Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin legi speciale. Consiliul Concurenţei. Notar public. Participarea la ședința Camerei Notarilor Publici județene la care au fost stabilite onorarii minimale. Faptă anticoncurențială prin obiect. Consecințe. Sarcina probei.
Legea nr. 21/1996, art. 5
Raportat la jurisprudența în materie de concurență ca Curţii de Justiție a Uniunii Europene, nu este necesar să se examineze efectele unui acord sau practici în cazul în care obiectul anticoncurenţial al acestuia este dovedit.
Stabilirea unor onorarii minimale fac dovada practicii concertate anticoncurenţiale.
În cazul încălcărilor prin obiect este lipsit de relevanță împrejurarea că fapta nu a fost săvârșită cu intenția denaturării concurenței, atâta vreme cât persoana nu a dovedit distanţarea publică față de practica anticoncurențială.
ÎCCJ, SCAF - Decizia nr. 1648 din 21 martie 2022
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cererii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII a Contencios Administrativ şi Fiscal, la data de 23.05.2018, sub nr.4250/2/2018, N.A în nume personal şi în calitate de titular al Biroului Individual Notarial „N.A.”, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, a solicitat: anularea parţială a Deciziei nr. 76/20.12. 2017 în ceea ce priveşte art.1,3,4 şi art.5, poziţia 59 din Decizie, cu privire la notarul public N.A; anularea parţială a Raportului privind investigaţia, încheiat la 13.11.2017 privind constatarea şi propunerile referitoare la notarul public N.A; anularea sancţiunilor aplicate notarului public N. A, respectiv amenda aplicată şi măsurile corective; în subsidiar, reducerea amenzii aplicate la nivelul de 0,5%; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
I.2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 5347 din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul N.A în nume personal şi în calitate de titular al Biroului Individual Notarial, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.
I.3. Calea de atac exercitată
Împotriva Sentinţei civile nr. 5347 din 13 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel București – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal a declarat recurs reclamantul N.A, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct. 6 Cod procedură civilă.
În motivare, recurentul a invocat următoarele:
1.Instanţa nu s-a pronunțat asupra excepţiei de necompetență funcţională a autorităţii Consiliului Concurenţei peste autoritatea notarului public.
Susține recurentul că autorităţile statului sunt egale, se informează asupra neregularităţilor sș nu se sancţionează direct si reciproc prin puterile conferite, ci numai prin intermediul instanţei de judecată.
2.Recurentul invocă existența unei contradicții între constatările instanţei de fond referitoare la situaţia de fapt reţinută în decizia contestată şi probatoriul administrat ar fi (criticile 1-15 şi 23 din cererea de recurs), respectiv:
- Susținerea că la data de 08.072010, a avut loc una dintre întâlnirile („şedinţa") notarilor publici membri ai CNPSV, în urma căreia s-au stabilit onorariile minimale ce urmau a fi practicate la nivelele judeţelor Suceava şi Botoşani este contradictorie unui certificat al Camerei Notarilor Suceava din care rezultă că notarii nu „s-au întâlnit în şedinţă", ci au participat convocaţi la Adunarea Generală a Camerei Notarilor Publici Suceava, iar în urma acestei adunări publice nu s-au stabilit onorarii ce urmau a fi practicate. Arată recurentul că singura cale de a demonstra neveridicitatea celor constatate prin actul de autoritate al Adunării Notarilor Suceava era fie înscrierea în fals fie contestarea actului în temeiul Legii 35/1991, iar nu considerarea părerilor unor notari sau chiar ale altor autorităţi. Mai mult, chiar dacă la adunarea respectivă s-ar fi stabilit onorarii minimale, nicăieri în această constatare nu rezultă că acest fapt al stabilirii de onorarii minimale ar fi fost în contra onorariilor minimale prevăzute de Lege, această „stabilire" fiind des întâlnită în adunările publice, chiar dacă sunt superflue din moment ce există şi reglementarea legală în acest sens.
Recurentul arată că o serie de susțineri din cuprinsul sentinței sunt contradictorii şi străine de natura cauzei, după cum urmează:
- Susținerea că la data de 09.07.2010 Notarul Public H. A. ar fi primit de la Camera Suceava tabelele cu onorariile minimale pe anul 2010, valabile pentru Rădăuţi, Câmpulung, Vatra Dornei care ar fi fost stabilite la şedinţa din 08.07.2010
Un e-mail, chiar provenind de la organul administrativ al Camerei Suceava, Colegiul Director, nu poate fi mai credibil decât actul constatator al organului suprem al Camerei, Adunarea Generală a Notarilor Publici, eventuala contradicţie dintre acestea fiind de competenţa altor organe. Chiar real dacă ar fi, acest e-mail reprezintă o motivare străină de natura cauzei recurentului şi aceasta, deoarece, e-mail-ul atestă o altă şedinţă din 08.07.2010 faţă de şedinţa statutară a Adunării Generale şi bineînţeles, eventual, a notarilor din 3 oraşe strict specificate, cu excluderea oraşului Botoşani în care activează recurentul.
- Susținerea potrivit căreia încă din luna iulie 2010 notarii publici activi în circumscripţiile judecătoreşti Suceava, Fălticeni, Gura Humorului Câmpulung Moldovenesc, Vatra-Doniei, Rădăuţi, Botoşani, Dorohoi Darabani şi Sâveni au pus în aplicare grile notariale minime diferite faţă de Normele 2005 şi cu valori ale onorariilor minime mult superioare celor din Normele 2005
Chiar dacă ar fi reale ședinţa cu stabilirea onorariilor minime şi transmiterea tabelelor către 3 oraşe, acestea nu conduc sine qua non la concluzia că toţi notarii publici activi au pus în aplicare grile notariale minime existând cel puţin un in dubio pro reo în sensul că: nu toţi notarii membri ai Camerei să fi participat la şedinţa din 08.07.2010; nu toţi notarii participanţi la şedinţa din 08.07.2010 să fi pus în aplicare respectivele grile din moment ce nu toţi aceştia au fost verificaţi de către Consiliul Concurenței; nu toţi notarii participanţi să îi primit grile precum notarul de la Rădăuţi - Humeniuc Anca; nu toţi notarii au practicat onorariile minime prevăzute în grilele celor 3 oraşe, ponderea acestora fiind foarte mică şi chiar întâmplătoare. Susținerea că toţi notarii ar fi aplicat grile minime, nu are un corespondent real, fiind o motivare contradictorie stării de fapt reale.
- Susținerea că în data de 13.08.2010 ar fi existat în paralel cu discuţiile membrilor CNPSV un răspuns al Camerei Suceava către UNNPR contrar grilelor din 08.07.2010, ceea ce ar demonstra circulaţia în paralel a unor documente cu scopuri diferite
Susținerea este fără suport faptic și fictivă. În data de 13.08.2010 nu au existat niciun fel de discuţii între membrii CNPSV şi acestea, care să fi fost „în paralel” cu răspunsul Camerei către Uniune, nu a existat niciun fel de circulaţie de documente contrare sau „în paralel". Mai mult, aceste discuții și documente nu au nicio legătură cu discuţiile si corespondenţa sa din data de 13.08.2010, neavând nicio corespondenţă nici cu alţi notari şi nici cu organele profesiei.
- Susținerea că, la data de 25.02.2011, conducerea Camerei ar fi transmis notarilor actualizarea secţiunii website-ului referitoare la onorariile minimale pe anul 2011
Fără o vizualizare a secţiunii respective de web-site şi care să fie contrară normelor în drept, această constatare este un fapt juridic, care nu este ilegal. Dacă legea nu interzice afişarea onorariilor minimale acest fapt nu determină alinierea la onorarii ilegale, motivarea fiind contradictorie.
