Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), a solicitat următoarele:
1. obligarea pârâtei ASF la plata sumei de 3.041.730,00 RON, reprezentând compensaţia de încetare a mandatului de Preşedinte al fostei Comisii de Supraveghere a Asigurărilor (autoarea pârâtei ASF), pe care l-a exercitat în perioada 23.10.2012 - 29.04.2013;
2. obligarea pârâtei ASF la plata sumei de 281.759,68 RON, cu titlu de daune moratorii (reprezentând dobânda legală penalizatoare) pentru plata cu întârziere a compensaţiei de încetare a mandatului său, calculate între data scadenţei (29.04.2013) şi data depunerii prezentei acţiuni (09.07.2014);
3. obligarea pârâtei ASF, în continuare, la plata de daune moratorii (reprezentând dobânda legală penalizatoare) aferente sumei de la petitul 1, calculate între data de 10.07.2014 (ziua ulterioară depunerii prezentei acţiuni) şi data plăţii efective, în baza criteriilor de calcul stipulate de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 sau a altui act normativ care ar înlocui această prevedere în acest interval;
4. obligarea pârâtei ASF la plata sumei de 99.427,50 RON, cu titlu de daune moratorii (reprezentând actualizarea cu indicele inflaţiei) pentru plata cu întârziere a compensaţiei de încetare a mandatului său, calculate între data scadenţei (29.04.2013) şi data ultimului calcul oficial al ratei inflaţiei înainte de data depunerii prezentei acţiuni (30.06.2014 - sfârşitul trimestrului 2);
5. obligarea pârâtei ASF, în continuare, la plata de daune moratorii (reprezentând actualizarea cu indicele inflaţiei) aferente sumei de la petitul 1, calculate între data de 01.07.2014 şi data plăţii efective, în baza procentelor comunicate de Banca Naţională a României şi aplicabile acestui interval.
Prin sentinţa civilă nr. 8913 din 28.09.2015 s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi s-a înaintat dosarul la secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 559 din 01.02.2016 s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 12.02.2016.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1583 din 03 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată. A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.
3. Cererile de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs ambele părţi.
3.1. În motivarea cererii de recurs întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a prezentat situaţia de fapt şi a susţinut că sentinţa a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a disp. paragrafului 4 al Anexei nr. 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA, raportat la disp. art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii.
Astfel, dreptul de a beneficia de compensaţii financiare la încetarea mandatului de preşedinte nu este condiţionat de contribuţia sa la dezvoltarea pieţei de asigurări, iar interpretarea instanţei de fond este în mod vădit eronată atât din punct de vedere literal, terminologic, cât şi din punct de vedere al contextului de aplicabilitate al textului normativ.
În ceea ce priveşte interpretarea literală a textului Anexei 1 în discuţie, precizează că sintagma "ca o recunoaştere a contribuţiei acestora la dezvoltarea pieţei de asigurări" nu poate echivala cu o condiţionare. Aceasta nu face decât să justifice raţiunea pentru care s-a optat pentru acordarea compensaţiilor financiare, în considerarea atribuţiilor şi responsabilităţilor presupuse de funcţiile deţinute de persoanele beneficiare ale drepturile respective. Prin prisma deciziilor pe care, în calitate de preşedinte, le-a luat în conducerea instituţiei, a incompatibilităţilor şi cerinţelor stricte din punct de vedere profesional care i-au fost impuse, beneficiază de dreptul la compensaţii financiare.
De altfel, la o parcurgere integrală a actului, se observă că această condiţionare a dreptului este prevăzută de Anexa 1 la Regulamentul privind salarizarea personalului CSA numai pentru acordarea bonificaţiei de 12 salarii brute, nu şi pentru indemnizaţia compensatorie în caz de încetare a mandatului. Prin urmare, acolo unde s-a urmărit restrângerea dreptului de acordare a compensaţiilor/bonificaţiilor prin condiţionarea de a contribui la piaţa de asigurări, s-a prevăzut în mod expres acest lucru, considerentele instanţei fiind în contradicţie cu principiul de drept potrivit căruia excepţiile sunt de strictă interpretare: normele de excepţie trebuie să-şi găsească o aplicaţie numai la ipotezele la care se referă, neputând fi extinse la alte cazuri.
Recurentul reclamant susţine că în situaţia sa, obligativitatea de plată a compensaţiilor financiare nu a fost asumată sub condiţia suspensivă a realizării anumitor criterii de performanţă, ca în cazul bonificaţiei de performanţă anterior menţionate. Prin Decizia CSA nr. 621 s-a reconfirmat acest drept deja statuat în Anexa 1 la Regulamentul de salarizare al personalul CSA şi a fost reasumat în mod explicit faţă de reclamant aceeaşi obligaţie, fără a impune vreo condiţie în acest sens.
