Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, la data de 06.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, a chemat în judecată pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Constanţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea actului administrativ fiscal al pârâtei O.R.A. Constanţa având nr. x/23.05.2017, prin care a refuzat să dispună ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 23.05.2016, şi, în consecinţă:
(i) în principal, să se constate că în conformitate cu art. 213 alin. (7) şi art. 214 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cel mai târziu la data de 23.11.2016, au încetat măsurile asigurătorii dispuse de pârâta D.R.A. Constanţa prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii şi să se dispună radierea înregistrării acestor măsuri asigurătorii (sechestre mobiliare) din registrul de publicitate mobiliară (A.E.G.R.M.);
(ii) în subsidiar, să se constate că în conformitate cu art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cel mai târziu la data de 23.11.2016, au încetat măsurile asigurătorii dispuse de pârâta D.R.A. Constanţa prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii şi să obligaţi pârâta D.R.A. Constanţa să emită, în termen de cel mult 10 zile, o decizie de ridicare a masurilor asigurătorii ce au fost dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, (iii) să se dispună obligarea pârâtei la plata daunelor materiale în cuantum provizoriu de 54.116,70 RON pentru continuarea menţinerii măsurii sechestrului asigurător fiscal şi după data de 23.11.2016 şi până la zi (data introducerii acţiunii) cu privire la mijloacele fixe ale reclamantei A.G.P. în valoare de 1.745.725,30 RON, în condiţiile în care nu s-a emis nici un titlu de creanţă fiscală împotriva A.G.P., prejudiciu determinat prin aplicarea unui procent de 0,01% pe zi de întârziere (similar valorii penalităţii de întârziere prevăzută de Codul de procedură fiscală) la valoarea bunurilor sechestrate, respectiv 1.745.725 RON ce a fost înmulţit cu 310 zile de întârziere sau, alternativ, (b) de daune materiale în cuantum provizoriu egal cu valoarea dobânzii penalizatoare acumulate de societate in relaţia acesteia cu banca creditoare (B. S.A. - la o rata contractuală de 20%/an pentru un credit total, scadent anticipat, in valoare de 2,36 milioane RON) începând de la data de 23.11.2016 şi pana la zi, respectiv 390.000 RON, derivate din faptul că neridicarea sechestrului asigurător în termenul legal a condus la imposibilitatea transformării în numerar, pentru plata datoriilor proprii ale societăţii, prin vânzare, a activelor fixe sechestrate si a condus la blocajul definitiv al acesteia şi la imposibilitatea restituirii către bănci a creditelor pe care acestea le-au declarat scadente anticipat (pentru că au aflat de instituirea sechestrelor fiscale).
(iv) cu cheltuieli de judecată.
2. Încheierea din data de 05 iulie 2019 şi hotărârea primei instanţe
Prin încheierea din data de 05 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., societate în insolvenţă, aflată în administrarea judiciară a C.I.P.I. C., privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă Constanţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Constanţa, ca inadmisibilă. Totodată, a fost respinsă proba cu expertiza solicitată de reclamantă, apreciindu-se că nu este utilă pentru soluţionarea cauzei.
Prin sentinţa nr. 286 din data de 31 iulie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., societate în insolvenţă, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Antifraudă, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală Constanţa. A constatat încetarea măsurilor asigurătorii începând cu data de 23.11.2016 şi a respins în rest cererea ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
3.1. Împotriva încheierii de şedinţă din data de 05 iulie 2019 şi a sentinţei nr. 286 din data de 31 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a exercitat recurs reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar C.I.P.I. C., criticându-le pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.
Motivele de casare invocate sunt următoarele:
- prin hotărârile date, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.);
- hotărârile nu cuprind motivele pe care se întemeiază cuprind motive contradictorii şi străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.)
- hotărârile au fost date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.)
