Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2022
A. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ
I. Prin sentinţa penală nr. 399 din data de 29 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală a dispus următoarele:
1) Conform art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul A., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic.art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen.
2) Conform art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul B. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen.
3) Conform art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a C. proc. pen.., a achitat pe inculpata C. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen.
A constatat că inculpata a fost reţinută 24 de ore, de la 24.11.2014 la 25.11.2014.
4) Conform art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul D. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen.
A constatat că inculpatul a fost reţinut, arestat preventiv şi la domiciliu de la 20.11.2014 la 13.06.2015.
5) Conform art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a C. proc. pen.., a achitat pe inculpata E. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen.
A constatat că inculpata a fost reţinută, arestată preventiv şi la domiciliu de la 20.11.2014 la 13.06.2015.
6) Conform art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul F. pentru complicitate la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen.
A constatat că inculpatul a fost reţinut, arestat preventiv şi la domiciliu de la 20.11.2014 la 13.06.2015.
7) Conform art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a C. proc. pen.., a achitat pe inculpata G. pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic.art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen. (rechizitoriul nr. x/2013).
Conform art. 386 alin. (1) C. proc. pen.., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatei G., din infracţiunea de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în infracţiunea de primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000(rechizitoriul nr. x/2014).
Conform art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a C. proc. pen.., a achitat pe inculpata G. pentru săvârşirea infracţiunii de primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
A constatat că inculpata a fost reţinută, arestată preventiv şi la domiciliu de la 20.11.2014 la 12.06.2015.
8) Conform art. 386 alin. (1) C. proc. pen.., a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinută în sarcina inculpatului H. din complicitate la infracţiunea de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în complicitate la infracţiunea de primire de foloase necuvenite prev. de 26 rap. la art. 256 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul H. pentru complicitate la infracţiunea de primire de foloase necuvenite prev. de art. 26 rap. la art. 256 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
A constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 29.01.2015 la 21.04.2015.
9) Conform art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul I. pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de 48 C. pen. rap. la art. 290 alin. (1) teza I şi teza a II-a C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
A constatat că inculpatul a fost reţinut, arestat preventiv şi arestat la domiciliu de la 29.01.2015 la 29.06.2015.
10) Conform art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul J. pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) teza I şi teza a II-a C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 291 teza I şi teza a II-a C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic.art. 396 alin. (10) C. proc. pen..,art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002 şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul J. la o pedeapsă de 2 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.
A interzis inculpatului J., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii.
Conform art. 65 C. pen., a interzis ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege.
A constatat că infracţiunea din prezenta cauză este concurentă cu cea pentru care inculpatul J. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 258/24.03.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2016, şi, pe cale de consecinţă:
În baza art. 40 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare stabilită inculpatului J. în prezenta cauză, cu pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare stabilită prin sentinţa penală nr. 258/24.03.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 4 luni, la care a adăugat un spor de o treime din pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare, respectiv un spor de 9 luni şi 10 zile închisoare, astfel încât, în final, inculpatul execută pedeapsa rezultantă de 3 ani, 1 lună şi 10 zile închisoare.
În baza art. 45 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii.
În baza art. 45 alin. (4) C. proc. pen.., a dedus din pedeapsa complementară aplicată, durata deja executată în baza sentinţei penale nr. 258/24.03.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecător, a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen., de la 1.03.2018 la zi.
În baza art. 45 alin. (5) C. pen., a interzis aceluiaşi inculpat, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege.
În baza art. 291 alin. (2) C. pen. rap. la art. 112 lit. e) C. pen., a dispus confiscarea specială, de la inculpatul J., a sumei de 10.000.000 euro sau echivalentul în RON a acestei sume la cursul de schimb al BNR la data executării măsurii.
În baza art. 45 alin. (6) C. pen., a cumulat măsura de siguranţă mai sus menţionată, dispusă în prezenta cauză, cu măsura de siguranţă a confiscării speciale a sumei de 9.000.000 euro aplicată prin sentinţa penală nr. 258/24.03.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, astfel încât, în final, confiscă de la inculpatul J. suma de 19.000.000 euro sau echivalentul în RON a acestei sume la cursul de schimb al BNR la data executării măsurii.
A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului J. durata reţinerii din data de29.01.2015, arestul preventiv şi arestul la domiciliu de la 30.01.2015 la 21.06.2015, precum şi perioada executată în baza sentinţei penale nr. 258/24.03.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2016, după cum urmează: reţinerea din data de 27.10.2014, arestul preventiv şi arestul la domiciliu de la 28.10.2014 la 18.06.2015, durata executată de la 03.10.2016 la 03.10.2017 şi 72 de zile considerate executate suplimentar, ca măsură compensatorie stabilită conform Legii nr. 169/2017.
11) În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen., art. 309 C. pen. şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata K. , la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.
A interzis inculpatei, ca pedeapsă complementară, conform art. 297 alin. (1) C. pen., dreptul de a ocupa o funcţie publică, precum şi exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege, pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.
Conform art. 65 C. pen., a interzis inculpatei ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) C. pen. lit. a), b) şi d) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege.
A dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la 24.11.2014 la 12.06.2015.
12) În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen., art. 309 C. pen. şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul L. , la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.
A interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, conform art. 297 alin. (1) C. pen., dreptul de a ocupa o funcţie publică, precum şi exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege, pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.
Conform art. 65 C. pen., a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) C. pen. lit. a), b) şi d) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege.
13) În baza art. 48 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen., art. 309 C. pen. şi art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul M. , la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.
A interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei închisorii.
Conform art. 65 C. pen., a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) C. pen. lit. a), b) şi d) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege.
A respins, ca nefondată, acţiunea civilă exercitată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva inculpaţilor A., B., C., D., E., F. şi G..
A ridicat măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţelenr. 393/P/2013 din 26.11.2014, 27.11.2014 şi 28.11.2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, cu privire la bunurile aparţinând inculpaţilor A., B., C., D., E., F. şi G. (rechizitoriul nr. x/2013).
A admis în parte acţiunea civilă exercitată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat în solidar pe inculpaţii K., L. şi M., la plata sumei de 218.353.075 RON, cu titlu de despăgubiri civile, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, de la data emiterii titlurilor de conversie nr. 1051/20.05.2011, nr. 1052/20.05.2011, nr. 1372/24.05.2011, nr. 1379/24.05.2011 şi până la achitarea integrală a sumei, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei stabilită cu titlu de despăgubiri, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a acestei sume.
A menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţele nr. 393/P/2013 din 26.11.2014 şi 27.11.2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra bunurilor aparţinând fiecăruia dintre inculpaţii K., L. şi M., până la concurenţa sumei stabilite cu titlu de despăgubiri (rechizitoriul nr. x/2013).
A ridicat sechestrul asigurator instituit prin ordonanţa din data de 16.02.2015 emisă în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra terenului în suprafaţă de 4425 mp situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei N. (rechizitoriul nr. x/2014).
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A., B., C., D., E., F., G., I. şi H., au rămas în sarcina statului.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.., a obligat pe inculpatul J. la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.., a obligat pe inculpata K., la 7.000 RON, cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., a obligat pe inculpaţii L. şi M. la câte 17.314 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit doamnei avocat O., apărător desemnat din oficiu pentru inculpaţii C. şi B., în sumă de câte 400 RON(majorat conform art. 82 alin. (3) din Legea nr. 51/1995), s-a plătit din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei.
Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii G., K., L., A., D., E., F., M., C., J. şi I., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 130 RON, a rămas în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.
Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpatul H., până la prezentarea apărătorului ales (doi apărători desemnaţi din oficiu), în sumă de 130 RON, a rămas în sarcina statului şi a fost suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul F., pentru termenul din data de 04 august 2015, în sumă de 130 RON, a rămas în sarcina statului şi a fost suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.
II. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut:
1. Prin rechizitoriul nr. x/2013 din 12 decembrie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei au fost trimişi în judecată inculpaţii G., K., L., A., B., C., D. şi E. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen., respectiv inculpaţii F. şi M. pentru complicitate la abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen.
Prin rechizitoriu, sub aspectul situaţiei de fapt, în esenţă, s-a reţinut că, la data de 15 martie 2011, în exercitarea atribuţiilor de membri ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei şi cu referire la dispoziţiile art. 7 din Regulamentul nr. 30 din 2005, inculpaţii K. (preşedinte), L., A., B., G., C., D. şi E. (în calitate de membri) cu ocazia soluţionării dosarului de despăgubire nr. x, au aprobat în unanimitate raportul întocmit de societatea de evaluare desemnată, S.C. P. S.R.L., reprezentată prin evaluator F..
Prin raportul de evaluare, inculpatul F. a supraevaluat, cu suma de 263.327.559 RON, echivalentul a 61.714.021,6 euro terenul agricol în suprafaţă de 13,0535 ha, situat în Bucureşti ce a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x.
Participaţia expertului evaluator în forma complicităţii s-a realizat prin aceea că inculpatul F. a stabilit valoarea despăgubirilor prin compararea terenului agricol evaluat din dosarul de despăgubiri nr. x cu terenuri dar nu agricole, ci cu terenuri din zone rezidenţiale şi prin metoda greşită a parcelării, sens în care s-au invocat în detaliu standardele recomandate şi metodologia ANEVAR.
Furnizarea de către beneficiarul despăgubirii, inculpatul M. în realizarea scopului ilicit urmărit a unor comparabile cu valori cât mai mari, a evidenţiat participaţia penală a acestuia, fiind considerată elocventă şi depunerea unui memoriu tehnic de evaluare, întocmit în ianuarie 2010 la cererea beneficiarului, de un expert autorizat şi care viza chiar terenul din dosarul de despăgubire. Ceea ce a atras atenţia, în viziunea acuzării, este atât faptul că s-au depus pentru comparaţie tranzacţii cu terenuri din intravilan şi nu terenuri agricole - aşa cum era cel comparat - şi mai ales că beneficiarul a depus memoriul tehnic datat ianuarie 2010, în condiţiile în care drepturile succesorale pentru suprafaţa de teren, obiect al dosarului de despăgubire în discuţie, le-a obţinut prin cumpărare de la cedenţi trei luni mai târziu, respectiv la 22 aprilie 2010.
S-a arătat că, anterior realizării cesiunii, beneficiarul s-a interesat, a obţinut date şi informaţii în legătură cu terenul revendicat de cedent, de care apoi s-a folosit în procedura de evaluare.
Într-o evidentă conduită părtinitoare, inculpatul F. a folosit exclusiv datele şi informaţiile furnizate de beneficiar, fără a se raporta la niciun element de evaluare neutru astfel cum s-ar fi impus conform dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005 Titlul VII, în condiţiile în care scopul acestui demers infracţional l-a constituit majorarea valorii terenului în interesul material al inculpatului M., dar şi în propriul interes material.
Referitor la membrii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, inculpaţii K., L., A., B., G., C., D. şi E., prin actul se sesizare s-a arătat că, cu prilejul soluţionării dosarului de despăgubire nr. x, au aşezat în centrul activităţii profesionale demersuri infracţionale, constând în preocuparea majoră, manifestată prin acţiuni active şi pasive, alături de complici, pentru obţinerea folosului necuvenit.
S-a susţinut că analiza documentelor ce au stat la baza dosarului de despăgubire, a declaraţiilor martorilor audiaţi în cauză, relevă elemente probatorii insurmontabile privitoare la implicarea membrilor Comisiei Centrale de Stabilire a despăgubirilor în săvârşirea abuzului în serviciu cu consecinţe deosebit de grave şi a dezvăluie tabloul unei conivenţe tacite între susnumiţii, în sensul unor acţiuni concertate de alterare a actului de despăgubire reparator.
În acest sens, s-a arătat că, din derularea ordinii de zi în cadrul celor două şedinţe ale Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor din data de 24.02.2011 şi 15.03.2011 ce au precedat decizia abuzivă, din dialogurile purtate între membrii comisiei şi evaluator, din simularea examinării documentaţiei depuse de către beneficiar, rezultă o evidentă obişnuinţă a acestora de exercitare a atribuţiilor în materia despăgubirilor de o manieră părtinitoare în raport cu dosare care aveau "beneficiari protejaţi".
Astfel, poziţia profesională a membrilor Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor din cadrul şedinţei din data de 24.02.2014 a fost caracterizată prin dubiul evident cu privire la valoarea terenului. În acest context, la data de 24.02.2014 când au analizat raportul de evaluare depus de evaluatorul F. în dosarul de despăgubire, la unison au considerat-o foarte mare. Acesta a fost motivul pentru care, în considerarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 Titlul VII au decis şi au dispus chemarea evaluatorului pentru a-i fi adresate întrebări, astfel încât, acesta prin răspunsuri punctuale, tehnice să lămurească valoarea exagerată pe care a stabilit-o în raport.
În realitate însă, la data audierii acestuia, 15.03.2011, au realizat un simulacru, cu scopul de a crea aparenţa respectării dispoziţiilor legale. Astfel, deşi au fost puşi în faţa unor explicaţii formale oferite de expert cu privire la modalităţile şi criteriile pe care le-a folosit pentru a evalua un teren agricol de 13,000 ha la valoarea de peste 377.282.300 RON, inculpaţii au aprobat în unanimitate raportul de evaluare şi au acordat exorbitanta sumă.
Sub acest aspect a fost considerată relevantă poziţia reprezentantului Ministerului Justiţiei, inculpata G., în cadrul şedinţei din data de 15.03.2011, când a precizat expres că,,…nu are probleme pe dosarele cu valori mici pe care le-a studiat şi îşi asumă restul…", iar referitor la raportul de evaluare întocmit de către S.C. P. S.R.L. prin care a stabilit valoarea de piaţă a terenului de 377.282.300 RON a susţinut că,,…pe raportul de evaluare efectuat pe dosarul nr. x există o explicaţie justificată a acestuia pentru indicele ales - indicele de corecţie estimat pe baza informaţiilor din piaţă obţinute de evaluator şi deci suma este corectă", iar pentru a întări, pentru a da greutate poziţiei sale, în raport de impresionanta evaluare realizată de evaluator a solicitat ca aceleaşi explicaţii să fie solicitate de membri şi în cazul altor rapoarte de evaluare.
S-a subliniat faptul că, în acest context, evaluatorul a fost întrebat de către inculpata G. cu privire la indicii de corecţie. Răspunsul inculpatului F. a fost că:"indicii de corecţie sunt rezultaţi din piaţă".
În cauză însă, nu indicii de corecţie au reprezentat adevărata problemă căreia evaluatorul nu-i oferise o explicaţie reală şi rezonabilă prin raportul de evaluare. Mai mult, acest aspect fusese consemnat în chiar cuprinsul raportului şi reprezenta oricum un truism. Concluzia a rezultat din faptul că nimeni nu contestase că indicii de evaluare s-au raportat la piaţă, pentru că acesta era criteriul standard.
Ceea ce trebuia să lămurească evaluatorul se referea la cele două metode de evaluare folosite, compararea şi parcelarea, întrucât potrivit dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 Titlul VII avea obligaţia să realizeze evaluarea comparând terenuri de acelaşi tip şi parcelare prin suprapunere, dar a efectuat un simulacru de evaluare, comparând terenuri diferite, din zone total diferite şi parcelând terenuri aflate în alte zone, doar pentru a crea aparenţa că a respectat criteriile standard, deoarece în realitate a depus doar la dosar documente oferite de evaluator.
La rândul lor, ceilalţi inculpaţi membrii ai comisiei nu au solicitat nici ei niciun fel de explicaţie evaluatorului, deşi această obligaţie profesională a lor, pe care trebuiau să şi-o îndeplinească în temeiul atribuţiilor profesionale de membri ai C. civ..S.D, a rezultat explicit din prevederile art. 16 din aceeaşi lege. De altfel, aceasta era singura atribuţie pe care o aveau, şi anume: să solicite explicaţii evaluatorului, iar dacă acestea nu erau pertinente şi complete să dispună reevaluarea. Această concluzie s-a impus, deoarece acestei obligaţii profesionale a membrilor comisiei, îi corespundea obligaţia corelativă a evaluatorului pe care avea obligaţia profesională să o dea, aşa cum în mod explicit prevăd dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 247/2005, acesta fiind singurul temei şi cadru legal de realizare a raportului.
Finalitatea acţiunilor abuzive ale inculpaţilor a fost aceea că, prin încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 16 alin. (7) şi art. 7 din Regulamentul nr. 30/2005, membrii Comisiei Centrale de Evaluare au procedat la emiterea deciziei, deşi rezulta cu forţă evidentă supraevaluarea efectuată de inculpatul F., împrejurare în care se impunea retrimiterea pentru reevaluare.
Validarea raportului supraevaluat de către membrii Comisiei Centrale a determinat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri şi astfel beneficiarul a primit acţiuni la Fondul Proprietăţii şi a realizat un profit exorbitant, în timp ce ANRP s-a găsit în situaţia de a lăsa nesoluţionate alte mii de dosare de reconstituire, iar în acest sens datele publice ale raportului Curţii de Conturi sunt elocvente pentru anii 2009- 2011, respectiv un număr de 9711 dosare rămase nesoluţionate.
S-a concluzionat că dispoziţia inculpaţilor membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care a prejudiciat cu 263.327.559 RON (echivalent a 61.714.021,6 euro) bugetul Statului Român a fost posibilă prin activitatea ilicită a tuturor inculpaţilor, membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, evaluatorul (inculpatul F.) şi beneficiarul (inculpatul M.), care prin aportul individual infracţional al fiecăruia, corelat în realizarea scopurilor pe care fiecare le-a urmărit, a produs rezultatul periculos pentru valoarea socială ocrotită - bugetul de stat.
S-a arătat că, în drept, fapta inculpaţilor K., L., A., B., G., C., D. şi E., membri ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care, prin exercitarea abuzivă a atribuţiunilor de serviciu, cu încălcarea art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, au aprobat, în unanimitate, raportul de evaluare întocmit de expertul evaluator F., din cadrul S.C. P. S.R.L., prin care a fost stabilită o valoare a terenului în suprafaţă de 13,0535 hectare de 377.282.300 RON, prin supraevaluarea acestuia cu suma de 263.327.559 RON, prejudiciind cu această sumă bugetul de stat, cu consecinţele prevăzute de art. 309 C. pen. şi facilitând obţinerea unor avantaje patrimoniale de către M., Q., R. şi S. în cuantum de 197.507.284,1 RON (46.288.238,3 euro), 30.021.107,1 RON (7.035.812,2 euro), 17.907.327,1 RON (4.196.800,2 euro), 17.907.327,1 RON (4.196.800,2 euro) întruneşte elemente constitutive ale infracţiunii abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen.
Fapta inculpatului F., expert evaluator în cadrul S.C. P. S.R.L., care a supraevaluat terenul în suprafaţă de 13,0535 hectare cu suma de 263.327.559 RON, şi a prezentat raportul de evaluare în dosarul nr. x pe care membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor l-au aprobat, în unanimitate, acceptând plata de despăgubiri în sumă de 377.282.300 RON, având drept consecinţă prejudicierea bugetului de stat cu suma de 263.327.559 RON şi obţinerea unor avantaje patrimoniale în cuantum de 197.507.284,1 RON (46.288.238,3 euro), 30.021.107,1 RON (7.035.812,2 euro), 17.907.327,1 RON (4.196.800,2 euro), 17.907.327,1 RON (4.196.800,2 euro) de către M., Q., R. şi S., întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen.;
Fapta inculpatului M., care a primit despăgubiri în sumă de 282.961.725 RON, punând la dispoziţia expertului evaluator F. contractul de vânzare-cumpărare încheiat între acesta şi T. şi S.C Centrul Medical "U." S.R.L. al cărui preţ a fost de 800 euro/metru pătrat, în scopul supraevaluării terenului şi obţinerii de despăgubiri nejustificat de mari, sprijinind astfel Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să-i acorde astfel despăgubirile stabilite prin raportul de evaluare, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma de 263.327.559 RON şi obţinerea unor foloase necuvenite în cuantum de 197.507.284,1 RON (46.288.238,3 euro), întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen.
2. Prin rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei (cauza fiind disjunsă din dosarul nr. x/2013), a fost trimisă în judecată, printre alţii, şi inculpata G., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită prev. de art. 289 teza II C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000 cu aplic. art. 7 lit. b) din Legea 78/2000, în esenţă, în sarcina acesteia reţinându-se că, la data de 14.06.2014, a primit, în mod indirect, prin intermediul inculpatului H. şi în cote parţi egale cu acesta, terenul în suprafaţă de 4425 metri pătraţi situat în Snagov, în legătură cu validarea dosarului de despăgubire nr. x dispusă la data de 15 martie 2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2015.
Apărarea inculpatei G. a solicitat conexarea acestui dosar la dosarul nr. x/2014, cerere discutată la termenul din 19 iunie 2015.
Constatând incidenţa cazului prevăzut de art. 43 alin. (2) lit. c) C. proc. pen.., s-a dispus reunirea dosarului nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, la dosarul nr. x/2014.
La acelaşi termen, după reunirea cauzelor, în baza art. 46 C. proc. pen.., Înalta Curte a disjuns cauza cu privire la faptele descrise în rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, la punctele B şi C, cu privire la inculpaţii G. şi V., pe care a trimis-o completului iniţial sesizat.
În consecinţă obiectul judecăţii în cauza de faţă vizează şi acuzaţiile de la pct. A. din Rechizitoriul nr. x al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, privind pe inculpaţii G., J., I. şi H., astfel cum acestea au fost precizate de către parchet în procedura de cameră preliminară.
Sub acest aspect, Înalta Curte a reţinut că prin "Precizare la rechizitoriul nr. x/2014", Ministerul Public arătat că trimiterea în judecată a inculpatei G. s-a făcut pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 teza II C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 (o faptă), constând în aceea că, la data de 14.06.2013, a primit, în mod indirect, prin intermediul inculpatului H. şi în cote părţi egale cu acesta, terenul în suprafaţă de 4.425 metri pătraţi situat în Snagov, primire ce a fost mascată prin acte succesive derulate în timp şi a fost circumscrisă folosului, aflat în strânsă legătură cu validarea pe care a dispus-o, în mod abuziv, în perioada noiembrie 2010 - 15 martie 2011, în calitate de secretar de stat şi de reprezentantă a Ministerului Justiţiei în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi care a corespuns interesului inculpaţilor J. şi I., în legătură cu dosarul de despăgubire nr. x având ca obiect suma de 377.000.000 RON.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul H., procurorul a menţinut trimiterea în judecată a acestuia pentru infracţiunea de complicitate la luare de mită, prevăzută de art. 48 raportat la art. 289 C. pen. şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 (o faptă), constând în aceea că a intermediat relaţia inculpaţilor I. şi J. cu inculpata G., pentru a primi, la data de 14.06.2013, cotă egală cu aceasta din terenul în suprafaţă de 4425 mp din Snagov, jud. Ilfov, primire ce a fost mascată prin acte succesive derulate în timp şi a fost circumscrisă unui folos aflat în strânsă legătură cu validarea pe care inculpata G. a dispus-o, în mod abuziv, în perioada noiembrie 2010 - 15 martie 2011, în calitate de secretar de stat şi de reprezentantă a Ministerului Justiţiei în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi care a corespuns interesului inculpaţilor J. şi I., în legătură cu dosarul de despăgubire nr. x având ca obiect suma de 377.000.000 RON. În scopul ascunderii provenienţei acestei cote din teren şi mascării mitei, inculpatul H. împreună cu inculpatul I. au generat şi intermediat tranzacţii nereale imobiliare succesive, folosindu-se de relaţii cu prieteni şi membri de familie.
În şedinţa publică din 18 septembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus în vedere Ministerului Public să precizeze faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul I. (aspect ce nu a fost lămurit în procedura de cameră preliminară, întrucât inculpatul nu a formulat cereri şi excepţii, considerându-se că nu pot fi invocate, din oficiu, chestiunile legate de regularitatea actului de sesizare), având în vedere neconcordanţele existente între situaţia de fapt prezentată în partea expozitivă şi succint la încadrarea juridică şi care se circumscrie complicităţii la infracţiunea de dare de mită, şi, pe de altă parte, dispozitivul rechizitoriului, unde, dispoziţia de trimitere în judecată vizează şi infracţiunea de complicitate la trafic de influenţă.
Prin procesul-verbal din 30 septembrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus îndreptarea erorilor materiale evidente din dispozitivul rechizitoriului nr. x, cu privire la inculpaţii J. şi I. după cum urmează:
- pag. 104 paragraful ultim: în loc de "2. J., pentru comiterea infracţiunilor de trafic de influenţă prev. de art. 291 C. pen. teza I, II rap. la art. 6 din Legea 78/2000 (două fapte) şi dare de mită prev. de art. 290 C. pen. teza I, II rap. la art. 6 din Legea 78/2000 cu aplicarea prev. art. 38 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen.."; se va menţiona "2. J., pentru comiterea infracţiunilor de trafic de influenţă prev. de art. 291 C. pen. teza I, II rap. la art. 6 din Legea 78/2000 în raport cu inc. M. şi dare de mită prev. de art. 290 C. pen. teza I, II rap. la art. 6 din Legea 78/2000 cu aplicarea prev. art. 38 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen. în raport cu inc. G.";
- pag. 105, par. prim: în loc de "3. I., pentru comiterea infracţiunilor de complicitate la trafic de influenţă, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 291 alin. (1) C. pen. şi complicitate la dare de mită, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000; cu aplicarea prev. art. 38 alin. (2) C. pen. şi art. 5 C. pen.." se va menţiona "3. I., pentru comiterea infracţiunii de complicitate la dare de mită, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.."
S-a arătat că, pentru respectivele fapte (o infracţiune de trafic de influenţă - pentru inc. J. şi, respectiv complicitate la trafic de influenţă - pentru inc. I.), prin acelaşi rechizitoriu, s-a dispus disjungerea cauzei şi din eroare au fost reluate în dispozitiv, la secţiunea rezervată dispoziţiei de trimitere în judecată.