Această interpretare a fost confirmată chiar de CSA, prin acordarea de compensaţii la încetarea mandatului către alţi membri ai Consiliului CSA, astfel cum rezultă din declaraţiile date de B. şi C., autentificate la notar, fără a efectua o analiză a pieţei de asigurări sau a contribuţiei pe care ar fi adus-o respectivii membri la piaţa de asigurări. Din moment ce însăşi instituţia care a emis Anexa 1 a aplicat-o în considerarea efectelor pe care le-a prefigurat la adoptarea acesteia, este evident că o interpretare diferită nu poate fi admisă.
Mai mult decât atât, instanţa de fond nu doar că instituie analogii şi condiţii unde nu au fost prevăzute, însă lansează ipoteze şi premise care să justifice această interpretare eronată precizând că "normele (Anexei 1) au în vedere ipoteza tipică în care mandatul de membru CSA este exercitat în întregime pe durata de 5 ani". Or, astfel cum rezultă atât din analiza actului, cât şi din întregul context în care acesta a fost aplicat, o asemenea premisă nu a fost niciodată avută în vedere de instituţia care a adoptat actul şi care are atribuţiile de a-l pune în executare. Durata mandatului unui membru al Consiliului CSA nu a reprezentat în niciun moment un criteriu în funcţie de care s-au acordat compensaţiile la care acesta este îndreptăţit.
Prin intermediul acestei premise/condiţii suplimentare reţinute nejustificat de către prima instanţă se trasează nelegal o limitare a sferei de aplicare a normei în discuţie, în condiţiile în care instanţa nu se poate substitui instituţiei publice însărcinate cu adoptarea şi executarea actului normativ şi nu poate crea lege stabilind subiectele de drept cărora li se aplică aceasta, ci are obligaţia de a o interpreta conform normelor generale, inclusiv cu respectarea prevederilor art. 10 C. civ.. Astfel, prima instanţă a realizat o analiză ce excede atribuţiilor ce revin unei instanţe de drept comun, care nu are competenţa de a înlătura norme juridice şi/sau de a crea norme juridice pe cale de interpretare şi adăugare la lege. În plus, chiar şi în situaţia în care o asemenea condiţie este necesară pentru acordarea compensaţiilor financiare, îndeplinirea acesteia este constatată de către CSA. Astfel, în plenul şedinţei din data de 23.04.2013, Consiliul CSA a reconfirmat, printre altele, acordarea compensaţiilor financiare potrivit Regulamentului de salarizare al personalului CSA. În baza acestei hotărâri au fost acordate de către instituţie o serie de compensaţii financiare unor foşti membri ai Consiliului CSA.
Reţinerile instanţei de fond cu privire la disfuncţionalităţile grave de pe piaţa de asigurări, care ar dovedi faptul că nu a contribuit la dezvoltarea acestei pieţe sunt lipsite de orice fundament. Instanţa apreciază, fără a avea dovezi, ci de la sine putere, faptul că reclamantul nu a contribuit în nici un fel la piaţa de asigurări. În acest sens, nu au fost administrate niciun fel de probe care să dovedească modul în care reclamantul şi-a îndeplinit mandatul sau modalitatea prin care a condus instituţia spre o tranziţie către noua organizare (sub forma ASF) în condiţii optime, fără a destabiliza piaţa.
Instanţa a considerat suficient stadiul pieţei de asigurări pentru a stabili că reclamantul nu a adus niciun fel de contribuţie la stabilitatea sau ameliorarea acesteia. Mergând pe această raţiune, ar trebui ca acordarea compensaţiilor financiare să se acorde în mod exclusiv în perioadele în care piaţa de asigurări prosperă. Or, această interpretare nu poate fi admisă, întrucât o asemenea condiţie nu este prevăzută de Anexa 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA.
Mai susţine în cererea de recurs că instanţa nu a aplicat disp. art. 10 C. civ. raportat la Anexa 1 din Regulamentul sus menţionat, reţinând în mod greşit faptul că prevederile Anexei 1 instituie doar o vocaţie la compensaţiile de încetare a mandatului de "preşedinte".
Anexa 1 la acest Regulament este în vigoare încă din 22.07.2008 şi în cuprinsul său este prevăzut expres dreptul membrilor Consiliului CSA de a beneficia de contravaloarea a 20 de salarii brute la încetarea mandatului. Exprimarea actului este neîndoielnică în sensul în care membrilor Consiliului CSA li "se acordă" asemenea compensaţii şi nu li "se poate acorda".
O eventuală restrângere sau condiţionare a drepturilor trebuie prevăzută în mod expres şi neîndoielnic, astfel cum impun disp. art. 10 C. civ.. Se constată că textul analizat al Anexei 1 nu limitează şi nu condiţionează în niciun mod acordarea acestui drept persoanelor vizate.
Recurentul reclamant susţine că prin respingerea cererii sale de chemare în judecată se încalcă disp. art. 16 din Constituţia României privind egalitatea în drepturi, sens în care invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 107/1995, precum şi jurisprudenţa CJUE (cauza Marckx contra Belgiei, 1979).
