Şedinţa publică din data de 5 mai 2022
asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la 22 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a solicitat dispună obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale pentru suferinţa încercată de rănirea prin împuşcare.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 879 din 12 mai 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare, şi a respins cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat apel.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, pronunţând decizia civilă nr. 229 din 28 octombrie 2021 a respins apelul.
4. Recursul formulat în cauză
Hotărârea de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamantul A..
Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
A susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile privind principiul neretroactivităţii legii civile, nefiind vorba despre un amalgam de dispoziţii legale invocate, în sensul aplicării legii în afara limitelor sale.
A menţionat că, în cauză, raportat la invocarea de către partea adversă, prin întâmpinare, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a formulat apărări, făcând o analiză a Decretului nr. 167/1958, cu trimitere la condiţiile şi la momentul de la care, în accepţiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripţie.
Recurentul reclamant a precizat că a indicat art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi a invocat faptul că momentul de la care curge termenul de prescripţie reglementat de aceste dispoziţii legale este cel la care a avut loc cunoaşterea pagubei, cât şi a persoanei care răspunde de săvârşirea ei.
A subliniat că, abia odată cu soluţia de clasare pronunţată în dosarul nr. x/2014 a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, în cuprinsul rechizitorului arătându-se că, în speţă, coordonarea acţiunii a fost făcută de preşedintele B..
În opinia sa, împrejurarea că, în urma analizei Decretului nr. 167/1958, se ajunge la concluzia că termenul de prescripţie curge după intrarea în vigoare a C. civ. actual, nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege, aşa cum a reţinut instanţa de apel, ci doar faptul că, în cauză, nu este împlinit termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune.
A mai susţinut şi faptul că, în condiţiile în care a arătat că termenul de prescripţie a început să curgă odată cu soluţia de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, însă, cu toate acestea, analiza incidenţei sau nu a prescripţiei a trebuit să plece inclusiv de la analiza dispoziţiilor acestui act normativ.
Totodată, a criticat cele reţinute de către instanţa de apel, potrivit cărora, oricum, în cauză, ar fi incidentă prescripţia dreptului material la acţiune, susţinându-se faptul că ar fi fost trimise în judecată o serie de persoane implicate în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989, însă fără a se preciza, clar, precis şi determinant, care este semnificaţia acestei trimiteri în judecată.
Invocând faptul că instanţa de apel a preluat apărările intimatului-pârât cu privire la trimiterile în judecată care ar fi decisive în stabilirea incidenţei excepţiei prescripţiei, fără a prezenta argumente proprii, recurentul reclamant a apreciat că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.
În plus, a susţinut că nu se precizează în ce măsură persoana recurentului reclamant are legătură cu acele trimiteri în judecată şi condamnări, dacă a făcut parte din proces, dacă persoanele respective au fost realmente vinovate de ce i s-a întâmplat sau dacă au fost doar nişte prepuşi, care au acţionat la comanda fostului preşedinte B., cel care s-a descoperit că a fost autorul faptelor.
Ca atare, a apreciat că existenţa acelor condamnări nu echivalează cu o cunoaştere a autorului faptelor petrecute în perioada relevantă, nefiind făcute sincronizări clare şi determinante, neindicându-se cu precizie faptele.
Printr-o altă critică formulată, recurentul reclamant a invocat faptul că instanţa de apel făcut o interpretare şi aplicare greşită a noţiunii de autoritate de lucru judecat, în sensul că menţionează condamnarea şi executarea fostului preşedinte din data de 25 decembrie 1989, indicând că s-ar fi cunoscut încă de atunci cine este autorul faptei, în condiţiile în care respectivul proces a fost unul care nu a respectat garanţiile procesuale în vigoare, a fost imposibilă constituirea de parte civilă şi nu s-a cunoscut în mod exact care este motivul condamnării şi executării fostului preşedinte.
De altfel, a menţionat că inclusiv instanţa de apel a arătat că este imposibil a se cunoaşte, la momentul exercitării violenţelor asupra manifestanţilor, care au fost autorii faptelor, tocmai acesta fiind motivul pentru care se urmăreşte răspunderea fostului preşedinte, în calitate de comitent; legea dă posibilitatea ca acţiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului, pentru faptele prepuşilor, astfel că instanţa de apel a procedat la o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept din această materie, atunci când a reproşat faptul că se tinde la atragerea răspunderii fostului preşedinte şi nu a altor persoane din subordinea acestuia.
Totodată, raportându-se la prevederile art. 1394 C. civ., recurentul a susţinut că, întrucât infracţiunile contra umanităţii şi de genocid sunt imprescriptibile, şi prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dată nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal, are acelaşi regim juridic.
Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, a arătat că nu a făcut o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept, însă imprescriptibilitatea crimelor contra umanităţii face ca termenul de prescripţie a răspunderii penale să se aplice şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.
În temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată.
5. Apărările formulate în recurs
Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 18 ianuarie 2022, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8.
Prin rezoluţia din 9 martie 2022, a fost fixat termen de judecată la 5 mai 2022, în şedinţă publică.
La acest termen de judecată, instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului formulat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
În esenţă, reclamantul solicită despăgubiri morale Statului român în considerarea calităţii acestuia de comitent pentru fapta prepusului său, fostul dictator B., preşedintele ţării la acea epocă, demersul judiciar având ca obiect o cerere în pretenţii întemeiată în drept pe răspunderea civilă delictuală, invocându-se săvârşirea unei fapte ilicite în luna decembrie a anului 1989, soldată cu rănirea sa prin împuşcare.
Acţiunea a fost respinsă ca prescrisă, instanţa de fond reţinând că reclamantul a cunoscut atât prejudiciul produs, cât şi persoana responsabilă încă de la data producerii faptei. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în luna decembrie a anului 2020, la peste 31 de ani de la data producerii faptei. În cauză nu s-a dovedit că ar fi intervenit o suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei în condiţiile art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, reclamantului acordându-i-se un termen de judecată în mod expres pentru a dovedi intervenirea unui astfel de eveniment.
La rândul său, instanţa de apel a menţinut soluţia, apreciind că prescripţia extinctivă a început să curgă sub regimul juridic reglementat de Decretul nr. 167/1958 atât prin raportare la data cunoaşterii pagubei (necontestată), cât şi a celui răspunzător de producerea ei, urmând ca aceasta să fie guvernată în întregime de acest act normativ. În raport de acest text de lege, a constatat că pentru victimele Revoluţiei din Timişoara au fost trimise în judecată mai multe persoane care au organizat ţi coordonat represiunea, astfel că nu se poate reţine că autorul a fost cunoscut în 2019, la momentul emiterii ordonanţei de clasare în dosarul x/2014
A înlăturat ca lipsit de fundament legal argumentul reclamantului cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1394 C. civ..din 2009, întrucât dispoziţiile legale invocate aparţin reglementării noului C. civ., respectiv ale Legii 287/2009, iar în speţă, în temeiul art. 6 alin. (4) C. civ..din 2009 coroborat cu art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţia extinctivă este guvernată de prevederile Decretului lege nr. 167/1958.
Cu privire la imprescriptibilitatea dreptului material la acţiunea dedusă judecăţii, pe motiv că fapta ilicită imputată prepuşilor pârâtului intimat reprezintă o crimă împotriva umanităţii, pentru care răspunderea este imprescriptibilă, instanţa de apel a considerat că ceea ce are relevanţă în dezlegarea problemei prescripţiei în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acţiune, iar nu izvorul acestuia, reclamantul făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi fapta ce a generat naşterea acestui drept.
Litigiul iniţiat de reclamant configurează o acţiune în răspundere civilă delictuală, fundamentată pe prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, în cadrul căreia reclamantul a pretins obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru prejudiciul cauzat acestuia prin împuşcare în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, în concret la 17 decembrie 1989.
Prin urmare, a notat curtea de apel, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanţă, evaluabil în bani şi, ca atare, are natură patrimonială.
Drepturile patrimoniale, printre care se numără şi cel de creanţă, dedus în speţă, sunt supuse prescripţiei extinctive în planul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege’’, termenul de prescripţie fiind de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din acelaşi decret.
Însă, contrar alegaţiilor apelantului, s-a reţinut că prescripţia răspunderii penale şi a răspunderii civile delictuale sunt instituţii distincte, cu principii şi reguli proprii. Imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage şi o imprescriptibilitate a dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, în ipoteza când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu întruneşte elementele unei infracţiuni, prescripţia dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală intrând sub incidenţa Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârşirii faptelor ilicite.
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se referă la nemotivarea soluţiei de respingere a apelului, recurentul susţinând că instanţa de apel a preluat apărările intimatului Statul Român, privind precedentele trimiteri în judecată fără să dezvolte propriile argumente şi fără a arăta care sunt motivele pentru care aceste trimiteri în judecată ar fi decisive cu privire la incidenţa prescripţiei, hotărârea fiind nemotivată.
Verificând conţinutul deciziei, Înalta Curte constată că alegaţiile recurentului sunt nefondate, întrucât instanţa de apel a dezvoltat un raţionament propriu prin care a valorificat elementele factuale concrete ce ţin de existenţa mai multor dosare penale în care persoanele din structura politică, militară şi a Ministerului de Interne din acea vreme au fost găsite vinovate pentru represiunea brutală a revoluţiei de la Timişoara, argumente în baza cărora a înlăturat teza reclamantului potrivit căreia termenul de prescripţie curge din 2019, de la momentul emiterii ordonanţei de clasare în dosarul x/2014, valorificând astfel normele de drept incidente prin raportare la aspectele deduse judecăţii prin motivele de apel, astfel încât motivul de recurs invocat nu se susţine.
