Şedinţa publică din data de 10 mai 2022
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 04.11.2019, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata: 1. remuneraţiei unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în spaţiile deţinute de pârâtă cu orice titlu, începând cu ianuarie 2018 - la zi (data efectuării raportului de expertiza sau depunerii calculului în instanţa); reclamanta a estimat că remuneraţia datorată de pârâtă pentru perioada 01.01.2018 - 30.09.2019 este în cuantum de 2.038,5 RON (la care se adaugă TVA);
2. remuneraţiei unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi patrimoniale de autor cuvenite autorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publică a repertoriului de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale în spatiile deţinute de pârâtă cu orice titlu, începând cu ianuarie 2018 - la zi (data efectuării raportului de expertiză sau a depunerii calculului în instanţa), având în vedere mandatul acordat UPFR de către B. prin Decizia ORDA nr. 6/2016; reclamanta a estimat că remuneraţia datorată de pârâtă pentru perioada 01.01.2018 -30.09.2019 este în cuantum de 1.050 RON (la care se adaugă TVA);
3. daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remuneraţiilor, datorate de la scadenta până la data achitării efective şi integrale a remuneraţiilor datorate, conform metodologiilor in vigoare corespunzătoare fiecărui tip de remuneraţie;
4. plata sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflaţiei a remuneraţiei, calculate de la data scadenţei până la data achitării efective a remuneraţiei;
5. în subsidiar, în cazul in care pârâta nu îşi îndeplineşte obligaţia de furnizare a informaţiilor necesare pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, potrivit art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, modificată şi completată, obligarea pârâtei la daunelor-materiale cuantificate la triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, calculate potrivit situaţiilor financiare publicate la registrul comerţului sau declarate la Ministerul Finanţelor, precum şi potrivit situaţiilor de pe site-ul Ministerului Turismului;
6. cheltuielilor de judecată.
I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1900/03.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea precizată, a obligat pârâta să plătească reclamantei sumele de: 2.038,50 RON, remuneraţie cuvenită producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică în scop ambiental a fonogramelor, aferentă perioadei 01.01.2018-30.09.2019; 1.180,41 RON, penalităţi pentru neplata remuneraţiei cuvenite producătorilor de fonograme, pentru perioada 01.01.2018-02.06.2020; 1.050 RON, remuneraţie cuvenită autorilor de opere audiovizuale, aferentă perioadei 01.01.2018-30.09.2019; 41,65 RON, penalităţi calculate la nivelul dobânzii de referinţă a BNR pentru perioada 01.01.2018-02.06.2020 şi la plata sumei de 1.600 RON, cheltuieli de judecata (taxa judiciară de timbru, onorariu avocat).
I.3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 1578 din 10 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 1900/03.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019 în contradictoriu cu apelanta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, s-a admis apelul incident declarat de apelanta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România împotriva aceleiaşi decizii, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., s-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei şi la plata sumelor de 387,32 RON reprezentând TVA pentru remuneraţia datorată pentru comunicare publică fonograme aferentă perioadei 1.01.2018-30.09.2019 şi de 199,50 RON reprezentând TVA pentru remuneraţia datorată pentru comunicare publică opere audiovizuale, în perioada 1.01.2018-30.09.2019; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a obligat apelanta-pârâtă la 1500 RON către apelanta-reclamantă cheltuieli de judecată în apel.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1578 din 10 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L.
II.1. Motivele de recurs
Recurenta arată că instanţa de apel omite faptul că recurenta a solicitat prezentarea originalului contractului, act pe care reclamanta nu a putut să-1 prezinte. De asemenea, a arătat că persoana care ar fi semnat olograf exemplarul iniţial nu are calitatea de reprezentant legal al reclamantei, aceasta nefăcând dovada împuternicirii acestuia de a reprezenta legal UPFR în relaţia cu utilizatorii. În ceea ce priveşte forma contractului, recurenta susţine că nu este îndeplinită condiţia de formă a acestuia.