Beneficiarii compensaţiilor acordate conform Anexei 1 la Regulament se regăsesc în aceeaşi situaţie cu reclamantul - foşti membri ai Consiliului CSA, al căror mandat a încetat în temeiul art. 24 alin. (1) teza a II-a din O.U.G. nr. 93/2012. Aceştia au beneficiat de compensaţiile de 20 de salarii brute la încetarea mandatului, fără a fi condiţionată plata de efectuarea unei analize financiare a pieţei de asigurări, ci doar în considerarea funcţiei deţinute.
Instanţa a considerat că aceleaşi prevederi ale Anexei 1 aplicate în cazul celorlalţi beneficiari se interpretează în mod diferit în cazul reclamantului, apreciind că se impune instituirea unei condiţii suplimentare ce ar fi prevăzută de normele în discuţie - analiza pieţei asigurărilor anterior acordării compensaţiilor financiare către reclamant. Or, în aceste condiţii, se constată o discrepanţă clară între drepturile de care beneficiază alţi membri ai Consiliului CSA şi reclamant, preşedinte al Consiliului CSA.
Modalitatea de aplicare diferită a aceloraşi norme de către instanţa de fond lipseşte de previzibilitate şi, implicit, de nesiguranţă, toate raporturile juridice născute în baza Anexei 1 la Regulament. O consecinţă directă a acestei încălcări a previzibilităţi şi nesiguranţei se manifestă în concret prin prejudicierea gravă a reclamantului atât cu privire la daunele materiale suferite, cât şi la imposibilitatea abstractă de a beneficia de un drept ce îi revenea în considerarea funcţiei deţinute.
3.2. Pârâta ASF a formulat recurs incident împotriva sentinţei, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa a respins în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prin încheierea din 21.09.2016, întrucât raporturilor dintre reclamant şi ASF li se aplică prevederile Legii nr. 554/2004 şi nu Codul muncii; Legea nr. 554/2004 instituie un termen special de prescripţie de 6 luni; refuzul ASF de a acorda compensaţiile financiare este calificat ca un refuz nejustificat în sensul acestei legi. Prin urmare, devine aplicabil termenul special de prescripţie de 6 luni prevăzut de această lege, care a început să curgă de la data cunoaşterii refuzului nejustificat, respectiv de la 30.04. 2013 şi s-a împlinit la 30.10 2013, în vreme ce acţiunea a fost formulată abia la data de 10.07 2014.
În raport cu disp. Legii nr. 32/2000, conţinutul mandatului membrilor CSA (atribuţiile consiliului) include esenţialmente atribuţii de drept public, mandatul membrilor CSA a încetat prin efectul legii, iar consecinţele încetării acestui mandat urmează acelaşi regim de drept public. Nu există niciun motiv pentru care încetarea mandatului şi consecinţele acestei încetări să urmeze alt regim juridic decât mandatul însuşi. Rezultă că raportul juridic invocat de reclamant este unul de drept administrativ. De altfel, şi CAB a confirmat că litigiul este unul de drept public. Deci nu se aplică prevederile din Codul muncii privitoare la prescripţia drepturilor salariale. Reclamantul nu a fost salariat al CSA, nu a încheiat nicicând vreun contract de muncă cu aceasta, ci raporturile sale (de drept public) s-au exercitat exclusiv în baza mandatului acordat de Parlament.
Refuzul de a-i recunoaşte pretenţiile a putut fi constatat de reclamant prin faptul că nu i-a fost plătită compensaţia pretinsă. Potrivit Deciziei 621, compensaţia ar fi trebuit plătită la data încetării mandatului, deci la 29.04. 2013, iar în data de 30.04.2013 reclamantul a putut constata refuzul ASF de plată a compensaţiei. Acest refuz este asimilat unui act administrativ individual, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar acţiunea s-a prescris la data de 30 octombrie 2013.
4. Apărările părţilor
4.1. Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului incident prin raportare la disp. art. 466 alin. (4) C. proc. civ., aplicabile şi pentru faza recursului potrivit art. 494 C. proc. civ.. Astfel, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost respinsă prin încheierea din 21.09.2016, iar pârâta nu a înţeles să atace cu recurs şi această încheiere.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului incident ca neîntemeiat.
Prin notele de şedinţă depuse la data de 4.06.2020, recurentul reclamant a invocat un motiv de casare de ordine publică, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., având în vedere că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.
A susţinut că, iniţial, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti care a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza la Curtea de Apel Bucureşti. La primul termen de judecată a invocat excepţia necompetenţei materiale, dar prin încheierea din 13.04.2016 Curtea de Apel Bucureşti a respins această excepţie.
Recurentul reclamant consideră că soluţia de respingere a excepţiei este dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a Tribunalului Bucureşti, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu poate fi interpretat ca fiind un raport juridic de drept public, nefiind vorba de un act de putere publică, ci de o obligaţie de plată a unor drepturi salariale care trebuie îndeplinită faţă de toţi cei cărora li se aplică Anexa 1 la Regulamentul de salarizare. În raport cu disp. art. 8 din Legea nr. 554/2004 nu este de conceput ca o cerere de chemare în judecată prin care se solicită drepturi de natură salarială să fie de competenţa unei instanţe de contencios administrativ, independent de existenţa unui act administrativ vătămător pentru petent.
