Şedinţa publică din data de 19 mai 2022
Asupra conflictului negativ de competenţă:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dîmboviţa, secţia I civilă sub nr. x/2021 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţe şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: recunoaşterea şi plata drepturilor salariale rezultate prin includerea unui spor de 25% în salariul de bază, deoarece ocupă o funcţie cu acces la informaţii clasificate; plata diferenţelor rezultate dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat şi cele primite efectiv, de la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 151 adoptat prin Legea nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI Ia Legea - cadru nr. x privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv de la 30.07.2020 şi până la recunoaşterea drepturilor de către pârât;plata sumelor actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi cu dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilităţii sumelor până la data plăţii efective a diferenţei drepturilor menţionate mai sus.
Prin sentinţa nr. 2672 din data de 13.10.2021 pronunţată de Tribunalul Dîmboviţa, secţia I civilă a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că prin acţiunea formulată, recclmantul având funcţia de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat obligarea părâţilor la recunoaşterea şi plata unor drepturi de natură salarială invocând o stare de discrimnare în cadrul familiei ocupaţionale.
Având în vedere că litigiul este unul de muncă, instanţa competentă teritorial a soluţiona cauza este tribunalul în a cărui circumscripţie se regăseşte locul de muncă al reclamantului.
În opinia instanţei, Tribunalul Dâmboviţa nu este competent teritorial prin raportare art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. întrucât reclamantul nu îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă ori apel, tribunal ori curte de apel, şi nici la parchetele aferente acestora.
Instanţa consideră că nu poate fi reţinută competenţa teritorială a Tribunalului Dâmboviţa nici în considerarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) C. proc. civ. întrucât acţiunea în cauză este formulată împotriva unor ordonatori de credite parchete şi nu a instanţelor care sunt competente să soluţioneze cauza.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti la data de 07.12.2021 sub acelaşi număr de dosar.
Verificând propria competenţă, Tribunalul Bucureşti a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale.
Prin sentinţa nr. 164 din 18.01.2022 Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza raporturilor de serviciu ce decurg din calitatea sa de procuror la această unitate de parchet, reclamantul solicitând recunoaşterea şi plata unor drepturi salariale.
Potrivit cărţii de identitate reclamantul are domiciliul legal în Municipiul Târgovişte, jud. Dâmboviţa.
În materie de competenţă teritorială, faţă de natura juridică a cauzei - litigiu de muncă - tribunalul a reţinut incidenţa prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, respectiv a prevederilor art. 269 din Codul muncii, din coroborarea cărora rezultă că reclamantul din cauza de faţă putea sesiza fie instanţa competentă teritorial în funcţie de domiciliul său, Tribunalul Dâmboviţa, fie instanţa competenţă teritorial în raport de situarea locului de muncă, Tribunalul Bucureşti.
Raportat la dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, instanţa a reţinut că sesizarea uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii, poate avea loc doar în situaţia în care în raport cu toate instanţele competente în mod alternativ se reţine incidenţa prevederilor art. 127 alin. (3) raportat la prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., inclusiv în ceea ce priveşte instanţa competentă în raport de domiciliul legal al reclamantului.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în baza dispoziţiilor art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Reclamantul, având calitatea de procuror, a învestit instanţa de la domiciliul său, respectiv Tribunalul Dâmboviţa, cu soluţionarea unui litigiu de muncă, locul de muncă al acestuia fiind situat pe raza teritorială a Municipiului Bucureşti.
Potrivit prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi ale art. 269 din Codul muncii, reclamantul putea sesiza, fie instanţa competentă teritorial în funcţie de domiciliul său, fie instanţa competenţă teritorial în raport de situarea locului de muncă.
Potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
Prin alegerea făcută în sensul sesizării Tribunalului Dâmboviţa ca instanţă competentă de la domiciliul acestuia, reclamantul a fixat în mod definitiv competenţa în favoarea acestei instanţe care este competentă teritorial să soluţioneze cauza.
Deoarece Tribunalul Dâmboviţa este instanţa competentă potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi art. 269 din Codul muncii, însă nu este instanţa pe lângă care funcţionează unitatea de parchet la care îşi desfăşoară activitatea reclamantul sau o instanţă inferioară acesteia, prevederile art. 127 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în prezenta cauză.
Întrucât competenţa de soluţionare a prezentei cauze se determină exclusiv în baza art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi art. 269 din Codul muncii, fiind o competenţă alternativă, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dîmboviţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dîmboviţa, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2022.