Pentru a pronunţa sentinţa recurată, prima instanţa a reţinut, cu privire la capătul de cerere privind anularea refuzului ridicării măsurii asigurătorii:
"În considerarea celor statuate în mod obligatoriu de instanţa constituţională, Curtea apreciază ca nu se mai impune analiza îndeplinirii cerinţelor prevăzute de prevederile legale antereferite, reţinând că refuzul pârâtei de a da curs solicitării reclamantei în sensul ridicării masurilor asigurătorii instituite prin Decizia nr. x/23.05.2016, rămâne fără suport legal, din moment ce prevederile art. 218 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, au fost declarate neconstituţionale."
Prima instanţă a ajuns la aceasta concluzie ca urmare a faptului că, în cursul judecăţii, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 581/2019, publicata în Monitorul Oficial al Romîniei în data de 21.01.2020 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în redactarea anterioară modificării prin O.G. nr. 30/2017.
Astfel, instanţa de fond a făcut doar aplicarea prevederilor art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală în forma acestora în vigoare la data instituirii sechestrului şi la cea a împlinirii termenului de 6 luni, prevederi care stabileau ca "în situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis si comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. (...) Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz (...)"
În sentinţa recurată instanţa a concluzionat că nu ar exista fapta ilicită care să facă posibilă atragerea răspunderii delictuale a organului fiscal indicând ca o astfel de concluzie ar fi fost extrasa din dovezile depuse de reclamanta - "reclamanta a depus dovezi privind sesizarea organelor penale în ceea ce priveşte tranzacţiile comerciale derulate de către societatea reclamanta cu alte societăţi, privind sesizarea organelor penale in ceea ce priveşte tranzacţiile comerciale derulate de către societatea reclamanta cu alte societăţi (...), însă, nu reclamanta a depus dovezile de care aminteşte prima instanţă (înscrisuri), ci pârâta (la solicitarea instanţei-a se vedea încheierea din 29.06.2018), iar din analiza lor reiese tocmai contrariul celor reţinute de către prima instanţa şi anume că nu s-a făcut nicio sesizare penala a D11COT cu privire la reclamanta si/sau la procesul-verbal de constatare întocmit de organul fiscal prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 74/2013 (document care nu reprezintă titlu de creanţa si nici act administrativ fiscal), fără sa fi fost iniţiata urmărirea penala.
Aşadar, cu toate ca în privinţa capătului de cerere cu privire la nelegalitatea refuzului ridicării măsurii sechestrului asiguratoriu şi menţinerii acestuia, prima instanţa a ţinut să precizeze ca "nu se mai impune analiza îndeplinirii cerinţelor prevăzute de prevederile legale" (fiind vorba de prevederile art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală), în privinţa verificării existenţei faptei ilicite prevederile art. 213 alin. (8) Codul de procedură fiscală au fost valorificate de către prima instanţa, in mod izolat, cu ignorarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus nelegalitatea sechestrului, considerându-se, contrar chiar probelor administrate, că dacă nu ar fi fost neconstituţionale, ele ar fi fost corect aplicate de către organul fiscal. Procedând astfel, apreciază că prima instanţă a motivat contradictoriu concluzia sa cu privire la inexistenţa faptei ilicite şi a ignorat să valorifice concluziile din hotărârile judecătoreşti care au constatat nelegalitatea instituirii sechestrului asiguratoriu.
Apreciază că, respingerea încuviinţării probei cu expertiza pentru dovedirea unuia din elementele atragerii răspunderii civile delictuale a organului fiscal, prejudiciul, ca inutilă, în condiţiile în care proba este una admisibilă, nu poate fi obiectiv justificată, o astfel de abordare fiind de natura să aducă o atingere gravă dreptului reclamantei la un proces echitabil, drept consacrat atât de art. 6 alin. (1) C. proc. civ., cat si art. 6.1. din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.
Consideră că, în conturarea existenţei prejudiciului instanţa a ignorat aplicarea la situaţia de fapt a prevederilor art. 1349 alin (1) sin (2) C. civ. care prevăd ca "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea (...) le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane" şi că "cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral."