4.2. Recurenta pârâtă ASF a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat, susţinând că Anexa 1 a fost adoptată în mod abuziv, chiar de către destinatarii acestei compensaţii, respectiv de membrii Consiliului CSA. Semnatarii au acţionat însă cu încălcarea limitelor mandatului lor, limite prevăzute în art. 4 alin. (30) din Legea nr. 32/2000. Raţiunea instituirii acestei prevederi a fost ca remuneraţia membrilor Consiliului CSA să nu fie inferioară sumelor încasate de conducătorii instituţiilor aflate sub supravegherea şi controlul CSA.
Jurisprudenţa confirmă că Anexa 1 a fost adoptată în mod abuziv, prin decizie definitivă (nr. 1206/9 aprilie 2015), Curtea de Apel Bucureşti a statuat că Anexa nr. 1 la Regulamentul de salarizare a fost adoptată în mod abuziv.
Chiar dacă temeiul cererii ar fi fost valabil, acesta instituie doar o vocaţie la compensaţia de încetare, iar nu un drept. În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de acordare a compensaţiei în persoana reclamantului, întrucât pe timpul mandatului acestuia piaţa asigurărilor era grav disfuncţională, fapt ce a condus la desfiinţarea CSA. Nu a existat o contribuţie adusă de reclamant la dezvoltarea pieţei de asigurări. Mandatul reclamantului a durat nu mai mult de 6 luni, din octombrie 2012 până în aprilie 2013.
Contrar criticilor reclamantului că nu ar fi fost administrate probe care să dovedească modul în care şi-a îndeplinit mandatul, arată că însuşi legiuitorul a constatat că sectorul pieţei de asigurări era grav disfuncţional şi, în plus, nici reclamantul nu a susţinut şi nu a solicitat administrarea oricăror probe care să ateste orice urmă de contribuţie la dezvoltarea acestei pieţe.
A mai arătat recurenta pârâtă că nu au existat acte emise de ASF care să ateste îndeplinirea condiţiilor în persoana reclamantului şi că în mod corect instanţa a reţinut că momentul relevant pentru analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Anexa 1 este încetarea mandatului, iar nu iniţierea sa.
Referitor la pretinsa încălcare a art. 16 din Constituţia României a precizat că principiul egalităţii în drepturi nu presupune uniformitate absolută, ci presupune că în cazul situaţiilor diferite (în care se pot afla anumiţi membri ai Consiliului CSA) se pot aplica soluţii diferite, dacă acestea sunt justificate de motive obiective, fără a fi considerate discriminatorii.
5. Răspunsul la întâmpinare
Recurenta pârâtă ASF a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului incident precizând că a indicat încheierea pe care a înţeles să o atace, atât prin referire la numărul ei, cât şi prin raportare la obiectul său. Încheierea atacată face corp comun cu sentinţa, recursul formulat împotriva sentinţei fiind socotit realizat şi împotriva încheierilor premergătoare care au stat la baza acesteia.
A mai susţinut că scopul avut în vedere de legiuitor la adoptarea disp. art. 486 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. este acela de a permite instanţei şi părţii adverse să cunoască obiectul dedus judecăţii. Oricum, nu subzistă nicio vătămare pentru recurentul reclamant din moment ce a putut cunoaşte şi a cunoscut în mod concret din analiza recursului incident faptul că motivele de casare privesc modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei, recurenta pârâtă ASF a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul reclamant, întrucât criticile nu se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cu privire la excepţia nulităţii recursului principal formulat de reclamant se reţine că este nefondată, întrucât criticile invocate de recurent pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care a fost invocat în mod expres în cererea de recurs.
1. Referitor la recursul principal declarat de reclamant, analizând sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, cu apărările din întâmpinare şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că este nefondat.
1.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Reclamantul A. a fost numit în funcţia de preşedinte al Consiliului CSA pentru un mandat de 5 ani, începând cu data de 23 octombrie 2012, prin Hotărârea Parlamentului României nr. 43/23.10.2012.
Prin O.U.G. nr. 93/2012 a fost înfiinţată Autoritatea de Supraveghere Financiară prin preluarea şi reorganizarea tuturor atribuţiilor şi prerogativelor C.N.V.M., C.S.A. şi C.S.S.P.P.. Potrivit art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012, A.S.F. îşi exercită prerogativele începând cu data încheierii protocolului de predare-preluare prevăzut de art. 22 alin. (1), dar nu mai târziu de 30 aprilie 2013. La aceeaşi dată, C.N.V.M., C.S.A. şi C.S.S.P.P. s-au desfiinţat, iar mandatele membrilor acestor autorităţi, respectiv ale membrilor conducerii acestora au încetat de drept.
În vederea punerii în executare a acestor dispoziţii legale, prin Hotărârea Parlamentului României nr. 45/2013 au fost numiţi membrii Consiliului ASF pentru o perioadă de 5 ani, începând cu 24 aprilie 2013, de la aceeaşi dată mandatul membrilor Consiliului fostei CSA încetând de drept. Astfel, mandatul reclamantului de preşedinte al Consiliului CSA a încetat de drept, înainte de termen, după numai 6 luni de la numirea în funcţie.
