Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022
Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la 2 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, faţă de care au solicitat emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, o valoare de referinţă sectorială de 605,225, începând cu 31 ianuarie 2017 şi în continuare şi o valoare de referinţă sectorială de 605,225 începând cu 21 februarie 2017 şi în continuare.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 8 şi art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004 şi ale Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia tardivităţii cererii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministrului Justiţiei.
La termenul de la 1 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale pe care a admis-o prin sentinţa civilă nr. 152 din 1 februarie 2022 şi a declinat competenţa materială şi teritorială de soluţionare în favoarea Tribunalului Dâmboviţa - conflicte de muncă şi asigurări sociale.
În esenţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a reţinut că reclamantele A. şi B. au calitatea de judecătoare în cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, iar cererea de chemare în judecată introdusă are ca obiect obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, solicitându-se analiza legalităţii şi temeiniciei refuzului administrativ al pârâtului Ministrul Justiţiei de a pune în executare hotărârile judecătoreşti pronunţate şi emiterea ordinelor de salarizare pentru reclamantele A. şi B., prin care drepturile salariale ale acestora să fie stabilite în conformitate cu dispozitivul respectivelor hotărâri judecătoreşti.
A mai reţinut că refuzul administrativ al pârâtului Ministrul Justiţiei de a pune în executare hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în litigii de dreptul muncii, prin emiterea ordinelor de salarizare aferente în conformitate cu dispozitivul acestor hotărâri judecătoreşti, nu reprezintă un act administrativ asimilat în accepţiunea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci produce efecte juridice în sfera raporturilor de dreptul muncii. Astfel, curtea a apreciat că instanţa competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată se determină prin raportare la prevederile art. 266 şi art. 269 Codul muncii coroborate cu art. 95 pct. 1 C. proc. civ. şi la dispoziţiile art. 201 şi 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei revenind tribunalului în a cărui circumscripţie îşi au domiciliul sau locul de muncă reclamantele, respectiv Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Faţă de faptul că reclamantele A. şi B. au calitatea de judecătoare în cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I Penală, iar cererea de chemare în judecată este de competenţa Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin raportare la prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că instanţa competentă din punct de vedere material şi teritorial să soluţioneze cauza este orice tribunal aflat în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu Curtea de Apel Bucureşti, în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea reclamantele, Tribunalul Dâmboviţa îndeplinind exigenţele textului de lege menţionat anterior.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă sub nr. x/2022.
La termenul de la 29 iunie 2022, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă materială, pe care a admis-o prin sentinţa civilă nr. 1387 din aceeaşi dată, a declinat cauza în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.
În esenţă, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unor ordine de salarizare luând în considerare un coeficient de multiplicare de 19.00 şi o valoare de referinţă sectorială de 605,225 şi că nu se solicită drepturile salariale efective, corespunzătoare acestora.
Instanţa a apreciat că cererea de chemare în judecată reprezintă o plângere formulată conform art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei 5 la Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi că aceste dispoziţii au caracter special faţă de art. 127 C. proc. civ., competenţa de soluţionare aparţinând Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că instanţele învestite, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre aceste instanţe este competentă să soluţioneze cauza.
Nici una din instanţele aflate în conflict nu se consideră competentă, din punct de vedere material, să judece cererea cu care a fost sesizată.
Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.
Pentru a stabili competenţa materială de soluţionare a cauzei, Înalta Curte reţine că instanţele au fost învestite cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unor ordine de salarizare conform prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 ca urmare a sentinţelor civile pronunţate în această materie, respectiv reîncadrarea prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000, date fiind atribuţiile pârâtului de ordonator de credite.
Având în vedere obiectul cauzei, astfel cum a fost stabilit de reclamante, Înalta Curte reţine că acţiunea cu care a fost sesizată Curtea de Apel Bucureşti nu este o acţiune prin care se solicită plata unor drepturi de natură salarială. De altfel, reclamantele au chemat în judecată Ministerul Justiţiei în calitate de ordonator de credite şi nu au extins cadrul procesual pasiv şi faţă de Tribunalul Bucureşti, instanţa unde acestea îşi desfăşoară activitatea.
Conform dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pe care reclamantele au indicat-o ca temei al cererii de chemare în judecată, actul prin care ordonatorul de credite stabileşte drepturile salariale este un act administrativ, ce poate fi contestat la organele de conducere ale instituţiilor indicate la art. 7 din Anexa V la lege, iar plângerea împotriva hotărârilor acestor organe este de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
În acelaşi sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 9/2017, din considerentele acestei decizii rezultând că în situaţiile prevăzute de anexele legilor-cadru de salarizare pe familii ocupaţionale există şi prevederi speciale pentru personalul salarizat în baza acestor anexe, iar în cazul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "justiţie", "legea instituie o procedură specială în faţa ordonatorului de credite, urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ."
Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2022.