În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, aart. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
3.2. Recursul pârâtei Direcţia generală Regională Antifraudă Fiscală, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a vizat sentinţa nr. 286 din data de 31 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, şi a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ.. În dezvoltarea acestuia, pârâta a susţinut că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material şi aplicarea greşită a legii, în sensul că instanţa a dat o interpretare greşită acestor norme, faptele fiind reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.
În fapt, în perioada 24.03.2016 - 24.05.2016, inspectorii antifraudă din cadrul DRA 2 Constanţa au efectuat un control curent la societatea A. S.R.L., CUI x, având ca obiectiv verificarea realităţii şi legalităţii tranzacţiilor comerciale desfăşurate în perioada 2011 - aprilie 2015 de societatea A. S.R.L., în calitate de beneficiar cu societatea D. S.R.L. (fosta E. SRL) în calitate de furnizor. în timpul controlului, societatea a fost reprezentată de F. în calitate asociat şi administrator care a pus la dispoziţia organelor de control documentele financiar-contabile aferente relaţiilor comerciale menţionate anterior.
Urmare verificărilor efectuate la societatea E., inspectorii antifraudă din cadrul DRA 2 Constanţa au constatat faptul că această societate a înregistrat în evidenţa financiar - contabilă facturi reprezentând achiziţii de bunuri şi servicii de la societăţi care nu figurează la sediul social declarat, nu au salariaţi, nu figurează cu bunuri mobile, având un comportament fiscal inadecvat. Societăţile au fost înfiinţate pentru a crea circuite comerciale fictive, folosite ca emitente de facturi de către E., societate având comportament de "tip conductă". Bunurile achiziţionate în mod fictiv de către E. au fost o parte refacturate către societatea A. S.R.L., motiv pentru care s-a procedat la extinderea verificărilor la societatea A. S.R.L. în calitate de beneficiar al bunurilor facturate de către societatea E..
Echipa de control a calculat un prejudiciu în sarcina A. S.R.L. în sumă totală de 1.170.914 RON, din care impozit pe profit în sumă de 491.365 RON şi TVA în suma de 679.549 RON. Astfel, a fost emisa Decizia de masuri asigurătorii nr. AFCT 12913/23.05.2016.
În primul rând cererea reclamantei, contrar celor reţinute de instanţa de fond, este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Răspunsul adresei Direcţiei Antifraudă 2 Constanţa înregistrat sub nr. A . . . . . . . . . .FCT 11648/23.05.2017 conţinea refuzul ridicării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, deoarece sunt incidente prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală republicat, aceasta nu este un act administrativ fiscal care să poată fi contestat în instanţă.
Conform art. 6 alin. (1) din legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală republicat "organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competentelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege şi să adopte soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii. (...) în situaţia în care organul fiscal constată că există diferenţe între starea de fapt fiscală a contribuabilului/plătitorului şi informaţiile avute în vedere la emiterea unei opinii scrise sau a unui act administrativ fiscal la acelaşi contribuabil/plătitor, organul fiscal are dreptul să consemneze constatările în conformitate cu situaţia fiscală reală şi cu legislaţia fiscală şi are obligaţia să menţioneze în scris motivele pentru care nu ia în considerare opinia prealabilă". Astfel, conform prevederilor legale enunţate, inspectorii antifraudă au analizat documentele financiar-contabile puse la dispoziţie de s administratorul societăţii, ţinând cont de comportamentul inadecvat al societăţii E.. Constatările efectuate de inspectorii antifraudă s-au făcut în baza documentelor financiar-contabile furnizate de administratorul societăţii F..
Critică hotărârea şi din prisma datei de la care a constatat încetarea masurilor asigurătorii - 23.11.2016 - ajungând la aceasta concluzie din perspectiva Deciziei CCR nr. 581/2019 prin care a fost admisa excepţia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. .207/2015 privind Codul de procedură fiscală.
