Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20.12.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 11474/23.11.2017 emise de pârât solicitând admiterea contestaţiei, anularea Deciziei nr. 11474/23.11.2017 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 RON în vederea acoperirii prejudiciului patrimonial şi nepatrimonial suferit ca urmare a implicării în accidentul rutier din data de 17.05.2012, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2688 din 08 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, a fost anulată decizia atacată şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 23.000 RON daune materiale şi morale. A fost respinsă cererea pentru diferenţa până la plafon, ca nefondată.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi respingerea contestaţiei formulate de intimatul-reclamant, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului a prezentat situaţia de fapt şi a arătat că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea disp. art. 12, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 20 din Norma nr. 16/2015 şi art. 132 alin. (1) C. pen.
A susţinut că motivarea instanţei de fond este neîntemeiată, întrucât în practica judiciară şi în doctrină s-a apreciat că împăcarea părţilor produce efecte dacă este totală şi necondiţionată, acestea fiind două dintre condiţiile pe care actul bilateral al împăcării trebuie să le îndeplinească. Aceste condiţii reclamă faptul că împăcarea nu trebuie să fie afectată de condiţia reparării prejudiciului, să nu fie parţială cu privire la aspectul penal sau civil al procesului. Împăcarea părţilor este totală atunci când are în vedere stingerea conflictului dintre părţi, atât sub aspect penal, cât şi civil.
Recurenta a mai arătat că prin rezoluţia de încetare a urmăririi penale, organul de urmărire penală a verificat tocmai întrunirea acestor condiţii ale împăcării, iar persoana vătămată, nemulţumită de rezoluţia procurorului, avea posibilitatea formulării unei plângeri conform art. 2781 din vechiul C. proc. pen.. Întrucât intimatul reclamant nu a contestat soluţia procurorului în ce priveşte legalitatea constatării intervenirii împăcării, soluţia procurorului are caracter definitiv.
Împăcarea reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală a infractorului, dar şi răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune. În consecinţă, înlătură însuşi dreptul acestuia de a formula o acţiune civilă pe cale separată. În plus, numai în condiţiile în care se pune problema răspunderii persoanei asigurate (inculpat în dosarul penal) intervine posibilitatea acestuia de a opune asigurarea obligatorie de răspundere civilă şi, în consecinţă, atragerea răspunderii asigurătorului.
O altă critică adusă sentinţei vizează obligarea directă a Fondului la plata unor sume de bani, fiind încălcate atribuţiile date exclusiv în sarcina Comisiei speciale din cadrul Fondului. În acest sens recurentul a invocat disp. art. 12 alin. (4) din Legea nr. 215/2015, art. 20 din Norma nr. 16/2015, art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, din care rezultă, fără echivoc, faptul că doar comisia specială are atribuţii în soluţionarea cererilor de plată şi că în mod greşit prima instanţă a obligat pârâtul la plata unor sume de bani impunându-se, în cazul în care este înlăturată apărarea referitoare la împăcarea părţilor, reluarea procedurii administrative şi analiza de către Fond a cererii de plată.
Recurentul a invocat, de asemenea, art. 16 din Norma sus menţionată precizând că instanţa de fond, în aprecierea întinderii despăgubirilor, s-a raportat la o hotărâre civilă care nu este definitivă, fiind lipsită de efecte juridice. A mai arătat că nu are vreo obligaţie comună cu un asigurător, drepturile şi obligaţiile celor două persoane juridice neavând aceeaşi cauză, Fondul nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului, iar între Fond şi persoanele titulare ale unor contracte de asigurare nu există raporturi juridice. Fondul, ca schemă de protecţie în domeniul asigurărilor, este înfiinţat ca instituţie de drept public pentru a asigura acordarea de despăgubiri/indemnizaţii, potrivit condiţiilor prevăzute de lege.
4. Apărările intimatului
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, apărările din întâmpinare şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Prin Decizia nr. 11474/23.11.2017, pârâtul a respins cererea de plată formulată de reclamant reţinând că în data de 17.05.2012 a avut loc un accident de circulaţie din culpa comună a conducătorului auto şi a reclamantului, soldat cu vătămarea reclamantului. La data respectivă, autovehiculul era asigurat la S.C. B. S.A., fiind deschis dosar de daună.
