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de lungă durată şi accesiune imobiliară artificială, prin prisma cărora a afirmat că are un drept de proprietate asupra extinderii construcţiilor - baie şi bucătărie - edificate pe terenul situat în Bucureşti.
Înscrisurile de la dosarul cauzei probează că imobilul în litigiu din Bucureşti, strada x, nr. 16, s-a aflat în posesia reclamantului de peste 50 de ani, aceasta fiind una continuă, netulburată, neîntreruptă, publică şi sub nume de proprietar, în conformitate cu prevederile art. 1847 şi 1890 C. civ.
A mai invocat recurentul că de la data dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiei şi până în prezent (alături de reclamantul iniţial al cărui moştenitor este) a locuit efectiv în imobilul menţionat, s-a comportat ca un adevărat proprietar prin faptul că a plătit toate taxele şi impozitele aferente şi a încheiat contracte cu furnizorii de utilităţi.
A făcut trimitere la dispoziţiile legilor fondului funciar, argumentând că în temeiul acestora, posesorii acelor terenuri pot să ceară recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului de către uzucapant cu privire la exercitarea materială a actelor de folosinţă, această soluţie fiind în concordanţă cu prevederile art. 35 alin. (3) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991. Terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobândite au trecut în proprietatea celor ce le aveau în folosinţă, în sensul că detentorilor precari li se recunoaşte un adevărat drept de proprietate asupra terenurilor aferente construcţiilor dobândite pe perioada cât au fost în vigoare prevederile Legii nr. 58/1974 şi nr. 59/1974.
Întregul material probator administrat la prima instanţă nu conduce la concluzia că s-ar fi comportat ca un detentor precar al terenului, deoarece a întrunit ambele calităţi ale posesiei, animus şi corpus, respectiv folosinţa exercitată asupra bunului litigios s-a făcut sub nume de proprietar.
Precaritatea nu rezultă din actele de la dosar şi din declaraţiile martorilor audiaţi, iar posesia imobilului nu a fost abandonată de posesor.
A definit recurentul elementele posesiei şi a concluzionat că reclamantul iniţial, A., nu a folosit terenul prin simpla îngăduinţă a proprietarului, ci a exercitat o posesie exclusivă.
De asemenea, din declaraţiile martorilor audiaţi a reieşit că recurentul şi autorul său au stăpânit imobilul în mod public, neîntrerupt şi sub nume de proprietar, fiind îndeplinite toate caracteristicile unei posesii utile pe durata a 30 de ani.
În temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii de apel şi, în final, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru şi a fost comunicat părţilor care nu şi-au exprimat poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere.
7. Apărările formulate în recurs
Intimaţii pârâţi nu au depus întâmpinări.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând recursul sub aspectul posibilităţii de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai în termenul şi condiţiile expres prevăzute de lege.
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.
Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
Preliminar, instanţa reţine că deşi a fost invocat ca temei al cererii de recurs art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, pricina dedusă judecăţii este guvernată de dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., având în vedere data iniţierii demersului judiciar, 5 iulie 2016, ulterior intrării în vigoare a Noului Cod, la 15 februarie 2013. Sub acest aspect prezintă relevanţă norma înscrisă în art. 24 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform căreia dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. În consecinţă, examinarea susţinerilor din calea de atac va fi efectuată conform motivului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material’’, dispoziţie ce îşi are corespondent în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.
Lecturând cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte constată că nu au fost supuse dezbaterii aspecte de natură a releva nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, pe de o parte, şi de a combate raţionamentul pentru care s-a respins calea de atac, cu consecinţa păstrării soluţiei primei instanţe, pe de altă parte.
Obiectul prezentului litigiu îl constituie o acţiune în constatarea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de lungă durată, formulată de reclamantul A. şi continuată de moştenitorul acestuia, recurentul C., cu privire la terenul situat în Bucureşti, strada x, nr. 16, în suprafaţă de 312 m.p., solicitându-se şi aplicarea regulilor accesiunii imobiliare artificiale pentru o parte din construcţia edificată pe teren, proprietatea reclamantului, respectiv două dependinţe (baie şi bucătărie).
Prin decizia civilă nr. 1800 din 18 decembrie 2020, contestată în recurs, Curtea de Apel a validat soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii, şi a statuat în motivare că, raportat la situaţia de fapt expusă, nu sunt întrunite condiţiile pentru a se putea dobândi dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii. În speţă, reclamantul iniţial nu a exercitat o posesie asupra imobilului, ci doar o detenţie precară, astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 3733 din 29 noiembrie 1974 a Judecătoriei sectorului 8 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/1974, prin care s-a stabilit că reclamanţii A. şi D. sunt titularii unui drept de superficie asupra terenului pe care este edificată construcţia compusă din două camere, hol şi două coteţe, situată în Bucureşti, proprietatea acestora.
