Şedinţa publică din data de 5 mai 2022
asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea civilă înregistrată la 22 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R, din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale. A mai solicitat obligarea la plata de daune materiale al căror cuantum îl va indica după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili diferenţele de venit ale reclamantului după rănirea prin împuşcare.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 747 PI din 19 aprilie 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi a prescripţiei, invocate prin întâmpinare. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.
Împotriva sentinţei au promovat apel ambele părţi ale litigiului.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 255 din 10 noiembrie 2021 a admis apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi a respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu acesta ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A respins apelul reclamantului.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei de apel a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat dispoziţiile art. 1000 C. civ. de la 1864 şi a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele legale referitoare la raportul dintre comitent şi prepus având în vedere raportul dintre un fost şef de stat şi statul pe care l-a reprezentat.
A susţinut că raportul a fost tocmai invers faţă de cel reţinut de instanţa de apel, întrucât Statul român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte care, prin dispoziţiile sale, angrena Statul Român în raporturile cu terţii, în raporturile interne şi internaţionale unde Statul Român acţiona în calitate de subiect de drept.
Prin analogie cu o societate (comercială), a considerat că nu se poate aprecia că doar aceasta răspunde pentru întreaga activitate infracţională presupus a fi săvârşită, iar organele sale de conducere nu vor avea vreo vină, pentru că ele doar au primit instrucţiuni de la această societate. Raportul a fost invers, statul fiind răspunzător pentru acţiunile organului său de conducere, astfel cum un părinte răspunde pentru faptele copilului său, chiar dacă acesta din urmă nu a fost direcţionat într-un anume fel de către primul.
Instanţa de apel a interpretat greşit că există un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni unui preşedinte întrucât un stat, ca subiect de drept, nu poate face acest lucru. Dacă s-ar accepta teza instanţei de apel, care a făcut o interpretare a raportului dintre stat şi preşedinte, asemănătoare instanţei de fond, ar însemna să se accepte existenţa unui "for" superior, care să atribuie acestuia din urmă nişte instrucţiuni, sarcini, etc.
A învederat că interpretarea raportului dintre fostul preşedinte şi Statul Român, dată de instanţa de apel, este greşită inclusiv cu privire la manifestările de condamnare publică a fostului regim comunist, după căderea acestuia din 1989, în sensul că acestea nu au nicio relevanţă, şi nici legile care au fost edictate cu titlu de recunoştinţă faţă de persoanele persecutate între 1945-1989.
Recurentul a invocat dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., art. 19 alin. (1) C. proc. pen., art. 221 şi 224 alin. (1) C. civ., arătând că Statul român are calitate procesuală pasivă în cauză, contrar susţinerilor instanţei de apel, acesta fiind ţinut să răspundă pentru faptele fostului preşedinte, în calitate de conducător suprem, fapte ce au generat moartea şi rănirea gravă a persoanelor care au avut o implicare în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A argumentat că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu poate fi chemat în judecată în calitate de comitent pentru fapta fostului preşedinte şi nu a existat un raport de subordonare în baza căruia statul să poată da ordine şi instrucţiuni fostului preşedinte.
6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 22 decembrie 2021, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8.
Prin rezoluţia din 9 martie 2022, a fost fixat termen de judecată la 5 mai 2022, în şedinţă publică.
La acest termen de judecată, instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului formulat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În esenţă, aşa cum se degajă din motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a promovat o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor pentru prejudiciul suferit urmare a evenimentelor care au avut loc în intervalul 16 decembrie 1989 - 22 decembrie 1989, la Timişoara, temeiul fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1000 alin. (3) din vechiul C. civ.
Verificând îndeplinirea calităţii de comitent a Statului Român în raport de fostul preşedinte, respectiv raportul de prepuşenie pe care îl presupune răspunderea pentru fapta altuia întemeiată pe prevederile art. 1000 C. civ. din 1864, astfel cum reclamantul a înţeles în mod explicit să îşi construiască demersul judiciar, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, reţinând, în principal, că nu a existat un raport de subordonare a fostului şef suprem al statului, în condiţiile în care fostul preşedinte era reprezentantul statului care, într-un regim de tip dictatorial, nu avea prerogativa îndrumării, direcţionării şi controlării şefului său suprem. De asemenea, a apreciat că nu se poate concepe un atare raport între actualele organisme ale Statului Român, instaurat după 1989 şi fostul preşedinte, în condiţiile în care regimul comunist a şi fost condamnat în mod public de către actualul regim politic, prin reprezentanţii săi aleşi, regim care a şi procedat la emiterea de legi speciale de reparaţie a prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, în semn de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţie la înlăturarea regimului comunist, şi nu ca o consecinţă a asumării răspunderii juridice pentru prejudiciile create.
În aceeaşi măsură, a constatat că faptele ilicite ce fac obiectul cauzei nu au fost săvârşite în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate, în condiţiile în care tocmai în considerarea săvârşirii lor, cu depăşirea evidentă a atribuţiilor sale, fostul dictator comunist a fost condamnat.