Instanţa de fond a respins acţiunea reţinând, în esenţă, că din interpretarea dispoziţiilor Anexei nr. 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA rezultă că se instituie doar o vocaţie la acordarea de compensaţii financiare pentru membrii Consiliului CSA care îşi încetează mandatul de membru, iar nu un drept născut automat în patrimoniul acestora. Acordarea compensaţiilor financiare reprezintă "o recunoaştere a contribuţiei acestora la dezvoltarea pieţei de asigurări", plata acestora fiind în mod evident condiţionată de îndeplinirea cerinţei existenţei unei dezvoltări a pieţei de asigurări, precum şi de aceea ca, la această dezvoltare, să fi contribuit membrii Consiliului CSA.
Curtea a constatat că în privinţa reclamantului nu sunt îndeplinite condiţiile de acordare a compensaţiilor, având în vedere că pe durata mandatului acestuia piaţa asigurărilor era grav disfuncţională, fapt ce a condus la desfiinţarea CSA. În acest sens a reţinut aspectele consemnate în Nota de fundamentare din preambulul O.U.G. nr. 93/2002.
În ceea ce priveşte practica anterioară de acordare a acestor drepturi, invocată de reclamant, Curtea a apreciat că este irelevantă, întrucât îndeplinirea condiţiilor instituite de Anexa nr. 1 la Regulament pentru acordarea compensaţiilor se analizează individual, pentru fiecare membru CSA.
Instanţa a mai reţinut că analiza îndeplinirii condiţiilor de acordare a compensaţiilor se face la încetarea mandatului şi nu la numirea în funcţie. Reclamantul afirmă că prin Decizia CSA 621 bis s-a prevăzut acordarea compensaţiei la încetarea mandatului său, însă această decizie nu face decât să reia prevederea de principiu din Anexa 1 la Regulamentul de salarizare, adică să prevadă vocaţia reclamantului la compensaţie, întrucât ar fi imposibil de analizat îndeplinirea condiţiilor impuse de Anexa 1 (contribuţia la dezvoltarea pieţei de asigurări) înainte de începerea exerciţiului mandatului.
În ceea ce priveşte invocarea de către recurentul reclamant a motivului de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., referitor la darea hotărârii cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii, Înalta Curte reţine că potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.
Rezultă cu claritate din aceste dispoziţii, pe de o parte, că este vorba despre posibilitatea şi nu despre obligativitatea invocării unor asemenea motive de recurs, iar, pe de altă parte, că această posibilitate aparţine exclusiv instanţei de judecată, nu şi părţilor. Aceasta întrucât legiuitorul a lăsat la latitudinea instanţei de judecată să stabilească dacă motivele de ordine publică identificate, uneori semnalate chiar de părţi, justifică sau nu soluţia casării hotărârii atacate.
Nu este lipsită de relevanţă nici împrejurarea că prin încheierea din 13.04.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de necompetenţă materială invocată de reclamant, pentru considerentele expuse în respectiva încheiere de şedinţă.
Reclamantul nu a înţeles să formuleze recurs şi împotriva acestei încheieri, în condiţiile în care art. 466 alin. (4) C. proc. civ. prevede că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Aceste dispoziţii se aplică şi în recurs, conform art. 494 C. proc. civ. care stabileşte că dispoziţiile de procedură privind judecată în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune. De altfel, acestea sunt prevederile legale avute în vedere chiar de recurentul reclamant atunci când a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului incident şi care îşi găsesc aplicabilitate şi în cazul neexercitării căii de atac împotriva încheierii de respingere a excepţiei necompetenţei materiale.
Recurentul reclamant a susţinut că soluţia de respingere a excepţiei este dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a Tribunalului Bucureşti, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată nu poate fi interpretat ca fiind un raport juridic de drept public, nefiind vorba de un act de putere publică, ci de o obligaţie de plată a unor drepturi salariale care trebuie îndeplinită faţă de toţi cei cărora li se aplică Anexa 1 la Regulamentul de salarizare.
Instanţa de control judiciar constată că aceste susţineri reprezintă de fapt critici aduse soluţiei de respingere a excepţiei în discuţie, dar în condiţiile în care reclamantul nu a exercitat calea de atac a recursului şi împotriva încheierii din 13.04.2016, prin care a fost respinsă excepţia, analizarea acestor critici nu poate fi făcută cu ocazia examinării motivului de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., din moment ce acesta nu poate fi invocat din oficiu de către parte, ci numai de instanţa de judecată căreia nu îi revine obligaţia de a invoca motive de recurs de ordine publică.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că nu poate fi reţinut, sentinţa fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.
Potrivit Anexei 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA, "Se aprobă acordarea de compensaţii financiare pentru membrii Consiliului CSA la încetarea mandatului acestora (...), ca o recunoaştere a contribuţiei acestora la dezvoltarea pieţei de asigurări".