Ca atare, Înalta Curte a reţinut că în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii J. şi I., obiectul judecăţii îl reprezintă următoarele fapte:
"Fapta inculpatului J. de a pretinde şi primi, în perioada de după 17 ianuarie 2011, în tranşe de la numitul M., suma de 10 milioane euro în schimbul influenţei exercitate asupra a doi membrii ai Comisiei Centrale a ANRP, inculpaţii G. şi L., căruia i-a promis sprijin politic pentru a fi menţinut în funcţia de vicepreşedinte, cu condiţia să-i asigure rezolvarea dosarului său de despăgubire nr. x şi care, în drept, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 291 C. pen. teza I, II rap. la art. 6 din Legea 78/2000.
Scopul pentru care au fost oferiţi şi primiţi cei 10 milioane de euro l-a reprezentat intermedierea susţinerii interesului numitului M. la Comisia ANRP, traficarea putând fi realizată la nivelul numitului L. prin prisma relaţiei pe care inculpatului o avea cu decidenţi din mediul politic, ce puteau decide în schimb menţinerea în funcţia de vicepreşedinte.
Fapta inculpatului J. de a da terenul, în suprafaţă de 4425 mp din Snagov jud. Ilfov, inculpatei G. în cotă egală cu inculpatul H., ca folos în legătură cu soluţionarea dosarului de despăgubire nr. x, conform interesului numitului M. pe care inculpatul J. s-a oferit să-l asigure acestuia contra cost, şi care, în drept, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită prev. de art. 290 C. pen. teza I, II rap. la art. 6 din Legea 78/2000.
Fapta inculpatului I. de a-l sprijini pe inculpatul J. în remiterea mitei către inculpata G., asigurând relaţionarea cu aceasta prin intermediul inculpatului H., având un rol determinant pentru mascarea mitei datorită tranzacţiilor succesive, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000".
În esenţă, prin rechizitoriu, după ce a fost prezentată situaţia de fapt care a condus la formularea acuzaţiilor din dosarul nr. x/2013 în care au fost trimişi în judecată inculpaţii G. K., L., A., B., C., D., E. şi F., cu privire la faptele ce fac obiectul judecăţii s-au reţinut următoarele:
După achiziţionarea drepturilor litigioase privind dosarul de despăgubire nr. x, numitului M. i-a fost asigurată de către inculpaţii J. şi I. influenţa la nivelul a doi dintre membrii comisiei: inculpata G. şi L..
Cronologic, la data de 26.11.2010 a fost înregistrat la A.N.R.P. dosarul de despăgubire nr. x al lui M..
După data de 26.11.2010, J., urmare a întâlnirilor avute cu numitul M., i-a promis posibilitatea de a realiza intervenţia la nivelul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în scopul soluţionării favorabile a dosarului său de despăgubire nr. x. M., în baza promisiunilor făcute de inculpatul J., în sensul că poate să-l sprijine la Comisie, a aşteptat nominalizarea evaluatorului.
În continuare, la data de 17.01.2011 a fost înregistrat raportul de evaluare întocmit de F., care a stabilit valoarea în dosarul de despăgubire nr. x la suma de 377.282.300 RON.
Ulterior datei de 17.01.2011 şi anterior datei de 15.03.2011, deci în intervalul cuprins între 17.01.2011 - 15.03.2011, după aflarea valorii stabilite de evaluator, valoare pe care i-a comunicat-o chiar M. inculpatului J., aşa cum rezultă din precizările acestora cu prilejul declaraţiilor, a avut loc efectiv pretinderea banilor de către inculpatul J..
Pretinderea sumei de 16 milioane euro de către inculpatul J. de la M. a avut ca scop susţinerea aprobării dosarului de despăgubire nr. x la nivelul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, singura care avea în atribuţii şi care numai prin votul membrilor - deci nu numai prin decizia unuia sau câtorva dintre membri - putea valida acordarea sumei de 377.282.300 RON beneficiarului.
În cuprinsul rechizitoriului s-a reţinut că, din cauza faptului că raportul de evaluare, în sine, nu rezolva problema despăgubirii, din cauza faptului că acest aspect era foarte bine cunoscut de către M. ("un constant şi cunoscut samsar de drepturi litigioase în perioada 2010 - 2012"), acesta, conştient că fără "sprijinul" inculpaţilor J. şi I. nu putea obţine validarea despăgubirilor de către comisie şi nici o sumă atât de mare (377.282.300 RON), într-un timp record - în aproximativ 100 zile (noiembrie 2010 - data înregistrării la A.N.R.P., 15.03.2011 - data aprobării), în condiţiile în care erau mii de dosare nesoluţionate de ani de zile (inclusiv dosare nesoluţionate care au fost înregistrate în aceaşi zi cu dosarul său) sau pentru care nu au mai existat surse financiare pentru despăgubire la buget, fiind cheltuite sumele pentru "favoriţi", a acceptat să-i ofere lui J. suma de 10 milioane euro pretinsă.
Prin urmare, motivat de împrejurările descrise şi de valoarea uriaşă a sumei pe care urma să o primească (îi rămâneau oricum foarte mulţi bani necuveniţi), M. a acceptat şi a remis inculpatului J., după 17.01.2011, în mai multe tranşe, suma de totală 10.000.000 euro.
S-a reţinut că dovada faptului că suma de 16 milioane euro a fost remisă de M., în tranşe, în acest interval a rezultat din copiile extraselor de cont bancar depuse de către M. la dosarul cauzei şi din declaraţiile sale, care se coroborează cu declaraţiile inculpatului J., care, la rândul său, a arătat că recunoaşte primirea sumei de 10 milioane euro, dar a precizat că o sumă mai mică i-a revenit lui, respectiv 1,2 milioane euro.
Sub acest aspect, s-a reţinut că doar după finalizarea cercetărilor în raport cu aspectele rezultate din declaraţiile inculpaţilor J. şi I., în legătură cu care s-a dispus disjungerea prin prezentul rechizitoriu, se va stabili cu exactitate suma însuşită de inculpatul J..
Procurorul a arătat că, având în vedere că M. a declarat că i-a remis 16 milioane euro inculpatului J. pentru realizarea intervenţiei, împrejurare de altfel recunoscută de cel din urmă, dar susţinută diferit doar sub aspectul cuantumului pe care l-a păstrat şi având în vedere că cel dintâi a declarat expres că nu are cunoştinţă dacă întreaga sumă a rămas la traficantul de influenţă sau a oferit şi unora din membrii Comisiei, s-a reţinut că rezultă că este cert că i-a revenit lui J. suma de 1.200.000 euro, sumă ce urmează a fi supusă în această cauză confiscării speciale.
În ceea ce priveşte infracţiunile de luare şi dare de mită, respectiv participaţie sub forma complicităţii la aceste infracţiuni, prin rechizitoriu nu sunt stabilite circumstanţele în care s-a realizat înţelegerea dintre inculpaţi, situaţia de fapt fiind prezentată astfel:
Terenul care figurează în acte notariale ca fiind vândut de mama inculpatului I. a fost trecut succesiv, prin interpuşi, până a ajuns pe numele surorii inculpatului H., o persoană în care acesta avea totală încredere.
Întrucât inculpata G. era, la rândul său, foarte apropiată de inculpatul H., aşa cum rezultă inclusiv din convorbirile telefonice care relevă că vorbeau de cel puţin câteva ori pe zi, iar din probele administrate a rezultat că soţul inculpatei G. a fost prezent la notar, prezenţa acestuia fiind remarcată inclusiv în legătură cu preluarea acţiunilor W., în rechizitoriu s-a reţinut că se poate concluziona că inculpata G. a avut la rândul său încredere în păstrarea bunului mită pe numele său şi tocmai de aceea i-au încredinţat mita în păstrare.
S-a reţinut că o succesiune de tranzacţii şi implicarea unor persoane atât de diverse generează dificultăţi în stabilirea apartenenţei reale şi a împrejurărilor intrării în posesie. Interesul inculpatului H. şi al inculpatei G. ca terenul primit cu titlu de mită, în contextul rezolvării dosarului de despăgubire, să nu figureze pe numele lor, să fie primit într-un cadru în care să ascundă cât mai bine faptul că a fost circumscris unui folos, a rezultat din mai multe considerente.
Astfel, pe de o parte, potrivit funcţiei publice deţinute în acea perioadă de fiecare (2009-2012 H. a fost vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie), prin prisma tuturor funcţiilor ocupate, inculpaţii aveau obligaţia să completeze în declaraţia de avere toate bunurile, provenienţa, sursa licită de câştig, pe baza căreia şi-au permis în mod legitim acea achiziţie.
De aceea, întreaga derulare a faptelor dovedite prin probele administrate în cauză a relevat că terenul a aparţinut martorei X., mama inculpatului I. şi fosta soţie a inculpatului J.. Transmiterea a fost realizată chiar cu sprijinul nemijlocit al inculpaţilor I. şi H., prin tranzacţii succesive şi persoane apropiate acestora, interpuse în documentele notariale, pentru a da aparenţa că le-ar aparţine şi pe parcursul unor operaţiuni succesive derulate într-o perioadă care s-a prelungit până în anul 2014, demersul fiind necesar pentru a se pierde adevărata natură şi adevăratul context al primirii.
Istoricul acestui teren este relevat în cele ce urmează, deoarece a rezultat că a aparţinut, conform documentelor notariale, martorei X., mama inculpatului I. şi fosta soţie a inculpatului J., care tot potrivit documentelor notariale l-a achiziţionat în anul 2012 (filele x u.p.).
Disimularea primirii mitei de către inculpaţii G. şi H. a fost realizată în intervalul 2013 - 2014 prin încheierea a două contracte de vânzare-cumpărare succesive în care au fost interpuse persoane apropiate acestora: contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14.06.2013, unde în calitate de vânzător figurează X., iar în calitate de cumpărători, fiecare cu o cotă de 1/2, figurează Y., persoană interpusă de către Z. şi N., persoană interpusă de către G. prin intermediul numitului H.; contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30.05.2014, unde în calitate de vânzător figurează Y., care vinde cota sa de 1/2 cumpărătoarei N., sora inculpatului H., precedat de o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare încheiată cu 18 zile înainte .
S-a reţinut în rechizitoriu că, inclusiv contextul în care terenul în suprafaţă totală de 4425 mp din Snagov, format iniţial din două parcele, a intrat în proprietatea martorei X., mama inculpatului I. şi fosta soţie a inculpatului J., în anul 2012, prin cumpărare de la soţii Dumbravă şi chiar achiziţionarea acestuia în anul 2005 de către soţii Dumbravă, care în anul 2012 l-au vândut martorei X., precum şi înstrăinarea în anul 2013 pe numele unor persoane apropiate inculpaţilor I. şi H. şi, ulterior, înstrăinarea în anul 2014 surorii inculpatului H., au o notă comună şi anume tranzacţii la notar, membri de familie sau prieteni, care figurează în actele notariale privitoare la acest teren ca şi cumpărători/vânzători, dar care atunci când au fost audiaţi, în cursul urmăririi penale, au declarat că nu au plătit banii, că în realitate nu sunt cumpărătorii/vânzătorii acelui teren, împrumuturi de bani care ar fi fost făcute pentru cumpărarea acelui teren într-un anume moment, iar toate aceste susţineri, afirmaţii sunt profund contradictorii.
S-a arătat că rolul demersurilor menţionate mai sus a fost acela de a crea aparenţa unor tranzacţii imobiliare, însă din analiza tuturor probelor, în urma coroborării lor, rezultă lipsa de rezonabilitate şi credibilitate a afirmaţiilor conform cărora succesiunea tranzacţiilor a fost exclusiv rodul contractelor civile care, chiar dacă nu au fost încheiate cu adevăraţii deţinători de fapt, sunt la adăpost de orice suspiciune.
Nu au fost acceptate aceste susţineri întrucât s-a apreciat că sfidează evidenţa şi, mai mult, sunt întemeiate pe o cauză ilicită. Se pune următoarea întrebare: Cum ar fi acceptat G. şi H., persoane dedicate profesiei juridice (cum, de altfel a subliniat inculpata Bica, la fiecare audiere, că are 17 ani de magistratură) să încheie astfel de contracte, să-şi implice o serie de intermediari, să caute artificii infracţionale, să se expună riscului de descoperire a tranzacţiei de către Oficiul de Spălare a Banilor (aşa cum a şi precizat inculpatul Mihăilescu) în absenţa unor motive mult mai puternice decât acelea pe care le-au tot menţionat.
S-a considerat că, în mod cert, terenul a fost marcat de tranzacţii succesive cu conţinut notarial, dar voinţa părţilor implicate în actele notariale de a tranzacţiona a lipsit cu desăvârşire - fapt confirmat prin declaraţiile acestora - singura voinţă fiind aceea de a ascunde cât mai bine mita.
S-a făcut trimitere la un principiu elementar al C. civ. român, care consacră expres caracterul negociabil al contractelor, în sensul că, fără excepţie, acestea sunt rodul exclusiv al voinţei comune a părţilor contractante, contractul fiind principalul izvor al obligaţiilor civile. În acest context, s-a reţinut că rezultă cu forţa evidenţei că, în cazul înstrăinărilor succesive, voinţa celor care sunt menţionaţi în actele notariale a fost lipsită de puterea de a da naştere la drepturi şi obligaţii pentru că nu a fost întemeiată pe lege. Respectivele contracte nu au fost de vânzare cumpărare, voinţa părţilor nu a fost în serviciul dreptului de a primi şi transmite, de a contracta, căci părţile ce figurează în acele contracte nu şi-au exprimat libertatea de a contracta, nefiind o conformitate între voinţă şi dispoziţiile legale.
S-a reţinut că rolul acestor contracte succesive a fost acela ca inculpaţii să aibă posibilitatea să-şi aproprie terenul fără riscul descoperirii provenienţei acestuia. În sprijinul aceluiaşi argument este şi faptul că inculpaţii nu se grăbeau să intre în posesia folosului infracţiunii - căci aceasta ar fi atras atenţia, iar inculpaţii G. şi H. păstrau astfel aparenta distanţare de acest teren, având în vedere că în documentul notarial figura ca făcând obiectul contractului de vânzare/cumpărare.
S-a menţionat că şi anterior intrării terenului în posesia martorei X., contextul achiziţionării acestuia este incert, iar probele administrate în cursul urmăririi penale, inclusiv sub acest aspect, au circumscris terenul ca aparţinând unui circuit de persoane, obligaţii şi cauze ascunse prevederilor legale. Analiza acestora a relevat că aceste tranzacţii, acte notariale, care nu reflectă realitatea, nu reprezintă împrumuturi ci, în realitate, maschează adevărata provenienţă şi destinaţie a sutelor de milioane de euro, persoanele apropiate interpuse având un singur scop, acela de a ascunde tranzacţia.
Sub aspectul legăturii directe cu prezenta cauză şi anume de la momentul anului 2012 s-a menţionat că sunt relevante: declaraţiile martorelor X. (mama numitului I. şi fosta soţie a numitului J.) şi declaraţia martorei N., sora numitului H., precum şi declaraţia martorei AA., sora soţiei inculpatului H., deoarece primele două precizează că au acceptat să fie încheiate actele la notar pe numele lor, dar nu ştiu nimic despre teren şi bani, deoarece s-a ocupat fiul, respectiv fratele, iar cea de-a treia a arătat expres că a împrumutat 15.000 euro inculpatului H. pentru ca acesta să-i dea banii surorii lui pentru rezolvarea unor probleme. S-a reţinut că această precizare contrazice flagrant alegaţiile inculpatului conform cărora a avut bani … a dorit să cumpere şi să dezvolte afaceri imobiliare.
Contrar celor afirmate în mod contradictoriu de către inculpaţi, sunt declaraţiile martorilor, apropiaţi ai celor doi, care au avut doar rolul decorativ de a figura cu numele pe acte notariale.
În acest mod, folosul traficanţilor de influenţă, al celor mituiţi implicaţi şi aparenţa că s-au realizat tranzacţii, când în realitate s-au acoperit activităţi infracţionale de corupţie, au fost asigurate, toate acestea făcând parte din scopul acestor demersuri.
În rechizitoriu s-a reţinut că, din analiza declaraţiilor persoanelor audiate, a rezultat că fiecare din cei implicaţi în acest traseu al banilor şi "aranjamentelor infracţionale" acţionau fără să pună întrebări (unii acţionau fără vinovăţie deoarece o făceau din considerente de ajutor familial - cazul mamei numitului I., al sorei numitului H., al sorei soţiei sale, minţiţi la rândul lor) sau pentru că erau parte a unor avantaje anterioare sau ulterioare din alte tranzacţii, întrucât, chiar dacă unii acţionau fără vinovăţie, erau într-un fel beneficiari (cazul soţului inculpatei G., prezent la încheierea actului notarial pe motiv că a adus bani cu împrumut inculpatului H. şi al tatălui inculpatului H., care a arătat că l-a împrumutat cu bani).
Sub aspectul fictivităţii contractelor de vânzare-cumpărare succesive şi al dovezii că rolul acestora era unul decorativ, actele notariale fiind necesare doar pentru a ascunde mita, s-a reţinut că sunt relevante probele din care a rezultat că cei implicaţi încheiau acte notariale în mod rutinar, fără să fie interesaţi de ceea ce cumpără, comportamentul lor excluzând orice minimă diligenţă a unui cumpărător sau vânzător, fiind cu totul în afara cauzei licite, deoarece în realitate nu se dădeau şi nu se primeau banii menţionaţi în act, ci se rezolva doar "problema unui apropiat" sau se "dădea practic un ajutor" din punctul lor de vedere, în timp ce, din punctul de vedere al inculpaţilor, se reglau atent beneficiile cuvenite de pe urma abuzului şi traficului de influenţă.
În continuare, rechizitoriul prezintă conţinutul declaraţiilor martorilor Y., X., BB., CC., AA., DD. precum şi ale martorului cu identitate protejată EE., după care se concluzionează asupra faptelor reţinute şi încadrării juridice a acestora, care însă trebuie circumscrise precizărilor din camera preliminară şi procesului-verbal de îndreptare a erorii materiale, anterior expuse.
III. Prin încheierea nr. 118 din data de 19 februarie 2015 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2014, au fost respinse, ca nefondate, cererile şi excepţiile invocate de inculpaţi şi s-a constatat legalitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu rechizitoriul nr. x/2013 din 12 decembrie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, privind pe inculpaţii G., D., E., F., K., B., L., A., C. şi M., legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, dispunându-se începerea judecăţii.
Această hotărâre a rămas definitivă prin încheierea nr. 78 din data de 06 aprilie 2015 pronunţată Completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, prin care s-a luat act de retragerea contestaţiei formulate de inculpatul L. şi au fost respinse, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii K., G. şi F. împotriva aceleiaşi încheieri.
Prin încheierea din data de 03 aprilie 2015 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, au fost admise, în parte, excepţiile formulate de inculpata G..
S-a constatat neregularitatea actului de sesizare, respectiv a rechizitoriului nr. x din 25 februarie 2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, cu privire la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, indicată la Secţiunea C - "Acuzaţiile formulate cu privire la dosarul penal nr. x/2006 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti care îl viza pe FF.", urmând ca procurorul să precizeze:
- dacă a disjuns cauza pentru această infracţiune, atât în forma autoratului cât şi a complicităţii, în raport cu menţiunile de la Secţiunea I - "Alte date referitoare la urmărirea penală" - pct. 3, precum şi cu cele din dispozitivul actului de sesizare de la pct. I.1 referitoare la trimiterea în judecată a inculpatei şi de la pct. III referitoare la dispoziţia de disjungere cu privire la aspectele relatate la Cap. I - pct. 1, 2, 3, 4, 5 şi 6 din rechizitoriu;
- dacă a disjuns cauza doar pentru folosul necuvenit constând în cedarea acţiunilor pe care FF. le deţinea la S.C. W. S.A. Făgăraş, judeţul Braşov;
- descrierea faptei, sens în care trebuie realizat un corespondent între situaţia de fapt şi norma de incriminare, cu menţionarea variantei alternative a laturii obiective ce se reţine în sarcina inculpatei, a folosului necuvenit la care se referă acţiunea ce constituie elementul material, a datei de comitere a presupusei infracţiuni, precum şi a probelor pe care se întemeiază acuzaţia (doar în situaţia în care nu s-a disjuns cauza cu privire la infracţiunea de luare de mită).
Au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile şi excepţiile formulate de inculpatul V..
S-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei.
A fost transmisă încheierea motivată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei pentru ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (3) din C. proc. pen., în termen de 5 zile de la comunicare, procurorul să remedieze neregularităţile actului de sesizare şi să comunice dacă menţine trimiterea în judecată a inculpatei G. pentru două infracţiuni de luare de mită, prevăzute de art. 289 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, urmând să coreleze aceste dispoziţii cu cele privind infracţiunile de complicitate la luare de mită, prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen., cu care a fost sesizată instanţa în privinţa inculpatului H..
Prin încheierea nr. 275 din data de 14 aprilie 2015 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, s-a dispus începerea judecăţii în cauza penală privind pe inculpaţii G., J., I., H. şi V., ca urmare a sesizării instanţei prin rechizitoriul nr. x/2014 din 25 februarie 2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, a cărui neregularitate a fost remediată prin "Precizarea" formulată de aceeaşi unitate de parchet la data de 8 aprilie 2015.
Această ultimă hotărâre a rămas definitivă prin încheierea nr. 138/C din data de 20 mai 2015 pronunţată Completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, prin care a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia declarată de inculpata G. şi, ca inadmisibilă, contestaţia declarată de inculpatul V. împotriva încheierii nr. 275 din 14 aprilie 2015 pronunţate în dosarul nr. x/2015 de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.
IV. În cursul cercetării judecătoreşti în faţa instanţei de fond au fost audiaţi inculpaţii: M. (declaraţia din 20 mai 2015 - filele x volumul 3, declaraţia din 17 decembrie 2015 - fila x volumul 7), F. (declaraţia din 09 iunie 2015 - filele x volumul 3, declaraţia din 19 iunie 2015 - filele x volumul 4, declaraţia din 17 decembrie 2015 - fila x volumul 7), J. (declaraţia din 15 septembrie 2015 - filele x volumul 5, declaraţia din 09 octombrie 2015 - fila x volumul 6, declaraţia din 23 octombrie 2015 - filele x volumul 6, declaraţia din 17 decembrie 2015 fila x volumul 7, declaraţia din 19 mai 2017 - filele x volumul 17), H. (declaraţia din 18 septembrie 2015 - filele x volumul 5, declaraţia din 09 octombrie 2015 - filele x volumul 6, declaraţia din 02 martie 2018 - filele x volumul 23), I. (declaraţia din 09 octombrie 2015 - filele x volumul 6, declaraţia din 23 octombrie 2015 - fila x volumul 6, declaraţia din 17 decembrie 2015 - fila x volumul 7, declaraţia din 19 mai 2017 - filele x volumul 17), A. (declaraţia din 17 decembrie 2015 - filele x volumul 7), L. (declaraţia din 17 decembrie 2015 - filele x volumul 7, declaraţia din 12 ianuarie 2016 - filele x volumul 7), D. (declaraţia din 12 ianuarie 2016 - filele x volumul 7), E. (declaraţia din 28 ianuarie 2016 - filele x volumul 7, declaraţia din 05 februarie 2016 - filele x volumul 8), B. (declaraţia din 04 mai 2015 - filele x volumul 2, declaraţia din 05 februarie 2016 - filele x volumul 8, declaraţia din 14 martie 2016 - filele x volumul 9, declaraţia din 12 aprilie 2018 - filele x volumul 24), C. (declaraţia din 22 februarie 2016 - filele x volumul 9), G. (declaraţia din 22 februarie 2016 - filele x volumul 9, declaraţia din 03 martie 2016 - 114-120 volumul 9, declaraţia din 14 martie 2016 - 150-156 volumul 9), K. (declaraţia din 01 februarie 2017 - filele x volumul 15).
Totodată, în cursul cercetării judecătoreşti a fost administrată proba testimonială, fiind audiaţi următorii martori: GG. (declaraţia din 15 aprilie 2016 - filele x volumul 10), HH. (declaraţia din 15 aprilie 2016 - filele x volumul 10), II. (declaraţia din 06 mai 2016 - filele x volumul 10), JJ. (declaraţia din 06 mai 2016 - filele x volumul 10), KK. (declaraţia din 06 mai 2016 - filele x volumul 10), LL. (declaraţia din 01 iunie 2016 - filele x volumul 11), MM. (declaraţia din 01 iunie 2016 - filele x volumul 11), NN. (declaraţia din 01 iunie 2016 - filele x volumul 11), OO. (declaraţia din 01 iunie 2016 - filele x volumul 11), PP. (declaraţia din 21 iunie 2016 - filele x volumul 1), QQ. (declaraţia din 21 iunie 2016 - filele x volumul 11), R. (declaraţia din 19 septembrie 2016 - filele x volumul 12), Q. (declaraţia din 19 septembrie 2016 - filele x volumul 12), S. (declaraţia din 19 septembrie 2016 - filele x volumul 12), RR. (declaraţia din 19 septembrie 2016 - filele x volumul 12), SS. (declaraţia din 19 septembrie 2016 - fila x volumul 12), TT. (declaraţia din 19 septembrie 2016 - filele x volumul 12), UU. (declaraţia din 19 septembrie 2016 - filele x volumul 12), VV. (declaraţia din 30 septembrie 2016 - filele x volumul 12), Y. (declaraţia din 30 septembrie 2016 - filele x volumul 12), WW. (declaraţia din 07 octombrie 2016 - fila x volumul 13), AA. (declaraţia din 07 octombrie 2016 - fila x volumul 13), XX. (declaraţia din 07 octombrie 2016 - filele x volumul 13), YY. (declaraţia din 07 octombrie 2016 - fila x volumul 13), ZZ. (declaraţia din 07 octombrie 2016 - filele x volumul 13), Z. (declaraţia din 07 octombrie 2016 - filele x volumul 13), martorul cu identitate protejată EE. (declaraţia din 11 noiembrie 2016 - filele x volumul 13), AAA. (declaraţia din 28 noiembrie 2016 - fila x volumul 14), BB. (declaraţia din 28 noiembrie 2016 - filele x volumul 14), BBB. (declaraţia din 28 noiembrie 2016 - fila x volumul 14), CCC. (declaraţia din 28 noiembrie 2016 - fila x volumul 14), DDD. (declaraţia din 28 noiembrie 2016 - filele x volumul 14), EEE. Gabriel (declaraţia din 12 decembrie 2016 - filele x volumul 14, declaraţia din 07 iunie 2017 - fila x volumul 17), CC. (declaraţia din 17 ianuarie 2017 - filele x volumul 14), GGG. (declaraţia din 07 aprilie 2017 - filele x volumul 16), HHH. (declaraţia din 19 mai 2017 - filele x volumul 17).