Învederează instanţei de control faptul că, urmare a declarării neconstitutionalitatii prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală la data de 09.03.2020 a fost emisa si înaintata către organul fiscal competent, adresa A-FCT 3676/09.03.2020, in vederea luării masurilor legale ce se impun, însoţita de Decizia de ridicare a masurilor asigurătorii nr. A-FCT 3675/09.03.2020 cu privire la masurile asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/23.05.2016.
Astfel, în baza Deciziei CCR nr. 581/2019, au fost ridicate masurile asigurătorii, masuri care, pana la aceasta decizie de neconstitutionalitate se aflau sub incidenţa prevederilor art. 213 alin. (8). Acest aspect este reţinut si de instanţa de fond:
"Curtea constata ca la momentul emiterii refuzului de ridicare a masurilor Qjsiguratorii, respectiv in data de 23.05.2017, prevederile art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală erau in vigoare, iar in dovedirea indeplinirii cerinţelor instituite de aceste prevederi, reclamanta a depus dovezi privind sesizarea organelor penale in ceea ce priveşte tranzacţiile comerciale derulate de către societatea reclamanta cu alte societăţi, tranzacţii ce conduceau la concluzia desfăşurării unor activităţi specifice evaziunii fiscale."
Aşadar, deşi se retine faptul ca, pana ia apariţia Deciziei CCR nr. 581/2019 masurile asigurătorii erau sub incidenţa dispoziţiilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, instanţa de fond constata faptul ca acestea sunt încetate din 23.11.2016.
Consideră nelegală aceasta soluţie.
Consideră că, data de la care se putea statua că au încetat masurile asigurătorii trebuie raportată la Decizia CCR nr. 581/2019 şi nu la cele 6 luni, cum greşit s-a pronunţat instanţa de fond.
În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 486, art. 487, art. 488 pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată de către recurenta-reclamantă A. S.R.L., în insolvenţă, în administrarea judiciară a C.I.P.I. C., prin administrator special G., s-a susţinut că recurenta pârâtă nu a indicat în concret criticile care se subsumează motivelor de nelegalitate invocate, reluând apărările din faţa instanţei de fond şi situaţia de fapt, aspecte circumscrise invocării excepţiei nulităţii recursului. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat şi admiterea propriului recurs.
La termenul de dezbateri din 24 februarie 2022 Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului pârâtei, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare, apreciind că din dezvoltarea motivelor recursului formulat de organul fiscal rezultă critici care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând sentinţa şi încheierea recurate prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la recursul formulat de recurenta pârâtă Direcţia Generală Regională Antifraudă Fiscală, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei nr. 286 din 31 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Recurenta pârâtă şi-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Înalta Curte constată că, deşi la nivel formal, recurenta pârâtă a invocat motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestor motive de casare, pentru ca instanţa de control judiciar să poată face o cenzură a acestora.
Cu privire la criticile întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Recurenta pârâtă a susţinut în esenţă că, "cererea reclamantei, contrar celor reţinute de instanţa de fond, este inadmisibilă, întrucât răspunsul adresei Direcţiei Antifraudă 2 Constanţa înregistrat sub nr. A . . . . . . . . . .FCT 11648/23.05.2017 conţinea refuzul ridicării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, deoarece sunt incidente prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală republicat, aceasta nu este un act administrativ fiscal care să poată fi contestat în instanţă". Recurenta a mai criticat sentinţa recurată şi "din prisma datei de la care a constatat încetarea masurilor asigurătorii - 23.11.2016 - ajungând la aceasta concluzie din perspectiva Deciziei CCR nr. 581/2019 prin care a fost admisa excepţia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. .207/2015 privind Codul de procedura fiscala" Consideră recurenta că, "data de la care se putea statua că, au încetat măsurile asigurătorii trebuie raportată la Decizia CCR nr. 581/2019 şi nu la 6 luni, cum greşit s-a pronunţat instanţa de fond" .