- Susținerea că în data de 28.11.2011, notarii publici din Municipiului Botoşani ar fi primit pe e-mail de la Camera Suceava fişierul cu Onorariile minimale
Fără o vizualizare a fişierului respectiv, fișier contrar normelor în drept, această constatare este un fapt juridic, care nu este ilegal. Mai mult, nu există nicio dovadă a transmiterii respectivului e-mail către recurent, de notorietate fiind nealinierea sala e-mail-ul: ©cnpsv.ro, astfel că, şi din acest punct de vedere motivarea este contradictorii și falsă, dat fiind că nu toţi notarii din Municipiul Botoşani au primit respectivul fişier.
- Susținerea că în paralel cu circularea tabelelor în rândul notarilor publici la Camera Suceava ar fi fost realizată o aplicaţie informatică cu scopul punerii în aplicare a onorariilor minimale agreate, aplicaţie ce ulterior a fost aliniată normelor, dar notarii continuând aplicarea onorariilor minimale iniţiale
Susținerea este nereală. Tabelele nu au circulat în rândul notarilor publici ci numai şi numai de la organul administrativ(Camera Suceava) la membrii Camerei. Aceste tabele nu au circulat clandestin, ci de la un organ superior, prezumat legal din punctul de vedere al activităţii sale, la subordonaţii ierarhic, obligaţi a lua la cunoştinţă de actele emise de către respectiva autoritate. Nu există dovada ilegalităţii respectivei aplicaţii informatice şi nici a perioadei de timp în care aceasta ar fi funcţionat legal ori în care să fi fost accesată ori folosită de către notarii publici. Nu a fost prezentată data „normalizării" aplicaţiei şi nici a notarilor care ar fi continuat „ilegalitatea" onorariilor după această dată. Susține recurentul că nu a folosit nicio aplicaţie informatică care să conducă la alinierea onorariilor sale.
- Susținerea că recurentul ar fi declarat primirea de 3 ori a tabelelor, iar acestea ar fi fost înmânate separat notarilor din Botoşani faţă de notarii din Suceava, toţi aceştia fiind convocaţi special
Declaraţiile sale au fost trunchiate şi smulse din context. Nu a avut cunoştinţă de ilegalitatea tabelelor, eventualele neînţelegeri ale acestora semnalându-le numai după primirea şi parcurgerea acestora. Referirea sa la eventuala convocare „specială" a notarilor nu a fost făcută în sensul unei conivențe sau a unei concertări a acţiunilor membrilor Camerei Suceava, ci în sensul distincţiei specialităţii convocărilor. Alinierea sa cu intenţie directă la acestea trebuia dovedită mai presus de orice îndoială. În cazul său îndoiala este evidentă, de denunţare a intenţiilor conducerii Camerei Suceava, iar onorariile sale , doar cu titlu de excepţie ar corespunde aşa-zisei alinieri, în majoritatea cazurilor fiind variabile şi adaptate dificultăţii lucrărilor prestate.
- Susținerea că din cuprinsul corespondenţei cu UNNPR ar rezulta că recurentul ar fi „respectat onorariile impuse
Declaraţia suspectului/învinuitului/contravenientului este concludentă numai în măsura coroborării cu alte probe ale actelor culpabile. Or, în cauză, nu s-a prezentat coroborarea acestei declaraţii cu niciun alt act culpabil. Declaraţia sa de „respectare a onorariilor impuse" nu a avut conotaţia agreării, alinierii ori a conivenţei la respectivele dispoziţii, ci ea a fost scoasă din contextul real: de respectare a ordinelor primite până la cunoştinţa ilegalităţii ordinului respectiv, după care a refuzat executarea ordinului vădit ilegal. Chiar dacă ar fi „respectat' respectivele onorarii ilegale, Consiliul Concurenţei trebuia să facă dovada certă a perioadei şi a actelor efective supuse actului de respectare ceea ce nu este cazul.
- Susținerea că din aceeaşi corespondență ar fi recunoscut respectarea iniţială a onorariilor impuse fără a realiza că nivelul minim era cu peste 25%
Nu poate fi acuzat cineva de intenţia directă asupra unei fapte ilicite din moment ce se acceptă că acesta nu a prevăzut fapta ilicită. Această motivare este în contradicţie şi cu motivarea în sensul că respectarea onorariilor nu a fost una totală ci numai iniţială. Iniţial, pentru o perioadă de timp foarte mică, a respectat toate actele emanate de la autoritatea Camerei Suceava, dar numai până la momentul realizării ilicitului acestora. Natura cauzei este una de strictă intenţie directă a alinierii onorariilor practicate, pe când motivarea în sine, este de recunoaştere din partea instanţei a neprevederii / neprefigurării acestei alinieri.
- Susținerea că recurentul ar fi subliniat că, în data de 28.082015, aplicaţia informatică a onorarilor minimale ar fi fost dezactivată este una străină de natura cauzei
- Susținerea că recurentul ar fi primit mesajele din februarie şi octombrie 2011 de aducere la cunoştinţa a onorariilor minimale
Cunoştinţa unor tabele nu echivalează cu alinierea la acestea. Există dubiul de a nu fi deschis e-mail-ul ori fişierele în cauză şi implicit necunoştinţa tabelelor decât la momentul sesizării lor efective
- Susținerea că recurentul ar fi alternat practicarea onorariilor minimale cu cele legale, încă din iulie 2010t timp de 3-4 luni după care ar fi revenit la practicarea celor legale
Fără prezentarea efectivă a alternării şi a perioadei efective de practicare a alternării această afirmație este o catalogare generică şi nicidecum o coroborare sau o deducţie logică a faptului contravenţional al alinierii onorariilor. Alternarea în sine este chiar opusul alinierii.
- Susținerea că recurentul, după ianuarie 2014, ar fi practicat onorarii legale
Ianuarie 2014 nu poate fi o dată de referinţă fără prezentarea ultimului onorariu minimal ilegal practicat de către recurent. Interpretarea per a contrario, cum că înainte de ianuarie 2014 ar fi practicat onorarii ilegale nu este susţinută de nicio probă a acestei încălcări efective ale onorariilor legale
- Susținerea că recurentul s-ar fi distanţat public de practicarea onorariilor agreate după ianuarie 2014
Ianuarie 2014 nu poate fi o dată de referință fără prezentarea actului de distanţare publică care, în realitate, coincide cu prima sesizare a UNNPR.
- Susținerea instanței în sensul că ar fi recunoscut că prețurile sale ar fi fost influențate de prețurile altor birouri notariale, concluzionându-se astfel participarea sa la reuniuni și la încheierea de acorduri
În opinia recurentului, motivarea instanței cu privire la această recunoaştere este de rea-credinţă, tendenţioasă si străină de natura cauzei. Recunoaşterea influenţării preţurilor recurentului de către cele ale altor notari nu a survenit decât strict în contextul de prospectare a pieţei și nicidecum în contextul vreunei înţelegeri cu respectivii colegi, iar legătura logică şi de cauzalitate nu este dovedită, neexistând niciun element ori măcar început de dovadă a încheierii de acorduri, nici pe orizontală, nici pe verticală, din partea recurentului.
2. Recurentul susține că instanţa de fond ar fi apreciat, în mod eronat, ca fiind întemeiate concluziile autorităţii de concurenţă în sensul participării recurentului la o practică de fixare a preţurilor şi existenţa unui fapte anticoncurenţiale între întreprinderi aflate la acelaşi nivel al pieţei (criticile 16-17 din cererea de recurs), concluzie ce are la bază motivele contradictorii sau străine arătate mai sus.
Susține recurentul că nu a participat la nicio practică concertată, la nicio înţelegere/agreare/conivenţă cu niciun coleg ci, a fost victima ordinelor autorităţii, ordine pe care le-a şi denunţat astfel cum a recunoscut şi autoritatea de concurenţă.
Concertarea la o practică de fixare a preţurilor presupune o consultare comună, un acord cu alţii, o hotărâre comună pe când în cazul recurentului nu a fost decât actul de primire a unor tabele (nu de la colegi, ci de la Conducerea Camerei Suceava), pentru care nu a fost consultat anterior şi nu și-a exprimat niciun acord, nu a efectuat nicio aliniere la acestea, ci doar o sporadică excepţie de folosire a acestora în baza prezumţiei de legalitate a actului de autoritate, dar pe care l-a denunţat cu prima ocazie.