În cadrul probei înscrisuri au fost încuviinţate şi, ulterior, administrate următoarele acte: raportul de evaluare întocmit de S.C. P. S.R.L. în dosarul nr. x/2010, care poartă menţiunea vizat, data şi semnătura consilierului; copia deciziei nr. x/15.03.2011 emisă ca urmare a aprobării de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a dosarului x/2010; Ordinul nr. 10 din 11.01.2011 al vicepreşedintelui Direcţiei pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţilor funciare din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor; Regulamentul privind procedura de lucru în cadrul Serviciului Despăgubiri din cadrul Direcţiei pentru coordonarea şi controlul aplicării legislaţiei din domeniul restituirii proprietăţilor funciare; copia deciziei nr. 4109 din 15.09.2011 pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2009; extras din Ghidul cu valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare pentru Municipiul Bucureşti, efectuat de S.C. III. S.R.L. & S.C. JJJ. S.R.L., în vigoare în anul 2011; informaţii comunicate de A.N.E.V.A.R. referitor la următoarele aspecte: dacă la evaluarea proprietăţilor imobiliare, ca şi metode de evaluare a terenului, metoda comparaţiei vânzărilor şi metoda parcelării sunt prevăzute şi acceptate de Standardele Internaţionale de Evaluare recomandate de A.N.E.V.A.R., precum şi de metodologia de lucru a acesteia, pentru stabilirea valorii de piaţă a terenurilor; dacă metoda bonitării este prevăzută şi acceptată de Standardele Internaţionale de Evaluare recomandate de ANEVAR pentru stabilirea valorii de piaţă a terenurilor de sub luciu de apă; dacă, potrivit standardelor ANEVAR, există o ordine de preferinţă a metodelor de evaluare şi dacă există, să se indice această ordine de preferinţă; relaţii comunicate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Specialişti referitor la următoarele aspecte: modalitatea în care s-a procedat la accesarea ofertelor datând din anul 2010 privind vânzarea unor terenuri din zona Plumbuita sector 2 Bucureşti, dat fiind că, din informaţiilor existente pe site-ul KKK. (menţionat ca sursă în raportul de constatare tehnico ştiinţifică), rezultă că "KKK. …oferă o bază de date începând cu anul 2011"; indicarea sursei primare a anunţurilor publicitare (cu excepţia celui indicat pentru prima comparabilă utilizată, respectiv x), având în vedere informaţiile publice de pe acelaşi site KKK. (www.x.ro) în sensul că agenţia monitorizează anunţurile publicate de persoane particulare în presa scrisă, mass media şi site-uri de internet; extrase de cont depuse de inculpata G.; relaţii comunicate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Specialişti referitor la explicarea Anexei 4 la nota din 19 mai 2015; înscrisuri în circumstanţiere pentru inculpatul I.; înscris privind calitatea de fost membru al LLL.. a inculpatului L.; relaţii comunicate de Camera Notarilor Publici Bucureşti referitor la modalitatea prin care s-a ajuns la stabilirea valorii orientative pentru ipoteza terenului liber, menţionată în anexa 21 - zona 36; adresa nr. x/28.01.2016 emisă de A.N.R.P.,; contractul cadru de prestări servicii nr. x/2008 încheiat de A.N.R.P. ca şi P. S.R.L.; adresa nr. x/2016 din 13.10.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală referitor la sesizarea Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor nr. C/X/1053/20.05.2013; adresa din 17.11.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., secţia de Combatere a Corupţiei referitor la sesizarea Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor nr. C/X/1053/20.05.2013; adresa din 17.11.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A., secţia de Combatere a Corupţiei prin care a fost comunicată o copie a informării Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor nr. C/X/1053/20.05.2013; foile de parcurs aferente deplasărilor autoturismului alocat G., în calitate de secretar de stat, pentru următoarele zile: 28 octombrie 2010, 08 decembrie 2010, 19 ianuarie 2011, 24 februarie 2011 şi 15 martie 2011; extrase de cont aparţinând inculpatului H., martorelor N. şi AA.; extras de cont X.; raportul de evaluare întocmit în dosarul de despăgubiri nr. x şi raportul de evaluare refăcut; înscrisuri depuse de inculpatul M. cu privire la suprafaţa de teren rămasă de restituit în urma validării anexei 23; planuri urbanistice de detaliu, certificate de urbanism, hotărâri ale PMB privind avizarea planului urbanistic extrase portal privind litigiile în care inculpata C. avea calitatea de pârâtă, cereri de revocare din funcţia de membru al Comisiei centrale, sumele primite cu titlu de indemnizaţie de inculpata C.; acte în circumstanţiere a inculpatei E. respectiv caracterizări de le locul de muncă, Ministerul Finanţeor Publice semnate de 43 de persoane, cereri de revocare din funcţia de membru al Comisiei centrale, sumele primite cu titlu de indemnizaţie acte în circumstanţierea inculpatului F.; adresa A.N.R.P. nr. 2944/03 mai 2018 privind cuantumul indemnizaţiei de şedinţă C. civ..S.D. încasat lunar de inculpata K., în perioada octombrie 2009- octombrie 2011; înscrisuri în circumstanţierea inculpaţilor I. şi de inculpatul J.; copia deciziei nr. 162 din 03 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2016, depusă de inculpatul J.; adresa nr. x/2013, y/2014 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei referitor la sprijinul de specialitate acordat de Serviciului Român de Informaţii, la care se face trimitere în comunicatele de presă nr. 1656/VIII/3 din 20 noiembrie 2014 şi nr. 1662/VIII/3 din 21 noiembrie 2014 .
În cadrul cercetării judecătoreşti a fost încuviinţată efectuarea unei expertize în specialitatea topografie . În urma obiecţiunilor formulate, s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză . De asemenea, s-a încuviinţat efectuarea unei expertize în specialitatea evaluări proprietăţi imobiliare şi, în urma obiecţiunilor formulate, s-a dispus efectuarea unui supliment la acest raport de expertiză .
Înregistrări ale convorbirilor şi comunicărilor: urmare a admiterii cererii inculpatului H. la dosar au fost depuşi de către Direcţia Naţională Anticorupţie 6 suporţi optici ce conţin copii ale convorbirilor ambientale şi traficului interceptat şi înregistrat în ceea ce îi priveşte pe H. şi Z., în perioada 09.07.2013-01.11.2013, 21.02.2014-21.04.2014, precum şi înregistrări ale convorbirilor şi comunicărilor efectuate de aceleaşi persoane în perioada 22.04.2014-08.06.2014 şi Z., în perioada 09.07.2013-01.11.2013, 21.02.2014-21.04.2014, precum şi înregistrări ale convorbirilor şi comunicărilor efectuate de aceleaşi persoane în perioada 22.04.2014-08.06.2014; la termenul din data de 02 martie 2018 s-a procedat la ascultarea convorbirilor telefonice precizate de inculpatul H. în cererea din data de 19 februarie 2018.
În cauză, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale după cum urmează:
Prin încheierea de şedinţă din 1 februarie 2016 a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Prin încheierea de şedinţă din 8 septembrie 2017 s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen. şi a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., ordonanţă aprobată prin Legea nr. 9/2017.
Prin încheierea de şedinţă din data de 29 iunie 2018 a fost sesizată Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
V. Prima instanţă, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, a reţinut următoarele:
Prealabil verificării temeiniciei acuzaţiilor aduse inculpaţilor, Înalta Curte a analizat cererea formulată cu ocazia dezbaterilor de apărătorii inculpaţilor B. şi G., la care a achiesat şi apărarea inculpatei K., de încetare a procesului penal, în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. e) teza a III-a C. proc. pen., cu motivarea că ar lipsi sesizarea organului de urmărire penală.
În susţinerea cererii, s-a arătat, în esenţă, că, la momentul la care a fost întocmit procesul-verbal de sesizare din oficiu din 12 noiembrie 2014, nu exista în dosarul nr. x/P/2013, aflat pe rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, vreun înscris, declaraţie ori denunţ, nu fusese administrată vreo probă care ar fi putut să facă posibilă sesizarea cu privire la faptele reţinute în procesul-verbal. S-a susţinut că modalitatea în care sunt descrise faptele (prin trimiterea exactă la înscrisuri, la conţinutul acestora, la împrejurări şi persoane, la numere de dosar, la date, chiar încadrarea în drept a unor fapte), demonstrează că toate aceste împrejurări au făcut obiectul unei activităţi de urmărire penală, de strângere şi administrare de probe, în vederea constatării săvârşirii unei fapte de natură penală. În lipsa oricărei dovezi că această activitate de urmărire penală ar fi fost efectuată de către Direcţia Naţională Anticorupţie sau de către orice alt organ abilitat potrivit legii să desfăşoare o astfel de activitate, s-a arătat că este rezonabil a bănui că, în realitate, acest proces-verbal de sesizare din oficiu corespunde unei informări făcute de către Serviciul Român de Informaţii, dar care are la bază o activitate investigativă, de strângere de probe, pentru care nu era competent, astfel cum rezultă din paragraful 81 din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 91/2018 .
Înalta Curte a constatat că cererea este neîntemeiată.
În primul rând, s-a constatat că ceea ce se invocă este nulitatea procesului-verbal de sesizare din oficiu, act ce este supus cenzurii în procedura de cameră preliminară, iar apărarea nu a adus argumente pertinente pentru punerea în discuţie a acestei nulităţi în cursul judecăţii. S-a invocat decizia Curţii Constituţionale nr. 554/2017 care vizează neconstituţionalitatea art. 282 alin. (2) C. proc. pen.. care nu permitea invocarea din oficiu a nulităţii relative, însă, în cauză, nu se ridică probleme din această perspectivă, apărarea fiind cea care trebuia să invoce nulitatea şi nu judecătorul de cameră preliminară. De asemenea, paragraful 81 din considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 91 din 28 februarie 2018 nu are legătură cu nulitatea invocată, Curtea dând exemple de categorii de infracţiuni care nu s-ar putea circumscrie dispoziţiilor art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României.
Înalta Curte a constatat că toate datele invocate cu ocazia dezbaterilor, la finalul cercetării judecătoreşti, existau la dosarul de urmărire penală, fiind cunoscute încă din procedura de cameră preliminară şi că nu există temei legal sau izvorât din jurisprudenţa Curţii Constituţionale pentru repunerea lor în discuţie.
Pe de altă parte, soluţia de încetare a procesului penal în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. e) teza a III-a C. proc. pen.., este incidentă atunci când lipseşte sesizarea organului competent şi vizează doar acele situaţii în care, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este nevoie de o sesizare specială, spre exemplu, în cazul infracţiunilor prev. de art. 413-417 C. pen., când pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară, conform art. 431 C. pen., sesizarea comandantului. Or, în mod evident, în cauză nu era necesară vreo sesizare specială.
Nu în ultimul rând este de menţionat faptul că, în cursul cercetării judecătoreşti, în raport de informaţiile din comunicatele de presă ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie în legătură dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2014, Înalta Curte a încuviinţat cererea inculpaţilor şi a solicitat parchetului să comunice în ce a constat sprijinul de specialitate acordat de Serviciul Român de Informaţii la care se face trimitere în comunicatele de presă nr. 1656/VIII/3 din 20 noiembrie 2014 şi nr. 1662/VIII/3 din 21 noiembrie 2014, şi, în ipoteza în care sprijinul Serviciului Român de Informaţii a vizat efectuarea unor acte de urmărire penală, să se precizeze care au fost actele efectuate împreună sau de lucrătorii Serviciului Român de Informaţii.
Răspunzând acestei solicitări, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei a arătat că în dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2014 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, lucrătorii S.R.I. nu au efectuat şi nu au participat la efectuarea actelor de urmărire penală, acestea fiind dispuse şi întocmite exclusiv de procurori sau ofiţerii de poliţie judiciară delegaţi de procurori, aspect care rezultă din actele existente în dosarul de urmărire penală. În ceea ce priveşte comunicatul de presă nr. 1656/VIII/3 din 20 noiembrie 2014, s-a menţionat că referirea la "sprijinul de specialitate din partea S.R.I." priveşte ajutorul strict tehnic oferit de acesta pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, măsuri care nu au fost valorificate în dosarul nr. x/2013 .
Înalta Cute a apreciat că nu este necesară pronunţarea unei soluţii distincte asupra acestei cereri, ea având natura unei apărări, fiind analizată în contextul tuturor apărărilor formulate în cauză.
Cu privire la acuzaţiile formulate prin rechizitoriul nr. x/0144 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei
1. Acuzaţiile aduse inculpaţilor membri ai Comisiei Centrale
În sarcina inculpaţilor K., L., A., B., G., C., D. şi E. -membri ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor s-a reţinut că, prin exercitarea defectuoasă a atribuţiunilor de serviciu, cu încălcarea art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 şi art. 7 din Regulamentul nr. 30 din 2005, au aprobat, în unanimitate, raportul de evaluare întocmit de expertul evaluator F., din cadrul S.C. P. S.R.L., prin care a fost stabilită o valoare a terenului în suprafaţă de 13,0535 hectare de 377.282.300 RON, prin supraevaluarea acestuia cu suma de 263.327.559 RON, prejudiciind cu această sumă bugetul de stat, cu consecinţele prevăzute de art. 309 C. pen. şi facilitând obţinerea unor avantaje patrimoniale de către M., Q., R. şi S. în cuantum de 197.507.284,1 RON (46.288.238,3 euro), 30.021.107,1 RON (7.035.812,2 euro), 17.907.327,1 RON (4.196.800,2 euro), 17.907.327,1 RON (4.196.800,2 euro) faptă ce în drept întruneşte elemente constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen.
În esenţă, prin actul de sesizare s-a reţinut că atribuţiile membrilor Comisiei Centrale de Evaluare presupun verificarea în mod riguros a raportului evaluatorului, analiza pertinenţei, verosimilităţii şi concludenţei metodelor folosite pentru evaluare şi că aceştia nu ar fi dispus trimiterea dosarului spre reevaluare, deşi raportul nu respecta Standardele Internaţionale de Evaluare "furând din bugetul statului român prin decizia abuzivă luată cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 16 alin. (7) şi art. 7 din Regulamentul nr. 30 din 2005, care prevăd expres că: "În baza raportului de evaluare Comisia centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare - când raportul nu respectă standardul legal şi criteriile evaluare].
S-a susţinut că inculpata G., cu ocazia prezentării evaluatorului F., în şedinţa din 15 martie 2011 "nu a solicitat explicaţii conform dispoziţiilor din Legea nr. 247/2005 Titlul VII care prevăd expres că "…evaluatorul trebuie să răspundă cu privire la metodele standard de evaluare" şi mai ales nu i-a solicitat explicaţii cu privire la ceea ce era esenţial - şi anume de ce a folosit metoda comparaţiei contrar standardelor ANEVAR şi metoda parcelării contrar normelor". S-a arătat că nici ceilalţi inculpaţi "nu au solicitat nici ei nici un fel de explicaţie evaluatorului, deşi această obligaţie profesională a lor, pe care trebuiau să şi-o îndeplinească în temeiul atribuţiilor profesionale de membri ai C. civ..S.D, rezultă explicit din prevederile art. 16 din aceeaşi lege. De altfel, aceasta era singura atribuţie pe care o aveau, şi anume: să solicite explicaţii evaluatorului, iar dacă acestea nu erau pertinente şi complete să dispună reevaluarea. S-a concluzionat că "deşi au fost puşi în faţa unor explicaţii formale oferite de cel menţionat cu privire la modalităţile şi criteriile pe care le-a folosit pentru a evalua un TEREN AGRICOL de 13.000 ha la valoarea de peste 377.282.300 RON, au aprobat în unanimitate raportul de evaluare şi au acordat exorbitanta sumă".
2. Perspectiva din care trebuie analizate aceste acuzaţii. Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016
În cursul cercetării judecătoreşti, prin încheierea de şedinţă din 1 februarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea formulată de inculpata G. şi a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".
În esenţă, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile criticate folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau omisiunile prin care se săvârşeşte infracţiunea (par. 60), că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată (par. 57) şi a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului (par. 60).
În cuprinsul aceleiaşi hotărâri, în paragraful nr. 88, Curtea Constituţională a făcut referire expresă la faptul că "dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen..… au fost reconfigurate prin prezenta decizie". Reconfigurarea, la care se referă Curtea în paragraful anterior menţionat, are ca efect restrângerea sferei de incidenţă a infracţiunii în limitele constituţionale, respectiv: atribuţia de serviciu în exercitarea căreia se află făptuitorul şi pe care acesta o încalcă sau nu o îndeplineşte, trebuie să fie prevăzută expres de lege, noţiune înţeleasă ca act adoptat de Parlamentul României, sau ordonanţă (simplă sau de urgenţă) emisă de Guvernul României şi, totodată, actul îndeplinit în exercitarea atribuţiilor de serviciu să încalce o dispoziţie cuprinsă în legislaţia primară (care cuprinde legi adoptate de Parlamentul României sau ordonanţe, simple sau de urgenţă, emise de Guvernul României).
Aşadar, dacă anterior Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, formularea largă a textului permitea includerea în elementul material al laturii obiective a infracţiunii a oricărei încălcări ale atribuţiilor de serviciu, indiferent dacă acestea erau prevăzute în legi, ordonanţe, hotărâri ale guvernului, fişă a postului, dispoziţii, etc., ulterior acestei hotărâri, o acţiune sau inacţiune dobândeşte semnificaţie penală doar făptuitorul se află în exercitarea unei atribuţii de serviciu prevăzute de lege şi prin acţiunea sau inacţiunea sa se încalcă dispoziţii exprese dintr-o lege sau ordonanţă a Guvernului. Orice încălcări ale atribuţiilor de serviciu care nu îşi au izvorul într-o dispoziţie din legislaţia primară, se situează în afara ilicitului penal.
Ca atare, Înalta Curte a analizat dacă există prevăzută de lege o atribuţie de serviciu de verificare a rapoartelor de evaluare în sensul susţinut de către parchet şi dacă modul în care au acţionat inculpaţii se poate circumscrie unei încălcări a legii.
3. Atribuţiile de serviciu ale membrilor Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor
3.1. Aşa cum s-a arătat, acuzarea pleacă de premisa existenţei unei atribuţii de serviciu de verificare a rapoartelor de evaluare din perspectivă tehnică, respectiv a corectitudinii metodelor de evaluare folosite, a comparabilelor utilizate, astfel că ar exista o încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin aceea că inculpaţii nu au trimis dosarul spre reevaluare de către un alt evaluator, ci au dispus emiterea titlului de despăgubire în condiţiile în care raportul întocmit de S.C. P. S.R.L. nu respecta Standardele Internaţionale de Evaluare.
Apărarea tuturor inculpaţilor care au avut calitatea de membri ai Comisiei Centrale a contestat existenţa unei asemenea atribuţii de serviciu, pornind atât de la lipsa unei prevederi exprese în acest sens, continuând cu lipsa unei reglementări a situaţiilor în care trebuiau să dispună trimiterea dosarului pentru reevaluare. S-a susţinut că din dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, rezultă că membrii comisiei erau obligaţi fie să emită decizia de despăgubire în baza raportului de evaluare, fie să trimită dosarul la reevaluare, neexistând o altă variantă la nivel legal. De asemenea, s-a arătat că niciunul dintre membrii Comisiei Centrale nu avea competenţe profesionale pentru a analiza fondul rapoartelor de expertiză, neavând calitatea de expert evaluator, iar această verificare se făcea de către consilierul angajat din cadrul A.N.R.P. Rapoartele de evaluare erau supuse verificării de către consilierul însărcinat cu verificarea conformităţii Standardelor Internaţionale de Evaluare şi numai cele care corespundeau acestor standarde erau supuse atenţiei Comisiei Centrale pentru emiterea titlului de despăgubire, în cazul contrar, acestea erau restituite direct de către consilier evaluatorului independent, iar dacă acesta nu se conforma, se formula propunere către Comisia Centrală de trimitere a dosarului spre reevaluare către un alt evaluator.
3.2. Înalta Curte a constatat că, într-adevăr, dispoziţia legală care se reţine prin rechizitoriu că ar fi fost încălcată, respectiv art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu detaliază situaţiile în care Comisia Centrală trebuia să dispună trimiterea dosarului spre reevaluare. Cu privire la acest text, s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, în esenţă susţinându-se lipsa sa de previzibilitate, Înalta Curte sesizând Curtea Constituţională, prin încheierea de şedinţă din 29 iunie 2018.
Instanţa a reţinut, însă, că atât atribuţiile de serviciu în exercitarea cărora membrii Comisiei Centrale dispuneau una dintre cele două soluţii prevăzute de art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cât şi cazurile în care acestea erau incidente rezultă din analiza ansamblului reglementărilor care statuează cu privire la atribuţiile Comisiei Centrale, la modalitatea în care era constituită şi îşi desfăşura activitatea şi, pe de altă parte, la atribuţiile concrete ale personalului care îşi desfăşura activitatea în cadrul A.N.R.P.
În primul rând, Înalta Curte a reţinut că atribuţia de serviciu în exercitarea căreia membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor decideau, potrivit art. 16 alin. (7) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, fie emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie trimiterea dosarului spre reevaluare, este cea rezultată din art. 13 din lege, respectiv "analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor".
Deşi aparent art. 13 nu enumeră această atribuţie în alin. (1) lit. a) şi b), ea rezultă cu evidenţă din conţinutul reglementării, analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor constituind scopul înfiinţării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procurorul a susţinut că această atribuţie impunea verificarea metodelor de evaluare utilizate, reproşându-le inculpaţilor că "nu au solicitat explicaţii conform dispoziţiilor din Legea nr. 247/2005 Titlul VII care prevăd expres că "…evaluatorul trebuie să răspundă cu privire la metodele standard de evaluare". Deşi folosirea ghilimelelor sugerează faptul că s-ar cita dintr-o prevedere legală, Înalta Curte nu a identificat în cuprinsul legii un asemenea text. O atare dispoziţie invocată de către parchet nu există nici în Legea nr. 247/2005 Titlul VII, nici în Hotărârea Guvernului nr. 1095/2005 din 15/09/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII şi nici în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În acest context, Înalta Curte a făcut trimitere la considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, par. 50-51:
"Îndeplinirea unei atribuţii de serviciu implică manifestarea de voinţă din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acţiunile efective ale acesteia şi care are ca scop ducerea la bun sfârşit/realizarea obligaţiei prescrise. Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuţia de serviciu, cât şi la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ţine de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ţine de autoevaluarea acţiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referinţă principal normativul actului care reglementează atribuţia de serviciu respectivă.
51. Curtea reţine că, deşi cele două standarde coexistă, standardul subiectiv nu poate exceda standardului obiectiv, în analiza modalităţii de executare a unei atribuţii de serviciu acesta din urmă fiind prioritar.
Totodată, Curtea reţine că, întrucât standardul obiectiv este determinat şi circumscris prescripţiei normative, reglementarea atribuţiilor de serviciu şi a modalităţii de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilităţii, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripţia normativă în domeniu. Pe cale de consecinţă, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ. Mai mult, Curtea reţine că, chiar dacă anumite acţiuni, ce însoţesc exercitarea unei atribuţii de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanţă/cutumă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalităţii incriminării, standardului obiectiv ce trebuie avut în vedere în determinarea faptei penale".
Aşadar, neexistând norma menţionată în rechizitoriu, este necesar a se stabili, prin raportare la ansamblul prevederilor legii, în ce consta activitatea de analiză, dacă ea presupunea sau nu o verificare din perspectivă tehnică a rapoartelor de evaluare, pentru că în acest fel pot fi determinate şi situaţiile în care se impunea adoptarea uneia dintre cele două soluţii prevăzute de lege.
Din dispoziţiile art. 13 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, se constată că legiuitorul nu a impus vreo condiţie specială, de studii de specialitate, pentru persoanele care erau numite în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (reprezentantul Secretariatului General al Guvernului; câte doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor şi ai Ministerului Justiţiei), după cum nu a stabilit această condiţie nici pentru cele care conduceau Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi care făceau parte de drept din comisie. De altfel, nici pentru numirea în funcţiile de conducere din cadrul A.N.R.P. nu era necesară vreo condiţie de studii, numirile fiind făcute pe criterii politice (spre exemplu, inculpatul A., ce ocupa funcţia de vicepreşedinte, era de profesie medic veterinar).
Ca atare, Înalta Curte a reţinut că, în viziunea legiuitorului, membrii comisiei participau la lucrările şedinţei Comisiei Centrale în calitate de reprezentanţi ai instituţiilor statului şi nu de specialişti în domeniul evaluărilor.
Aceeaşi lege a definit evaluatorul, astfel că nu orice persoană care dobândise calitatea de expert evaluare proprietăţi imobiliare putea efectua un asemenea raport, ci doar cel care îndeplinea condiţiile de a cunoaşte, înţelege şi poate pune în aplicare în mod corect acele metode şi tehnici recunoscute care sunt necesare pentru efectuarea unei evaluări credibile în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare, şi care este membru al unei asociaţii naţionale profesionale de evaluare, respectiv era membru ANEVAR, calitate ce se dobândea în urma unei proceduri complexe, astfel cum rezultă din prevederile art. 9. alin. (1) şi art. 10 lit. b) din Statutul Asociaţiei, anterior menţionate.