Înalta Curte constată netemeinicia criticilor invocate de recurentă, urmând a fi respinse, avându-se în vedere următoarele considerente:
Prin prezentul litigiu este supus controlului judiciar refuzul de ridicare a sechestrului judiciar solicitat de intimata reclamantă în temeiul art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală în forma acestei prevederi în vigoare la data solicitării ridicării respectivului sechestru, dar şi la cea a împlinirii termenului de 6 luni de la instituire fără să fi fost emis intimatei reclamante vreun titlu de creanţă.
Prevederile art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală stabileau urmatoarele: "în situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis si comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. (...) Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz (...)"
În recursul formulat de recurenta Direcţia Generală Regională Antifraudă Fiscală, prin ANAF, aceasta susţine că, "răspunsul adresei DRA Constanţa înregistrat sub nr. x/23.05.2017 conţinea refuzul ridicării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, deoarece sunt incidente prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală republicat, acesta nu este un act administrativ fiscal care să poată fi contestat în instanţă".
Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei în sensul că, un refuz nejustificat al structurilor sale, nu poate fi supus vreunui control judiciar, pentru că, nu s-ar încadra în categoria unui act administrativ fiscal, în sensul art. 1 pct. 1 şi art. 146 alin. (1) şi (2) Codul de procedură fiscală, întrucât în această modalitate, contribunabilului i-ar fi refuzat dreptul de acces la o instanţă, aspect ce constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) C. proc. civ., cât şi de art. 6 pct. 1 din CEDO.
Aşa fiind, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ este condiţionată fie de existenţa unui act administrativ tipic sau asimilat - refuzul nejustificat de a rezolva o cerere - fie de situaţia nesoluţionării în termenul legal al unei cereri, şi prin urmare acţiunea este admisibilă deoarece are ca obiect un act administrativ asimilat.
Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei pârâte, în sensul că, menţinerea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile ar fi fost legală până la "apariţia Deciziei CCR 581/2019".
Înalta Curte reţine că, anterior, în cadrul altui litigiu, intimata reclamantă reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la 23.05.2016 de către Direcţia Regională Antifraudă CONSTANŢA şi suspendarea executării silite demarate de pârât până la soluţionarea cauzei, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 Prima instanţă, prin sentinţa nr. 2690 din 28 iunie 2017 a admis cererea dedusă judecăţii, a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii emisă la 23.05.2016 de pârâta DRAF Constanţa. Această sentinţă civilă a rămas definitivă prin decizia nr. 5958 din 27 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, în care ÎCCJ a statuat cu putere de lucru judecat că, "relevante sunt şi dispoziţiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală potrivit cărora:
"În situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia".
Or, în cazul de faţă, recurenta-pârâtă nu a depus niciun act din care să rezulte că titlul de creanţă a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii de către Direcţia Regională Antifraudă Constanţa prin Decizia nr. A FCT 12913 emisă la 23.05.2016, aspect în raport de care, chiar dacă s-ar fi menţinut măsura sechestrului asigurător de prima instanţă, acesta ar fi încetat în lipsa emiterii titlului de creanţă".
Aşadar, faptul ca decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost anulată înseamnă nu doar că, instituirea măsurilor asigurătorii a fost nelegală, ci chiar şi menţinerea sa pe durata de la punerea în executare a respectivelor măsuri în 24.05.2016 şi până la data de 23.11.2016.
Prin urmare, aspectele invocate de recurenta pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.
Cu privire la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.P.I. C., împotriva sentinţei nr. 286 din 31 iulie 2020 şi a încheierii din data de 05 iulie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Recurenta reclamantă şi-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Cu privire la criticile recurentei referitoare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sunt întemeiate, urmând a fi admise, avându-se în vedere următoarele aspecte:
Prin încheierea din data de din 05.07.2019, instanţa de fond a respins proba cu expertiza contabilă ca neutilă soluţionării cauzei
Prin sentinţa civilă nr. 286 din data de 31 iulie 2020, instanţa a admis în parte acţiunea şi a constatat încetate măsurile asigurătorii dispuse prin Decizia nr. A FCT 12913/23.05.2017, începând cu data de 23.11.2016.