În mod corect a apreciat prima instanţă că aceste prevederi nu reglementează un drept al membrilor Consiliului CSA la obţinerea respectivei compensaţii, ci o vocaţie, astfel că acordarea compensaţiei depinde de contribuţia pe care membrul Consiliului CSA a avut-o la dezvoltarea pieţei de asigurări. Aceasta înseamnă că se procedează la analizarea situaţiei fiecărui membru al Consiliului CSA, pentru a se stabili în ce măsură este îndreptăţit să obţină compensaţia, analiză care se realizează prin evaluarea contribuţiei la dezvoltarea pieţei de asigurări.
Rezultă aşadar că plata compensaţiei solicitate de reclamant este condiţionată de existenţa unei dezvoltări a pieţei de asigurări şi de contribuţia reclamantului la această dezvoltare.
Recurentul reclamant susţine că această condiţionare a dreptului este prevăzută de Anexa 1 la Regulamentul privind salarizarea personalului CSA numai pentru acordarea bonificaţiei de 12 salarii brute, nu şi pentru indemnizaţia compensatorie în caz de încetare a mandatului.
Susţinerea este nefondată, în Anexa 1 la Regulamentul de salarizare stabilindu-se că "Se aprobă acordarea de compensaţii financiare pentru membrii Consiliului CSA la încetarea mandatului acestora (...). Compensaţiile financiare se acordă, într-o singură tranşă, la încetarea mandatului pentru membrii Consiliului CSA (...), ca o recunoaştere a contribuţiei acestora la dezvoltarea pieţei de asigurări.
De asemenea, în funcţie de analiza şi rezultatele pieţei asigurărilor, la sfârşitul exerciţiului financiar, Consiliul CSA poate aproba pentru membrii Consiliului şi unii dintre salariaţi, care au contribuit la îmbunătăţirea pieţei de asigurări, o bonificaţie reprezentând echivalentul a doisprezece salarii brute pentru membrii Consiliului, respectiv echivalentul a unul până la opt salarii brute pentru unii dintre salariaţi."
Din aceste prevederi rezultă că nu numai pentru acordarea bonificaţiei reprezentând echivalentul a doisprezece salarii brute este necesară dovedirea contribuţiei membrului Consiliului CSA la îmbunătăţirea pieţei de asigurări, ci şi pentru acordarea compensaţiilor financiare membrilor Consiliului CSA, la încetarea mandatului acestora, este necesară dovedirea contribuţiei la dezvoltarea pieţei respective.
Din moment ce Anexa 1 reglementează acordarea de compensaţii financiare ca pe o recunoaştere a contribuţiei la dezvoltarea pieţei de asigurări, este irelevant faptul că nu face referire în mod expres la analiza şi rezultatele pieţei asigurărilor, referire care se regăseşte la stabilirea condiţiilor de acordare a bonificaţiei reprezentând echivalentul a doisprezece salarii brute. Lipsa menţiunii privind această analiză nu poate fundamenta opinia că nu sunt reglementate condiţiile reţinute de prima instanţă, câtă vreme emitentul regulamentului nu s-a limitat la menţionarea acordării compensaţiilor financiare, ci a prevăzut în mod expres că este stabilită acordarea lor ca o recunoaştere a contribuţiei la dezvoltarea pieţei de asigurări.
În mod corect se arată în considerentele sentinţei recurate că nu sunt îndeplinite în cauză cele două condiţii, respectiv: existenţa unei dezvoltări a pieţei de asigurări şi contribuţia reclamantului la această dezvoltare.
În acest sens, Înalta Curte apreciază relevante menţiunile din Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 93/2012, la care face trimitere şi instanţa de fond, potrivit cărora "Având în vedere disfuncţionalităţile constatate, mai ales în ultima perioadă, în activitatea desfăşurată în sectorul pieţei de capital şi cel al asigurărilor, este necesară adoptarea unor măsuri de ordin legislativ, care să asigure eficientizarea activităţii de supraveghere sectorială realizată în afara ariei de competenţă a băncii centrale. Luarea acestor măsuri în regim de urgenţă se impune în considerarea faptului că există riscul ca, în actuala conjunctură, în care se menţin tensiunile generate de criza economică, aceste disfuncţionalităţi să submineze, prin contaminare, încrederea populaţiei în serviciile oferite de întregul sistem financiar şi în modul în care se realizează supravegherea acestora."
Prin prisma acestor motive care au justificat adoptarea O.U.G. nr. 93/2012, nu se poate reţine că recurentul reclamant a avut în perioada celor 6 luni cât a fost membru al Consiliului ASF o contribuţie la dezvoltarea pieţei de asigurări.
Referitor la susţinerea că nu au fost administrate niciun fel de probe care să dovedească modul în care reclamantul şi-a îndeplinit mandatul sau modalitatea prin care a condus instituţia spre o tranziţie către noua organizare, Înalta Curte reţine că reclamantul a depus la dosar o cerere de probe, nefiind împiedicat să solicite probele pe care le considera utile şi concludente pentru a face dovada contribuţiei sale la dezvoltarea pieţei de asigurări. Asupra probelor solicitate de părţi instanţa s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă de la termenul din 11.01.2017.