Concluzia instanței de fond în sensul că ar fi existat un comportament anticoncurenţial deci între întreprinderi, aflate la acelaşi nivel al pieţei este contradictorie si străină de natura cauzei.
Nici Consiliul Concurenţei şi nici prima instanţă nu au identificat niciun act al recurentului prin care să fi avut o înţelegere, un acord sau o agreare cu vreun alt notar public (întreprindere aflată la acelaşi nivel al pieţei). Faptul primirii unor tabele, nu de la alt notar,ci de la conducerea Camerei Suceava reprezintă un act administrativ de un cu totul alt regim juridic decât al unei înţelegeri egalitare.
Transmiterea tabelelor este un act administrativ perfect legal, act juridic ce nu a fost şi nici nu poate fi desfiinţat decât prin procedura de drept administrativ. Numai dacă ar fi avut desfiinţarea actului administrativ al transmiterii tabelelor, numai atunci ar fi putut exista din punct de vedere contravenţional o altă ilegalitate aflată în legătură directă cu acest act prezumat legal de transmitere a tabelelor.
3. Susține recurentul că instanța a depășit atribuţiilor puterii judecătoreşti, instanța nefiind învestită şi neavând atribuţia de a decela comportamentul reclamantului-contestator din timpul săvârşirii contravenţiei. Comportamentul contravenientului a fost deja decelat de către Consiliul Concurenţei, iar instanţa de control administrativ nu are decât rolul de a verifica legalitatea acestei decelări din partea organului instrumentator şi nicidecum de a decela ea însăşi contravenientul din punctul de vedere al constatărilor contravenţionale. Procedând astfel, instanța a încălcat principiul înrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac.
Cu privire la cele reținute în sarcina sa recurentul arată că nu există vreo legătură între comportamentul contravenţional al recurentului și întocmirea tabelelor de către Camera Suceava și actul de primire a unei corespondenţe (a tabelelor din partea Camerei Suceava). Mai mult, declaraţia suspectului (contravenient sau penal) nu are nicio putere probatorie în lipsa coroborării efective a acesteia cu alte probe, efective şi concrete.
Cele 3 elemente comportamentale ale recurentului (întocmirea tabelelor de către Cameră, primirea corespondenţei cu respectivele tabele, recunoaşterea respectării iniţiale a tabelelor) nu determină faptul contravenţional al cooperării recurentului cu celelalte birouri notariale și nici pe cel al cooperării cu Camera Notarilor Public Suceava, căci declaraţia sa de respectare a tabelelor a fost făcută în contextul respectării actului emanat de la autoritatea Camerei Notarilor (act ce beneficiază de prezumţia de legalitate), dar şi al desesizării de acest act prin denunţarea însăşi făcută atât Uniunii Naţionale a Notarilor Publici cât si Consiliului Concurentei.
Susține recurentul că, în acest sens sunt şi prevederile art.21 cu privire la exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și art. 34 cu privire la desistare și împiedicarea producerii rezultatului din Codul Penal, aplicabil şi în materie contravenţională.
4. Instanţa de fond a citat în mod eronat jurisprudenţă din care rezultă că obiectul anticoncurenţial şi efectul unui acord anticoncurenţial sunt condiţii prevăzute în mod alternativ de Legea concurenţei (critica nr. 21 din cererea de recurs).
Arată recurentul că în cauză nu a invocat că practicarea onorariilor impuse n-ar avea niciun efect asupra pieţei sau că inexistenţa prejudiciului ori a vătămării (efectele acestor practici) ar presupune şi inexistenţa faptei, ci a invocat inexistenţa faptei prin faptul inexistenţei niciunui acord, a niciunei alinieri şi a niciunei practici concertate, toate elementele comportamentale reţinute de către organul instrumentator cât şi de către prima instanţă nefăcând nicio dovadă a vreunei conivenţe din partea sa
Se susține de către recurent că jurisprudenţa prezentată de prima instanţă este incidentă doar unui singur element constitutiv al faptei contravenţionale (existenţa indirectă a prejudiciului, determinată de existenţa obiectului infracţiunii/faptei ilicite) şi nu în legătură cu celelalte 2 elemente constitutive ale faptei, respectiv existenţa faptei de acord / aliniere / cooperare / concertare / stabilire comună / conivenţă, etc. şi respectiv Existenţa culpei (sub forma intenţiei directe) în săvârşirea acordului, cooperării, concertării, conivenţei etc, fiind practic o jurisprudenţă străină de motivele contestaţiei precum şi de natura cauzei în sine.
5. În mod eronat a susținut instanța de fond faptul că sesizările efectuate de recurent nu echivalează cu o distanţare publică a recurentului faţă de practica anticoncurenţială (critica nr. 22 din cererea de recurs).
Recurentul critică susținerea că proba pentru delimitarea publică de practică anticoncurenţială ar reveni reclamantului, fapt ce nu s-ar fi întâmplat în cauză, arătând că această constatare este una contradictorie, în sensul contrar principiului desistării din Codul Penal. Toate expunerile primei instanţe cu privire la existenţa desistării doar din ianuarie 2014 şi nu mai dinainte, inexistenţa unei forme adecvate a sesizărilor recurentului înainte şi după ianuarie 2014 nu au nicio relevanţă în raport cu sesizarea făcută de către recurent Consiliului Concurenţei (21.01.2014) şi data efectivă a descoperirii faptei (Decizia nr. 76/20.12.2017), fiind motivări străine de natura cauzei sale în care este evidentă existența desistării.
În concluzie, cauza de desistare trebuia să se raporteze doar la cele două date: data sesizării şi data descoperirii faptei, toate celelalte motivări ale primei instanţe privind forma sau conţinutul memoriilor fiind contradictorii normelor în materie şi chiar străine de natura cauzei.
6. Recurentul susține că este contradictorie şi străină de natura cauzei concluzia instanței de fond în sensul că recurentul avea posibilitatea de a beneficia de imunitate la amendă doar în condiţiile prevăzute de Ordinul 300/2009 (critica nr. 24 din cererea de recurs), fiind inadmisibil a se pretinde justiţiabilului respectarea formalităţilor unui Ordin în condiţiile în care Ordinul este dat pentru operatorii executivi ai instituţiei şi nicidecum pentru persoanele care solicită instituţiei să-şi îndeplinească atribuţiunile legale inclusiv a celor de îndrumare cu privire la formalismul intern sau excesiv al instituţiei respective. O astfel de cerință este în contra principului de interpretare a actului juridic (memoriilor, reclamaţiilor şi sesizărilor sale) în sensul producerii efectelor scontate (decelarea şi desistarea nelegalităţilor semnalate) şi nicidecum în sensul de a nu produce nici un efect, iar dacă a existat o îndoială asupra interpretării, interpretarea este în favoarea celui care se obligă, adică a recurentului, care și-a asumat responsabilitatea sesizărilor, explicaţiilor şi anchetelor în cauză.
Motivarea instanței vine în contra constatărilor organului instrumentat (de existenţă a sesizărilor), cât şi în contra normelor în materie.
7. Prima instanţă nu a arătat care ar fi acele susţineri care ar fi fost iterate peste cele care s-ar regăsi în acţiunea iniţială. Susţinerile şi excepţiile de ordine publică, într-un proces de ordine publică, trebuiau motivate chiar şi cu depăşirea termenului de formulare a contestaţiei (art. 247 din Codul de procedură civilă)
I.4.Apărările formulate
Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, pentru următoarele motive:
1. În ceea ce priveşte susţinerile recurentului privind constatările contradictorii ale instanţei de fond referitor la situaţia de fapt reţinută în decizia contestată şi probatoriul administrat (criticile 1-15 şi 23 din cererea de recurs), intimatul arată că instanţa de fond în mod corect a expus argumentele ce evidenţiază netemeinicia susţinerilor reclamantului referitoare la inexistenţa faptei anticoncurenţiale constatate şi sancţionate prin Decizia nr. 76/2017, prin raportare la situaţia de fapt expusă în cuprinsul deciziei contestate şi probatoriul administrat în cauză. Criticile recurentului în sensul că sentinţa recurată cuprinde constatări contradictorii sunt neîntemeiate şi nemotivate întrucât recurentul nu face altceva decât să menţioneze că sentinţa recurată cuprinde constatări ale instanţei care sunt contradictorii sau străine de natura cauzei fără a argumenta şi evidenţia aspectele din cuprinsul sentinţei recurate care contrazic susţinerile instanţei de fond sau cele care dovedesc faptul că s-ar fi pronunţat o hotărâre ce cuprinde motive străine de natura cauzei.