De asemenea, în cadrul cercetării judecătoreşti a rezultat că pentru a putea verifica un raport de evaluare este necesară şi o specializare suplimentară, respectiv VE (Verificări de rapoarte de evaluare) sau supraspecializările VE VE-EI, VE-EPI, VE-EBM, VE-EIF (expertul desemnat iniţial pentru efectuarea expertizei, deşi acreditat ANEVAR, nu putea răspunde la toate obiectivele stabilite de instanţă, tocmai din lipsa acestei specializări).
În acest context legislativ, prin reglementări cu caracter secundar s-a instituit o procedură filtru de verificare a activităţii desfăşurată de către evaluatorul independent. Astfel, în instituţie exista un departament de specialitate în cadrul căruia rapoartele de evaluare erau verificate şi avizate de un consilier însărcinat cu verificarea conformităţii Standardelor Internaţionale de Evaluare. Numai rapoartele de evaluare care erau considerate conforme Standardelor Internaţionale de Evaluare erau propuse Comisiei Centrale pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, pentru rapoartele de evaluare neconforme cu aceste Standarde propunerea fiind aceea de redistribuire către alt evaluator, în vederea reevaluării (în cazul în care neregulile nu erau remediate de evaluator în termenul de 10 zile stabilit de art. 11 din regulament).
Înalta Curte a constatat, aşadar, că "analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor" la care membrii comisiei erau obligaţi conform art. 13 din lege nu putea presupune un examen ştiinţific, de specialitate a raportului de evaluare, întrucât, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere o asemenea analiză ar fi prevăzut-o expres şi, în mod evident, ar fi impus pentru numire exigenţe similare celor pe care le-a stabilit pentru persoana evaluatorului. Aceasta întrucât numai în condiţiile existenţei unei calificări în domeniu se putea pretinde membrilor comisiei o asemenea verificare de specialitate. Totodată, s-ar fi impus şi condiţia ca aceste persoane calificate să fie angajaţii instituţiei (sau măcar detaşaţi în cadrul acesteia), întrucât, în mod obiectiv nu putea fi concepută o asemenea activitate de verificare a rapoartelor de evaluare doar în cadrul şedinţelor Comisie Centrale (care se desfăşurau de regulă, lunar).
Viziunea legiuitorului asupra rolului şi competenţelor acestei comisii interministeriale se reflectă în mod direct şi în privinţa sumelor stabilite în lege cu titlu de indemnizaţie pentru această activitate, de 1% din salariul de încadrare. În acest sens, se reţine că, potrivit art. 15 lit. d) al Titlului VII al Legii nr. 247/2005, membrii Comisiei Centrale beneficiau de indemnizaţie de şedinţă reprezentând 1% din salariul de încadrare sau, după caz, din indemnizaţia lunară, iar într-o lună se putea acorda o singură indemnizaţie, indiferent de numărul şedinţelor de lucru (în fapt, sumele primite de inculpaţi se ridicau spre exemplu, în cazul inculpatei C. la 50 RON în lunile ianuarie, februarie, martie 2011 şi 42 RON în luna mai- dosar instanţă; sau, în cazul inculpatei E., sume de 42 RON, 30 RON, 37 RON, 74 RON, 28 RON, 56 RON etc.- fila x; 50 RON, 58 RON, 67 RON/inculpata K. - fila x; toţi ceilalţi inculpaţi au făcut referire, în declaraţii, la valori situate în jurul sumei de 30 de RON).
Rechizitoriul, în susţinerea învinuirii, face referire la venituri substanţiale obţinute de membrii Comisiei, arătând că "sumele pentru fiecare şedinţă se situau la 50% din salariul brut" şi că la începutul fiecărei şedinţe îşi începeau activitatea cu "votarea indemnizaţiei pentru fiecare dintre ei".
Înalta Curte a constatat că această afirmaţie este şi în afara dispoziţiilor legale şi în afara conţinutului real al probelor pe care parchetul le invocă (procesele-verbale de şedinţă), fiind de neacceptat o asemenea atitudine a acuzării de denaturare vădită a realităţii. Potrivit art. 15 lit. e) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, salariaţii care desfăşurau lucrările de secretariat erau cei care beneficiau de spor de dificultate care putea fi de până la 50% din salariul de încadrare, iar stabilirea acestui spor se făcea de Comisia Centrală la propunerea preşedintelui. Din procesele-verbale de şedinţă rezultă cu puterea evidenţei faptul că se supunea aprobării Comisiei Centrale acordarea sporului de dificultate pentru membrii Secretariatului Comisiei Centrale - consilierii, iar suma supusă aprobării era de la 1% la 10% ("se supune spre aprobare propunerea preşedintelui pentru stabilirea sporului de dificultate de 1% pentru membrii Secretariatului Comisiei Centrale" dosar u.p. x/2013, filele x acelaşi dosar).
Ca atare, Înalta Curte a constatat că membrii Comisiei Centrale nu aveau competenţe de evaluatori şi nici atribuţii de verificare a rapoartelor de evaluare din perspectiva metodelor utilizate, a conformităţii acestora cu Standardele Internaţionale de Evaluare, a modalităţii de alegere a comparabilelor, a corecţiilor făcute, etc. Cazurile în care, potrivit art. 16 alin. (7) din lege, puteau trimite dosarul pentru efectuarea unui noi raport de evaluare sunt circumscrise situaţiilor în care personalul de specialitate cu atribuţii în verificarea conformităţii cu Standardele Internaţionale de Evaluare învedera neconformitatea acestora (caz în care, în opinia instanţei, nu aveau absolut nicio marjă de apreciere, tocmai lipsa acestei calificări obligându-i să adopte hotărârea propusă de specialişti), sau, în funcţie de particularităţile fiecărui dosar, atunci când apreciau întemeiate obiecţiunile formulate de către persoana îndreptăţită, când lămuririle date de expert nu erau apreciate suficiente, când constatau contradicţii între considerente şi concluzii, considerau incomplet raportul, etc.
Practic, membrii comisiei se aflau într-o situaţie asemănătoare organelor judiciare, care, atunci când au nevoie de cunoştinţele unui specialist, dispun efectuarea unei expertize. Organul judiciar nu face şi nici nu poate să facă o analiză ştiinţifică a expertizei (pentru simplul motiv că nu are cunoştinţele necesare, de aceea şi apelează la un specialist), ci verifică doar dacă expertul a răspuns în mod complet, dacă există sau nu contradicţii între conţinut şi concluzii sau dacă acestea din urmă sunt clare. De altfel, se observă că procedura stabilită în art. 16.13 din Hotărârea Guvernului nr. 1095/2005 din 15/09/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" (posibilitatea contestării concluziilor, chemarea evaluatorului pentru lămuriri, posibilitatea dispunerii unei noi expertize), este relativ asemănătoare celei desfăşurate în faţa instanţei de judecată.
În concluzie, Înalta Curte a apreciat că textul în discuţie nu poate fi interpretat în sensul stabilit de către Ministerul Public prin rechizitoriu, respectiv că presupunea verificarea în mod riguros a raportului de evaluare prin analiza pertinenţei, verosimilităţii şi concludenţei metodelor folosite pentru evaluare, nexistând nicio reglementare nici expresă şi nici măcar implicită în acest sens (variantă care oricum este exclusă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016).
De altfel, este greu de imaginat în vreun sistem de drept existenţa unei reglementări prin care legiuitorul să acorde unei persoane neiniţiate într-un domeniu prerogativa de verificare a unei lucrări întocmite de un specialist, iar ulterior să fie angajată răspunderea sa de orice fel, inclusiv cea penală, pentru modul în care şi-a îndeplinit această atribuţie.
În logica rechizitoriului, ar însemna ca, ori de câte ori, în cursul judecăţii, în baza unei noi expertize, sunt înlăturate concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică sau al celui de expertiză efectuat în cursul urmăririi penale, reţinându-se grave deficienţe ale acestuia, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare, să fie angajată răspunderea penală a procurorului, care nu a observat carenţele actului pe care şi-a întemeiat soluţia de trimitere în judecată şi, astfel, a provocat o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane, care a fost nevoită să suporte rigorile unui proces penal şi toate consecinţele ce decurg din acesta. Identic se poate ridica problema şi în privinţa instanţelor de judecată, care au achiesat la concluziile unei expertize, iar ulterior s-a stabilit că acestea nu sunt corecte, ceea ce în mod evident nu poate fi acceptat.
În fine, relevantă în contextul analizat este şi Decizia nr. 4109 din 15 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Răspunzând criticilor recurentei, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care se susţinea aplicarea greşită a dispoziţiilor ce reglementează procedura de evaluare şi stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi existenţa unei confuzii între atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi cele ale Comisiei Centrale, care ar fi fost singura entitate cu atribuţii în privinţa stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii, Înalta Curte a statuat următoarele:
"Contractul-cadru de prestări servicii al evaluatorului autorizat, persoană fizică sau juridică, se încheie, potrivit art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 527/2006 a Guvernului României, între evaluator şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, prestatorul având obligaţia, printre altele, să asigure serviciile de evaluare a proprietăţilor imobiliare în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare (art. 6 punctul 3 din contractul-cadru) iar beneficiarul de a face plata serviciului prestat în termen de cel mult 30 de zile de la data prezentării facturii confirmată cu "bun de plată" de responsabilul de contract (art. 4 din acelaşi contract-cadru). Cum a reţinut şi prima instanţă, echipa de control a Curţii de Conturi a României a constatat, în mod întemeiat, că au fost emise titluri de despăgubire pe baza unor rapoarte de evaluare care nu au respectat cerinţele Standardelor Internaţionale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piaţă a terenurilor, cu toate că în fişa postului consilierului cu atribuţii în activitatea de verificare a respectării Standardelor Internaţionale de Evaluare este prevăzută atribuţia specifică conform căreia acesta "primeşte rapoartele de evaluare, le verifică sub aspectul respectării Standardelor Internaţionale de Evaluare, formulând observaţii atunci când este cazul şi le transmite în vederea ataşării la dosarele în curs de soluţionare şi ţine evidenţa acestora". Or, în situaţia în care rapoartele de evaluare nu cuprindeau toate criteriile prevăzute de către standardele internaţionale de evaluare persoanele cu atribuţii în fişa postului în acest sens, din cadrul reclamantei recurente, erau obligate să solicite celeilalte părţi din contractul de prestări servicii refacerea rapoartelor prin luarea în considerare a cerinţelor şi metodelor cuprinse în menţionatele standarde internaţionale de evaluare, cum ar fi, cu titlu exemplificativ, referirea la tranzacţii recente sau la cererea de pe piaţă.
(…)În procedura de stabilire şi acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, sunt diferite de atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, comisie interministerială fără personalitate juridică….
Concluzionând, Înalta Curte a procedat la analiza modalităţii în care membrii Comisiei Centrale şi-au îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege din perspectiva celor anterior reţinute, respectiv a inexistenţei unei obligaţii prevăzută de lege de verificare a rapoartelor de evaluare sub aspectul chestiunilor ce ţin de temeinicia acestuia.
4. Aspecte prealabile analizei fondului acuzaţiilor
Încă de la început, Înalta Curte a apreciat că se impune semnalarea grabei total nejustificate a parchetului de soluţionare rapidă a dosarului, în mai puţin de o lună de zile, prin trimiterea în judecată a tuturor membrilor Comisiei Centrale, fără stabilirea circumstanţelor în care s-au petrecut faptele, deşi, cu ocazia audierii, inculpaţii M. şi L. au adus la cunoştinţa organului judiciar fapte de corupţie, de cumpărare şi trafic de influenţă, de dare şi luare de mită. Cu privire la aceste aspecte, încă din cursul urmăririi penale, prin Ordonanţa din 08.12.2014 s-a dispus disjungerea cauzei, ulterior fiind trimişi în judecată prin rechizitoriul nr. x/2014 inculpata G. şi J., prin acelaşi rechizitoriu dispunându-se o nouă disjungere a cauzei atât cu privire la faptele pentru care s-a dispus anterior disjungerea, cât şi în privinţa faptelor pentru care inculpatul J. a formulat denunţ la data de 19.02.2015.
Referitor la acest denunţ, Înalta Curte a constatat că în cursul urmăririi penale în dosarul nr. x/2014, în timp ce era arestat preventiv pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, inculpatul J. a formulat un memoriu în apărare, în cadrul căruia a recunoscut învinuirile ce i se aduceau, învederând că doreşte judecarea cauzei în procedura simplificată şi, totodată, a arătat că, din suma primită de la inculpatul M. de 8 milioane de euro după rezolvarea favorabilă a dosarului x a făcut următoarele plăţi:
"1.000.000 euro d-nei K. (…), 5.000.000 euro i-am dat d-lui L., în mai multe tranşe, funcţie de cum le primeam de la M.. Am procedat în acelaşi mod ca la primul dosar, adică D-l L. venea şi prelua tranşele de bani de la mine la MMM.; 800.000 euro d-lui D.. Acesta a venit la mine la MMM. şi i-am remis suma convenită. Referitor la terenul din Snagov în suprafaţă de 4200 mp, arăta că am vândut acest teren la jumătate de preţ faţă de preţul de piaţă d-lui Mihăilescu, datorită faptului că D. nu mi-a confirmat că parte din cei 800.000 euro pe care îi dădusem au ajuns şi la G." .
Deşi Înalta Curte nu a fost sesizată şi cu săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, stabilirea exactă a circumstanţelor de fapt în care inculpaţii şi-au exercitat votul în cadrul Comisiei Centrale pentru aprobarea dosarului de despăgubire x/2010 a fost apreciată deosebit de relevantă, astfel că, în cursul cercetării judecătoreşti inculpatul J. a fost ascultat şi cu privire la aceste aspecte şi, totodată, au fost administrate şi probe noi. De asemenea, au rezultat date suplimentare privind soluţionarea anterioară a unui alt dosar de despăgubire prin intervenţia directă a inculpatului J., împrejurări relevate şi în cursul urmăririi penale de către M. şi martorul JJ..
Neavând însă la îndemână mijloacele parchetului, cercetarea judecătorească nu a putut suplini în totalitate o urmărire penală desfăşurată deficitar, cu o grabă nejustificată, astfel că Înalta Curte nu poate să nu constate că disjungerile repetate (nesoluţionate nici până la data pronunţării instanţei în prezenta cauză) într-un dosar care deschidea în mod evident multiple direcţii de anchetă ce ar fi condus la devoalarea întregul mecanism infracţional nu au permis stabilirea tuturor circumstanţelor de fapt, cu posibile consecinţe şi asupra soluţiei pronunţate în cauză.
Pe de altă parte, modul rapid pe care procurorii şi l-au impus pentru desfăşurarea anchetei a condus şi la lipsa unui studiu aprofundat în privinţa legislaţiei incidente, la efectuarea unui raport de constatare tehnico-ştiinţifică de evaluare a terenului în termen de o zi (cu privire la care s-au constatat ulterior grave carenţe), la refuzul de efectuare a unei expertize de evaluare, deşi dispoziţiile legale obligau la administrarea probei, cu consecinţa trimiterii în judecată a unor persoane în absenţa oricărei probe care să infirme buna-credinţă a acestora şi faptul că nu au făcut altceva decât să-şi exercite atribuţiile rezultate din numirea lor în cadrul Comisiei Centrale.
5. Circumstanţe anterioare soluţionării dosarului nr. x/2010 Implicarea directă a inculpaţilor L. şi K. în soluţionarea favorabilă a cauzelor în care exista un interes al inculpatului J.
Înalta Curte a reţinut că dosarul nr. x/2010 nu a fost singura cauză pe care inculpatul M., în calitate de cesionar de drepturi litigioase, a avut-o pe rolul A.N.R.P. Astfel cum rezultă din probatoriul administrat, în contul unei sume de 1 milion de euro pe care M. i-o împrumutase anterior numitului NNN., inculpatul a dobândit, în cursul anului 2010, prin cesiune, 30% din drepturile litigioase dintr-un dosar de despăgubire care "se afla la A.N.R.P. cu 6-7 ani în urmă" (declaraţia din 20 mai 2015, dosar instanţă).
Deşi acest dosar nu face obiectul judecăţii, circumstanţele de fapt în care a fost soluţionat sunt deosebit de relevante pentru conturarea unei imagini asupra modului în care se soluţionau cauzele în care exista un interes, dar şi pentru stabilirea conjuncturii în care s-a formulat cererea de acordare de despăgubiri de către inculpatul M. în prezenta cauză.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că prin intermediul fiului său, I., inculpatul J. l-a cunoscut pe L., care, în cursul anului 2010, deţinea funcţia de vicepreşedinte al A.N.R.P. şi preşedinte al Direcţiei de fond funciar din cadrul acestei instituţii. După cum arată chiar inculpatul L. "pe parcursul relaţiei cu J., prin prisma influenţei politice pe care acesta o deţinea la nivelul LLL., partid aflat la guvernământ în perioada respectivă, mi-a promis că voi fi menţinut în funcţie, dar în situaţia în care va avea nevoie de sprijinul meu în legătură cu activitatea de la ANRP, să i-l ofer necondiţionat. Am acceptat această propunere, întrucât nu eram membru de partid, iar relaţiile cu Preşedintele K. au fost tensionate de la început". Inculpatul susţine că i-a solicitat lui J. sprijinul politic "în ceea ce priveşte menţinerea în funcţie în cadrul A.N.R.P., motivat de faptul că nu eram membru al LLL.. K. era foarte bine susţinută de un important membru al LLL., respectiv de OOO., acesta având o organizaţie politică judeţeană foarte puternică, respectiv Bistriţa Năsăud. Pentru mine era important să fiu menţinut în funcţie întrucât doream să-mi continui cariera în domeniul public. Inculpatul J. mi-a transmis să-mi văd de treabă şi în caz că va avea nevoie vreodată de sprijinul meu, să i-l acord. Din acest răspuns eu am înţeles că îmi acordă sprijin politic. Era de notorietate că J. este prieten cu importanţi lideri ai LLL. şi din acest motiv i-am cerut sprijinul politic. Numirile în cadrul instituţiei au o componentă politică având în vedere că acestea se făceau de către primul-ministru. Prin solicitarea lui J. de a-i acorda sprijinul, am înţeles că acesta ar dori să aibă acces la anumite informaţii care puteau să nu fie publice, însă nimic nu era nelegal. Exemplific cu informaţia privind stadiul unui dosar, respectiv dacă este sau nu complet".
Această împrejurare a promisiunii de sprijin politic pentru ca L. să fie menţinut în funcţia de vicepreşedinte este confirmată şi de către inculpatul J..
Importanţa funcţiei deţinută de către inculpatul L. este subliniată de către inculpatul B., acesta arătând că "funcţia de preşedinte A.N.R.P. şi vicepreşedinte pe fond funciar erau cele mai importante funcţii din A.N.R.P., întrucât cele două persoane erau cele care promovau pe mapa de şedinţă dosarele de despăgubire. Aceste persoane conduceau cele două direcţii şi aveau decizia introducerii pe lista de şedinţă a dosarelor de despăgubire"(declaraţia inculpatului din 05 februarie 2016, fila x verso, vol. 8 dosar instanţă).
În aceste circumstanţe de fapt, inculpatul J. i-a solicitat lui L. ajutorul în vederea soluţionării dosarului de despăgubire în care M. dobândise prin cesiune 30% din drepturile litigioase şi care trena pe rolul ANRP de 6-7 ani, şi, totodată, prin intermediul martorului EEE. a intervenit la inculpata K.. Cu privire la aceste împrejurări, inculpatul J. a arătat că "ştiind că M. avea un dosar la A.N.R.P., l-am rugat pe L. să ne ajute cu rezolvarea acestui dosar de despăgubire. (…), i-am promis suma de 2,5 milioane de euro, pe care i-am dat-o în mai multe tranşe, după rezolvarea dosarului. Este adevărat că i-am promis şi sprijin politic pentru ca acesta să fie menţinut în funcţia de vicepreşedinte. L. mi-a transmis că nu poate rezolva dosarul singur şi că mai are nevoie de susţinere. Prin intermediul lui EEE., care era o cunoştinţă a inculpatei K., am intrat în legătură cu aceasta şi i-am promis şi ei suma de 800.000 euro pentru rezolvarea dosarului, bani pe care i-am trimis prin domnul EEE., după ce s-a rezolvat primul dosar de despăgubire. Tot ceea ce am arătat anterior se referă la primul dosar al lui M. în care acesta avea un procent de 30% din despăgubire, aşa cum îmi amintesc, şi îi privea pe NNN. şi PPP." (declaraţia din 15 septembrie 2015, dosar instanţă). "L. mi-a promis că, dat fiind funcţia sa de vicepreşedinte, va introduce dosarul pe ordinea de zi după efectuarea actelor necesare şi îl va susţine astfel încât să fie admis".
Cu excepţia chestiunilor referitoare promisiunea şi remiterea sumei de 2,5 milioane de euro, Înalta Curte a reţinut toate celelalte împrejurări relatate de inculpatul J., constatând că sunt confirmate de probele administrate în cauză.
Astfel, inculpatul L. recunoaşte că a mai fost solicitat de J. şi cu privire la un alt dosar, menţionând însă că nu îşi aminteşte numele şi numărul acelui dosar (declaraţie inculpat din 12.01.2016, declaraţie martor vol. II d.u.p nr. x/2014 filele x,88).
Probatoriul este completat prin declaraţia martorului JJ. care este extrem de relevantă sub aspectul modului în care s-a implicat inculpatul în soluţionarea primului dosar şi vine să infirme apărările acestuia în sensul că se limita doar la a-i da informaţii despre stadiul soluţionării cererii de acordare de despăgubiri. Martorul descrie presiunea pe care o exercita inculpatul L. asupra funcţionarilor din subordine ca anumite dosare să fie lucrate de urgenţă pentru a fi introduse pe ordinea de zi a şedinţei Comisiei Centrale, precum şi împrejurarea că, urmare a refuzului de a curs solicitării acestuia de a înscrie pe ordinea de zi dosarul în care cesionar era M., şi-a dat demisia din funcţia de şef-serviciu la Compartimentul fond funciar. În acest sens, martorul arată următoarele: "În luna mai 2010 s-a aprobat transmiterea dosarului la evaluator, fiind vorba de un dosar transmis de către comisia judeţeană Ilfov. Ulterior, în iunie 2010, a fost predat la A.N.R.P. raportul de evaluare constituit în acest dosar. Din câte îmi amintesc raportul de evaluare a fost predat la A.N.R.P. cu 2-3 zile înaintea un şedinţe a comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor. Raportul a fost predat consilierilor desemnaţi să asigure relaţia cu evaluatorii, iar după ce aceştia au făcut verificarea formală a dosarului şi l-au predat doamnei QQ. care se ocupa cu verificarea conformităţii cu standardele internaţionale de evaluare, făcând menţiunea că s-a evaluat un teren situat în municipiul Bucureşti. Atât consilierii, cât şi doamna QQ. au semnalat faptul că a fost evaluat un teren situat în municipiul Bucureşti, iar în realitate terenul pentru care se solicitau despăgubiri se afla în Otopeni. I-am spus doamnei QQ. să urmeze procedura, în sensul de a sesiza evaluatorul şi de a-i cere explicaţii. Aceasta mi-a comunicat, după ce am vorbit, că mă aşteaptă domnul L. în biroul dumnealui. Am mers la acest în birou şi m-a întrebat ce este în neregulă cu dosarul şi ce-i trebuie pentru a fi considerat bun în vederea supunerii atenţiei comisiei centrale. Nu ştiu de unde aflase L. despre problemele din dosar. I-am spus domnului L. că am câteva sute de dosare venite înainte de raportul de evaluare întocmit în respectivul dosar şi că trebuie să mă ocup de acestea. În consecinţă, i-am spus că nu-i pot preciza ce anume îi lipseşte acestui dosar şi că dacă doreşte poate lua legătura cu consilierii. L. a fost nemulţumit de răspunsul meu. Mi-a reproşat că sunt şef-serviciu şi că ar trebui să mă ocup personal de toate dosarele şi să-i supervizez pe consilierii din subordinea mea. În urma acestei discuţii i-am explicat că doresc să-mi depun demisia întrucât nu doream să fac propuneri la momentul respectiv, în sensul că acest dosar să fie inclus pe lista care se supunea atenţiei comisiei centrale, listă care trebuia avizată inclusiv de către mine. Menţiunea lui L. a fost că acest dosar trebuie introdus pe ordinea de zi a următoarei şedinţe ca şi toate celelalte dosare, având în vedere că raportul de evaluare a fost primit cu câteva zile înaintea şedinţei. I-am spus că am fost înştiinţat de QQ. că sunt probleme în ceea ce priveşte raportul de evaluare, în sensul că nu corespunde amplasamentul asupra căruia evaluatorului i s-a cerut să facă evaluare, fiind situat în localitatea Otopeni, cu amplasamentul evaluat în raportul de evaluare. L. m-a întrebat ce-i de făcut în această situaţie, care sunt paşii de urmat. I-am spus că trebuie să se ia legătura cu evaluatorul, fiind nevoie şi de alte relaţii de la autorităţile locale. În urma acestei discuţii a reieşit că nu voi pregăti acest dosar în vederea şedinţei care urma să aibă loc peste o zi sau dau şi, ca atare, că înţeleg să-mi depun demisia. Mi-am depus demisia întrucât se crease o stare de nervozitate la nivelul direcţiei în legătură cu acest dosar, pe de o parte consilierii care asigurau relaţia cu evaluatorii susţineau că nu este în regulă ca acest dosar să fie supus atenţiei comisiei atât de repede înainte să fie făcute demersurile necesare pentru clarificarea situaţiei, iar pe de altă parte doamna QQ. a susţinut că din punctul dumneaei de vedere nu ar fi respectate standardele de evaluare atât timp cât amplasamentul evaluat nu corespunde cu solicitarea beneficiarului care era comisia centrală. Atât de la QQ. cât şi de la consilieri am aflat că au avut loc discuţii cu domnul L. şi că li s-a cerut să pregătească acest raport de evaluare pentru şedinţa care urma să aibă loc. L-am înştiinţat pe L. că doresc să-mi depun demisia la prima discuţie pe care am avut-o cu acesta. Ulterior, după ce au avut loc discuţiile cu QQ. şi consilierii am fost chemat din nou chiar în după amiaza zilei premergătoare şedinţei, iar L. mi-a spus să pregătesc lucrările şedinţei şi că dosarul despre care discutasem nu va fi introdus pe ordinea de zi şi că urma să discutăm după şedinţă pentru a nu perturba lucrările comisiei. După şedinţa care a avut loc în luna iunie am prezentat demisia scrisă lui L. în urma căreia am fost reintegrat în funcţia de consilier, funcţie dobândită prin concurs în 2006. Am aflat de la colegii mei că la sfârşitul lunii august sau în septembrie, raportul de evaluare a fost aprobat de către comisie. Colegii mi-au spus că dosarul a fost completat cu nişte acte pe care le-a mijlocit L.. O parte din colegi susţinea că le-a adus L., iar o altă parte susţinea că au fost aduse în registratură de o persoană cunoscută de L.. Nu cunosc dacă s-a făcut reevaluarea terenului" (declaraţie martor, dosar instanţă)
De asemenea, martorul JJ. a mai arătat că au existat anterior şi alte situaţii în care procedura de lucru nu a fost respectată, în sensul că L. îi cerea lui şi consilierilor să introducă pe ordinea de zi rapoarte de evaluare sosite chiar înaintea şedinţei Comisiei Centrale, iar aceste cereri vizau doar unele rapoarte ce se distingeau prin valoarea mare a despăgubirilor şi prin faptul că terenurile se situau în perimetrul oraşelor sau în apropierea acestora. Solicitările pe care le făcea L. "erau punctuale pentru anumite dosare", care "nu erau încă lucrate de către QQ. şi consilieri, iar acesta cerea să fie lucrate de urgenţă pentru a fi introduse pe ordinea de zi a şedinţei comisiei centrale".(declaraţie martor, filele x volumul 10 dosar instanţă).