Se învederează că suntem în cauză instanţa de apel a încălcat norme de drept material, decizia recurată fiind pronunţată cu aplicarea greşită a acestora. Astfel, contractul invocat de reclamantă ca stând la baza obligării recurentei la plata unor sume de bani este semnat de o altă persoană decât cea prezentă (C.) şi cu o semnătură artificială (stampilă) care nu aparţine reprezentantului legal al UPFR . De asemenea, nu rezultă din niciun înscris calitatea d-lui D. de a fi împuternicit să semneze contracte la data de 01.03.2018.
Având în vedere că a invocat nulitatea contractului, recurenta-pârâtă arată că în cauză era necesar a se stabili nu doar existenţa consimţământului reclamantei la încheierea contractului, ci şi însuşirea acestuia, precum şi faptul că aceasta a solicitat obligarea sa la plata unor sume aferente acestui pretins contract. Or, validitatea contractului poate determina impunerea executării obligaţiei, în caz contrar, aflându-ne în faţa stabilirii de către instanţa de judecată în sarcina recurentei-pârâte a unei obligaţii izvorâte dintr-un act lovit de nulitate.
Se mai precizează că pentru activităţile de recepţie şi restaurant, poziţia 2 şi 3 din anexă, muzica ambientală difuzată nu provine din sisteme de transmitere publice de niciun fel, întrucât, potrivit Comenzii ferme (Order Form) din 21.11.2018 acceptată furnizorului E., acest tip de muzică ambientală este prestabilită şi furnizată de acesta, fiind special creată pentru brand-ul F. (designed by the brand) din care recurenta face parte, în funcţie de momentele zilei (Titles selected for each moment of the day). Astfel, obligaţia de plată a remuneraţiei unice echitabile reglementată de Legea nr. 8/1996 rep. nu există sau revine acestui furnizor, iar nu recurentei pârâte.
Faţă de această motivare a instanţei de apel, recurenta susţine că au fost aplicate în mod greşit normele de drept material, în sensul că obligaţia de a dovedi dacă E. este cesionarul şi deţinătorul exclusiv al drepturilor titularilor asupra fonogramelor în discuţie revinea reclamantei, care avea obligaţia de a verifica dacă în recepţia şi restaurantul hotelului muzica ambientală provine din sisteme de transmitere publice sau private (deţinătoare sau nu de licenţe exclusive), urmând ca doar în urma acestei constatări să procedeze la efectuarea de demersuri în funcţie de situaţia constatată. De asemenea, în cursul prezentului litigiu, obligaţia de a depune dovezi cu privire la E. revinea reclamantei, în caz contrar, putându-se ajunge în situaţia unei dublări a perceperii unor taxe solicitate de reclamantă.
Recurenta reiterează şi în faţa instanţei de recurs că beneficiază de un serviciu de muzică oferit de E., serviciu pe care îl plăteşte, fiind doar obligată să-1 retransmită prin instalaţiile de sonorizare.
Conform preambulului 27 din Directiva InfoSoc:
"simpla furnizare a instalaţiilor" nu constituie un act de "comunicare", iar principiile care guvernează această distincţie au fost stabilite încă de la prima decizie pronunţată de CJUE cu privire Ia articolul 3 alin. (1) din directiva menţionată, şi anume Hotărârea SGAE (Hotărârea CJUE din 7 decembrie 2006 (C-306/05).
Din această hotărâre reiese că, atunci când o operă este transmisă unui public, persoana care realizează actul de "comunicare" - spre deosebire de prestatorii care "furnizează instalaţiile" - este cea care intervine în mod voluntar pentru a transmite această operă unui public, aşa încât, în lipsa intervenţiei sale, acest public nu ar putea beneficia de ea. Acţionând astfel, această persoană joacă pentru a relua noţiunea consacrată de Curte în jurisprudenţa sa subsecventă - un "rol indispensabil" în această transmitere. (A se vedea în special Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training - C-l 17/15, punctul 46). În anumite hotărâri, acest raţionament este concretizat în două criterii:
"rolul indispensabil" al persoanei care realizează actul de comunicare şi "caracterul deliberat al intervenţiei sale" [a se vedea în special Hotărârea Stichting Brein II ("The Pirate Bay"), punctul 26)] în realitate, aceste criterii sunt indisolubil legate.)
Concluzionând, se arată că motivele de mai sus dovedesc netemeinicia cererii de chemare în judecată a reclamantei UPFR prin prisma prevederilor legale din cuprinsul Legii nr. 8/1996.