Mai mult, recurentul prin cererea de recurs, încearcă să-şi combată propriile susţineri din faţa autorităţii de concurenţă (cum ar fi faptul că a primit tabelele cu onorariile incriminate, că a respectat onorariile minime stabilite de către notarii publici membrii ai CNPSV la un nivel superior onorariilor minime prevăzute de ordinele Ministrului Justiţiei - adresa nr. 235/28.08.2015 aflată pe DVD-ul ce conţine documentaţia, în folderul intitulat " N.A "). Or, faptul că instanţa de fond a reţinut că notarul publicN. A. , prin maniera în care şi-a construit apărarea, nu neagă existenţa practicii anticoncurenţiale nu echivalează cu pronunţarea unei hotărâri ce cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. De altfel, chiar în cererea de recurs notarul public N.A afirmă că "a respectat, ca orice novice, toate actele emanate de la autoritatea Camerei Suceava dar bineînţeles, numai până la momentul realizării ilicitului acestora."
2. Referitor la criticile privind aprecierea în mod eronat de către Curtea de Apel Bucureşti ca fiind întemeiate concluziile autorităţii de concurenţă în sensul participării recurentului la o practică de fixare a preţurilor şi existenţa unei fapte anticoncurenţiale între întreprinderi aflate la acelaşi nivel al pieţei (punctele 16-17 din cererea de recurs), intimatul arată că recurentul încearcă, pe calea recursului formulat, să translateze vinovăţia asupra Camerei Notarilor Publici Suceava. Or, astfel cum reiese din cele constatate de către autoritatea de concurenţă şi reţinute în mod corect de către prima instanţă, din probatoriul care a stat la baza emiterii deciziei contestate nu se evidenţiază faptul că forul profesional ar fi acţionat prin organele sale decizionale, prin adoptarea unor decizii în sensul obiectivelor comune urmărite de participanţii la înţelegere şi/sau practica concertată.
Aşadar, în mod corect instanţa de fond a reţinut existenţa unei practici anticoncurenţiale săvârşite de notarii publici membrii ai CNPSV, printre care şi recurentul, în sensul stabilirii, în mod nelegal, concertat, a unor onorarii minime la un nivel superior onorariilor minime prevăzute de Ordinele Ministrului Justiţiei, scopul urmărit de părţile implicate în practica sancţionată fiind acela de a elimina concurenţa care ar fi existat între notarii publici dacă aceştia şi-ar fi format în mod independent onorariile aplicate, pornind de la minimul prevăzut de Ordinele Ministrului Justiţiei. Implicarea CNPSV în practica anticoncurenţială a constat în facilitarea săvârşirii încălcării art. 5 alin. (1) lit a) din Legea concurenţei întrucât prin intermediul CNPSV, în calitate de organizaţie profesională, s-a creat o aparenţă de legalitate a grilelor de onorarii stabilite de membrii CNPSV la un nivel superior onorariilor minime stabilite prin Ordinele Ministrului Justiţiei.
3. Faţă de susţinerile ce vizează "decelarea în comportamentul notarului public N. A. " de către Curtea de Apel Bucureşti (criticile 18-20 din cererea de recurs), intimatul arată că, prin sentinţa recurată, instanța de fond în mod corect a reţinut aspectele care rezultă din probatoriul administrat în cauză, respectiv faptul că au existat tabele cu onorarii, stabilite la un nivel superior onorariilor minime prevăzute de Ordinele Ministrului Justiţiei, care au fost comunicate notarilor publici, onorarii pe care notarii publici sancţionaţi prin decizia 76/2017 le-au aplicat, astfel cum rezultă din registrele notariale existente în cadrul documentaţiei care a stat la baza emiterii deciziei autorităţii de concurenţă. Mai mult, chiar recurentul recunoaşte aplicarea onorariilor incriminate, încercând să se disculpe susţinând că nu a conştientizat că reprezintă o faptă nelegală. În acest sens, apreciem că în virtutea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans această apărare a recurentului nu poate fi primită şi nu este în măsură să dovedească temeinicia criticilor de recurs invocate.
Recurentul se contrazice în cuprinsul propriilor susţineri, iar instanţa de fond în mod legal a reţinut existenţa faptei în ceea ce îl priveşte pe recurent, prin raportare la probele administrate printre care se regăsesc inclusiv declaraţiile recurentului în sensul că i s-au comunicat astfel de tabele cu onorarii minimale stabilite la un nivel superior onorariilor minime prevăzute de Ordinele Ministrului Justiţiei şi că le-a aplicat ca atare.
4. În ceea ce priveşte apărările recurentului privind raportarea eronată a instanţei de fond la jurisprudenţă din care rezultă că obiectul anticoncurenţial şi efectul unui acord anticoncurenţial sunt condiţii prevăzute în mod alternativ de Legea concurenţei (critica nr. 21 din cererea de recurs), intimatul le consideră ca fiind nefondate şi neargumentate, instanța de fond analizând şi reţinând în mod corect jurisprudenţă din sentinţa recurată prin raportare la obiectul dosarului dedus judecăţii. Astfel, în cauză se impunea analiza cu privire la tipul de înţelegere sancţionată de către autoritatea de concurenţă (înţelegere prin obiect în cazul de faţă) şi modalitatea de încadrare a faptei de către Consiliul Concurenţei conform Legii concurenţei şi jurisprudenţei relevante în domeniu.
Mai mult, jurisprudenţă citată de instanța de fond este în mod întemeiat reţinută de aceasta, în cuprinsul sentinţei pronunţate, pentru demonstrarea temeiniciei soluţiei de respingere a argumentelor recurentului referitor la faptul că nu a participat la săvârşirea faptei. Prin urmare, prin jurisprudenţa citată, instanţa de fond expune raţionamentul pentru care lipsa unei opoziţii vădite a recurentului, în sensul unei delimitări publice, reflectă o complicitate care este aptă să angajeze răspunderea contravenţională a acestuia.
5.Referitor la susţinerile privind reţinerea în mod eronat de către Curtea de Apel Bucureşti a faptului că sesizările efectuate de recurent nu echivalează cu o distanţare publică a recurentului faţă de practica anticoncurenţială (critica nr. 22 din cererea de recurs), intimatul arată că, prin sentinţa civilă nr. 5347/13.12.2018 în mod corect s-a reţinut faptul că recurentul a încetat fapta pentru care a fost sancţionat în anul 2014, astfel cum rezultă din decizia 76/2017. Concluzionând în acest sens prima instanţă a avut în vedere, în mod corect, aspectele reţinute în decizia autorităţii de concurenţă la punctul 305 din cuprinsul acesteia. Aşadar, motivarea expusă de către instanţa de fond, în cadrul sentinţei recurate, nu este străină de natura cauzei şi nici contradictorie, chiar dacă nu este pe placul recurentului întrucât contrazice susţinerile netemeinice ale acestuia privind nelegalitatea deciziei contestate.
Mai mult, în mod corect a reţinut instanţa de fond că susţinerile recurentului privind faptul că s-ar fi delimitat de practica anticoncurenţială existentă la nivelul membrilor CNPSV anterior anului 2014 sunt contrazise de probatoriul de la dosarul cauzei care relevă o aplicare a onorariilor incriminate până în ianuarie 2014, moment luat în considerare de autoritatea de concurenţă ca fiind elocvent din perspectiva încetării faptei. De altfel, recurentul nu a dovedit contrariul celor reţinute în acest sens de către autoritatea de concurenţă, aspect avut în vedere în mod corect de către prima instanţă.