Instanţa a reţinut în principal faptul că se impune admiterea în parte a acţiunii, respectiv în ceea ce priveşte solicitarea de a se constata încetate măsurile asigurătorii începând cu data de 23.11.2016, fiind incidente în cauză dispoziţiile Deciziei CCR nr. 581/2019 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală.
În ceea ce priveşte petitul trei al acţiunii, instanţa a considerat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât pe de-o parte recurenta reclamantă nu a demonstrat existenta prejudiciului şi pe de alta parte, în ceea ce priveşte existenta faptei ilicite, aceasta nu a fost dovedită în cauză întrucât la momentul emiterii refuzului de ridicare a măsurilor asigurătorii de către pârâtă, prevederile art. 213 pct. 8 din CPF erau în vigoare, cât si faptul că s-au depus dovezi privind sesizarea organelor de urmărire penală.
Aşadar, în cauză, chiar instanţa de fond a reţinut în mod legal că, refuzul pârâtei de ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia emisă la data de 23.05.2016 este unul abuziv şi lipsit de suport legal, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, pârâta neemiţând un titlu de creanţă pe care să-l comunice recurentei reclamante în termen de 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii.
Existenţa sau nu a faptei culpabile trebuie apreciată la momentul la care pârâta a refuzat să dea curs solicitării de ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse prin Deciziei de Instituire a măsurilor asigurătorii din data de 23.05.2016.
Înalta Curte reţine că, prin încheierea recurată din 05.07.2019, instanţa de fond a respins proba cu expertiza financiar-contabilă ca nefiind utilă soluţionării cauzei.
Prin respingerea ca neutilă a probei, prima instanţa a stabilit că, nu este necesară expertiza judiciară, însă prin sentinţa recurată a apreciat ca prejudiciul pretins de către reclamantă este nedovedit, neindicând în niciun fel care ar fi fost mijloacele de probă prin care, în împrejurările specifice cauzei, s-ar fi putut proba prejudiciul pretins de către recurenta reclamantă, cu atât mai mult cu cât refuzul de ridicare a măsurii este nelegal, iar decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din data de 23.05.2016 a fost anulata de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ si fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2690/28.06.2017, dosar nr. x/2016, definitivă prin respingerea recursului ANAF-DRAF, prin decizia ÎCCJ-SCAF nr. 5958/27.11.2019.
Aşadar, refuzul de ridicare a măsurii sechestrului pentru o perioada atât de mare de timp nu mai era justificată din dublă perspectivă, atât din cea a trecerii timpului - 6 luni de la instituirea sa, în lipsa emiterii unui titlu de creanţă-, cât şi din cea a nelegalităţii dispunerii sechestrului fiscal, potrivit celor stabilite cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 2690/28.06.2017, dosar x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia ÎCCJ nr. 5958/27.11.2019.
Astfel, în raport de cele reţinute anterior, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a fi lămurite toate aspectele esenţiale ale cauzei, fiind astfel încălcate prevederile art. 22 alin. (2) din noul C. proc. civ. potrivit cărora "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale", reprezentând o încălcare a dreptului la un proces echitabil a cărei remediere se poate dispune prin casarea sentinţei, corespunzător părţii recurate, cu trimiterea acesteia spre rejudecare în scopul administrării tuturor probelor necesare, inclusiv a expertizei financiar contabile solicitată de recurenta reclamantă, pentru dovedirea prejudiciului şi a întinderii sale.
Prin urmare, aspectele invocate de recurenta pârâtă prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.
6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională Antifraudă Fiscală, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca nefondat.
Va admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.P.I. C..
Va casa în parte încheierea şi sentinţa recurate şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea cererii de despăgubiri.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii din încheiere şi din sentinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională Antifraudă Fiscală, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva sentinţei nr. 286 din 31 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.
Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C.I.P.I. C., împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierii din data de 05 iulie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.
Casează în parte încheierea şi sentinţa recurate şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea cererii de despăgubiri.
Menţine celelalte dispoziţii din încheiere şi din sentinţă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 24 februarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.