Cererea de plată a fost respinsă întrucât conform Rezoluţiei de încetare a urmăririi penale emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi la data de 7.10.2012, prin manifestarea de voinţă a părţilor a intervenit împăcarea părţilor, în temeiul art. 132 alin. (1) C. pen. aplicabil. Conform acestor dispoziţii, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă. Pe cale de consecinţă, după renunţarea la pretenţii prin stingerea acţiunii civile din dosarul penal, nu se poate reveni asupra renunţării prin formularea unei noi acţiuni pe cale civilă faţă de asigurător, întrucât răspunderea asigurătorului şi, implicit, răspunderea FGA poate fi antamată doar în situaţia în care subzistă răspunderea asiguratului pentru care, în baza poliţei RCA, există o răspundere contractuală pentru prejudiciul produs din culpa asiguratului. În cazul de faţă, răspunderea civilă a asiguratului nu mai există după stingerea acţiunii civile ca urmare a împăcării dintre persoana vătămată şi asigurat.
Instanţa de fond a admis acţiunea prin care s-a solicitat anularea deciziei FGA reţinând că prin sentinţa civilă nr. 832/2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi, în dosarul nr. x/2014, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în sensul acordării sumei de 3000 RON daune materiale şi 20.000 RON daune morale, reţinându-se răspunderea asiguratului RCA şi a asigurătorului său B. S.A., acum în faliment.
A apreciat instanţa că există un drept de creanţă al reclamantului doar pentru suma de 23.000 RON, daune materiale şi morale, suma iniţial stabilită de Tribunalul Iaşi, fiind îndeplinite condiţiile legale prevăzute de Legea nr. 213/2015.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Lege, a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b) creditorii de asigurări sunt, după caz:
(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;
(ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat;
(iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.
În speţă, a existat o culpă concurentă a creditorului de asigurări (persoană păgubită) cu cea a asiguratului RCA la S.C. B. S.A., după cum s-a reţinut din probele administrate la fond, în dosarul nr. x/2014. Pârâta B. S.A. a renunţat prin întâmpinare la invocarea existenţei împăcării părţilor în dosarul penal nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi. În plus, raportul de expertiză extrajudiciară a confirmat culpa comună a pietonului-reclamant (minor) cu cea a şoferului, coroborându-se probele cu aspectele reţinute de Tribunalul Iaşi pentru a conchide că există elementele unei răspunderi delictuale, reclamantul fiind creditor de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015. În schimb, în cauză nu se poate cuantifica exact valoarea pagubelor materiale şi morale, optându-se pentru însuşirea calculului efectuat de Tribunalul Iaşi în cauza 3313/99/2014, prin sentinţa nedefinitivă.
Prin reducere la absurd, dacă s-ar refuza reclamantului dreptul de despăgubire în temeiul Legii nr. 213/2015, pe baza unei împăcări în procesul penal, pe care B. a renunţat să o mai invoce, atunci s-ar crea o inechitate, fiindcă reclamantul ar rămâne prejudiciat prin traumatismele suferite şi nedespăgubit în nicio modalitate financiară.
Pe de altă parte, o plată a unui cuantum superior sumelor constatate de Tribunalul Iaşi nu ar avea temei concret şi legal, pentru că reclamantul nu îşi poate cuantifica/proba exact prejudiciul, martorul C. şi chitanţele depuse în dosarul nr. x/2014 conducând la valoarea de 6000 RON daune materiale, reduse la 50% de Tribunal pe temeiul culpei comune. Daunele morale de 40.000 RON, evaluate judiciar de Tribunalul Iaşi, au fost de asemenea supuse procentului de 50% de reducere ca urmare a culpei comune. Curtea consideră că raportat la eveniment, traume psihice şi zile de îngrijiri medicale, acestea ar putea fi considerate corespunzătoare, dar lipsesc cu adevărat criteriile concrete de stabilire a valorii lor efective.
Prima critică adusă sentinţei are în vedere împrejurarea că împăcarea reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală a infractorului, dar şi răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune. În consecinţă, înlătură însuşi dreptul acestuia de a formula o acţiune civilă pe cale separată. În plus, numai în condiţiile în care se pune problema răspunderii persoanei asigurate (inculpat în dosarul penal) intervine posibilitatea acestuia de a opune asigurarea obligatorie de răspundere civilă şi, în consecinţă, atragerea răspunderii asigurătorului.
Critica nu poate fi reţinută având în vedere că potrivit art. 132 (în prezent art. 159 C. pen.) "Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă. Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei."