6. În ceea ce priveşte argumentele recurentului privind susţinerile contradictorii ale instanţei de fond în sensul că acesta ar fi putut beneficia de imunitate la amenda doar în condiţiile prevăzute de Ordinul 300/2009 (critica nr. 24 din cererea de recurs), intimatul arată că susţinerea unei inaplicabilităţi a unui act administrativ cu caracter normativ publicat în Monitorul Oficial al României nu poate fi primită de către instanţa de recurs, potrivit punctului 6 din cuprinsul Instrucţiunilor privind politica de clemenţă rezultă cu claritate că aceste Instrucţiuni nu sunt destinate doar funcţionarilor din cadrul autorităţii ci şi operatorilor economici. Astfel, aceştia pot obţine imunitate la amendă sau reducerea cuantumului acesteia, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor prevăzute în capitolele detaliate în instrucţiunile în cauză. Or, din moment ce recurentul nu a respectat niciuna din prevederile Instrucţiunilor privind politica de clemenţă, în mod corect a reţinut Curtea de Apel Bucureşti în sensul că dispoziţiile acestor Instrucţiuni sunt imperative, formularea unei cereri de acordare a imunităţii este obligatorie, iar în lipsa acesteia recurentul nu poate avea pretenţia de a fi exonerat de la plata amenzii.
7. Faţă de susţinerile recurentului în sensul că soluţia instanţei de fond nu cuprinde apărările formulate de acesta prin răspunsul la întâmpinare şi concluziile scrise depuse la dosar (critica nr. 25 din cererea de recurs), intimatul arată că în cauză nu au fost invocate excepţii de ordine publică, de către instanţă sau de către pârât. Prin urmare, sentinţa recurată, în mod corect, nu cuprinde vreo motivare a instanţei de judecată faţă de eventuale excepţii.
Apărările recurentului ce vizează faptul că sentinţa recurată nu cuprinde susţinerile acestuia din cadrul răspunsului la întâmpinare şi concluziile scrise nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat de recurent (art. 488 alin.(l) pct. 6 Cod procedură civilă) și sunt nefondate, recurentul limitându-se la simpla invocare a unei astfel de critici fără a evidenţia, în concret, care sunt susţinerile ce nu se regăsesc în sentinţa recurată.
Arată intimatul că sentinţa recurată cuprinde argumentele instanţei de judecată faţă de criticile de nelegalitate invocate în cadrul cererii de anulare a deciziei 76/2017, iar recurentul, în cadrul cererii de recurs, nu a prezentat, care sunt criticile de nelegalitate a deciziei 76/2017 pe care, în opinia acestuia, instanţa de fond nu le-ar fi analizat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art.496-499 din Codul de procedură civilă
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurent este nefondat.
Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde:
b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.
Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor ( cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).
Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că noțiunea de proces echitabil, deși art. 6 alin.1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanță internă care și-a motivat decizia pe scurt - fie prin însușirea motivelor furnizate de o instanță de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuși în mod real chestiunile esențiale supuse atenției sale și să nu se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile unei instanțe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).
Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art.425 C.proc.civ. şi cu respectarea garanțiile implicite ale art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea mai reţine şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, considerentele acestea nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.
De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale s-a invocat în esenţă și o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi încadrate de către instanță în motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și analizate ca atare în cele ce urmează..
Analizând punctual criticile recurentului, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate, după cum urmează:
1. Susţinerile recurentului privind constatările contradictorii ale instanţei de fond referitor la situaţia de fapt reţinută în decizia contestată şi probatoriul administrat (criticile 1-15 şi 23 din cererea de recurs) sunt nefondate.
În cadrul cererii de recurs, recurentul susţine în mod neîntemeiat faptul că sentinţa atacată ar conține o serie de considerente contradictorii și străine de natura cauzei, respectiv: existenţa unei şedinţe din data de 8.07.2010 a notarilor publici membrii ai CNPSV în urma căreia s-au stabilit onorariile minimale incriminate în decizia 76/2017; existenţa unor e-mailuri cuprinzând tabelele cu onorariile stabilite la nivelul membrilor CNPSV ce au fost comunicate notarilor publici precum şi comunicări din partea CNPSV privind actualizarea secţiunii website-ului CNPSV referitor la onorariile minimale pe anul 2011; existenţa unei aplicaţii informatice dezvoltată de CNPSV pentru a facilita aplicarea onorariilor incriminate în decizia 76/2017 precum şi faptul că, din probele administrate în cauză, rezultă că recurentul a aplicat onorariile minimale astfel cum acestea au fost stabilite la nivelul membrilor CNPSV până în anul 2014, moment în care s-ar fi distanţat public de practica anticoncurenţială ce face obiectul deciziei 76/2017; faptul că acesta a recunoscut că preţurile practicate în activitatea notarială derulată de recurent ar fi fost influenţate de preţurile altor birouri notariale şi, astfel, s-a concluzionat în sensul participării la reuniuni şi la încheierea unui acord anticoncurenţial.
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, potrivit art. 483 C.proc.civ.: „(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.”
De asemenea, potrivit art. 486 C.proc.civ.: „Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;”
Potrivit art. 488 alin (1) C.proc.civ.: „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)”, iar potrivit art. 489 C.proc.civ.: „(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. (3) Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.”
Din textele de lege enunţate reiese că recursul urmăreşte să supună instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele, întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.
În acest sens, Înalta Curte reţine că dezvoltarea motivelor de recurs este necesară tocmai pentru a se putea verifica dacă cele imputate instanţei a cărei hotărâre este recurată pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege. Dezvoltarea motivelor de recurs implică determinarea de către recurent, în concret, a greşelilor imputate instanţei de fond, însă nu a oricăror greşeli, ci doar a celor care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin (1) C.proc.civ., şi aceasta întrucât casarea hotărârii atacate poate fi atrasă doar de acele nelegalităţi care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute expres de acest articol, şi nu de orice nemulţumire a părţii.
În calea de atac a recursului, exercitată în condițiile art.20 din Legea nr.554/2004, instanța de control judiciar nu are posibilitatea de a analiza cauza sub toate aspectele, ci trebuie să respecte aceleași exigențe impuse recursului prin Codul de procedură civilă, având în vedere norma de trimitere din art.28 din Legea nr.554/2004.
Prin urmare, criticile recurentului sub aspectele semnalate pot fi analizate numai în limitele motivului de nelegalitate cu care recurentul a învestit instanța de recurs, respectiv art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., Înalta Curte urmând a verifica în ce măsură considerentele invocate sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.
Din analiza considerentelor sentinţei recurate, Înalta Curte nu poate confirma existența unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei argumentele ce evidenţiază netemeinicia susţinerilor recurentului referitor la inexistenţa faptei anticoncurenţiale constatate şi sancţionate prin Decizia nr. 76/2017 fiind făcută în mod coerent și fără contradicții sau erori de logică juridică, prin raportare la situaţia de fapt expusă în cuprinsul deciziei contestate şi probatoriul administrat în cauză.
De altfel, criticile recurentului în sensul că sentinţa recurată cuprinde constatări contradictorii sunt nu doar neîntemeiate, dar şi nemotivate din perspectiva încadrării lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art.488 alin.1 C.proc.civ, recurentul nefăcând altceva decât să menţioneze că sentinţa recurată cuprinde constatări ale instanţei care sunt contradictorii sau străine de natura cauzei, fără a argumenta şi evidenţia aspectele care contrazic susţinerile instanţei de fond sau a arătat de ce motivarea instanței de fond este străină de natura cauzei.