În măsura în care aprecia că în mod greşit instanţa nu i-a încuviinţat acele probe care, în opinia sa, ar fi demonstrat contribuţia invocată, reclamantul avea posibilitatea să exercite calea de atac a recursului şi împotriva acestei încheieri.
Se constată că nu a înţeles să declare recurs şi împotriva acestei încheieri, iar critica cu caracter general conform căreia nu au fost administrate niciun fel de probe sub acest aspect nu poate fi reţinută.
Trebuie avută în vedere la reţinerea caracterului nefondat al recursului şi împrejurarea că din modul de reglementare a acordării compensaţiilor în discuţie rezultă că este vorba despre nişte sume de bani cu caracter excepţional, şi nu cu caracter obişnuit, cum sunt veniturile salariale, spre exemplu. Fiind vorba despre o dispoziţie cu caracter de excepţie, ea este de strictă interpretare, ceea ce nu permite aplicarea ei pe baza unei prezumţii, ci trebuie făcută dovada contribuţiei la dezvoltarea pieţei de asigurări, contribuţie de natură să justifice acordarea acesteia. În condiţiile în care nu a rezultat o asemenea contribuţie, dimpotrivă, adoptarea actului normativ care a desfiinţat CSA fiind determinată de disfuncţionalităţile constatate în activitatea desfăşurată în sectorul pieţei de capital şi cel al asigurărilor, nu îşi găsesc aplicare prevederile Anexei 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA, invocat ca temei de către recurentul reclamant.
Se mai arată în cererea de recurs că instanţa de fond nu a aplicat disp. art. 10 C. civ. raportat la Anexa 1 a Regulamentului amintit şi că în această anexă exprimarea este neîndoielnică în sensul în care membrilor Consiliului CSA li "se acordă" asemenea compensaţii şi nu li "se poate acorda".
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că folosirea sintagmei "se acordă" membrilor Consiliului CSA asemenea compensaţii şi nu a sintagmei "se poate acorda" nu este de natură să fundamenteze concluzia recurentului reclamant conform căreia are în patrimoniu un drept efectiv şi necondiţionat de creanţă şi nu o aşa zisă vocaţie de a beneficia de compensaţia de încetare, întrucât sintagma "se acordă" este însoţită de sintagma "ca o recunoaştere a contribuţiei acestora la dezvoltarea pieţei de asigurări. În măsura în care intenţia emitentului acestui regulament era aceea de a acorda compensaţiile financiare fără nicio condiţionare, formularea din Anexa 1 s-ar fi limitat la sintagma "se acordă" şi nu ar mai fi făcut nicio referire la acordarea compensaţiilor ca o recunoaştere a contribuţiei la dezvoltarea pieţei de asigurări.
Potrivit art. 10 C. civ., legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Susţinerea privind pretinsa încălcare a acestor dispoziţii ale C. civ. se întemeiază pe aprecierea eronată că Anexa 1 la regulament reglementează un drept - dreptul de a primi la încetarea mandatului compensaţii financiare constând în contravaloarea a 20 de salarii brute. Or, aşa cum s-a argumentat, nu este vorba despre un drept ci despre o vocaţie, astfel că această critică a recurentului reclamant este nefondată.
Mai învederează recurentul reclamant că dreptul de a beneficia de compensaţia financiară a fost confirmat de CSA prin Decizia nr. 621/23.10.2012 potrivit căreia compensaţia ar fi trebuit plătită la data încetării mandatului.
Argumentul nu poate fi reţinut în soluţionarea favorabilă a recursului deoarece, aşa cum în mod corect precizează instanţa de fond, decizia nu face decât să reia prevederea de principiu din Anexa 1 la Regulamentul de salarizare, adică să prevadă vocaţia reclamantului la compensaţie, întrucât ar fi imposibil de analizat îndeplinirea condiţiilor impuse de Anexa 1 la Regulament (contribuţia la dezvoltarea pieţei de asigurări) înainte de începerea exerciţiului mandatului.
Într-adevăr, nu se poate proceda la o evaluare a contribuţiei membrului Consiliului CSA la dezvoltarea pieţei de asigurări la momentul în care este numit în funcţie, o asemenea contribuţie fiind rezultatul desfăşurării activităţii în calitate de membru al Consiliului CSA.
Recurentul reclamant susţine că prin respingerea cererii sale de chemare în judecată se încalcă disp. art. 16 din Constituţia României privind egalitatea în drepturi, din moment ce ASF a achitat numeroase compensaţii financiare la încetarea contractului conform Anexei 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA şi în baza hotărârii de la pct. 11 adoptată de Consiliul ASF în şedinţa din 23.04.2013.