Recurentul critică prin prisma normei înscrise în art. 488 pct. 8 C. proc. civ. "aplicarea greşită a unei norme de drept substanţial" acest raţionament, susţinând că raportul de subordonare invocat prin acţiune a fost invers faţă de cel reţinut de instanţa de apel, întrucât Statul Român acţiona la instrucţiunile şi ordinele fostului preşedinte care, prin dispoziţiile sale, angrena Statul Român în raporturile interne şi internaţionale cu terţii, unde Statul Român acţiona în calitate de subiect de drept.
Critica este nefondată.
Reclamantul s-au îndreptat împotriva Statului Român cu acţiunea pendinte pentru fapta proprie a prepusului său, B., pe care l-a indicat drept persoana vinovată de represiunea armată de la Timişoara din 16 decembrie 1989, soldată cu rănirea sa gravă prin împuşcare.
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este incidentă în situaţia în care între cei doi există un raport de subordonare în baza căruia prepusul săvârşeşte o faptă ilicită în exercitarea atribuţiilor încredinţate de comitent.
În speţă, în raporturile juridice între preşedinte şi stat nu poate fi reţinută existenţa celor două elemente pentru a putea fi aplicate dispoziţile art. 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea juridică pentru fapta altuia, ca răspundere juridică de drept privat, în mod corect instanţa de apel constatând că nu există, pe de o parte, un raport de subordonare ierarhică, ce poate fi asimilat raportului de prepuşenie din dreptul privat şi, pe de altă parte, că faptele imputate nu pot fi analizate în contextul unei legături cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.
Raportul de prepuşenie reglementat de C. civ. presupune subordonare, supraveghere şi control asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul altuia. Or, fostul preşedinte, în numele căruia este chemat să răspundă în prezent pârâtul Statul Român, nu se afla într-o asemenea poziţie de subordonare pentru a activa mecanismul răspunderii comitentului.
O dovadă în acest sens stau şi dispoziţiile art. 71 şi art. 76 alin. (1) din Constituţia României, în vigoare la data la care s-au petrecut faptele reclamate care statuau că "Preşedintele Republicii Socialiste România este şeful statului şi reprezintă puterea de stat în relaţiile interne şi internaţionale ale Republicii Socialiste România", fiind "răspunzător faţă de Marea Adunare Naţională pentru întreaga sa activitate".
De asemenea, susţinerea recurentului în sensul că raportul de prepuşenie ar fi activ în sens opus, statul fiind cel care acţiona la ordinele fostului preşedinte, nu poate fi încadrată în teza reglementată de art. 1000 alin. (3) C. civ. întrucât răspunderea comitentului pentru fapta prepusului nu funcţionează şi în sens invers (ca o răspundere a prepusului pentru fapta comitentului) şi nici nu a reprezentat fundamentul acţiunii introductive prin care în mod neechivoc reclamantul a arătat că temeiul acţiunii este angajarea răspunderii pârâtului în calitate de comitent pentru fapta prepusului, fostul preşedinte, constând în ordonarea represiunii din decembrie 1989, în conformitate cu art. 1000 alin. (3) C. civ., şi nu pentru o faptă proprie.
Prepusul poate răspunde direct faţă de victimă, atunci când e acţionat de aceasta, ca formă a răspunderii subiective pentru fapta proprie (iar nu ca modalitate a răspunderii pentru fapta altuia şi, în niciun caz, a comitentului, cel la ordinul şi sub direcţia căruia acţionează prepusul).
Pe de altă parte, afirmaţia instanţei de apel în sensul că pârâtul este cel care, prin organele sale reprezentative a condamnat regimul comunist anterior şi, de asemenea, a adoptat legi speciale pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în perioada Revoluţiei din 1989, de participanţii la luptele pentru victoria acesteia şi urmaşii celor decedaţi, nu ca o formă a răspunderii juridice, pe temei delictual, ci în semn de preţuire şi de recunoştinţă faţă de contribuţia participanţilor la Revoluţia pentru înlăturarea regimului comunist este corectă, sens în care, nici sub acest aspect acţiunea fundamentată pe temeiul dreptului comun, în considerarea unei răspunderi delictuale a comitentului pentru prepus, nu justifică legitimarea procesuală pasivă a Statului.
Nici analogia pe care o face recurentul cu răspunderea ce poate fi angajată unei persoane juridice (societăţi) în legătură cu actele săvârşite de organele acesteia nu poate fi reţinută întrucât actele ilicite ale organelor de conducere sunt considerate actele persoanei juridice înseşi, aşa încât şi în această ipoteză ar fi vorba de angajarea răspunderii pentru fapta proprie, iar nu pentru fapta altuia, cum se pretinde prin acţiunea dedusă judecăţii, fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ.
De asemenea, recurentul a invocat dispoziţiile art. 221 şi 224 din noul C. civ. privind răspunderea persoanei juridice, respectiv răspunderea subsidiară a statului, fără să indice argumente care să justifice incidenţa lor şi fără să aibă în vedere faptul că nu pot fi aplicate în cauză întrucât, potrivit principiului aplicării legii civile în timp, reglementat prin art. 6 alin. (2) C. civ., în materia răspunderii civile delictuale se aplică legea în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite.
Pentru toate considerentele reliefate, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. Faţă de soluţia dispusă, se constată că nu sunt întrunite cerinţele pentru acordarea cheltuielilor de judecată pe tărâmul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul fiind parte căzută în pretenţii şi care nu este îndreptăţită la recuperarea sumelor cu acest titlu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 255 din 10 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 mai 2022.