Analizând în detaliu criticile recurentului sub acest aspect Înalta Curte reține următoarele:
- Nu este nici contradictorie nici străină de natura cauzei susținerea că la data de 08.07.2010, a avut loc o şedinţă a notarilor publici membri ai CNPSV, în urma căreia s-au stabilit onorariile minimale ce urmau a fi practicate la nivelele judeţelor Suceava şi Botoşani, fiind lipsit de relevanță faptul că respectiva ședință a fost, în fapt, potrivit certificatului Camerei Notarilor Suceava, o Adunare Generală a Camerei Notarilor Publici Suceava, din punctul de vedere al încălcării anticoncurențiale fiind lipsită d de relevanță forma pe care această întrunire a îmbrăcat-o sau caracterul său formal sau informal. De altfel, chiar recurentul a precizat în cuprinsul acțiunii, că în anul 2010 a luat parte la o ședință organizată de Camera Notarilor Publici din Suceava, ședință în cadrul căreia s-a discutat stabilirea unor prețuri minimale pentru serviciile de notariat, mai mari decât cele stabilire prin Ordinele Ministrului Justiției nr. 943/C/2005.
Relevantă în acest sens este jurisprudența CJUE cu privire la noțiunea de practică concertată, definită ca fiind o formă de coordonare între întreprinderi care, fără să fi ajuns la stadiul unei convenții propriu‑zise, substituie în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică între acestea (Hotărârea din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia, 40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, Rec., p. 1663, punctul 26, precum și Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, Rec., p. I‑1307, punctul 63).
În acord cu această jurisprudență, chiar și participarea pasivă la practica concertată intră sub incidența art.5 din Legea concurenței, aceasta fiind și situația schimbului de informații cu privire la onorariile practicate și stabilirii onor onorarii minime, inclusiv prin intermediul formelor de organizare profesională, în vederea concertării comportamentului pe piață.
În acest sens este și jurisprudența CJUE în cauza T‑Mobile Netherlands, C‑8/08, în care s-a arăta că: ”În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piața relevantă, prezumția legăturii de cauzalitate dintre concertare și comportamentul acestei întreprinderi pe piața respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură reuniune a întreprinderilor respective.”
Instanța europeană a arătat că: ”(…) dacă respectiva concertare este, precum în speță, punctuală și urmărește exclusiv armonizarea comportamentului pe piață în legătură cu un aspect izolat al concurenței, o singură intrare în contact ar putea fi suficientă pentru a realiza scopul anticoncurențial urmărit de întreprinderile respective.
61 În aceste condiții, trebuie să se considere că nu este atât de important numărul de reuniuni între întreprinderile respective, cât aspectul dacă acest contact sau contactele care au avut loc au oferit acestora din urmă posibilitatea să țină cont de schimburile de informații cu concurenții pentru a determina comportamentul lor pe piața în discuție și să înlocuiască în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică.”
- Criticile recurentului cu privire la caracterul contradictoriu și străin de natura cauzei al susținerilor instanței de fond cu privire la existența ședinţei cu stabilirea onorariilor minime, transmiterea și respectiv primirea și respectarea tabelelor către cele 3 oraşe sunt nefondate, de vreme ce în cuprinsul adresei nr. 235/28.08201, reprezentând răspunsul domnului notar la solicitarea de informații adresată de Consiliu (aflată pe suportul optic depus la dosar, în folder – ul intitulat „N. A. ”), acesta a arătat: „Inițial, am respectat onorariile impuse, fără a realiza că nivelul minim impus de Cameră era peste (cu min. 25%) nivelul legal.”
Mai mult decât atât, prin adresa nr. 163/11.03.2011, înregistrată la Camera Notarilor Publici Suceava sub nr. 124/14.04.2011 (anexă la Procesul – verbal de constatare și inventariere nr. 5741 din data de 26.05.2015, aflat pe e suportul optic depus la dosar, în folder – ul intitulat „Camera Notarilor Publici SV” ), reclamantul semnalează CNPSV faptul că onorariile minimale stabilite sunt mai mici decât cele reglementate de Ordinul Ministrului Justiției nr. 46/C/2011.
Mai mult, în cazul stabilirii concertate a unor onorarii minime altele decât cele stabilite prin lege, fiind vorba despre o încălcare prin obiect, cercetarea efectelor concrete ale faptei anticoncurențiale nu mai este necesară, după cum rezultă din jurisprudența constantă a CJUE.
Spre exemplu, în hotărârea din 14.03.2013, pronunțată în cauza Allianz Hungária Biztosító şi alţii, C-32/2011, CJUE a arătat că:
„34. Astfel, în cazul în care se stabileşte obiectul anticoncurenţial al unui acord, nu trebuie să se cerceteze efectele sale asupra concurenţei. Cu toate acestea, în cazul în care analiza conţinutului acordului nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, ar trebui să se analizeze efectele acestuia şi, pentru a fi interzis, să se constate că sunt reunite elementele care probează că, în fapt, concurenţa a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (hotărârea din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands şi alţii, C‑8/08, pct. 28 şi 30, hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services şi alţii, C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P şi C‑519/06 P, pct. 55, hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C‑403/08 şi C‑429/08, pct. 135, hotărârea din 13 octombrie 2011, Pierre Fabre Dermo‑Cosmétique, C‑439/09, pct. 34).
35. Distincţia dintre „încălcarea prin obiect” şi „încălcarea prin efect” rezultă din împrejurarea că anumite forme de coluziune între întreprinderi pot fi considerate, prin însăşi natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei (hotărârea din 20 noiembrie 2008, Beef Industry Development Society şi Barry Brothers, C‑209/07, pct. 17, hotărârea T‑Mobile Netherlands şi alţii, pct. 29, hotărârea din 13 decembrie 2012, Expedia, C‑226/11, pct. 36).
36. Pentru a aprecia dacă un acord implică o restrângere a concurenţei „prin obiect”, trebuie analizat cuprinsul dispoziţiilor acestuia, obiectivele pe care urmăreşte să le atingă, precum şi contextul economic şi juridic în care acesta se înscrie (hotărârile GlaxoSmithKline Services şi alţii, pct. 58, Football Association Premier League şi alţii, pct. 136, Pierre Fabre Dermo‑Cosmétique, pct. 35). În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie de asemenea să se ţină seama de natura produselor sau a serviciilor afectate, precum şi de condiţiile reale de funcţionare şi de structura pieţei sau a pieţelor relevante (hotărârea Expedia, pct. 21, şi jurisprudenţa citată acolo).
37. În plus, deşi intenţia părţilor nu constituie un element necesar pentru a determina caracterul restrictiv al unui acord, niciun element nu interzice autorităţilor din domeniul concurenţei ori instanţelor naţionale şi ale Uniunii să ţină cont de aceasta (hotărârea GlaxoSmithKline Services şi alţii, pct. 58, şi jurisprudenţa citată acolo).
38. De altfel, Curtea a constatat deja că, pentru a avea un obiect anticoncurenţial, este suficient ca acordul să poată să producă efecte negative asupra concurenţei, cu alte cuvinte, ca aceasta să fie apt în mod concret să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune. Problema dacă şi în ce măsură un astfel de efect se produce efectiv nu poate avea importanţă decât pentru a calcula cuantumul amenzilor şi pentru a evalua dreptul la acordarea de daune interese (hotărârea T‑Mobile Netherlands şi alţii, pct. 31).”
De asemenea, prin hotărârea pronunţată la 11.09.2014 în cauza Gruopement des Cartes Bancaires (CB), C‑67/13 P, C.J.U.E. a statuat că:
„51. Este cunoscut că anumite comportamente coluzive, precum cele care conduc la stabilirea orizontală a preţurilor prin înţelegeri, pot fi considerate ca fiind într‑o asemenea măsură susceptibile de a avea efecte negative, în special asupra preţului, a cantităţii sau calităţii produselor şi serviciilor, încât se poate considera inutil, în vederea aplicării art. 81 alin. 1, să se demonstreze că acestea au efecte reale asupra pieţei (a se vedea în special hotărârea Clair, 123/83, pct. 22). Experienţa arată că astfel de comportamente atrag scăderi ale producţiei şi creşteri de preţuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor.”