II.2. Apărările formulate în cauză.
Intimata - reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din Romania - Asociaţia Pentru Drepturi Conexe (UPFR) a depus întâmpinare prin care solicită, în principal, să se constatate nulitatea recursului formulat de pârâtă, iar, în subsidiar, să se respingă ca neîntemeiat, şi, în consecinţă, să se menţină dispoziţiile sentinţei civile nr. 1900/03.12.2020 şi ale deciziei civile nr. 1578/10.11.2021, ca fiind temeinice şi legale.
Se invocă nulitatea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., raportat la faptul că presupusele motive de recurs invocate de recurenta-pârâtă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. potrivit menţiunilor din practicaua prezentei decizii, excepţia nulităţii recursului a fost respinsă de instanţă.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Prima critică de recurs, subsumată motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată. Se învederează că instanţa de apel ar fi încălcat normele de drept material privind existenţa consimţământului la încheierea contractului şi ar fi aplicat greşit aceste norme, deoarece nu ar rezulta din niciun înscris calitatea d-lui D. de a fi împuternicit să semneze acele contracte la data de 01.03.2018. S-a susţinut că era necesar a se stabili nu doar existenţa consimţământului reclamantei la încheierea contractului, ci şi însuşirea acestuia de către reclamantă, precum şi faptul că aceasta a solicitat în această cauză obligarea la plata unor sume decurgând din acest contract, în condiţiile în care recurenta a invocat nulitatea contractului.
Având în vedere că instanţa de apel a confirmat obligaţiile stabilite în sarcina recurentei-pârâte pe temeiul răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că aceste critici ale recurentei sunt numai de importanţă subsidiară.
Cu toate acestea, având în vedere considerentele instanţei de apel cu privire la aceste aspecte, se observă că recurenta invocă, în esenţă, încălcarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 1309 C. civ., cu privire la care instanţa de apel a statuat în mod corect că în condiţiile în care, în cauză, pârâta de bună credinţă a avut reprezentarea faptului că directorul hotelului are puterea de reprezentare, este aplicabil principiul aparenţei în drept şi nu pot fi opuse contractul de muncă şi fişa postului, invocate de pârâtă, ce vizează doar raporturile dintre aceasta din urmă şi angajatul său director, astfel încât, din perspectiva reclamantei, contractul respectiv produce efecte.
În al doilea rând, noţiunea de consimţământ, ca element al voinţei juridice, care semnifică hotărârea de a te obliga juridiceşte şi manifestarea ei exterioară, a fost în mod corect interpretată de instanţă, la momentul încheierii contractului, partea contractantă, şi-a manifestat voinţa exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice şi, prin urmare, nu se poate conchide că actul încheiat este lovit de nulitate absolută.
Aşadar, nu sunt fondate criticile recurentei pârâte privind soluţia instanţei asupra excepţiei nulităţii contractului şi a anexei nr. x - semnate de o altă persoană decât cea prezentă (C.), neavând loc o aplicare greşită a prevederilor legale incidente, aşa cum acreditează pârâta. Curtea de apel a reţinut în mod just că lipsa semnăturii reprezentantului reclamantei de pe exemplarul contractului deţinut de pârâtă, fapt recunoscut de către reclamantă, nu face dovada inexistenţei consimţământului reclamantei la încheierea contractului, în condiţiile în care reclamanta şi-l însuşeşte, inclusiv semnătura xerocopiată şi multiplicată după semnarea în original a exemplarului iniţial semnat olograf de către reprezentantul legal (în vederea multiplicării şi completării olografe a tipizatului de către utilizatori).
Pe de altă parte, sub aspectul valorificării contractului invocat de către instanţă în soluţionarea cauzei, reprezentantul recurentei-pârâte a învederat că reţinând relevanţa acestui contract, instanţa a admis acţiunea pe temeiul răspunderii civile delictuale, iar nu pe temei contractual.
Cu privire la critica recurentei S.C. A. S.R.L. (subsumată motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) sub aspectul deţinerii unui contract în baza căruia a difuzat muzică ambientală de la un furnizor autorizat, critică prin care recurenta pârâtă susţine că nu realizează în fapt o comunicare publică, nici aceasta nu este fondată, fiind îndeplinite condiţiile pentru plata remuneraţiilor solicitate de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi Conexe, aşa cum corect a apreciat şi Curtea de apel.