Aspecte similare rezultă şi din declaraţia martorului LL., fost consilier în cadrul A.N.R.P., care a arătat că avea cunoştinţă de faptul că în acea perioadă M. a avut înregistrate două dosare de despăgubiri, iar din discuţiile pe care le-a purtat cu colegii săi a înţeles că L. l-a sprijinit pe M. la promovarea dosarelor,"în sensul că a intervenit pe lângă persoanele din subordine, care aveau în lucru dosarele respective, pentru soluţionarea cât mai rapidă a acestora" (declaraţie martor filele x, d.u.p. nr. x/2013).
În ceea ce o priveşte pe inculpata K., Înalta Curte a reţinut că declaraţiile inculpatului J., în care a precizat că pentru primul dosar de despăgubire a lui M. i-a transmis acesteia o suma de bani (800.000 euro) prin numitul EEE., sunt confirmate de către acesta din urmă. Audiat din oficiu în cursul cercetării judecătoreşti, martorul EEE. a descris circumstanţele în care, la rugămintea lui J., a discutat cu inculpata K. despre dosarul de despăgubire ce face obiectul prezentei cauze, al cărui număr îl avea scris pe un bilet de către J. (dos. x), menţionând şi faptul că "am mai intervenit şi pentru un alt dosar tot la K., însă nu-mi aduc aminte dacă această intervenţie a fost ulterioară sau anterioară celei din prezenta cauză" (declaraţia din 12 decembrie 2016, dosar instanţă).
După încasarea despăgubirilor aferente acestui dosar, inculpatul M. i-a remis inculpatului J. suma de 6 milioane de euro. "pentru primul dosar de despăgubire, i-am dat domnului J. aproximativ 6 milioane de euro, în mai multe tranşe, nu mai reţin exact câte, la biroul dânsului de la MMM., în scopul soluţionării favorabile a dosarului de despăgubire. Nu am cunoştinţă că o parte din bani ar fi trebuit să ajungă la membrii comisiei de acordare a despăgubirilor, dar bănuiesc că, dacă toţi banii rămâneau la J., dosarul nu s-ar fi soluţionat favorabil". Aceleaşi împrejurări sunt susţinute şi de inculpatul J., care a menţionat însă că a primit, din câte îşi aminteşte, suma de 5 milioane de euro "pentru că aşa îi cerusem eu, iar din aceasta o parte îmi revenea mie, iar o altă parte trebuia să o dau unor membri ai comisiei din cadrul ANRP de validare a despăgubirilor solicitate de M." (proces-verbal de confruntare între M. şi J., d.u.p. nr. x/2014, filele x 95).
Acestea sunt circumstanţele anterioare înregistrării dosarului nr. x/2010, care demonstrează implicarea directă a inculpaţilor L. şi K. în soluţionarea favorabilă a speţelor în care inculpatul J. era interesat, cumpărarea şi traficul de influenţă care stăteau în spatele dosarului, iar analiza prezentei cauze nu poate fi făcută prin ignorarea totală a acestor împrejurări ce au natura unor fapte similare, care demonstrează un modus operandi şi care vin să creioneze întregul tablou infracţional.
6. Soluţionarea dosarului de despăgubire nr. x/2010
I.6.1. Procedura anterioară sesizării Comisiei Centrale. Influenţa exercitată asupra inculpaţilor L. şi K.
La data de 20.09.2005, QQQ., în temeiul Legii nr. 247/2005 a solicitat Primăriei Sectorului 2 Bucureşti reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 14,6162 hectare, situată în Bucureşti, str. x, proprietate cunoscută sub denumirea de "Fabrica de cărămidă şi Fabrica de sobe de teracotă Plumbuita Sinigallia".
După aproximativ 4 ani şi jumătate, timp în care procedura nu a avansat foarte mult, la data de 22.04.2010, în baza contractului de cesiune de drepturi autentificat sub nr. x de Consulatul General al României la Milano, QQQ. şi RRR. i-au cedat lui M. toate drepturile succesorale pentru terenul imobil în suprafaţă de 14,6162 hectare, fostă proprietate a numitei SSS., situat în Bucureşti, str. x, cunoscut sub denumirea de "Fabrica de cărămidă şi Fabrica de sobe de teracotă Sinigallia"din comuna Colentina, sat Plumbuita, devenită ulterior comuna Suburbană Tei-Plumbuita, str. x, preţul cesionării fiind de 1,5 milioane euro.
Perspectiva obţinerii rapide a despăgubirilor aferente drepturilor litigioase achiziţionate de la QQQ. şi asigurarea primită de la inculpatul J. "de la început J. m-a asigurat că totul va fi bine", influenţa pe care acesta o avea asupra unor membri ai Comisiei centrale (dovedită în contextul soluţionării dosarului anterior), l-au determinat pe inculpatul M. ca, la data de 19 octombrie 2010, să dea o declaraţie notarială prin care a arătat că este de acord să primească despăgubiri pentru suprafaţa de 13,0535 ha, din totalul de 14 ha solicitate, urmând ca pentru diferenţa de 0,9465 ha să se identifice un amplasament în vederea atribuirii în natură . Deşi preţul intervenţiei inculpatului J. nu a fost stabilit chiar la acest moment, exista certitudinea că ajutorul dat pentru soluţionarea viitorului dosar nu era unul dezinteresat, mai ales că era necesară şi stimularea financiară a persoanelor care aveau competenţa de a decide în cauză.
Dosarul a fost înaintat de către Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti Autorităţii Naţionale pentru restituirea proprietăţilor şi înregistrat la Registratura generală, secretariat fond funciar, la data de 25 noiembrie 2010, primind numărul x.
Înalta Curte a reţinut că, în perioada imediat următoare, conform înţelegerii prealabile, inculpatul M. i-a comunicat inculpatului J. numărul sub care dosarul său a fost înregistrat, iar acesta din urmă a luat legătura cu inculpatul L.. Cu privire la acest aspect, inculpatul L. a arătat următoarele:
"În legătură cu dosarul nr. x, la una din întâlnirile de la sfârşitul anului 2010 am primit de la J. un bileţel pe care era scris doar numărul dosarului. Nu mi s-a comunicat numele beneficiarului, iar la acel moment nici nu-l cunoşteam pe M.. Am fost rugat să văd ce se întâmplă cu acest dosar. Bănuiesc că avea nevoie de această informaţie pentru ca dosarul să nu stea în nelucrare, luni de zile, în cazul în care lipseau anumite hârtii. Nu pot să răspund la întrebarea legată de motivele pentru care această întrebare banală nu a fost adresată direct de către beneficiar, respectiv M., personalului care se ocupa de dosar. Bănuiesc că dat fiind volumul mare de muncă din instituţie, a apelat la mine pentru a nu sta la cozi" (declaraţia din 12 ianuarie 2016, dosar instanţă).
În mod evident, în cauză nu se punea problema că dosarul, abia înregistrat, ar fi stat în nelucrare, motivul intervenţiei fiind, ca si în cazul dosarului anterior, asigurarea obţinerii cât mai rapide a despăgubirilor, ceea ce s-a şi întâmplat, cu concursul direct al inculpatului L.. Acesta recunoaşte faptul că a "verificat în baza de date dosarul respectiv, am constatat că beneficiar este M., iar dosarul se referă la o speţă din Bucureşti, după care, împreună cu alte dosare, am întrebat dacă sunt venite complete de la comisiile judeţene de fond funciar. Am întrebat-o pe şefa serviciului despăgubiri, NN.. Nu-mi amintesc cu exactitate dacă întrebarea referitoare la dosarul nr. x a fost formulată separat de alte dosare, cu privire la care mă interesam în urma audienţelor pe care le primeam. Cred însă că aşa s-a întâmplat întrucât nu chemam şeful de serviciu pentru fiecare dosar în parte. Şefa serviciului despăgubiri mi-a confirmat că dosarul este complet, iar din acel moment nu am mai avut vreo discuţie cu aceasta…Nu-mi amintesc exact dacă i-am comunicat personal lui J. că dosarul este în regulă sau am făcut acest lucru prin I.".
Înalta Curte a reţinut faptul că, potrivit art. 6 alin. (2) şi (3) din Regulamentul intern, dosarele trebuiau analizate pentru conformitate cu dispoziţiile legale în materie, în vederea repartizării către evaluatorii desemnaţi. În cazul în care se constata că anumite dosare nu îndeplinesc condiţiile de formă şi fond pentru a fi repartizate către evaluator de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), consilierul căruia i-au fost repartizate era obligat să facă demersurile necesare pentru completarea acestora, în cazul în care completarea este necesară şi posibilă, şi să sesizeze şeful de serviciu asupra acestor demersuri.
Aşadar, dosarul putea fi înscris pe ordinea de zi a şedinţei Comisiei Centrale în vederea desemnării evaluatorului, numai în cazul în care acesta cuprindea toate actele necesare.
În cauză, din analiza actelor dosarului de urmărire penală, rezultă că dosarul nr. x/2010 a fost înscris pe ordinea de zi a primei şedinţe a Comisiei Centrale, din 8 decembrie 2010 (practic, în mai puţin de 6 zile lucrătoare de la înregistrarea sa) deşi nu conţinea toate datele pentru a fi considerat complet, lipsind acte esenţiale.
Astfel, la data de 10.12.2010, după desemnarea evaluatorului, A.N.R.P. solicita, printr-o adresă semnată chiar de către inculpatul L., Subcomisiei Sectorului 2 a Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, date cu privire la "modalitatea de preluare de către stat a terenului în suprafaţă de 13,0535 de la antecesorii domnului QQQ. şi, în cazul în care este vorba de o expropriere, despăgubirile băneşti pe care aceştia le-au primit", cu motivarea că din dosar rezulta că "prin Deciziunea nr. 60406/971/SG/15.03.1944 a primăriei Municipiului Bucureşti s-a declarat de utilitate publică, în interes naţional şi cu caracter de urgenţă, lucrările necesare creării Parcului Sportiv Naţional Mareşal Ion Antonescu, exproprierea în acest scop urmând a fi făcută prin justiţie cu procedura de urgenţei prevăzută de Legea de Expropriere pentru cauză de utilitate publică a proprietăţii doamnelor Maria, TTT. şi UUU.". Totodată, s-au solicitat "înscrisuri suplimentare din perioada 1945-1990 referitoare la proprietatea terenurilor sau alte probe doveditoare ale dreptului de proprietate cum ar fi: documentele existente la Arhivele Statului, evidenţele Borderoului Agricol al Populaţiei, Registrul Agricol, cartea funciară sau orice alte înscrisuri referitoare la proprietatea terenurilor" .
De asemenea, fără a exista vreo solicitare scrisă din partea A.N.R.P. formulată către inculpatul M. de completare a actelor, la data de 15.12.2010 se depun la dosar două declaraţii notariale date de QQQ. RRR. exact în sensul relaţiilor solicitate Subcomisiei Sectorului 2 a Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, respectiv neîncasarea de despăgubiri . Înalta Curte a constatat, astfel, că inculpatul L. nu putea să îi spună lui J. că dosarul era complet, astfel cum susţine, ci, dimpotrivă, i-a adus la cunoştinţă că sunt necesare verificări suplimentare, întrucât numai aşa se justifică depunerea la dosar a celor două declaraţii, fără ca acestea să-i fie solicitate oficial inculpatului M..
Răspunsul Primăriei Sectorului 2 Bucureşti la solicitarea de informaţii şi actele suplimentare ce o însoţesc au fost înregistrate la A.N.P.R. la data de 27 decembrie 2010, astfel că doar de la acel moment dosarul îndeplinea condiţiile de formă şi fond pentru a fi propus Comisie Centrale în vederea repartizării către evaluator.
Martora II., consilierul căruia i-a fost repartizat dosarul spre analiză, a susţinut că nu i-a sugerat nimeni să-l verifice cu prioritate, însă nu a putut oferi explicaţii convingătoare cu privire la motivele pentru care l-a propus pentru înscrierea pe ordinea de zi a şedinţei din 8 decembrie 2010 în vederea desemnării evaluatorului şi, în acelaşi timp, a solicitat informaţii suplimentare Primăriei Sectorului 2 Bucureşti şi nici de ce acesta a fost singurul dosar pe care l-a lucrat din cele care îi fuseseră repartizate în aceeaşi zi.
Înalta Curte a reţinut că, din perspectiva duratei de soluţionare a unui dosar în cadrul A.N.R.P., procedura cea mai îndelungată era cea de analiză a actelor dosarului în vederea propunerii de desemnare a unui evaluator. Martorul LL. a arătat că "dura însă foarte mult până când dosarele erau trimise pentru evaluare. În această situaţie durata fiind de luni sau de ani. De regulă, după efectuarea raportului de evaluare, dosarul era soluţionat imediat. Numai dacă raportul de evaluare nu era conform, procedura era mai lungă. Existau mai multe cauze care influenţau momentul la care erau trimise dosarele spre evaluare: lipsa personalului din A.N.R.P. care trebuiau să analizeze dosarele respective, numărul mare de dosare de pe rolul A.N.R.P. şi, probabil, împrejurarea că dosarele erau incomplete. .
Intervenţia directă a vicepreşedintelui L. în această etapă de analiză a dosarului de către consilier este dovedită, fiind recunoscută nuanţat şi de inculpat. Aceasta rezultă şi din declaraţia martorei NN., care în perioada 2010-2011 ocupa funcţia de şef serviciu la direcţia de fond funciar serviciul despăgubiri, având-o în subordine pe consiliera de dosar martora II.. Martora NN., ca de altfel toţi cei care au lucrat în mod direct în dosarul nr. x, a ezitat în a relata modul în care inculpatul L. s-a implicat în soluţionarea rapidă a dosarului, poziţia sa fiind una oscilantă. Astfel, dacă în prima parte a declaraţiei sale, martora NN. afirma că nu îşi aminteşte ca inculpatul L. să o fi întrebat ceva despre acest dosar şi că nu îi punea întrebări punctuale despre anumite dosare, după ce i-au fost aduse la cunoştinţă susţinerile martorului LL. care a relatat faptul că în calculatorul martorei a fost găsită o listă cuprinzând anumite dosare, iar în dosarul nr. x se regăsea în această listă, poziţia martorei a fost alta. Aceasta a recunoscut faptul că a întocmit "o listă cu dosarele cu sume mari. Nu m-a pus nimeni să fac o astfel de listă. Am făcut-o pentru a avea o evidenţă a acestora. (…) Întocmeam această listă pentru că mă întrebau superiorii şi trebuia să ştiu de unde să iau aceste dosare. Mă întrebau domnul L., doamna K. în ce stadiu sunt dosarele. Aceştia mă întrebau în ce stadiu sunt dosarele şi dacă intră în comisie. Mă întrebau punctual pe anumite dosare. Revin şi arăt că de fiecare dată când eram întrebată de un dosar, îl treceam pe această listă. Dosarul x bănuiesc că era pe listă. Am fost întrebată despre dosarul x de L.. Eram întrebată mereu acelaşi lucru, dacă este complet, dacă este în regulă, dacă s-a întors raportul şi când intră în comisie. Nu pot să precizez dacă toate dosarele cu valori mari au fost trecute pe această listă. Nu-mi aduc aminte dacă m-a mai întrebat cineva de dosarul x, în afară de L." .."Ulterior am constatat că în aceste dosare valoarea despăgubirilor era una ridicată. Am şters această listă din calculator în momentul în care am plecat în concediu de creştere a copilului şi a trebuit să predau calculatorul unui alt coleg" (declaraţia din 01 iunie 2016, dosar instanţă). De asemenea, martora a arătat faptul că "II. m-a rugat să verific împreună cu ea dacă dosarul este complet pentru a putea fi trimis la evaluare. Nu-mi aduc aminte să mă fi rugat şi altcineva în afară de II. să fac acest lucru". Dosarul nu era însă complet şi în aceste condiţii a fost propus spre desemnarea evaluatorului, martora avizând, în calitate de şef serviciu, adresa întocmită de II., către Primăria sectorului 2 Bucureşti, adresă semnată de vicepreşedintele L. . De altfel, dosarele înregistrate în cursul aceleiaşi zile, la acelaşi consilier, nu erau soluţionate până la data sesizării instanţei.
Înalta Curte a reţinut că raportul de evaluare a fost întocmit la data de 14 ianuarie 2011 de către S.C. P. S.R.L. şi a fost înregistrat la A.N.R.P. la data de 17 ianuarie 2011, la aceeaşi dată un exemplar al acestuia fiind înmânat şi inculpatului M..
Imediat după acest moment, inculpatul M. i-a comunicat lui J. cuantumul despăgubirilor stabilite de evaluator, stabilind de comun acord ca preţul intervenţiei acestuia din urmă să fie de 10 milioane de euro.
Ulterior, inculpatul J. i-a solicitat martorului EEE. să ia legătura cu inculpata K., pentru a-i acorda sprijinul în "cea de-a doua fază când dosarul trebuia să fie pus pe ordinea de zi şi să fie validată evaluarea. (…) J. mi-a dat o mapă pentru a o înmâna K., care conţinea o sumă de bani, despre care acesta a afirmat că se ridică la 1 milion de euro. Eu nu am numărat banii, nici nu am verificat să văd dacă în interior sunt bani, însă am bănuit că în interior sunt bani întrucât, mergând la K. şi dându-i această mapă, ulterior s-a rezolvat problema. Arăt că era o mapă groasă, cu o parte laterală mai înaltă, mult mai voluminoasă decât o mapă obişnuită, a cărei grosime o apreciez la 6-7 cm. Totodată, J. mi-a comunicat şi un număr de dosar, care era notat pe un bileţel. Cred că eu l-am notat după ce mi l-a comunicat J..
Am fost la sediul ANRP, la K.. I-am comunicat rugămintea lui J., respectiv de a se soluţiona dosarul al cărui număr i l-am comunicat. Aceasta mi-a transmis că ştie de dosar şi că îl va rezolva. Mi-a spus că dosarul era deja validat în primă fază, cea a verificării documentelor, şi că va rezolva dosarul. I-am dat mapa primită de la J. şi i-am spus că sunt din partea lui J., cu rugămintea de a rezolva dosarul mai repede, respectiv la prima şedinţă. Ştiu că aceste şedinţe erau la două-trei luni.
Nu aveam nici un fel de date despre locul unde era situat terenul şi nici despre beneficiarul despăgubirii. Ştiam însă de la J. că este vorba despre o valoare foarte mare, întrucât deja se întocmise raportul de evaluare. De asemenea, cunoşteam faptul că terenul era situat în Bucureşti"(declaraţia martorului EEE. din 12 decembrie 2016, dosar instanţă).
Declaraţia martorului EEE. se coroborează cu cea a inculpatului J. în privinţa aspectelor esenţiale în prezenta cauză - asigurarea unui parcurs rapid al dosarului în procedura internă care mai trebuia desfăşurată (controlul efectuat de către consilierii cu atribuţii de verificare a raportului de evaluare) şi coruperea votului inculpatei K..
Împrejurarea că inculpata era interesată de dosarul nr. x este susţinută şi de inculpatul L., care a arătat că aflase din cadrul instituţiei că "K. se interesase şi ea de acest dosar.(…) Informaţia am avut-o cu certitudine, însă nu pot preciza persoana de la care am aflat" (declaraţia din 12 ianuarie 2016, dosar instanţă).
Deşi inculpatul L. a arătat că, după ce dosarul s-a întors de la evaluare, a dispus ca acesta să meargă pe procedura normală împreună cu celelalte dosare, spre consilierul care se ocupa cu avizarea pentru standardele internaţionale de evaluare, probatoriul administrat în cauză demonstrează contrariul.
Astfel, din analiza datelor la care s-a făcut verificarea acestui raport de către consilierii interni, se remarcă intervalul de timp extrem de scurt în care procedura administrativă s-a desfăşurat. Deşi toţi martorii audiaţi au prezentat volumul imens de muncă din cadrul instituţiei, raportul de evaluare a fost verificat într-un interval de 5 zile lucrătoare, atât de consilierul desemnat să asigure relaţia cu evaluatorul, cât şi de către consilierul însărcinat cu verificarea conformităţii Standardelor Internaţionale de Evaluare. Înalta Curte a reţinut că raportul de evaluare a fost repartizat consilierului desemnat să asigure relaţia cu evaluatorul, martorului MM., care a procedat la o primă analiză a acestuia, efectuată în conformitate cu art. 11 din regulament, respectiv a verificat conformitatea acestuia cu itemii prevăzuţi în baza de date unică (suprafaţă, persoane îndreptăţite, moştenitori etc.), existenţa confirmării de primire a raportului de către petent, cursul BNR (declaraţie martor MM., dosar instanţă).
După această analiză, raportul de evaluare a fost înaintat în vederea verificării şi avizării, consilierului însărcinat cu verificarea conformităţii Standardelor Internaţionale de Evaluare sub aspectul conformităţii cu Standardele Internaţionale de Evaluare, martorei QQ.. Astfel cum rezultă din declaraţia martorei QQ. şi din înscrisul de la fila x d.u.p. care cuprinde viza martorei, la data de 24 ianuarie 2011, aceasta a solicitat evaluatorului să utilizeze şi o altă metodă de evaluare. Raportul, care în forma iniţială, evalua terenul în suprafaţă de 13,0535 ha prin metoda comparaţiei vânzărilor a fost completat prin folosirea unei noi metode, metoda parcelării. Raportul completat este depus de către S.C. P. S.R.L. la data de 27 ianuarie 2011 (o zi de joi), iar luni 31 ianuarie 2011 este verificat şi avizat ca fiind conform Standardelor Internaţionale de Evaluare de către martora QQ.. Această informaţie, deşi nu era publică şi nu se comunica beneficiarului, ajunge şi la inculpatul M., în mod evident prin intermediul inculpatului J. (declaraţie martor S., dosar instanţă). De altfel, inculpatul M. recunoaşte faptul că a ţinut legătura permanent cu J., iar acesta îl încunoştinţa despre măsurile dispuse .
Împrejurarea că a existat un interes în verificarea cu prioritate a acestui raport rezultă atât din timpul scurt parcurs de raport de la înregistrarea sa în cadrul instituţiei şi până la verificarea sa, dar şi din analiza comparativă a listelor cuprinzând dosarelor propuse pentru emiterea titlului de despăgubire ce s-au aflat pe ordinea de zi a şedinţelor din data de 24 februarie 2011 şi 15 martie 2011. În acest sens, Înalta Curte a reţinut că, potrivit regulamentului, rapoartele de evaluare erau verificate de consilierii interni în ordinea înregistrări lor, practic în ordinea numerelor de înregistrare pe care le primeau la momentul depunerii de către evaluator (număr distinct de numărul dosarului, în cauză acesta fiind 22397/R/2011). În cauză, se constată că din cele 344 dosare aflate pe ordinea de zi a şedinţei din 24 februarie 2011, doar în 11 dosare, rapoartele de evaluare erau realizate în anul 2011. Comparând cu lista de şedinţă din data de 15 martie 2011, Înaltă Curte a costatat că din cele 148 dosare înscrise pe ordinea de zi, doar 8 rapoarte de evaluare erau realizate în anul 2011 (unele cu număr de înregistrare mai mic decât raportul S.C. P. S.R.L. nr. 22397/R/2011), celelalte fiind din anii 2010 şi chiar 2009. Se mai impune precizarea că, exceptând dosarele în care s-a dispus chemarea evaluatorilor, şedinţa din 15 martie 2011 nu cuprinde dosarele amânate din 24 februarie 2011 (ex. poziţiile 1-7 din lista de şedinţă din 24 februarie, în care rapoartele de evaluare sunt întocmite în anul 2010, nu se regăsesc pe lista pe şedinţă din 15 martie).