Prin urmare, astfel cum rezultă din jurisprudenţa relevantă precitată, nu este necesar să se examineze efectele unui acord sau practici în cazul în care obiectul anticoncurenţial al acestuia este dovedit.
Or, în cauză obiectul anticoncurenţial al practicii concertate este evident, fiind vorba despre stabilirea unor onorarii minimale.
Sub acest aspect, în concluziile prezentate în cauza Toshiba Corporation/Comisia, C-373/14P, avocatul general Wathelet arată următoarele: „72 Experienţa acumulată în peste 60 de ani permite în prezent să se considere că ipotezele menţionate la art. 101 alin. 1 din T.F.U.E. răspund cerinţei de nocivitate intrinsecă. 73 A considera enumerarea de la această dispoziţie ca fiind „nucleul dur” al restrângerilor concurenţei prin obiect răspunde dublului imperativ care decurge din jurisprudenţa Curţii şi care presupune, pe de o parte, că tipurile de acorduri avute în vedere la art. 101 alin. 1 nu alcătuiesc o listă exhaustivă de înţelegeri interzise, precizând în acelaşi timp, pe de altă parte, că noţiunea de restrângere a concurenţei prin obiect nu poate fi interpretată în mod extensiv. 74 Astfel, pentru acordurile menţionate expres la art. 101 alin. 1, nu ar trebui să ne îndepărtăm de jurisprudenţa constantă a Curţii, potrivit căreia existenţa unei explicaţii alternative plauzibile a comportamentelor incriminate (în speţă, lipsa oricărui interes comercial) nu trebuie să conducă la impunerea unor cerinţe mai stricte în ceea ce priveşte probele care trebuie administrate. În schimb, deşi nu este exclus ca alte tipuri de acorduri, atipice sau complexe, să poată avea un obiect susceptibil să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa, interzicerea lor necesită o analiză mai aprofundată a contextului economic şi juridic în care acestea se încadrează, fără însă a duce această analiză până la studierea efectelor acordului.”
- În ceea ce privește susținerile recurentului cu privire la lipsa intenţiei directe de săvârșire a faptei ilicite de aliniere a onorariilor practicate, acestea sunt de asemenea nefondate, încălcările prin obiect, de tipul celei imputate recurentului având un caracter obiectiv, fiind prin urmare lipsită de relevanță împrejurarea că fapta nu a fost săvârșită cu intenția denaturării concurenței, atâta vreme cât aceasta este o încălcare prin chiar obiectul său.
2. Nefondate sunt și criticile privind aprecierea în mod eronat de către instanța de fond Bucureşti ca fiind întemeiate a concluziilor autorităţii de concurenţă în sensul participării recurentului la o practică de fixare a preţurilor şi existenţa unei fapte anticoncurenţiale între întreprinderi aflate la acelaşi nivel al pieţei (punctele 16-17 din cererea de recurs).
În esență, recurentul susține în cadrul cererii de recurs că nu a participat la nicio practică concertată ci, a fost victima ordinelor autorităţii pe care le-a şi denunţat și că nu a existat o aliniere la practica anticoncurenţială din partea acestuia ci doar "o sporadică excepţie de folosire a acestora în baza prezumţiei de legalitate a actului de autoritate...".
Prin adresa nr. 235/28.08201, reprezentând răspunsul domnului notar la solicitarea de informații adresată de Consiliu (aflată pe suportul optic depus la dosar, în folder – ul intitulat „ N.A”), acesta a arătat: „Inițial, am respectat onorariile impuse, fără a realiza că nivelul minim impus de Cameră era peste (cu min. 25%) nivelul legal.”
În realitate, recurentul, prin cererea de recurs, încearcă să-şi combată propriile susţineri din faţa autorităţii de concurenţă (cum ar fi faptul că a primit tabelele cu onorariile incriminate, că a respectat onorariile minime stabilite de către notarii publici membrii ai CNPSV la un nivel superior onorariilor minime prevăzute de ordinele Ministrului Justiţiei - adresa nr. 235/28.08.2015 aflată pe DVD-ul ce conţine documentaţia, în folderul intitulat " N.A ").
Înalta Curte reține că, prin chiar cererea de recurs recurentul afirmă că "a respectat, ca orice novice, toate actele emanate de la autoritatea Camerei Suceava dar bineînţeles, numai până la momentul realizării ilicitului acestora."
Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza T‑Mobile Netherlands, C‑8/08, în care Curtea a statuat că orice operator economic trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenționează să o urmeze pe piața comună. Așadar, o asemenea cerință privind autonomia se opune în mod riguros oricărui contact direct sau indirect între asemenea operatori, de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care întreprinderea însăși este decisă sau preconizează să îl adopte pe piață, atunci când contactele au drept obiect sau drept efect realizarea unor condiții de concurență care nu ar corespunde condițiilor normale de pe piața relevantă (Hotărârea T‑Mobile Netherlands și alții, C‑8/08, EU:C:2009:343, punctele 32 și 33, precum și jurisprudența citată).
Concluziile instanței europene în această cauză au fost în sensul că:
”O practică concertată are un obiect anticoncurențial în sensul articolului 81 alineatul (1) CE atunci când, din cauza conținutului său, precum și a finalității sale și ținând cont de contextul juridic și economic în care se încadrează, aceasta este în mod concret aptă să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurența în cadrul pieței comune. Nu este necesară o împiedicare, restrângere sau denaturare concretă a concurenței, nici existența unei legături directe între această practică concertată și prețul de consum. Schimbul de informații între concurenți are un obiect anticoncurențial atunci când poate elimina incertitudinile legate de comportamentul avut în vedere de întreprinderile interesate.
În cadrul analizei legăturii de cauzalitate dintre concertare și comportamentul pe piață al întreprinderilor care participă la aceasta, legătură care este necesară pentru a stabili existența unei practici concertate în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, instanța națională este obligată, sub rezerva probei contrare care trebuie făcută de acestea din urmă, să aplice prezumția de cauzalitate menționată în jurisprudența Curții, potrivit căreia întreprinderile menționate, atunci când rămân active pe piață, țin cont de schimbul de informații cu concurenții lor.
În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piața relevantă, prezumția legăturii de cauzalitate dintre concertare și comportamentul acestei întreprinderi pe piața respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură reuniune a întreprinderilor respective.”
În același sens, în cauza C‑194/14 P AC‑Treuhand/Comisia, instanța europeană a statuat că modurile pasive de participare la încălcare, precum prezența unei întreprinderi la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurențial, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea sa potrivit articolului 101 TFUE, având în vedere că aprobarea tacită a unei inițiative nelegale, fără a se distanța în mod public de conținutul acesteia sau fără a o denunța entităților administrative, are drept efect să încurajeze continuarea încălcării și să compromită descoperirea sa (Hotărârea AC‑Treuhand/Comisia, C‑194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31 și jurisprudența citată).
În acord cu această jurisprudență, nu autoritatea de concurență era cea care trebuia să probeze că recurentul s-a conformat constant onorariilor minime astfel stabilite, în favoarea acesteia operând o prezumția la care concluziile cauzei T-Mobile face referire, recurentul fiind cel care trebuia să probeze distanțarea publică față de această practică de aliniere la onorariile minimale.
Prin urmare, nefondate sunt și susținerile recurentului cu privire la maniera distorsionată în care instanța de fond ar fi interpretat recunoașterea sa în sensul că prețurile sale ar fi fost influențate de prețurile altor birouri notariale.
Faptul că instanţa de fond a reţinut că reclamantul, prin maniera în care şi-a construit apărarea, nu neagă existenţa practicii anticoncurenţiale nu echivalează cu pronunţarea unei hotărâri ce cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.
După cum rezultă din jurisprudența europeană mai sus citată, prezența unei întreprinderi la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri având un obiect anticoncurențial, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea acesteia potrivit art. 101 alin. 1 (TFUE) având în vedere că aprobarea tacită a unei inițiative nelegale, fără a se distanța public de conținutul acesteia sau fără a o denunța entităților administrative are drept efect să încurajeze continuarea încălcării și să compromită descoperirea sa (Hotărârea Dansk/Comisia, cauzele conexate C-189/02P, C-202/02P, C-205/02P, C-208/02P, C-213/02P, pct. 142, 143, Hotărârea AC‑Treuhand/Comisia, C‑194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31, Hotărârea Eturas şi alţii/ Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba, C-74/14).