Înalta Curte observă că premisa pentru obligaţiile de plată pretinse de reclamantă o constituie utilizarea muzicii într-un mediu în care are acces publicul, astfel că este necesară obţinerea prealabilă a licenţei de comunicare publică a muzicii ce implică şi plata remuneraţiei aferente. Se constată incidenţa prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe care prin art. 103 defineşte înregistrarea sonoră sau fonograma precum şi producătorul de înregistrări sonore.
De asemenea, în mod just se reţine de către instanţă că, potrivit art. 131 alin. (8), teza a II-a (actualul art. 165 alin. (9) din Legea nr. 8/1996, prin publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei ORDA nr. 99/2015, a Deciziei ORDA 10/2016, a Deciziei ORDA 120/2016, respectiv a Deciziei ORDA nr. 173/2007, dispoziţiile acestora sunt opozabile şi obligatorii, instituind în sarcina pârâtei obligaţia de plată a remuneraţiei pentru comunicarea publică a fonogramelor/operelor cinematografice şi altor opere audiovizuale, care reprezintă astfel obligaţii legale, dimensionate potrivit criteriilor prevăzute în tabelele metodologiilor corespunzător cronologic incidente.
Corect s-a reţinut că pârâta, ca deţinător al spaţiilor (hotel de 3* în municipiul Arad, Calea x, respectiv G., cu restaurant şi recepţie) în care are loc comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a repertoriului de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale, are calitatea de utilizator, în sensul prevederilor pct. 1 al Deciziei ORDA nr. 99/2015, respectiv pct. 1 din Decizia ORDA nr. 10/2016, precum şi al pct. 2 al Deciziei ORDA nr. 173/2007.
De asemenea, reţinându-se că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale care îi reveneau în calitate de utilizator, desfăşurând în cadrul spaţiilor deţinute activităţi de comunicare publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental şi lucrativ, precum şi a repertoriului de opere cinematografice şi alte opere audiovizuale, fără a achita remuneraţiile datorate şi fără autorizarea din partea titularilor de drepturi, s-a dispus obligarea sa la îndeplinirea acestora.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că la dosarul cauzei se află comanda fermă făcută de pârâta beneficiar şi factura emisă de către furnizorul menţionat al muzicii ambientale, însă nu sunt depuse înscrisuri (cu privire la titularii drepturilor asupra fonogramelor pretins difuzate), care să ateste dacă E. este cesionarul exclusiv al drepturilor titularilor.
Drept urmare, în mod corect s-a stabilit că simplul acord de difuzare în regim de librărie muzicală a muzicii ambientale furnizate de E. în favoarea recurentei-pârâte nu o scuteşte pe aceasta de plata remuneraţiei datorate titularilor de drepturi pentru comunicarea publică a fonogramelor şi a operelor audio vizuale în spaţiile deţinute de pârâtă, instanţa de apel apreciind în mod just calitatea pârâtei de utilizator în sensul Legii nr. 8/1996 şi al metodologiilor aplicabile; drept urmare se apreciază a fi nefondat motivul de recurs invocat de pârâtă, în cauză nefiind incidente cu privire la aceste aspecte nici susţinerile recurentei privind cele statuate de CJUE cu privire la articolul 3 alin. (1) din directiva InfoSoc, şi anume Hotărârea SGAE (Hotărârea CJUE din 7 decembrie 2006 - C-306/05).
În aceste condiţii, se apreciază că instanţa de apel a validat în mod just raţionamentul instanţei de fond prin care a constatat că sunt întrunite în cauză, cumulativ, condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, în temeiul art. 1349 şi urm. C. civ.
Pentru aceste motive se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1578 din 10 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Având în vedere îndeplinirea condiţiilor privind culpa procesuală a recurente, în baza art. 453 C. proc. civ.., va fi obligată recurenta pârâtă S.C. A. S.R.L să plătească 1500 RON către intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi Conexe cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu avocaţial, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1578 din 10 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei-reclamante Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociaţia pentru Drepturi Conexe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 mai 2022.