Ca atare, rezultă cu evidenţă faptul că la momentul verificării raportului de evaluare nr. x/2011, întocmit în dosarul x/2010, existau multe alte rapoarte neverificate, înregistrate în ANRP în cursul anului 2010 sau chiar în anul 2009. În condiţiile în care în cauză nu s-a demonstrat nici cel mai mic interes al martorei QQ. ca, din oficiu, să analizeze cu prioritate acest dosar, ci, dimpotrivă, s-a dovedit interesul direct al preşedintei K. şi al vicepreşedintelui L. (financiar şi de menţinere în funcţie) rezultă neîndoielnic faptul că martorei i s-a solicitat direct sau indirect, analiza cu prioritate a acestui raport, aşa cum, de altfel, se întâmplase şi anterior. Concluzia este întărită şi de depoziţiile martorului JJ. care, aşa cum s-a arătat anterior, a relatat despre comunicarea directă a inculpatului cu martora QQ., despre presiunile pe care le făcea asupra personalului ca anumite dosare să fie introduse pe ordinea de zi a şedinţelor Comisei Central; ale martorului LL. care a susţinut că are cunoştinţă despre faptul că inculpatul L. a intervenit pe lângă persoanele din subordine, care aveau în lucru dosarele respective, pentru soluţionarea cât mai rapidă a acestora, martorul descoperind în calculatorul şefei Direcţiei de fond funciar o listă cuprinzând dosare "cu sume mari", listă ce a fost întocmită, după cum recunoaşte martora NN., pentru a răspunde prompt întrebărilor formulate de K. şi L. în legătură cu aceste speţe.
După verificare, constatând că raportul de evaluare corespunde cu Standardele Internaţionale de Evaluare, acesta a fost înaintat consilierului care gestiona dosarul de despăgubiri nr. x, respectiv martorei II.. Conform art. 12 din regulament, dosarul nr. x a fost înscris pe ordinea de zi a şedinţei CCSD imediat următoare datei la care s-a primit raportul, respectiv şedinţa din data de 24 februarie 2011, în Anexa II, cuprinzând "Lista cu rapoartele de evaluare conforme I.S.V. supuse atenţiei CCSD pentru aprobarea titlului de despăgubire".
După efectuarea raportului de evaluare şi avizarea sa favorabilă de către martora QQ., având siguranţa obţinerii despăgubirilor, la data de 7 februarie 2011, inculpatul M. a cesionat un procent de 25% din drepturile litigioase către martorii Q., R. şi S. (o cotă de 11,40% în favoarea lui Q., o cotă de 6,80% în favoarea lui R. şi o cotă de 6,80% în favoarea lui S.), aducându-le la cunoştinţă cumpărătorilor, încă de la prima întâlnire "faptul că evaluarea este acceptată de către A.N.R.P., în sensul că a fost acceptată de către evaluatorul intern din A.N.R.P. şi că urma să intre în comisie în vederea aprobării" (declaraţie martor S., dosar instanţă).
6.2. Şedinţa Comisiei Centrale din data de 24 februarie 2011
Înalta Curte a reţinut că în perioada vizată de acuzaţiile formulate în prezenta cauză, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P. avea următoarea componenţă: inculpata K., membru de drept - preşedinta A.N.R.P., numită prin decizia Primului ministru din luna octombrie 2009; inculpatul L., membru de drept - vicepreşedinte A.N.R.P. numit prin decizia primului ministru din luna noiembrie 2009, cu atribuţii de coordonare al Direcţiei de Aplicare şi Control a Aplicării Legislaţiei Fondului Funciar; inculpatul A., membru de drept - vicepreşedinte al A.N.R.P. numit prin decizia primului ministru din luna octombrie 2009, cu atribuţii de coordonator al Direcţiei Despăgubirilor în Numerar; inculpatul B., membru de drept - vicepreşedinte cu atribuţii de coordonator al Direcţiei vizând Legea nr. 9/1998 şi, ulterior, pentru Legea nr. 290/2003 privind despăgubirile pentru Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa; inculpata E. în calitate de reprezentant al Ministerului Finanţelor, numită prin decizia Primului Ministru nr. 382/30.03.2009; inculpatul D. reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, numit prin decizia Primului Ministru la finalul lunii octombrie 2010; inculpata G., reprezentant al Ministerului Justiţiei numită prin decizia Primului Ministru în luna august 2010; inculpata C., reprezentant al Ministerului Justiţiei numită prin decizia primului ministru din 08.12.2010; inculpatul VVV., reprezentantul Secretariatului General al Guvernului, desemnat prin decizia Primului Ministru nr. 382 din 30.03.2009.
Cu excepţia inculpatei C., toţi ceilalţi reprezentanţi ai ministerelor au susţinut că fost numiţi în funcţia de membru al Comisiei Centrale de către primul ministru, fără să li se ceară acordul. Referitor la inculpata C., care avea la acel moment funcţia de şef birou în cadrul biroul organizare al instanţelor din cadrul Direcţiei resurse umane din Ministerul Justiţiei, cu o vechime în muncă de aproximativ 1 an şi 2 luni, Înalta Curte a reţinut că propunerea i-a fost făcută în condiţiile în care celelalte direcţii din minister o declinaseră (împrejurare necunoscută însă de aceasta), inculpata, de totală bună credinţă, percepând această numire ca pe o provocare profesională.
Înalta Curte a reţinut, totodată, că potrivit art. 15 lit. c) din Titlul VII înlocuirea membrilor Comisiei Centrale se făcea tot prin decizia Primului Ministru, însă, deşi se formulau cereri repetate de revocare din funcţie, acestea rămâneau fără răspuns. Este cazul inculpatei E. care invoca activitatea încărcată din cadrul ministerului Finanţelor publice, formulând mai multe cereri în acest sens, la scurt timp după numire, respectiv din 25.03.2010, ultima datând din 28.02.2012 .
În aceeaşi situaţie se afla şi inculpata C., care îşi gestiona singură dosarele în care era chemată în judecată, ca pârâtă, de persoane nemulţumite de activitatea A.N.P.R. şi care a solicitat, prin cereri repetate, înlocuirea sa din funcţie .
La şedinţa Comisiei Centrale din 24 februarie 2011 (ca de altfel şi la cea din 15 martie 2011) a lipsit inculpatului VVV., toţi ceilalţi membrii fiind prezenţi. Chiar dacă s-a dispus disjungerea cauzei în ceea ce-l priveşte, Înalta Curte a făcut referire la poziţia parchetului cu privire la acest inculpat care, potrivit rechizitoriului, a ajutat "cu tăcerea, cu absenţa de la şedinţa comisiei".
Modul în care s-au desfăşurat lucrările Comisiei Centrale din data de 24 februarie 2011, rezultă din procesul-verbal de şedinţă . Înalta Curte a reţinut, însă, că şedinţele nu se înregistrau, menţiunile din procesul-verbal făcându-se chiar în timpul şedinţei de către martora OO., aceasta arătând că, de regulă, consemna ceea ce se discuta, surprinzând ideile principale şi aspectele importante. "Mi s-a prezentat caietul cu procese-verbale de şedinţă aflat în volumul 6 de urmărire penală şi arăt că, consemnările îmi aparţin şi le făceam chiar în timpul şedinţei comisiei. Nu consemnam absolut toate discuţiile din cadrul şedinţei, întrucât erau şi o serie de discuţii informale care nu era necesar să se regăsească în procesul-verbal. Atunci când era o problemă importantă, membrii comisiei se uitau spre mine, iar eu înţelegeam din aceasta că trebuie să consemnez. În cazul în care unul dintre membrii comisiei dorea să se consemneze exact ceea ce a spus, îmi dicta. De regulă eu consemnam ceea ce se discuta, surprinzând ideile principale şi aspectele importante din discuţie" .
Din examinarea proceselor-verbale, se constată că nu întotdeauna se consemnau toate problemele discutate, spre exemplu: în procesul-verbal de şedinţă din 19.01.2011 se menţionează critica inculpatei G. referitoare la faptul că în şedinţa anterioară au fost amânate mai multe dosare pentru a fi studiate de membrii comisiei, însă acestea nu le-au fost puse la dispoziţie, în condiţiile în care din procesul-verbal al şedinţei din 10 decembrie 2010 nu rezultă această împrejurare, ci numai faptul că s-au amânat o serie de dosare; de asemenea, în mod constant, se consemnează că se discută aspectele semnalate într-un dosar fără a se reda, nici măcar sintetic, conţinutul acestor discuţii (ex. şedinţele din 26.08.2010, 8.12.2010, 19.01.2011, etc.), sau că se propune amânarea unor dosare fără a fi indicată, întotdeauna, persoana care formula această solicitare.
Ca atare, procesele-verbale de şedinţă vor fi avute în vedere de către instanţă însă cu menţiunea că ele nu reflectă integralitatea discuţiilor ce au avut loc în cadrul şedinţelor Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În parte, Înalta Curte a reţinut şi declaraţiile inculpaţilor şi ale martorilor, în măsura în care acestea se coroborează cu menţiunile din procesele-verbale, întrucât, aşa cum se va arăta, există situaţii în care aceştia confundă obiectul discuţiilor de la o şedinţă la alta sau motivele amânărilor dispuse, împrejurare ce nu le poate fi imputabilă, faţă de faptul că au fost ascultaţi la un interval de câţiva ani de la desfăşurarea acestor şedinţe.
În primul rând, faţă de susţinerile Ministerului Public făcute cu ocazia dezbaterilor prin care s-a învederat că dosarul nr. x ar fi fost amânat pentru a se completa raportul de evaluare conform solicitărilor comisiei, iar completările aduse au constat în reluarea unor paragrafe din raportul iniţial, Înalta Curte a apreciat necesar a prezenta ordinea măsurilor dispuse de Comisia Centrală în şedinţa din data de 24 februarie 2011, aşa cum acestea rezultă din procesul-verbal de şedinţă .
Astfel, la propunerea inculpatei G. au fost amânate dosarele de la poziţia 12 şi 26 pentru "discuţii cu evaluatorul care a întocmit raportul". Înalta Curte a remarcat faptul că în cele două dosare sumele stabilite de evaluator erau de 19.558.641 RON (poziţia 12, dosar nr. x.513) şi de 24.069.013 RON (dosar nr. xpoziţia 26). De asemenea, dosarele se aflaseră şi pe ordinea de zi a şedinţei din 19 ianuarie 2011, cel mai probabil motivele amânării vizau completarea rapoartelor de evaluare sau studiul acestora de către membrii comisiei, astfel cum rezultă din discuţiile ulterioare consemnate în procesul-verbal.
Ulterior, a fost analizat dosarul x, poziţia 38 din lista de şedinţă, dosar ce fusese de asemenea amânat din şedinţa din 19 ianuarie 2010, la solicitarea inculpatei G., pentru a fi chemat evaluatorul care a întocmit raportul.
Înalta Curte a reţinut că din partea S.C. WWW. S.R.L. s-a prezentat "d.nul XXX." care a răspuns întrebărilor formulate de inculpata G. şi care au vizat motivele pentru care a fost utilizată o singură metodă de evaluare, prezentarea elementelor de comparaţie, motivarea aplicării corecţiei, întrucât acestea nu erau explicate în cuprinsul raportului. În urma discuţiei cu evaluatorul, la propunerea inculpatei G., dosarul a fost trimis spre reevaluare.
Inculpata a arătat în declaraţiile sale că, în legătură cu modalitatea de întocmire a rapoartelor de evaluare, a sesizat încă de la începutul activităţii sale în cadrul Comisiei Centrale (şedinţa din 19 ianuarie, din care s-a amânat dosarul, era a treia şedinţă la care participa) faptul că experţii foloseau doar o singură metodă de evaluare, iar indicii de corecţie nu erau în niciun fel explicaţi în cuprinsul raportului, aceştia prezentându-se doar sub forma unor procente în anexele la raport, nerezultând de ce au fost aleşi.
Şi procesul-verbal de şedinţă consemnează această poziţie a inculpatei care "sesizează că este necesară o explicare a corecţiilor făcute de către evaluatori în cuprinsul rapoartelor" iar "doamna Preşedinte K. solicită o notă din partea ANRP cu privire la explicarea tuturor cifrelor, corecţiilor folosite în cuprinsul rapoartelor de evaluare" .
În continuare, a fost discutat dosarul nr. x (ce face obiectul prezentei cauze), aflat la poziţia 82 din lista de şedinţă, inculpata Bica propunând "chemarea evaluatorului pentru explicaţii". Consecvent promisiunii făcute, inculpatul L. a votat împotrivă "considerând că există posibilitatea ca petentul să creadă că se doreşte ceva în situaţia în care dosarul se amână". În urma votului, cauza a fost amânată (4 voturi pentru amânare, 3 abţineri şi 1 vot pentru aprobare), dispunându-se atât chemarea evaluatorului, cât şi efectuarea unui referat de către consilierii A.N.R.P. care să cuprindă un istoric al dosarului.
Ca atare, Înalta Curte a constatat că acestea au fost motivele amânării dosarului nr. x, şi nicidecum completarea raportului de evaluare, aşa cum s-a susţinut de către parchet cu ocazia dezbaterilor.
Ulterior deciziei de amânare a dosarului nr. x, inculpata G. a solicitat amânarea dosarelor de la poziţiile 124, 232, 246 şi 308 în vederea detalierii anexelor de către evaluatorii care au întocmit rapoartele.
La intervenţia inculpatului L. care a susţinut că "având în vedere că obiecţiunile sunt de ordin tehnic, solicită amânarea tuturor rapoartelor de evaluare, considerând că nu are relevanţă valoarea rapoartelor", s-au amânat toate dosarele aflate pe agenda de lucru a şedinţei, atât cele constituite în baza Legii nr. 18/1991, cât şi cele constituite în baza Legii nr. 10/2001. Comisia a dispus ca fiecare raport de evaluare să cuprindă explicarea anexelor ce conduc la stabilirea valorii imobilului.
La dosarul de urmărire penală nu se regăsesc înscrisuri privind modalitatea concretă în care s-a solicitat, în fiecare dosar aflat pe ordinea de zi a şedinţei din 24 februarie 2011, completarea rapoartelor de evaluare prin explicarea anexelor. În dosarul nr. x nu există nicio solicitare formulată în acest sens către expert (posibil nu a fost apreciată necesară întrucât raportul explica modul de efectuare a corecţiilor), ci doar o adresă prin care evaluatorul era invitat în şedinţa din 15.03.2011, pentru a da lămuriri în privinţa raportului întocmit.
Cu ocazia ascultării sale în faza cercetării judecătoreşti, inculpatul F. a prezentat şi, în urma încuviinţării, a depus la dosar Circulara nr. x/CND din 03.03.2011, semnată de preşedintele A.N.R.P., inculpata K., despre care a susţinut că a primit-o la aceeaşi dată. Prin circulară, care reprezenta în fapt"instrucţiuni suplimentare ale evaluării solicitate de beneficiar"(astfel cum se menţionează în finalul acesteia), se solicită tuturor evaluatorilor înscrişi pe lista aflată la dispoziţia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor ca raportul de evaluare rezultat în urma contractului de prestări servicii să respecte anumite cerinţe de formă şi de conţinut menţionate în Standardele Internaţionale de Evaluare, printre care sunt menţionate şi cele discutate în şedinţa din 24 februarie 2011, respectiv necesitatea explicării modalităţii în care au fost aplicate corecţiile şi recomandarea de a utiliza minim 2 metode de evaluare, atunci când acest lucru este posibil. Inculpatul a mai arătat că urmare a acestei circulare s-a întocmit o adresă de către S.C. P. S.R.L. , din conţinutul său, Înalta Curte reţinând faptul că nu s-au adus explicaţii suplimentare, ci au fost doar reluate unele aspecte deja menţionate în raportul de evaluare.
Ceea ce este însă relevant în cauză sub aspectul acuzaţiilor formulate este faptul că nu a existat o decizie a membrilor Comisiei Centrale de amânare a cauzei în vederea completării raportului de evaluare, ci doar de chemare a evaluatorului pentru explicaţii.
În ceea ce priveşte motivele pentru care au fost solicitate aceste explicaţii de către inculpata G., ele nu rezultă din conţinutul procesului-verbal de şedinţă. Cu ocazia audierii sale în faţa instanţei, inculpata a susţinut faptul că ar fi sesizat o problemă legată de natura juridică a terenului, întrucât în cuprinsul raportului, era consemnat, iniţial, agricol, pe urmă era consemnat că, de fapt, este teren curţi/construcţii-intravilan.
Înalta Curte a reţinut, din declaraţiile martorilor, că, în realitate, se instituise o cutumă în cadrul şedinţelor Comisiei Centrale referitor la toate dosarele unde sumele stabilite prin rapoartele de evaluare erau ridicate, în sensul de a se cere informaţii suplimentare şi efectuarea unor referate, uneori de a solicita prezenţa evaluatorului în şedinţă pentru a da explicaţii asupra raportului de evaluare. Declaraţiile inculpaţilor D., C., B. şi A. sunt în acelaşi sens, chemarea evaluatorului pentru explicaţii fiind considerată o măsură suplimentară, de siguranţă în cazul acestor categorii de dosare, chiar dacă exista viza consilierului intern de conformitate cu standardele de evaluare.
Astfel, martora NN., care în perioada 2010-2011 a ocupat funcţia de şef serviciu la Direcţia de fond funciar, arată că membrii comisiei "ne întrebau despre dosarele cu numere mari de ce au fost introduse pe ordinea de zi, despre dosarele cu sume mari, pe care, uneori, le amânau şi ne cereau referate. Pentru dosarele cu sume mari sau cu suprafeţe mari, aproape de fiecare dată eram întrebaţi dacă este în regulă dosarul, dacă s-a verificat raportul de evaluare, dacă persoanele îndreptăţite sunt în regulă, întrucât uneori existau mai multe cesiuni. Pentru aceste dosare întocmeam un referat înainte de şedinţă care cuprindea pe scurt ce conţine dosarul, un fel de opis. În prezent, acest referat se face pentru fiecare dosar. La momentul 2010-2011 îl întocmeam noi fără a ne fi solicitat de membrii comisiei înaintea şedinţei, şi numai cu privire la dosarele cu valori mari… A existat o perioadă în care toate dosarele cu sume mari le puneam în cutii de carton şi le duceam în sala de consiliu în care avea loc şedinţa, cu o jumătate de oră înainte de a avea loc aceasta. Erau pentru situaţiile în care membrii comisiei cereau să se uite pe dosare"; declaraţia martorului JJ. "am participat în calitate de şef-serviciu la şedinţele comisiei centrale şi am constatat că au existat câteva cazuri în care evaluatorii au fost chemaţi în cadrul şedinţei pentru a oferi explicaţii legate de modul în care s-a întocmit raportul de evaluare. Când erau chemaţi evaluatorii era chemată şi QQ.. … Îmi aduc aminte că au fost discuţii care se purtau, în general, pe marginea sumelor mari raportate la suprafaţa evaluată"; declaraţia martorei OO. "când se punea în discuţie o anumită anexă, membrii comisiei arătau poziţiile de pe lista de şedinţă în care erau menţionate dosarele în care aveau nelămuriri. Uneori erau cerute toate aceste dosare, le consultau, în sensul că se uitau prin ele, după care fie luau o decizie de aprobare, fie le amânau pentru diverse motive, completare, explicaţii suplimentare ale rapoartelor, pe care le menţionam în procesul-verbal. În dosarul x/2010 îmi amintesc că a fost amânat pentru o discuţie cu evaluatorul. Nu era o regulă să fie chemat evaluatorul. Nu au fost foarte dese situaţiile în care acesta să fie chemat."
De altfel, chiar din intervenţia inculpatului L., astfel cum aceasta este consemnată în procesul-verbal de şedinţă din 24 februarie 2011, rezultă că măsurile de amânare a dosarelor în vederea chemării evaluatorilor sau completării anexelor rapoartelor de evaluare vizau doar dosarele în care era stabilită o anumită valoare a despăgubirilor"având în vedere că obiecţiunile sunt de ordin tehnic, solicită amânarea tuturor rapoartelor de evaluare, considerând că nu are relevanţă valoarea rapoartelor" .
De asemenea, din examinarea comparativă a anexelor ce cuprind lista rapoartelor de evaluare conforme I.V.S. supuse atenţiei C. civ..S.D. propuse pentru aprobarea emiterii titlului de despăgubire (Anexa 2 - filele x şi următoarele vol. 8 dosar instanţă, filele x d.u.p. nr. x/2013) şi a proceselor-verbale de şedinţă rezultă că dosarele în care se solicita amânarea pentru chemarea evaluatorului sau pentru completarea raportului de evaluare erau cele în care suma stabilită prin raportul de evaluare avea o valoare ridicată (ex. şedinţa din 19 ianuarie - se amână raportul de la poziţia 218 pentru chemarea evaluatorului, suma stabilită fiind de 35.207.288 RON; şedinţa din 24 februarie - s-a solicitat amânarea pentru completarea anexelor rapoartelor de evaluare pentru poziţiile nr. 124 (suma de 9.288.700 RON), nr. 232 (suma de 8.690.379 RON), nr. 246 (4.820.500) şi nr. 308 (37.243.500 RON) şi pentru chemarea evaluatorului poziţia 12 (19.558.641 RON) şi poziţia nr. 26 (24.069.013 RON).
Împrejurarea că membrii comisiei acordau atenţie acestor rapoarte de evaluare şi solicitau înscrisuri suplimentare, explicarea rapoartelor sau chiar chemarea evaluatorului pentru explicaţii chiar în condiţiile în care exista viza de conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare, nu poate fi privită decât în sens favorabil, nicidecum ca o dovadă a interesului special cu privire la anumite dosare, astfel cum s-a susţinut. Dimpotrivă, cei faţă de care probatoriul a demonstrat existenţa unui anumit interes, fie s-au opus categoric, fie nu au avut absolut nicio poziţie.
6.3. Şedinţa Comisiei Centrale din data de 15.03.2011
În ceea ce priveşte lucrările acestei şedinţe, cu referire la agenda de lucru a Direcţiei pentru aplicarea legislaţiei funciare, procesul-verbal consemnează poziţia inculpatei G., care a solicitat o completare a rapoartelor de evaluare şi nu o completare de formă a anexei tehnice, solicitând ca anexa tehnică să fie detaliată. Poziţiile 78, 104 şi 133 din lista de şedinţă au fost amânate pentru a se completa rapoartele de evaluare, în sensul indicării în cuprinsul acestora a modului în care expertul a ajuns să stabilească indicii de corecţie aferenţi celor două metode folosite, cea a comparaţiei directe şi cea a extracţiei, după care a fost invitat reprezentantul S.C. P. S.R.L., inculpatul F..
Înalta Curte a reţinut că pe masa comisiei s-a aflat raportul de evaluare întocmit de către S.C. P. S.R.L., care a fost pus la dispoziţia tuturor membrilor. "M-am uitat însă pe acest raport în şedinţa din 15.03.2011. Îmi aduc aminte, la modul general, că atunci când erau aduse dosarele în şedinţă, după ce doamna Bica era lămurită în urma discuţiilor, dosarul trecea pe la fiecare dintre ceilalţi membri, eu, personal, mă uitam pe raportul de evaluare atât cât puteam eu prin prisma cunoştinţelor pe care le aveam, în sensul că observam că există raportul, că este structurat pe capitole, că se folosesc nişte metode care duc la o anumită valoare, că era semnat, avizat de evaluatorul ANEVAR, iar pe prima pagină se vedeau şi verificările şi vizele efectuate în cadrul structurilor de specialitate din cadrul ANRP. …Arat că în toată activitatea mea anterioară nu văzusem niciodată rapoarte de evaluare, nu am studii de specialitate şi nici măcar în plan personal nu am tranzacţionat vreodată vreun imobil, nici măcar un bun mobil cu valoare ridicată"(declaraţia inculpatei C. dosar instanţă), "la şedinţa din data de 15.03.2011, a fost adus dosarul x pe care l-am avut în faţă, a fost invitat în faţa comisiei domnul Nuţiu, evaluatorul din acest dosar, dialogul a avut loc doar între doamna Bica şi Nuţiu, nu cred că a mai intervenit şi altcineva" (declaraţie inculpat A. dosar instanţă).
Discuţiile cu evaluatorul s-au purtat numai de către inculpata G., care, pe baza raportului de evaluare, a adresat întrebări acestuia în ceea ce priveşte aplicarea indicilor de corecţiei, preţul de piaţă şi metodele de comparaţie utilizate. Inculpatul F. a arătat că indicii de corecţie sunt estimaţi pe baza informaţiilor din piaţă pe care le deţine, că pentru stabilirea preţului a avut la dispoziţie un contract de vânzare cumpărare în valoare de 800 de euro, însă pe site-urile imobiliare preţurile variază între 700 şi 1100 euro mp şi că şi-a format opinia cu privire la preţ prin utilizarea a două metode de evaluare cea a comparaţiei de piaţă şi cea a parcelării, deoarece comparabilele utilizate aveau o suprafaţă mică. Nici un alt membru al Comisiei Centrale sau personalul tehnic prezent la şedinţă nu a adresat întrebări suplimentare evaluatorului şi nici nu au făcut comentarii în raport cu afirmaţiile acestuia.
Pe parcursul audierii evaluatorului, inculpata G. a susţinut că în raportul de evaluare din dosar există explicaţii justificative pentru indicii aleşi şi a solicitat aceleaşi explicaţii şi pentru restul rapoartelor de evaluare. Această afirmaţie a inculpatei, alături de aprecierea procurorului că întrebările ce i-au fost adresate expertului nu au fost adecvate întrucât nu indicii de corecţie reprezentau adevărata problemă a raportului de evaluare, ci cele două metode de evaluare folosite care nu erau conforme standardelor, au condus la concluzia că s-a realizat un simulacru de ascultare a evaluatorului, cu scopul de a crea aparenţa respectării dispoziţiilor legale.