Or, o astfel de dovadă nu a fost făcută în cauză, deși recurentul susține că s-a opus public celor discutate, împrejurarea că reclamantul a solicitat demisia preşedintelui şi a vicepreşedintelui Colegiului director Suceava, cât şi a celorlalţi membri din Colegiul director, Curtea nefiind o delimitare publică de practicile anticoncurențiale, ci doar expresia unei nemulțumire față de organele de conducere și reprezentanții acestora.
De asemenea, sesizarea adresată Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România la data de 07.03.2013, prin care sunt semnalate anumite inadvertențe în mecanismul de calcul al onorariilor minimale (similare cu cele din adresa nr. 163/11.03.2011, înregistrată la Camera Notarilor Publici Suceava sub nr. 124/14.04.2011, la care s-a făcut referire anterior nu poate fi considerată o delimitare publică de natură să atragă exonerarea reclamantului de răspundere.
Mai mult, din situația de fapt reținută de instanța de fond și care nu poate forma obiectul revizuirii în recurs, cale de atac deschisă doar pentru motive de nelegalitate, rezultă că, în perioada iulie 2010 – ianuarie 2014, prețurile minimale agreate la nivelul membrilor CNPSV, aspect care rezultă din registrele notariale comunicate de reclamant în cursul investigației.
3. Nefondate sunt și susținerile potrivit cărora instanţa de fond, prin pronunţarea sentinţei recurate, şi-ar fi depăşit atribuţiile cu care a fost învestită prin cererea în anulare a deciziei 76/2017. (criticile 18-20 din recurs)
Înalta Curte reține că recurentul a recunoscut aplicarea onorariilor, arătând că s-a îndepărtate de acestea atunci când a conştientizat că reprezintă o faptă nelegală, apărare inadmisibilă în temeiul principiilor potrivit cărora legea trebuie cunoscută de toți și nimeni nu poate invoca necunoașterea legii în favoarea sa (nemo censetur gnorare legem) și a principiului potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria culpă (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).
4. Nefondate sunt și criticile recurentului privind raportarea eronată a instanţei de fond la jurisprudenţa europeană (critica nr. 21 din cererea de recurs), Înalta Curte reținând că această jurisprudență a fost valorificată în mod corect de către instanța de fond prin raportare la obiectul dosarului dedus judecăţii, pentru demonstrarea temeiniciei soluţiei de respingere a argumentelor recurentului referitor la faptul că nu a participat la săvârşirea faptei prin prisma argumentului CJUE în sensul că lipsa unei opoziţii vădite a recurentului, în sensul unei delimitări publice, reflectă o complicitate care este apta sa angajeze răspunderea contravenţională a acestuia.
5.Referitor la susţinerile privind reţinerea în mod eronat de către Curtea de Apel Bucureşti a faptului că sesizările efectuate de recurent nu echivalează cu o distanţare publică a recurentului faţă de practica anticoncurenţială (critica nr. 22 din cererea de recurs), acestea au fost deja analizate cu ocazia analizei criticilor recurentului referitoare la neimplicarea sa în fapta anticoncurențială imputată.
Prin recursul formulat recurentul susţine în mod nefondat că instanţa de fond a reţinut în mod contradictoriu faptul că acesta s-ar fi delimitat de practica anticoncurenţială ce face obiectul deciziei 76/2017 abia în anul 2014. Prin prisma celor mai sus arătate, este evident faptul că motivarea instanţei de fond, în cadrul sentinţei recurate, nu este străină de natura cauzei şi nici contradictorie, fiind pronunțată în acord cu jurisprudența europeană invocată.
6. Nefondate sunt și criticile recurentului privind susţinerile contradictorii ale instanţei de fond în sensul că acesta ar fi putut beneficia de imunitate la amenda doar în condiţiile prevăzute de Ordinul 300/2009 (critica nr. 24 din cererea de recurs)
Susține recurentul că Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 300/2009 pentru punerea în aplicare a Instrucţiunilor privind condiţiile şi criteriile de aplicare a politicii de clemenţă, ca act administrativ cu caracter normativ, emis de către Preşedintele autorităţii de concurenţă, publicat în Monitorul Oficial al României, nu produce efecte faţă de recurent, fiind obligatoriu doar pentru personalul autorităţii de concurenţă.
Susținerile sunt nefondate, Instrucțiunile arătând, la punctul 6 din cuprinsul acestora că acestea nu sunt destinate doar funcţionarilor din cadrul autorităţii, ci şi operatorilor economici. Astfel, aceştia pot obţine imunitate la amendă sau reducerea cuantumului acesteia, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor prevăzute în capitolele detaliate în instrucţiunile în cauză. Or, din moment ce recurentul nu a respectat aceste prevederi, în mod corect instanța de fond a reţinut că formularea unei cereri de acordare a imunităţii este obligatorie, iar în lipsa acesteia recurentul nu poate avea pretenţia de a fi exonerat de la plata amenzii.
În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că, pentru a beneficia de impunitatea la aplicarea amenții, trebuia ca recurentul să își manifeste voința în acest sens, în formele prescrise de Ordinul nr. 300/2009.
În acest sens sunt prevederile pct. 19 din Ordin: „Orice operator economic care doreşte să solicite imunitatea la amendă trebuie să se adreseze Consiliului Concurenţei”, și pct.22, 23 din același Ordin, potrivit cărora „Consiliul Concurenţei va confirma în scris primirea cererii de imunitate la amendă, precum şi data şi ora la care operatorul economic a furnizat elementele probatorii menţionate. 23. După ce Consiliul Concurenţei a primit informaţiile şi elementele probatorii (…) va acorda operatorului economic, în scris, imunitatea condiţionată la amendă.”
7. În ceea ce privește criticile recurentului în sensul că sentința de fond nu s-ar fi pronunțat pe apărările formulate de acesta prin răspunsul la întâmpinare şi concluziile scrise depuse la dosar și (critica nr. 25 din cererea de recurs), acestea nu se confirmă, din sentința de fond rezultând valorificarea susținerilor părților, inclusiv a apărărilor la care face referire recurentul. De altfel, recurentul se limitează la simpla invocare a unei astfel de critici fără a evidenţia, în concret, care sunt susţinerile ce nu se regăsesc în sentinţa recurată.
Mai mult, așa cum s-a arătat chiar de la începutul considerentelor prezentei decizii, jurisprudența CEDO confirmă interpretarea potrivit căreia instanța nu trebuie să analizeze individual în mod detaliat fiecare argument. Astfel, aşa cum s-a statuat în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României: " Deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Prin urmare, numai atunci când un motiv (argument) invocat de o parte este decisiv pentru rezultatul procedurii, se impune un răspuns specific și explicit în motivarea sentinţei (cauzele Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 30; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 28).
Totodată, recurentul menţionează că susţinerile şi excepţiile de ordine publică trebuiau motivate chiar şi cu depăşirea termenului de formulare a contestaţiei.
Înalta Curte reține sub acest aspect că în cauză nu au fost invocate excepţii de ordine publică, de către instanţă sau de către pârât. Prin urmare, sentinţa recurată, în mod corect, nu cuprinde vreo motivare a instanţei de judecată faţă de eventuale excepţii.
III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Reţinând că instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă criteriilor prevăzute de art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin.1 lit.b) C. proc. civ., iar motivele contradictorii și străine de natura cauzei invocate de recurent nu se confirmă, prima instanţă expând coerent silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă, motivul de nelegalitate prevăzut de art.488 alin.1 oct.6 C.proc.civ. nefiind incident.
De asemenea, nu se confirmă nici criticile de nelegalitate în cadrate de către instanță în art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ..
Pentru aceste motive, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.