În memoriul de recurs, recurentul a făcut o prezentare a situaţiei de fapt, reliefată şi prin acţiunea cu care a învestit instanţa de judecată, dorind să sublinieze că beneficiază de un drept de superficie asupra terenului din Bucureşti, strada x, nr. 16, obiect al uzucapiunii, precum şi de un drept de proprietate asupra construcţiei edificate pe teren, ambele consfinţite prin sentinţa civilă nr. 3733 din 29 noiembrie 1974 a Judecătoriei sectorului 8 Bucureşti în dosarul nr. x/1974. A făcut o abordare, din punct de vedere teoretic, a condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 1847 şi 1890 C. civ., respectiv art. 482 din acelaşi cod, şi a susţinut că posesia întruneşte toate calităţile pentru a se invoca cu succes prescripţia achizitivă, adică este continuă, netulburată, neîntreruptă, publică şi sub nume de proprietar. A arătat şi că a locuit în imobil, iar în timpul stăpânirii bunului a exercitat prerogativele pe care le are un proprietar, de a achita taxele, respectiv impozitele aferente şi de a încheia contracte cu furnizorii de utilităţi.
Înalta Curte reţine că toate aceste chestiuni nu au semnificaţia unor critici de nelegalitate la adresa hotărârii atacate, din punct de vedere al aplicării greşite a legii aşa cum se menţionează în recurs, pentru a se constata incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Susţinerile pun în discuţie reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probatoriul administrat în cauză în fazele procesuale anterioare şi nu aprecierea, din punct de vedere al normelor de drept material - 1847 şi 1890 C. civ., a condiţiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani asupra imobilului teren ce se invocă în litigiu, chestiune de nelegalitate care ar intra în apanajul instanţei de recurs. Or, asupra unor aspecte de netemeinicie, cum sunt cele evidenţiate de recurent, prezenta instanţă nu poate exercita un control judiciar, de vreme ce stabilirea situaţiei de fapt şi reaprecierea probatoriului intră în atributul instanţelor de fond. Se mai notează că recursul, prin specificul său, este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se verifică exclusiv chestiuni ce vizează corecta interpretare şi aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, în limita motivelor reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Trimiterile la dispoziţiile legilor fondului funciar şi argumentarea prezentată în sensul constatării aplicabilităţii dispoziţiilor art. 35 alin. (3) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 nu vor fi examinate, deoarece nu îşi găsesc corespondent în motivarea instanţei de apel, care a reţinut că temeiurile consacră o modalitate distinctă de dobândire a dreptului de proprietate, de cea a uzucapiunii, şi nu sunt relevante în soluţionarea litigiului.
Înalta Curte nu va proceda, de asemenea, la analiza criticilor axate pe greşita apreciere a materialului probator administrat, din care rezultă calitatea de detentor precar a recurentului, deoarece au ca scop repunerea în discuţie a probelor şi reconsiderarea valorii lor, aspect ce nu este permis în această etapă procesuală având în vedere specificul căii extraordinare de atac a recursului, care nu poate viza decât chestiuni de legalitate. Reanalizarea probelor administrate în faţa instanţei de apel şi stabilirea, pe alte baze, a unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută prin decizia atacată, cum tinde recurentul prin motivul invocat nu se circumscrie demersului de verificare a legalităţii acesteia.
Nu în ultimul rând, este de remarcat că aserţiunile din recurs preiau în mare parte motivele de apel, recurentul nespecificând, în mod concret, care sunt pretinsele greşeli ale instanţei de control judiciar anterioare, care să poată fi supuse controlului de legalitate specific recursului.
Or, această modalitate de redactare a motivelor de recurs nu respectă exigenţele dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care implică dezvoltarea unor critici de nelegalitate punctuale şi riguroase în legătură cu dezlegările date, în drept, de instanţa de apel.
Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea aspectelor de nelegalitate a deciziei pronunţate de instanţa a cărei hotărâre se atacă, precum şi încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică pentru ca instanţa de recurs să poată exercita controlul de legalitate, cerinţă care nu este îndeplinită în cazul de faţă potrivit argumentelor expuse.
Constatând că susţinerile recurentului nu pot fi circumscrise pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici unei alte ipoteze de casare din cuprinsul normei, Înalta Curte va anula recursul acestuia în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., cu observarea că nu au fost identificate motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu astfel cum se dispune în art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 1800 A din 18 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2022.