În rechizitoriu s-a susţinut că inculpata G. "nu a solicitat explicaţii conform dispoziţiilor din Legea nr. 247/2005 Titlul VII care prevăd expres că "…evaluatorul trebuie să răspundă cu privire la metodele standard de evaluare" şi mai ales nu i-a solicitat explicaţii cu privire la ceea ce era esenţial - şi anume de ce a folosit metoda comparaţiei contrar standardelor ANEVAR şi metoda parcelării contrar normelor". S-a arătat că nici ceilalţi inculpaţi "nu au solicitat nici ei nici un fel de explicaţie evaluatorului, deşi această obligaţie profesională a lor, pe care trebuia să şi-o îndeplinească în temeiul atribuţiilor profesionale de membri ai C. civ..S.D, rezultă explicit din prevederile art. 16 din aceeaşi lege de altfel, aceasta era singura atribuţie pe care o aveau, şi anume: să solicite explicaţii evaluatorului, iar dacă acestea nu erau pertinente şi complete să dispună reevaluarea". S-a concluzionat că "deşi au fost puşi în faţa unor explicaţii formale oferite de cel menţionat cu privire la modalităţile şi criteriile pe care le-a folosit pentru a evalua un TEREN AGRICOL de 13.000 ha la valoarea de peste 377.282.300 RON, au aprobat în unanimitate raportul de evaluare şi au acordat exorbitanta sumă".
Practic, ceea ce li se reproşează inculpaţilor care au avut calitatea de membri ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor este că nu au observat carenţele raportului de evaluare şi nu au adresat acele întrebări care erau de natură a le evidenţia.
În primul rând, astfel cum s-a arătat anterior, inculpaţii nu aveau atribuţii de verificare a rapoartelor de evaluare. Deşi procurorul face trimitere la dispoziţiile din Legea nr. 247/2005 Titlul VII, citând că "…evaluatorul trebuie să răspundă cu privire la metodele standard de evaluare", astfel cum s-a arătat şi anterior, Înalta Curte a constatat că o asemenea dispoziţie invocată de către parchet nu există. Nu există nici în Legea nr. 247/2005, Titlul VII, dar nici în regulament sau în normele metodologice.
De asemenea, Înalta Curte a constatat că dispoziţiile legale nici nu prevedeau posibilitatea chemării evaluatorului pentru a da explicaţii în faţa membrilor Comisiei Centrale. Doar în Hotărârea Guvernului nr. 1095/2005 din 15/09/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului VII "Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente se stipulează, în art. 16.13. faptul că "evaluatorii desemnaţi sunt datori să se înfăţişeze înaintea Comisiei Centrale spre a da lămuriri ori de câte ori li se va cere".
În al doilea rând, astfel cum rezultă din procesele-verbale de la şedinţele anterioare ale Comisiei Centrale, problemele identificate în legătură cu rapoartele de evaluare pentru care exista avizul favorabil al evaluatorului din cadrul ANRP erau legate de faptul că în conţinutul raportului nu se prezenta modalitatea de aplicare a corecţiilor făcute comparabilelor, acestea fiind doar menţionate sub forma unor procente, într-un tabel anexă, şi, pe de altă pare, necesitatea de a se folosi două metode de evaluare.
Afirmaţia inculpatei G. că în raportul întocmit de S.C. P. S.R.L. există o explicaţie a indicilor de corecţie este reală, într-adevăr, în cuprinsul raportului de evaluare existând o detaliere a corecţiilor pozitive şi negative ce au fost aduse elementelor de comparaţie, atât în ceea ce priveşte metoda comparaţiei vânzărilor, cât şi în privinţa metodei parcelării. Astfel, în ceea ce priveşte metoda comparaţiei directe, se arată că, "având în vedere că, comparabilele B şi C (din Anexa 1), respectiv A,B şi C (din Anexa 2) sunt oferte de terenuri pe o piaţă imobiliară aflată în declin, o piaţă a "cumpărătorului", s-a aplicat pentru fiecare în parte o corecţie negativă de -20%, ceea ce reprezintă o transformare a valorii de ofertare în preţ de vânzare, având ca bază atitudinea participanţilor pe piaţă, vânzători şi cumpărători. În ceea ce priveşte data ofertării comparabilelor, s-au aplicat corecţii negative de -10% pentru comparabila A, în grila de piaţă anexa 1, respectiv -5% pentru comparabilele B şi C în grila de piaţă - Anexa 2, având în vedere faptul că acestea datează din lunile ianuarie- august 2010, de la această dată până la data evaluării, piaţa imobiliară înregistrând scăderi. S-au mai aplicat corecţii pentru următoarele elemente de comparaţie: suprafaţă (s-au aplicat corecţii pornindu-se de la principiul conform căruia, interesul pe piaţa imobiliară este mai mare pentru terenurile suprafeţe mici comparativ cu terenurile suprafeţe mari. Astfel, de regulă preţul de vânzare/ofertă raportat la metru pătrat este invers proporţional cu suprafaţa terenului vândut/ofertat); regimul terenului (în anexa 1 s-a aplicat o corecţie pozitivă de +5%, având în vedere faptul că pe terenul ce face obiectul comparabilei C este edificată o construcţie demolabilă, a cărei demolare implică costuri suplimentare după achiziţionare); accesul la utilităţi (nu au fost necesare corecţii pentru niciuna dintre cele două parcele studiate, intravilan - respectiv teren sub apă - având în vedere că acestea dispun de acces la reţele de unităţi similar cu cel al proprietăţilor comparabile)- filele x d.u.p. "explicaţii referitoare la corecţiile efectuate în metoda comparaţiei directe pentru parcela de 500 mp:
"având în vedere că, comparabilele B şi C (din Anexa 3) sunt oferte de terenuri pe o piaţă imobiliară aflată în declin, o piaţă a "cumpărătorului", s-a aplicat pentru fiecare în parte o corecţie negativă de -20%, ceea ce reprezintă o transformare a valorii de ofertare în preţ de vânzare, având ca bază atitudinea participanţilor pe piaţă, vânzători şi cumpărători. În ceea ce priveşte data ofertării comparabilelor, s-a aplicat o corecţie negativă de -10% pentru comparabila A, în grila de piaţă anexa 3, având în vedere faptul că acestea datează din luna ianuarie 2010, de la această dată până la data evaluării, piaţa imobiliară înregistrând scăderi. Pentru amplasare s-a aplicat o corecţie pozitivă de +15% în cazul ofertei A, aceasta fiind amplasată într-o zonă pentru care se manifestă un grad de atractivitate inferior comparativ cu zona de amplasare a proprietăţii evaluate. Pentru regimul terenului în anexa 3 s-a aplicat o corecţie pozitivă de +5%, având în vedere faptul că pe terenul ce face obiectul comparabilei C este edificată o construcţie demolabilă, a cărei demolare implică costuri suplimentare după achiziţionare" .
De asemenea, susţinerea inculpatei G. în sensul că se impune ca în toate rapoartele de evaluare să existe explicaţii similare, nu poate fi scoasă din contextul discuţiilor existente în şedinţele anterioare şi care vizau obligativitatea prezentării în cuprinsul raportului de evaluare a modalităţii în care au fost aplicate corecţiile comparabilelor utilizate.
Înalta Curte a constatat că membrii comisiei se aflau în faţa unui raport de evaluare care fusese verificat sub aspectul respectării Standardelor Internaţionale de Evaluare de către evaluatorul intern, martora QQ., rezultatul verificării concretizându-se fizic în bifele existente în tabelele de la anexele 1 şi 2 ale raportului de evaluare, care cuprind comparabilele şi corecţiile făcute acestora şi în menţiunea de pe prima fila a raportului "Vizat, 31 ianuarie 2011" . Rolul acestui consilier era unul esenţial în sesizarea neconformităţii rapoartelor de evaluare cu Standardele Internaţionale de Evaluare, martora având specializarea de expert evaluator proprietăţi imobiliare şi atribuţii de serviciu în acest sens, iar activitatea desfăşurată de acesta nu era una formală, împrejurarea rezultată atât din probatoriul testimonial, cât şi din examinarea Anexelor cuprinzând lista dosarelor care erau propuse Comisiei Centrale pentru a fi redistribuite către un alt evaluator. Spre exemplu, în aceeaşi şedinţă din 15.03.2011, în Anexa 3 redistribuiri se propunea reevaluarea către alţi evaluatori a dosarului nr. x, evaluator desemnat iniţial P.F.A. YYY., cu motivarea că "raportul nu este întocmit conform IVS: terenul supus evaluării este ocupat de lacul de acumulare; teren extravilan însă comparabilele B şi C utilizate în analiza de piaţă sunt terenuri intravilane; afirmaţia de la pag. 4 din raportul de evaluare întocmit în dosarul nr. x "teren bun pentru scopuri industriale" precum şi afirmaţia de la pag. 5 "cerere constant ridicată pentru asemenea terenuri, pentru construcţia de case de vacanţe la munte" nu reflectă realitatea, acest teren, aşa cum am precizat mai sus este ocupat de lacul de acumulare"; a dosarului nr. x evaluator desemnat iniţial S.C. ZZZ. S.R.L.:"raportul nu este întocmit conform IVS: eroare la pagina 8 din raportul de evaluare - suprafaţa trecută de 3,5 ha; nu au fost aplicate corecţii privind condiţiile de vânzare, respectiv marja de apreciere, nu s-a ţinut cont de comisionul agenţiilor imobiliare, nu au fost aplicate corecţii privind suprafaţa"; Anexa 3 redistribuiri din şedinţa din 24 februarie - dosar nr. x evaluator desemnat AAAA.:
"analiza de piaţă este insuficient documentată; evaluatorul nu face precizarea dacă au fost verificate comparabilele utilizate şi prin aceasta să-şi asume responsabilitatea în cadrul analizei pentru estimarea valorii de piaţă; nu sunt argumentate corecţiile aplicate".
Rezultă cu evidenţă faptul că evaluatorul intern verifica conformitatea metodelor cu standardele, comparabilele utilizate, corecţiile aplicate, iar analiza pe care acesta o făcea era una profundă, de detaliu, şi, în cazul în care constata nereguli, sesiza motivat Comisia Centrală în vederea desemnării unui alt evaluator.
Astfel cum s-a arătat anterior, legea nu prevedea pentru membrii Comisiei Centrale atribuţii de verificare a rapoartelor de evaluare din punct de vedere ştiinţific, al verificării metodelor folosite şi concordanţei acestora cu standardele Internaţionale de Evaluare, aceştia neavând nici un fel de competenţe în acest sens. Cazurile în care, potrivit art. 16 alin. (7) din lege, puteau trimite dosarul pentru efectuarea unui noi raport de evaluare sunt circumscrise situaţiilor în care personalul de specialitate cu atribuţii în verificarea conformităţii cu Standardele Internaţionale de Evaluare învedera neconformitatea acestora, sau, în funcţie de particularităţile fiecărui dosar, atunci când constatau contradicţii între considerente şi concluzii, considerau incomplet raportul sau când lămuririle date de expert nu erau apreciate suficiente.
Înalta Curte a constatat că, exceptându-i pe L. şi K. (care cunoşteau parcursul nelegal al dosarului) pentru ceilalţi membri ai Comisiei nu existau motive de suspiciune cu privire la respectarea procedurii, la competenţa şi buna credinţă a evaluatorului intern sau a personalului tehnic, respectiv toţi ceilalţi consilieri care verificaseră dosarul şi în final, conform regulamentului, l-au înscris în Anexa II, cuprinzând "Lista cu rapoartele de evaluare conforme I.S.V. supuse atenţiei CCSD pentru aprobarea titlului de despăgubire", anexă ce se încheia cu o notă în care se consemna faptul că rapoartele de evaluare prezentate sunt conforme Standardelor Internaţionale de Evaluare, iar dosarele de despăgubiri în care s-au întocmit aceste rapoarte corespund condiţiilor de formă şi de fond cerute de lege pentru acordarea despăgubirilor.
De asemenea, s-a constatat că evaluarea era făcută prin folosirea a două metode prevăzute de standardele internaţionale de evaluare, iar indicii de corecţie aplicaţi comparabilelor erau explicaţi în conţinutul raportului, astfel că acest caz nu ridica probleme similare celor ce făceau obiectul discuţiilor din cadrul şedinţelor Comisiei Centrale, că exista o concordanţă a considerentelor raportului cu concluziile acestuia, iar evaluatorul se prezentase şi susţinuse raportul în faţa Comisiei. Referitor la suma stabilită ca şi cuantum al despăgubirilor, aceasta era într-adevăr extrem de mare şi a şi atras atenţia membrilor comisiei, însă valoarea era determinată de suprafaţa extrem de mare care constituia obiectul evaluării, respectiv de peste 13 ha de teren. În sine, valoarea stabilită de către evaluator pentru un metru pătrat de teren de 745 de euro nu reprezenta o suma exorbitantă, exagerată, nemaiîntâlnită pentru un teren situat în Municipiul Bucureşti, cu atât mai mult cu cât acesta se afla în interiorul unui parc şi avea deschidere la un lac. Împrejurarea a fost evidenţiată de inculpaţi în declaraţiile lor, arătând că, deşi suma era mare, valoarea rezulta din suprafaţa foarte mare de teren şi nu din cuantumul sumei stabilite de către expert pentru un metru pătrat, acesta din urmă nefiind de natură să le ridice suspiciuni. "Pe de altă parte, din punct de vedere subiectiv, al informaţiilor pe care reuşisem să le adun până în acel moment, pot să spun că valoarea de 750 euro/mp nu mi s-a părut mare, în condiţiile în care în prima şedinţă din 19.01.2011, am observat un teren a cărui valoare era de 857 euro/mp şi care era în Bucureşti, iar altul de 900 euro, tot în Bucureşti. Nefiind din Bucureşti nu cunoşteam prea multe despre zonele acestui oraş, dar vreau să subliniez faptul că acestea erau nişte aprecieri subiective, eu nebazându-mă niciodată în deciziile mele decât pe elemente obiective. Acelea au fost cele care m-au determinat să nu am nici un fel de dubiu cu privire la corectitudinea raportului de evaluare"(declaraţia inculpatei C. dosar instanţă); "atâta timp cât existau toate aprobările anterioare ale tuturor specialiştilor, atâta timp cât evaluatorul a venit şi şi-a susţinut întregul raport de evaluare şi a dat explicaţiile solicitate, nu am avut de ce să mă opun sau să solicit trimiterea la reevaluare. Nu am avut niciun fel de suspiciune legat de calculul acestei despăgubiri. Îmi amintesc că am făcut la acel moment un calcul pe metru pătrat şi suma nu mi s-a părut exagerată. Cu un an şi jumătate înainte metru pătrat de teren în Bucureşti ajunsese la mii de euro, iar terenul în discuţie se afla amplasat într-o zonă semicentrală cu potenţial de dezvoltare, fiind pe malul Lacului Plumbuita. De altfel, chiar peste lac, pe celălalt mal, există dezvoltare imobiliară, respectiv sunt construite ansambluri imobiliare moderne"(declaraţie inculpat A. dosar instanţă).
În acest context al analizei, dincolo de concluziile expertizelor efectuate în cauză, Înalta Curte a reţinut că Ministerul Public, Direcţia Naţională Anticorupţie a depus la dosar, în cursul judecăţii, o listă cuprinzând oferte de vânzare din aceeaşi zonă din perioada iulie august 2010, din care rezultă că existau oferte pentru terenuri în Plumbuita, pe malul lacului de 925 euro mp, Tei Petricani cu deschidere la lac de 999 euro mp sau Tei Petricani cu deschidere la lac de 1.300 euro mp, Colentina Cremeniţa 1000 euro mp . De asemenea, tot în cursul cercetării judecătoreşti, inculpaţii au invocat şi depus la dosar, hotărâri judecătoreşti prin care s-au validat rapoarte de evaluare privind terenuri situate în parcuri, în municipiul Bucureşti, pentru care s-a stabilit o valoare de aproximativ 5.000 euro mp. Aceste date, deşi nu sunt de natură a stabili valoarea terenului, ele prezintă relevanţă sub aspectul laturii subiective, respectiv pentru a demonstra faptul că valoarea în sine stabilită de către expert pentru un metru pătrat de teren nu era una care să ridice suspiciuni. Ofertele de vânzare depuse la dosar de către Ministerul Public sunt mai mult decât suficiente pentru a susţine această concluzie.
Din oficiu, în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte a solicitat A.N.R.P. să comunice copia raportului de evaluare cu privire la care, în şedinţa din 19 ianuarie 201, s-a dispus chemarea evaluatorului, iar apoi, în 24 februarie 2011, după ce acesta a dat explicaţii, în unanimitate, membrii comisiei au dispus refacerea raportului de evaluare. Prin încuviinţarea acestei probe, Înalta Curte a urmărit să verifice comparativ prezenta cauză cu dosarul în care aceeaşi comisie a dispus trimiterea spre reevaluare (singurul caz identificat din procesele-verbale de şedinţă, excluzând, bineînţeles, rapoartele de evaluare în care evaluatorul intern învedera nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare).
Analizând acest raport întocmit de S.C. WWW. S.R.L. în dosarul x, evaluator BBBB., se observă că obiectul evaluării l-a constituit un teren în suprafaţă de 5,78 ha, situată în Zalău, jud. Sălaj, valoarea acestuia fiind estimată printr-o singură metodă, cea a parcelării şi dezvoltării. Explicaţiile evaluatorului din cuprinsul raportului se rezumă la un singur paragraf, în care se arată că suprafaţa totală de teren a fost împărţită în 7 loturi şi că s-a estimat că suprafaţa ocupată de căile de acces, conform estimărilor evaluatorului de maxim 10%. Nu sunt prezentate comparabilele utilizate (acestea regăsindu-se doar în anexe), nu rezultă dacă acestea sunt similare sau nu terenului evaluat, nu este argumentată modalitatea în care evaluatorul a efectuat corecţiile, astfel că, chiar dacă pentru un specialist raportul era facil de analizat, pentru membrii comisiei explicaţiile nu puteau fi considerate complete. Se constată, astfel, că situaţia acestui raport de evaluare diferă substanţial de modul în care era efectuat raportul de evaluare în dosarul nr. x/2010, soluţia de trimitere spre reevaluare fiind justificată din perspectiva nerespectării condiţiilor de formă, dar şi de fond (folosirea a două metode de evaluare) discutate şi stabilite de Comisia Centrală.
Ca atare, Înalta Curte a constatat că nu se poate reţine că membrii comisiei au apreciat diferit aceleaşi circumstanţe faptice de la un dosar la altul (în funcţie de anumite interese susţinute de către Ministerul Public, dar nedovedite, exceptându-i pe inculpaţii L. şi K.), ci, dimpotrivă, soluţiile diferite au fost determinate de modul în care se prezentau cele două rapoarte de evaluare realizate în dosarele x şi x.
Cu ocazia dezbaterilor, Ministerul Public a invocat şi faptul că membrii comisiei nu au observat că una dintre comparabilele utilizate consta într-un contract de vânzare cumpărare încheiat chiar de beneficiarul despăgubirilor, inculpatul M.. Înalta Curte a constatat însă că această posibilitate este permisă de lege (art. 16.13. alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005), chiar rechizitoriul recunoscând că "beneficiarul are acest drept, rezultat din normele metodologice de aplicare …care prevăd coparticiparea activă a beneficiarului la evaluare, acesta având dreptul de a depune probe în susţinerea unui preţ superior". În plus, comparabila a fost verificată de evaluator, care a concluzionat că este similară terenului evaluat, dar şi de evaluatorul intern, martora QQ. care nu a formulat niciun fel de obiecţiuni.
Concluzionând faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte a reţinut că în privinţa dosarului nr. x/2010 a avut loc o analiză a raportului de evaluare, analiză ce s-a concretizat şi în chemarea evaluatorului şi chestionarea acestuia asupra aspectelor ce au stat la baza formulării concluziilor.
Potrivit art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 Comisia Centrală putea să dispună, în baza raportului de evaluare, fie emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. Adoptarea uneia sau alteia dintre soluţiile prevăzute în lege avea o puternică componentă subiectivă.
În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte a constatat că în cauză, pentru inculpaţii A., B., G., C., D. şi E. nu existau elemente de nelegalitate sau netemeinicie care să determine o altă decizie decât cea de emitere a titlului de despăgubire.
Dacă pentru aceşti membri ai Comisiei Centrale, procesul de analiză avea o aparenţă de legalitate, pentru inculpaţii L. si K. prezenta certitudinea ilicitului, dat fiind modul în care fusese obţinut votul celor doi. Elementele de cointeresare, de fraudă, nu pot fi ignorate în examinarea bunei credinţe în adoptarea uneia dintre cele două soluţii. Votul inculpaţilor L. şi K. era unul corupt prin promisiunea unor importante sume de bani şi menţinerea în funcţii de decizie. Cei doi inculpaţi cunoşteau întreaga procedură viciată prin care dosarul a ajuns pe rolul Comisiei Centrale, cunoşteau mecanismul infracţional ce stă în spatele acestuia, fiind implicaţi în mod direct şi interesaţi personal în soluţionarea sa rapidă şi favorabilă. Astfel cum s-a detaliat în cele ce preced, în cauză s-a demonstrat faptul că în lipsa demersurilor lor, dosarul nu parcurgea procedura internă, nici nu putea fi propus pentru desemnarea evaluatorului, întrucât nu existau la acel moment toate datele necesare, iar după întocmirea raportului de evaluare nu putea fi analizat de consilierul evaluator din cadrul Direcţiei de fond funciar, în condiţiile în care existau sute de rapoarte de evaluare realizate în anul 2010 ce trebuiau supuse aceleiaşi verificări.
În lipsa intervenţiei lor directe, dosarul x/2010 s-ar fi aflat cel mai probabil, în acelaşi stadiu cu cel al dosarelor de despăgubire înregistrate pe rolul A.N.R.P. în cursul aceleiaşi zile de 25 noiembrie 2010 (nesoluţionate până la data sesizării instanţei) sau, cel mult ar fi fost soluţionat, însă, potrivit noilor dispoziţii ale Legii nr. 165 din 16 mai 2013, care a modificat modalitatea de calcul a valorii imobilului prin raportare la valoarea din grila notarială, dar şi suma pe care o putea obţine un cesionar de drepturi litigioase, care, potrivit art. 24 din acelaşi act normativ era egală cu suma dintre preţul plătit fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia pentru tranzacţionarea dreptului de proprietate şi un procent de 15% din diferenţa până la valoarea imobilului stabilită prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013. Sub acest aspect, Înalta Curte a reţinut că, după şedinţa din 15 martie 2011, a mai avut loc o singură şedinţă a Comisiei Centrale în care au fost emise decizii reprezentând titluri de despăgubire, în 26 mai 2011, iar ulterior, activitatea a fost suspendată prin O.U.G. nr. 4 din 13 martie 2012, fiind reluată după apariţia noii legi.
Este, practic, acelaşi mod de operare care a funcţionat şi în cazul anterior expus în care, de asemenea, a existat un interes al inculpatului J.. Rolul lui L. era acela de susţinere în cadrul instituţiei, în orice condiţii, a intereselor acestei persoane, datorită puternicelor legături politice pe care aceasta le avea la momentul anilor 2010-2011, susţinere pe care nu a ezitat să şi-o exprime chiar în şedinţa din data de 24 februarie 2011, când s-a opus amânării dosarului întrucât "există posibilitatea ca petentul să creadă că se doreşte ceva în situaţia în care dosarul se amână". Sprijinul acordat de inculpat era unul total, inculpatul L. punând pe primul plan interesul său personal de a-i satisface solicitările inculpatului J.. În acest fel s-a ajuns ca şeful serviciului să îşi dea demisia, refuzând să răspundă cererii inculpatului L. de a înscrie pe ordinea de zi celalalt dosar al inculpatului M. în care se sesizase faptul că raportul de evaluare nu corespunde standardelor. L. acţiona conform promisiunii făcute de a oferi sprijin necondiţionat, pentru a fi menţinut în funcţia de vicepreşedinte al A.N.P.R.
Intervenţia la inculpata K. a avut loc într-un moment în care se cunoştea valoarea terenului stabilită de către evaluator, scopul cumpărării votului acesteia fiind obţinerea acelei sume de bani, iar poziţia sa favorabilă validării raportului a fost expusă chiar în cadrul discuţiei avută cu martorul EEE. Gabriel, acesta afirmând că "îl va rezolva", deşi raportul nici nu fusese verificat de evaluatorul intern.
Ca atare, conform unei conduite anterioare, constituită într-un modus operandi demonstrat în cauză, cei doi inculpaţi ştiau că au o obligaţie de rezultat pentru care urmau să fie recompensaţi şi au acţionat în acest sens, şi-au asumat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire fiindu-le indiferente condiţiile de întocmire a raportului de evaluare, acceptând inclusiv posibilitatea unor erori în activitatea evaluatorului intern, asupra cărora au exercitat presiuni pentru verificarea rapidă a raportului, înaintea altor sute de lucrări înregistrate anterior. Era un modus operandi ce conduce la concluzia că, încă de la început, cei doi au acceptat producerea rezultatului păgubitor faţă de bugetul statului, adoptând o atitudine total indiferentă faţă de acest aspect, acţionând pentru satisfacerea interesului personal şi financiar, care erau primordiale, în detrimentul respectării obligaţiilor ce decurgeau din calitatea de membri ai Comisiei centrale.
Cunoaşterea de către ceilalţi membri ai Comisiei a tuturor acestor împrejurări ce se aflau în spatele dosarului şi a influenţei exercitate asupra votului inculpaţilor K. şi L., ar fi ridicat suspiciuni în ceea ce priveşte acest raport de evaluare şi ar fi putut determina adoptarea altei soluţii.