Înalta Curte constată că răspunderea asigurătorului nu este înlăturată de faptul că urmărirea penală împotriva învinuitului (şoferul autoturismului implicat în accident) a încetat ca efect al împăcării părţilor.
În acest sens are în vedere dispoziţiile Ordinului CSA nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aplicabil în cauză în raport cu data producerii accidentului rutier - 17.05.2012, care la art. 27 reglementează cazurile în care asigurătorul nu acordă despăgubiri, printre acestea nefiind inclus cazul în care intervine împăcarea între persoana vătămată în accident şi conducătorul vehiculului răspunzător de producerea accidentului. Mai mult, acelaşi ordin stabileşte la art. 46 pct. 1 că "În cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă dacă, potrivit legii, acţiunea penală a fost stinsă sau poate fi stinsă prin împăcarea părţilor."
Rezultă aşadar că împăcarea părţii vătămate cu învinuitul în procesul penal nu este relevantă în privinţa răspunderii asigurătorului RCA al autoturismului condus de învinuit faţă de daunele provocate de autorul accidentului.
Împrejurarea că prin rezoluţia parchetului se constată că partea vătămată s-a împăcat total şi necondiţionat cu învinuitul are relevanţă doar cu privire la latura penală a dosarului penal şi nu sub aspectul răspunderii asigurătorului RCA, potrivit reglementării sus menţionate.
În cauză este relevantă şi Decizia nr. 1 din 28 martie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, în care se menţionează că în cazul producerii unui accident de circulaţie prin care s-a cauzat un prejudiciu pentru care era încheiat contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, coexistă răspunderea civilă delictuală, bazată pe art. 998 din C. civ., a celui care, prin fapta sa, a produs efectele păgubitoare, cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 136/1995.
Prin urmare, nu poate fi reţinută în soluţionarea favorabilă a recursului împrejurarea că intimatul reclamant nu a contestat soluţia procurorului în ce priveşte legalitatea constatării intervenirii împăcării, soluţia procurorului având caracter definitiv. În consecinţă, critica referitoare la greşita aplicare a disp. art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 132 alin. (1) C. pen. nu este fondată.
Cea de-a doua critică adusă sentinţei vizează obligarea directă a Fondului la plata unor sume de bani, susţinându-se că au fost încălcate atribuţiile date exclusiv în sarcina Comisiei speciale din cadrul Fondului, cu privire la soluţionarea cererilor de plată. În cadrul acestei critici, recurentul a invocat disp. art. 12 alin. (4) din Legea nr. 215/2015, precum şi disp. art. 20 din Norma nr. 16/2015, dispoziţii care condiţionează plata indemnizaţiilor/despăgubirilor către creditorii de asigurări, de aprobarea dată de comisia specială.
Critica este nefondată din moment ce această comisie s-a pronunţat asupra cererii de plată depuse de intimatul reclamant, prin decizia contestată fiind exprimat un refuz nejustificat de soluţionare a cererii de plată, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004, ceea ce permite instanţei de contencios administrativ în prezentul litigiu să procedeze la soluţionarea pe fond a cererii de plată.
Aceasta cu atât mai mult cu cât cuantumul despăgubirilor materiale şi morale acordate intimatului reclamant a fost stabilit în cadrul unui proces civil, în urma administrării unui probatoriu complex, fiind pronunţată sent. nr. 832/2015/civ din 26.11.2015 a Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost obligată S.C. B. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 3.000 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 20.000 RON cu titlu de daune morale.
Este adevărat că la data de 13.06.2016 Curtea de Apel Iaşi a constatat suspendarea de drept a apelului declarat împotriva acestei sentinţe, în temeiul art. 262 alin. (4) şi art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în raport cu împrejurarea că S.C. B. S.A. se află în procedura falimentului.
Dar acest fapt nu este de natură să susţină critica recurentului pârât FGA în condiţiile în care, potrivit art. 430 alin. (4) C. proc. civ., când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. Acest text de lege consacră autoritatea de lucru judecat provizorie atunci când hotărârea e supusă apelului sau recursului şi funcţionează până la respingerea căii de atac împotriva căii de atac exercitate împotriva hotărârii.
Instanţa de fond a făcut referire la sentinţa anterior menţionată şi a argumentat soluţia de obligare a pârâtului la plata daunelor în cuantumul fixat de instanţa de judecată în procesul civil.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare invocat de recurent, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 453 C. proc. civ., va fi obligat recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 2688 din 08 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 17 februarie 2021.