Referitor la modalitatea în care dreptul material a fost aplicat sau interpretat, Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primit.
Astfel, recurentul a susţinut, în esenţă, că momentul de la care curge prescripţia este reprezentat atât de cunoaşterea pagubei, cât şi a persoanei care răspunde de săvârşirea ei. În opinia acestuia, doar odată cu soluţia de clasare, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989, în persoana preşedintelui B., ceea ce ar duce la concluzia că termenul curge după intrarea în vigoare a Noului C. civ.. În acest context, a susţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1394 C. civ. şi caracterul imprescriptibil al acţiunii civile ce decurge din prejudiciul produs prin săvârşirea unor infracţiuni contra umanităţii şi de genocid, imprescriptibile.
Critica se vădeşte a fi nefondată.
În mod corect instanţa de apel a stabilit că aplicabile în cauză sunt dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora: "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea" şi nu normele noului C. civ. privind prescripţia având în vedere prevederile art. 6 alin. (4) din acest din urmă act normative, care dispun că "prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."
În baza acestui text de lege, acţiunea civilă privind drepturi având un obiect patrimonial, chiar asociată unei cauze penale, se prescrie potrivit dreptului comun în materie reprezentat de Decretul nr. 167/1958, într-un termen de trei ani, a cărui dată de începere se stabileşte potrivit regulilor mai sus enunţate, întrucât, sub imperiul acestei legi, prescripţia răspunderii civile are un regim juridic distinct şi autonom, de cea a răspunderii penale. Prin urmare, corect a fost înlăturat de la aplicare art. 1394 din noul C. civ.
În cauză, prescripţia a fost analizată prin raportare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta imputată prepusului pârâtului, aspect reţinut în primă instanţă şi necontestat în apel. Din această perspectivă, instanţa de apel a stabilit că prejudiciul a fost cunoscut de reclamant chiar la data vătămării sale prin împuşcare, respectiv la 17.12.1989, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie.
Susţinerilor recurentului în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuţi abia la momentul soluţionării dosarului penal în care acesta s-a constituit parte civilă (dosar nr. x/2014) li se opune caracterul notoriu al evenimentelor din decembrie 1989. Astfel, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie se situează, cel mai târziu, la data la care cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat şi executat tocmai pentru faptele expuse de către recurent, nefiind acela indicat de către recurent, respectiv anul 2019 când s-a pronunţat soluţia de clasare în dosarul penal nr. x/2014 pentru autoritatea de lucru judecat reţinută tocmai în considerarea soluţiei de condamnare anterioare. Este de reţinut faptul că art. 8 alin. (1) din decret se referă la "cel care răspunde" de pagubă, entitate care nu se confundă întotdeauna cu autorul care a cauzat-o, prin urmare nu se poate aprecia că, în cauză, reclamantul nu ar fi putut acţiona, încă de la acea dată, pentru a atrage răspunderea statului pentru fapta prepusului său.
Contrar aserţiunilor din cuprinsul recursului, instanţa de apel nu a invocat autoritatea de lucru judecat a procesului penal intentat dictatorului B. pentru a imputa recurentului faptul că nu s-a constituit parte civilă în acel proces, ci doar pentru a sublinia împrejurarea că, încă de la acel moment, se cunoştea faptul că fostul preşedinte a fost condamnat pentru represiunea armată a revoluţionarilor.
În plus, deşi, de principiu, prescripţia este susceptibilă de suspendare şi de întrerupere în condiţiile expres şi restrictiv prevăzute de lege, cu condiţia ca dreptul la acţiune să fi fost exercitat în termenul defipt de lege, în cauză nu există nicio dovadă în sensul că, înlăuntrul acestuia, reclamantul s-a adresat autorităţilor judiciare în vederea dezdăunării pentru prejudiciul suferit, pentru ca manifestarea sa de voinţă să dobândească valenţele unui act întreruptiv al cursului prescripţiei. În concret, deşi i s-a pus în vedere acest aspect, nu a dovedit că, anterior anului 2014, moment aflat în afara termenului de prescripţie, s-ar fi constituit parte vătămată sau parte civilă într-un dosar penal iniţiat în termenul de prescripţie, dimpotrivă, prin chiar cererea de apel acesta a precizat expres că s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2014, neexistând astfel un caz de întrerupere a cursului prescripţiei aplicabil acţiunii reclamantului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. Faţă de soluţia dispusă, se constată că nu sunt întrunite cerinţele pentru acordarea cheltuielilor de judecată pe tărâmul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul fiind parte căzută în pretenţii şi care nu este îndreptăţită la recuperarea sumelor cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 229 din 28 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 mai 2022.