În privinţa acestor susţineri, Înalta Curte constată, pe de o parte, că în mod corect instanţa de fond a reţinut că hotărârea Consiliului CSA din 23 aprilie 2013 nu poate atesta îndeplinirea condiţiilor de acordare a compensaţiei, câtă vreme nu a fost adoptată în baza unei analize privind situaţia pieţei de asigurări şi eventuala contribuţie a reclamantului la dezvoltarea acesteia, această hotărâre nefăcând altceva decât să reitereze vocaţia la acordarea compensaţiilor, prin trimiterea la prevederile Regulamentului de salarizare.
Pe de altă parte, nu se poate considera că a fost încălcat principiul invocat de reclamant, de vreme ce pentru acordarea compensaţiilor este analizată pentru fiecare membru în parte îndeplinirea condiţiilor de acordare stabilite de Anexa 1 la regulament. Este de subliniat şi faptul că, potrivit relaţiilor comunicate de ASF la solicitarea instanţei de recurs, acordarea acestor compensaţii câtorva membri ai Consiliului ASF s-a făcut de către CSA şi nu de către ASF. Or, în cauză, este supus cenzurii instanţei de contencios administrativ pretinsul refuz nejustificat al ASF de acordare a compensaţiilor financiare.
Instanţa de fond a mai reţinut că prevederile Anexei nr. 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA au în vedere ipoteza tipică în care mandatul de membru CSA este exercitat în întregime pe durata de 5 ani, întrucât numai în această ipoteză, coroborată cu analiza activităţii desfăşurate pe timpul mandatului şi cu evoluţia pieţei de asigurări în această perioadă de timp, se poate ajunge la concluzia existenţei sau nu a unei contribuţii reale a unui membru CSA la dezvoltarea pieţei de asigurări, contribuţie care să îl îndreptăţească la acordarea compensaţiilor financiare prevăzute în Anexa nr. 1 la Regulamentul de salarizare al personalului CSA.
În privinţa acestui argument, Înalta Curte reţine că aceste prevederi nu fac nicio distincţie în funcţie de data încetării mandatului, înainte de termen sau la finalizarea acestuia, astfel că nu poate fi reţinut.
Cu toate acestea, prin raportare la celelalte argumente pe care se întemeiază soluţia de respingere a acţiunii, instanţa de control judiciar constată că menţionarea în sentinţa recurată a acestui considerent legat de exercitarea în întregime a mandatului pe durata de 5 ani nu este de natură să afecteze legalitatea sentinţei, celelate argumente fiind suficiente pentru respingerea demersului judiciar iniţiat de reclamant.
1.2. Referitor la recursul incident formulat de pârâta ASF, Înalta Curte reţine că acesta este inadmisibil, faţă de următoarele considerente:
Prin încheierea de şedinţă din data de 21.09.2016, instanţa de fond respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru considerentele cuprinse în respectiva încheiere de şedinţă.
Deşi pârâta consideră nelegală soluţia dată excepţiei, apreciind că este aplicabil termenul de prescripţie de 6 luni reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004, nu a înţeles să formuleze recurs împotriva acestei încheieri, ci doar împotriva sentinţei prin care a fost dată soluţia pe fondul cauzei.
Aşa cum s-a menţionat anterior, art. 466 alin. (4) C. proc. civ. prevede că împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Aceste dispoziţii se aplică şi în recurs, conform art. 494 C. proc. civ. care stabileşte că dispoziţiile de procedură privind judecată în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.
Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei pârâte conform căreia încheierea atacată face corp comun cu sentinţa, recursul formulat împotriva sentinţei fiind socotit realizat şi împotriva încheierilor premergătoare care au stat la baza acesteia. În acest sens, Înalta Curte are în vedere faptul că în actualul C. proc. civ. nu se mai regăseşte prevederea care era stipulată la art. 282 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., conform căruia apelul împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare.
În condiţiile în care recursul incident a fost declarat împotriva sentinţei prin care nu s-a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, analizarea criticilor aduse de pârâtă soluţiei de respingere a excepţiei nu este posibilă în lipsa atacării cu recurs şi a încheierii de şedinţă prin care excepţia a fost respinsă.
Susţine recurenta pârâtă că a indicat în cuprinsul cererii de recurs încheierea pe care a înţeles să o atace, atât prin referire la numărul ei, cât şi prin raportare la obiectul său. Aceste precizări nu duc însă la concluzia că încheierea formează obiect al cererii de recurs, din moment ce se menţionează în mod clar în cererea de recurs incident că se solicită instanţei "să admită recursul incident împotriva sentinţei civile nr. 1583 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 03 mai 2017 în dosarul cu nr. x/2014 şi, casând sentinţa pronunţată, să respingă acţiunea ca prescrisă".
Or, în eventualitatea casării sentinţei nu se poate dispune respingerea acţiunii ca prescrisă, câtă vreme nu prin sentinţă, ci prin încheierea din 21.09.2016 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Faţă de aceste argumente, se reţine inadmisibilitatea recursului incident.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1583 din 03 mai 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi va respinge ca inadmisibil recursul incident formulat de pârâta ASF.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului principal.
Respinge ca nefondat recursul principal formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1583 din 03 mai 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Respinge ca inadmisibil recursul incident formulat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 17 februarie 2021.