6.4. Lipsa probelor privind eventuala influenţă exercitată de către inculpatul J. asupra inculpatului D.
În primul rând, este de menţionat faptul că, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul J. acesta a avut o poziţie de recunoaştere a propriilor fapte şi de aparentă disponibilitate de a contribui la aflarea adevărului, în dorinţa de a beneficia de toate dispoziţiile legale care au consecinţe asupra reducerii limitelor de pedeapsă, dar şi de clemenţa organului judiciar. Aceasta mai ales în contextul în care inculpatul avea o hotărâre definitivă de condamnare pentru fapte concurente. Modul în care acesta s-a prezentat în cursul cercetării judecătoreşti ridică însă serioase semene de întrebare asupra sincerităţii tuturor afirmaţiilor sale, în unele situaţii inculpatul încercând practic să ofere acele răspunsuri despre care credea că sunt urmărite de organul judiciar, contrazicându-se de la o afirmaţie la alta, fiind dispus să recunoască orice variantă a situaţiei de fapt în condiţiile în care aceasta îi aducea un beneficiu legal. Poziţia procesuală a inculpatului I. a fost una similară, de a încerca să confirme susţinerile tatălui său, mai ales când aspectele de fapt relatate îi creau un beneficiu legal acestuia.
Aşa cum s-a arătat anterior, la data de 19.02.2015, în timp ce era arestat preventiv în dosarul ce face obiectul acuzaţiei în cauza conexată (dosarul de urmărire penală nr. 659/P/2014) pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, inculpatul J. a formulat un memoriu în apărare care cuprindea şi un denunţ în ceea ce-l priveşte şi pe inculpatul D.. Acesta a arătat că, din suma primită de la inculpatul M. de 8 milioane de euro după rezolvarea favorabilă a dosarului x i-a dat "800.000 euro d-lui D.. Acesta a venit la mine la MMM. şi i-am remis suma convenită. Referitor la terenul din Snagov în suprafaţă de 4200 mp, arăta că am vândut acest teren la jumătate de preţ faţă de preţul de piaţă d-lui Mihăilescu, datorită faptului că D. nu mi-a confirmat că parte din cei 800.000 euro pe care îi dădusem au ajuns şi la G." . Referitor la această faptă, prin rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor în dosarul nr. x/2015, până la momentul pronunţării hotărârii urmărirea penală nefiind finalizată.
În privinţa aspectelor învederate în "memoriu în apărare" cu privire la relaţia cu inculpatul D., în declaraţia din data de 15.09.2015, inculpatul J. a învederat că îl cunoştea pe inculpatul D., a discutat cu acesta înainte de soluţionarea dosarului de despăgubire, i-a comunicat numărul de dosar, iar după soluţionarea favorabilă i-ar fi dat suma de 800.000 de euro. Inculpatul a mai arătat că "D. avea o relaţie de amiciţie, de prietenie cu G.. Arăt că era de notorietate în acest segment, al oamenilor care lucrau cu A.N.R.P., relaţia de amiciţie dintre G. şi D.. În mod direct D. nu mi-a spus că are o relaţie cu G., dar am dedus şi i-am spus şi lui că ştiu acest lucru. Ştiam că membrii comisiei lucrau împreună la unison. Era nevoie de unanimitate pentru aprobarea unui dosar de despăgubire".
Aceleaşi împrejurări rezultă şi din declaraţia inculpatului din 23.09.2015, inculpatul arătând că "am luat legătura cu domnul D., pe care-l cunoşteam din anul 2010, aproximativ cu 1 an şi jumătate de data la care a fost soluţionat dosarul nr. x. Era de notorietate în mediul public faptul că D. era reprezentantul Ministerului de Finanţe în cadrul comisiei, iar doamna G. era reprezentanta Ministerului Justiţiei. Revin şi arăt că m-am interesat cine sunt membrii comisiei, uitându-mă pe site-ul comisiei unde aceştia erau menţionaţi. M-am întâlnit cu D. şi l-am rugat să mă ajute în această problemă, spunându-i că o să fie bine, în sensul că o să primească şi el ceva. Nu-mi aduc aminte dacă atunci am discutat cuantumul sumei. Cunoşteam faptul că D. avea o legătură cu G., în sensul că se cunoşteau, fiind colegi de Guvern. De asemenea, cunoşteam faptul că ei se consultau cu privire la aceste dosare de despăgubire. Aşa auzisem eu la acel moment, nu pot să precizez acum de unde ştiam acest lucru. Nu-mi amintesc foarte exact, dar cred că am luat legătura cu D. de două ori pe parcursul soluţionării acestui dosar. Aflasem faptul că G. se opusese în prima şedinţă. Nu-mi aduc aminte dacă acest lucru mi l-a comunicat L. sau am aflat de la M..
După rezolvarea dosarului de despăgubire, în două tranşe egale i-am oferit suma de 800.000 de euro. Banii au fost primiţi de către inculpat, eu crezând, la acea vreme, că îi va împărţi cu inculpata G.. Am bănuit acest lucru întrucât, ulterior, inculpata G. nu s-a mai opus şi a votat dosarul de despăgubire. Nici ulterior soluţionării dosarului nu am avut nicio discuţie cu D., lucrurile fiind foarte clare, în sensul că se rezolvase dosarul. D. nu mi-a transmis că ar fi vorbit cu inculpata G., însă eu am dedus că acest lucru s-a întâmplat întrucât G. a votat pentru aprobarea dosarului de despăgubire".
În declaraţia din 19.05.2017, deci după aproximativ un an şi jumătate de la depoziţiile anterioare, audiat la solicitarea Ministerului Public (după ce a fost ascultat în cursul urmăririi penale în calitate de martor cu privire la denunţul formulat) inculpatul J. introduce şi elemente suplimentare în declaraţia sa, respectiv prezenţa temporară la aceste întâlniri a fiului său. Astfel, inculpatul arată că discuţiile cu D. le purta în biroul său, că acesta îl vizita des, de două ori pe lună (anterior susţinând că s-au întâlnit de două ori pe parcursul soluţionării dosarului), că la discuţiile cu acesta nu au participat şi alte persoane, dar "este posibil, însă, de vreo 2-3 ori să fi intrat şi fiul meu, I., pentru câteva minute, fără însă a asista la discuţiile referitoare la dosar".
Înalta Curte a dispus audierea separată a inculpaţilor J. şi I., astfel că, nefiind prezent la momentul ascultării tatălui său, inculpatul I. a expus o variată contrară celei prezentate de inculpatul J.:
"îl cunosc pe D.. Nu am cu acesta o relaţie mai mult de a-l saluta. L-am cunoscut în biroul tatălui meu, cu ocazia vizitelor pe care i le făcea acesta. Era unul dintre multe alte persoane care veneau la tatăl meu în acea perioadă. Am asistat la anumite discuţii între tatăl meu şi D.. În biroul tatălui meu erau practic două mese şi de cele mai multe ori eu stăteam la cealaltă masă. Am stat şi împreună cu cei doi la masă. O singură dată am asistat la o discuţie legată de A.N.R.P., dar nu cunosc dacă viza dosarul ce face obiectul prezentei cauze sau vreun alt dosar" .
Diferenţa dintre depoziţiile celor doi inculpaţi, faptul că anterior inculpatul I. a arătat că în acea perioadă avea vârsta de 22-23 de ani şi nu participa la discuţiile tatălui său că "ieşeam din birou", conduc la concluzia că declaraţiile acestuia nu reprezintă adevărul fiind date în mod evident în susţinerea denunţului formulat de J.. De asemenea, ceea ce atrage atenţia în privinţa inculpatului I. este faptul că în cadrul cercetării judecătoreşti a refuzat să mai dea declaraţii, invocând dreptul la tăcere (după audierea sa în soluţionarea cererii de judecare a cauzei în procedura simplificată), însă, după ascultarea sa în calitate de martor în dosarul penal nr. x/2015 (în care J. are calitatea de denunţător, dosar invocat de parchet pentru reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002), la solicitarea Ministerului Public, poziţia procesuală a acestuia s-a schimbat.
Înalta Curte a reţinut că susţinerile inculpatului J. au fost infirmate de către coinculpatul D., care, deşi a recunoscut că îl cunoaşte pe acesta, că s-au întâlnit de câteva ori, inclusiv la sediul MMM., a arătat că niciodată nu au discutat despre dosarul de despăgubire ce face obiectul prezentei cauze şi nici despre A.N.R.P. "Anterior şedinţei nu am fost contactat de nicio persoană nici din cadrul A.N.R.P. şi nici din afara acesteia pentru a-mi sugera o anumită poziţie referitor la dosarul nr. x. Nu am avut nicio întâlnire cu inculpatul J. referitoare la acest dosar şi nici cu privire la A.N.R.P. (...) vreau să precizez că niciodată acesta nu mi-a solicitat ceva nelegal şi nici nu am discutat despre A.N.R.P, nici măcar nu mi-a dat de înţeles că ar fi interesat sau că altcineva ar avea un interes în legătură cu A.N.R.P. Am fost în sală când a fost audiat şi nu este adevărată afirmaţia acestuia în sensul că eu i-aş fi comunicat componenţa comisiei, aceasta fiind publicată pe site-ul instituţiei. Nu este adevărată nici afirmaţia inculpatului J. în sensul că m-ar fi contactat şi mi-ar fi cerut sprijinul în legătură cu dosarul ce face obiectul prezentei cauze. Nu am discutat niciodată cu acesta despre faptul că o cunosc pe inculpat G.. Nu aveam o relaţie apropiată cu inculpata G., o cunoşteam doar din activitatea profesională anterioară." … "am cunoscut-o cu mai mulţi ani în urmă, am colaborat profesional şi instituţional în 2 dosare, eu fiind inspector fiscal şi reprezentând ANAF în acele dosare, iar dumneaei era procuror anchetator".
Ceilalţi martori audiaţi sub aspectul relaţiei dintre cei doi inculpaţii, respectiv EEE. (declaraţia din 7 iunie 2017, dosar instanţă) şi HHH. (declaraţia din 19 mai 2017, dosar instanţă) acesta din urmă fiind şoferul inculpatului D. în perioada în care a ocupat funcţia de vicepreşedinte al ANAF, au confirmat împrejurarea deja recunoscută de inculpatul D. vizând faptul că s-a întâlnit la sediul MMM. cu inculpatul J. (declaraţia inculpatului din 12.01.2016, dosar instanţă). Niciunul dintre ei nu a oferit informaţii despre conţinutul discuţiilor ce au avut loc între cei doi inculpaţi. Martorul EEE., cel căruia inculpatul J. i-a solicitat ajutorul pentru soluţionarea favorabilă a dosarului asigurându-i legătura preşedinta K., a arătat că J. nu i-a spus niciodată că ar fi remis foloase materiale inculpaţilor D. şi L. în legătură cu activitatea A.N.R.P.
Înalta Curte a constatat, aşadar, că ceea ce s-a demonstrat în cauză prin probatoriul administrat este doar faptul că cei doi inculpaţi se cunoşteau, că s-au întâlnit (fără a se stabili o suprapunere exactă a acestor întâlniri peste perioada în care s-a soluţionat dosarul lui M.) împrejurare ce ar putea avea eventual valoarea unui indiciu că inculpatul J. i-a solicitat şi inculpatului D. susţinerea dosarului, fiind însă total insuficient pentru a concluziona că faptele s-au petrecut aşa cum le relatează inculpatul J. în denunţul său. Pe de altă parte, semne de întrebare se ridică şi în ceea ce priveşte interesul inculpatului J. de a interveni şi la D. în condiţiile în care avea certitudinea "succesului" prin legăturile cu cele mai importante persoane din instituţiei, respectiv preşedintele şi vicepreşedintele cu atribuţii de coordonare al Direcţiei de Aplicare şi Control a Aplicării Legislaţiei Fondului Funciar (demonstrată de soluţionarea dosarului anterior). Inculpatul Cocoş a încercat să-şi justifice aceste acţiuni prin cuantumul mare al despăgubirilor, însă potrivit declaraţiei sale discuţia cu D. a avut loc înainte de efectuarea raportului de evaluare, cu aproximativ o lună şi jumătate anterior primei şedinţe. Aceasta într-o variantă a declaraţiei sale, pentru că, într-o altă variantă, inculpatul susţine că a luat legătura cu acesta după ce dosarul a fost amânat. De asemenea, nici notorietatea membrilor şi a relaţiilor dintre aceştia nu pare a fi credibilă, în condiţiile în care D. fusese desemnat ca membru în Comisia Centrală la finalul lunii octombrie 2010, aflându-se practic la începutul activităţii.
6.5. Nu există probe referitoare la o eventuală promisiune anterioară făcută de către inculpatul J., direct sau indirect, inculpatei G., de obţinere a unor foloase necuvenite în schimbul adoptării unei soluţii favorabile în dosarul de despăgubire nr. x/2010.
În ceea ce o priveşte pe inculpata G., Înalta Curte a reţinut că prin rechizitoriu s-a susţinut că a solicitat în mod formal chemarea evaluatorului în şedinţă din 19.02.2011 şi, pentru a crea aparenţa exercitării atribuţiilor de serviciu, a mai solicitat amânarea şi a altor dosare care erau însă lipsite de relevanţă. Ulterior, în şedinţa din 15 martie 2011 a realizat un simulacru de audiere a evaluatorului F., adresându-i acestuia întrebări asupra indicilor de corecţie, deşi aceştia nu reprezentau adevărata problemă căreia evaluatorul nu-i oferise o explicaţie reală şi rezonabilă prin raportul de evaluare şi"nu a solicitat explicaţii conform dispoziţiilor din Legea nr. 247/2005 Titlul VII care prevăd expres că "…evaluatorul trebuie să răspundă cu privire la metodele standard de evaluare" şi mai ales nu i-a solicitat explicaţii cu privire la ceea ce era esenţial - şi anume de ce a folosit metoda comparaţiei contrar standardelor ANEVAR şi metoda parcelării contrar normelor".
În cauza reunită, prin rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei s-a reţinut, în esenţă, că la data de 14.06.2013 inculpata G. a primit, în mod indirect, prin intermediul inculpatului H. şi în cote parţi egale cu acesta, terenul în suprafaţă de 4425 metri pătraţi situat în Snagov, primirea bunului fiind în strânsă legătură cu validarea pe care a dispus-o la data de 15 martie 2011, în calitate de secretar de stat şi de reprezentantă a Ministerului Justiţiei în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi care a corespuns interesului inculpaţilor J. şi I., în legătură cu dosarul de despăgubire nr. x având ca obiect suma de 377.000.000 RON.
Ca atare, parchetul nu a reţinut că între cei doi inculpaţi G. şi J. ar fi existat vreo înţelegere prealabilă soluţionării dosarului de despăgubire nr. x/2010, însă, cu ocazia dezbaterilor a fost invocată existenţa acesteia care s-ar fi realizat prin intermediul inculpatului D..
Trecând peste eventualele discuţii ce s-ar putea ridica în legătură cu schimbarea acuzaţiei penale, Înalta Curte a constatat că în cauză nu s-au administrat probe care să susţină această variantă a situaţiei de fapt.
Sub acest aspect, Înalta Curte a reţinut, din declaraţiile constante ale inculpatului J., că acesta a cunoscut-o pe inculpata G. spre finalul anului 2013, în perioada în care aceasta era procuror şef DIICOT, după ce a avut loc vânzarea terenului deţinut de fosta sa soţie, martora X..
Astfel cum s-a arătat anterior, inculpatul a arătat că a intervenit pentru soluţionarea dosarului de despăgubire, solicitându-i sprijinul inculpatului D. căruia i-a promis "că o să fie bine" şi, într-o variantă, că, fiind de notorietate relaţia de amiciţie dintre acesta şi inculpata G., i-a supus acestuia că cunoaşte aceste împrejurări solicitându-i indirect şi sprijinul inculpatei Bica (declaraţia din 15 septembrie 2015, dosar instanţă, declaraţia din 23 octombrie 2015, dosar instanţă), şi, într-o altă variantă, că informaţia ar fi primit-o de la inculpatul L. şi i-a cerut direct inculpatului D. "să o convingă să voteze" (declaraţia din 19 mai 2017, dosar instanţă). Ulterior aprobării dosarului, inculpatul susţine că i-a oferit inculpatului D. suma de 800.000 de euro, crezând că o să o împartă cu inculpata G.; întrucât D. nu i-a comunicat niciodată că ar fi vorbit cu G. sau că i-ar fi dat acesteia vreo sumă de bani "D. nu mi-a transmis că ar fi vorbit cu inculpata G., însă eu am dedus că acest lucru s-a întâmplat întrucât G. a votat pentru aprobarea dosarului de despăgubire"."Eu ştiam că G. a votat pentru soluţionarea dosarului. Ştiam că a votat pentru întrucât despăgubirea nu se putea acorda decât în caz de unanimitate" "percepţia mea a fost că D. nu i-a dat bani lui G."(declaraţia din 23 octombrie 2015, dosar instanţă) şi, ca atare, "cunoscând faptul că aceasta a fost şi în comisia care a acordat despăgubirea pentru dosarul lui M., dar şi având în vedere funcţia pe care o deţinea în acel moment, de procuror şef DIICOT", a decis, în anul 2013, să îl sfătuiască pe fiul său care oferea spre vânzare un teren în localitatea Snagov "să accepte orice variantă doresc cumpărătorii", respectiv o reducere a preţului şi plata acestuia în rate. Inculpatul a mai arătat că niciodată nu a avut nicio discuţie cu inculpata G., nici direct şi nici indirect prin intermediul altei persoane, cu privire la dosarul de despăgubire. "Nu am discutat cu G. niciodată despre teren sau despre dosarul de despăgubire. Nu am discutat nici cu inculpatul H. despre dosarul lui M. şi nu cred că îl cunoşteam pe H. în 2010 şi oricum nu aş fi discutat o asemenea problemă cu acesta. (…)Nu am avut nicio discuţie cu inculpata G., direct sau indirect prin intermediul altei persoane, cu privire la dosarul de despăgubire" (declaraţia din 15 septembrie 2015, dosar instanţă) şi nici măcar nu cunoştea faptul că aceasta votase favorabil, ci, doar îşi imagina că lucrurile se petrecuseră astfel, întrucât credea că "despăgubirea nu se putea acorda decât în caz de unanimitate".
Dacă în ceea ce priveşte înţelegerea între inculpatul J. şi inculpatul D., Înalta Curte a reţinut existenţa unui simplu indiciu, se constată că probatoriul lipseşte cu desăvârşire referitor la o eventuală implicare a inculpatei G. în această presupusă relaţie J. - D.. Chiar denunţătorul evocă incertitudinea sa totală cu privire la modul în care ar fi acţionat inculpatul D., relatând ceea ce presupune (variantă în discuţie doar în ipoteza în care s-ar fi demonstrat, dincolo de orice îndoială, realitatea afirmaţiilor inculpatului J. cu privire la inculpatul D.).
Parchetul a încercat să demonstreze, în cursul cercetării judecătoreşti, că inculpaţii G. şi D. se cunoşteau, însă nu acesta este obiectul probaţiunii prin raportare la acuzaţiile formulate (de altfel, inculpaţii nu neagă faptul că se cunoşteau din activitatea profesională anterioară, D. arătând că în urmă cu mai mulţi ani "am colaborat profesional şi instituţional în 2 dosare, eu fiind inspector fiscal şi reprezentând ANAF în acele dosare, iar dumneaei era procuror anchetator"). Declaraţia martorului HHH., fostul şofer al inculpatului D., în sensul că o mai ducea pe inculpata acasă, atunci când plecau de la A.N.R.P. şi şoferul acesteia avea probleme este lipsită de relevanţă, de altfel martorul susţinând că nici nu i s-a părut că relaţia dintre cei doi este o relaţie de prietenie, "nu i-am auzit adresându-se folosindu-şi prenumele, dimpotrivă, modalitatea de adresare era "d-na secretar de stat", "domnule vicepreşedinte". Mi s-a părut că era o relaţie profesională între instituţii"(declaraţia din 19 mai 2017, filele x vol. 17).
Modalitatea în care s-au desfăşurat cele două şedinţe ale Comisiei Centrale din 24 februarie şi 15 martie 2011 nu demonstrează nici ea un interes special al inculpatei G. pentru acest dosar, deosebit de celelalte dosare care se aflau pe ordinea de zi sau că a acţionat de conivenţă cu D..
Inculpata G. se afla la începutul activităţii sale în cadrul Comisiei Centrale. Deşi aceasta a fost desemnată în cursul lunii august 2010, la şedinţa din 26 august nu a participat la discutarea agendei de lucru pentru aplicarea legislaţiei fondului funciar (cea mai importantă, în cadrul căreia ulterior s-au ridicat problemele analizate în precedent) - proces-verbal de şedinţă fila x d.u.p.; la şedinţă din 7 septembrie 2010 inculpata a lipsit, astfel că, prima şedinţă la care a fost prezentă a fost cea din 28.10.2010. Înalta Curte a constatat că începând cu cea de-a doua şedinţă la care participa inculpata, cea din 8 decembrie 2010, procesele-verbale consemnează pentru prima dată existenţa unor cereri de amânare a unor dosare (poziţiile nr. x, 50, 90, 343, 493, 432, 453), iar ulterior, din 19 ianuarie 2011, solicitări de chemare a evaluatorilor şi de completare a rapoartelor de evaluare, în toate dosarele în care s-au dispus astfel de măsuri suma stabilită de evaluatori era una ridicată (şedinţele din 24 februarie 2011, 15 martie 2011 şi 26 mai 2011).
În acest sens, se reţine că dosarele care au fost propuse spre amânare în şedinţa din 24 februarie, alături de dosarul x/2010, nu erau dosare fără relevanţă astfel cum susţine rechizitoriul preluând fără nicio analiză declaraţia inculpatului L.. Astfel cum rezultă din examinarea coroborată a proceselor-verbale de şedinţă şi a Anexelor cuprinzând lista dosarelor şi cuantumul despăgubirilor pentru care se propunea emiterea deciziei, în toate acestea sumele stabilite de evaluatori aveau o valoare ridicată (şedinţa din 24 februarie - s-a solicitat amânarea pentru completarea anexelor rapoartelor de evaluare pentru poziţiile nr. 124 (suma de 9.288.700 RON), nr. 232 (suma de 8.690.379 RON), nr. 246 (4.820.500) şi nr. 308 (37.243.500 RON) şi pentru chemarea evaluatorului în dosarele de la poziţiile 12 (19.558.641 RON) şi 26 (24.069.013 RON). Într-un mod similar s-a procedat în şedinţa anterioară din 19 ianuarie - se amână raportul de la poziţia 218 pentru chemarea evaluatorului, suma stabilită fiind de 35.207.288 RON; se amână raportul de la poziţia 53- dosar nr. x - suma stabilită fiind de 19.558.641 RON; se amână raportul de la poziţia 203 dosar nr. x - suma stabilită fiind de 24.069.013 RON. Înalta Curte a detaliat pe larg toate aceste împrejurări (pct. 6.3), cu trimitere inclusiv la declaraţiile martorilor, angajaţi ai instituţiei, cu privire la modalitatea în care se proceda în cazul acestor dosare.
Dosarul nr. x/2010 nu a fost singurul dosar în care, în şedinţa din 15 martie 2011, s-a dispus emiterea titlului de despăgubire, astfel cum susţine martora NN. (făcând în mod evident o confuzie cu şedinţa din 24 februarie 2011) şi a cărei declaraţie este invocată de către acuzare şi nici singurul dosar în care s-au acordat despăgubiri în baza raportului întocmit de S.C. P. S.R.L. Împrejurarea rezultă cu evidenţă dintr-o simplă analiză a ordinii de zi a şedinţei din 15 martie 2011 şi a cauzelor amânate, dosarele în care s-au acordat despăgubiri în baza raportului întocmit de către S.C. P. S.R..L. fiind la poziţiile: 3, 12, 107, 129, 130, 131, 132, 146, 147. Ceea ce se remarcă însă şi în această şedinţă din 15 martie 2011 este practica anterior menţionată, aceea de amânare a tuturor dosarelor în care cuantumul despăgubirilor era unul ridicat (poziţiile nr. 78- valoarea 3.862.260 RON, nr. 104 valoare 1.338.600 şi nr. 133 - valoare de 9.288.700 RON), situaţie ce a continuat şi în şedinţa din data de 26 mai 2011: ex. poziţia 421 - dosar nr. x, suma stabilită fiind de 303.342.900 RON; poziţia 379, dosar nr. xsuma stabilită fiind de 209.374.530 RON (ulterior şedinţele fiind suspendate).
Discuţia cu evaluatorul nu s-a rezumat la ideile consemnate în procesul-verbal, atât inculpaţii, cât şi martorii, personalul A.N.P.R. afirmând că acesta a nu a avut un caracter formal, iar inculpata nu era obligată de lege, astfel cum "citează" parchetul dintr-o dispoziţie inexistentă, să-i adreseze întrebări evaluatorului asupra metodelor de evaluare.
În fine, astfel cum s-a arătat şi anterior, inculpata nu a adus nici elogii evaluatorului, ci a susţinut că indicii de corecţie sunt explicaţi în cuprinsul raportului de evaluate, exigenţă impusă de Comisia Centrală urmare a discuţiilor din şedinţele anterioare când s-a solicitat tuturor evaluatorilor pe lângă utilizarea a două metode de evaluare şi o explicare a anexelor tehnice, respectiv o detaliere a indicilor de corecţie. Întrebările pe care parchetul a apreciat că trebuia să le adreseze, respectiv "de ce a folosit metoda comparaţiei contrar standardelor ANEVAR şi metoda parcelării contrar normelor", pe lângă faptul că nu erau în competenţa de verificare a membrilor comisiei, nici măcar nu reprezentau probleme ale raportului de evaluare, întrucât comparaţia nu trebuia făcută prin raportare la terenuri agricole iar parcelarea constituia cea mai bună utilizare a terenului (aspecte care vor fi analizate ulterior, pct. 9.).
Temperamentul inculpatei, faptul că aceasta avea o atitudine autoritară în cadrul şedinţelor comisiei, specifică unui procuror anchetator, manifestând suspiciuni, fiind într-un conflict permanent cu L. (astfel cum au perceput-o o parte din inculpaţi) nu reprezintă argumente care să susţină concluzia că inculpata ar fi acţionat de rea credinţă.
Pentru a susţine existenţa anumitor interese urmărite de inculpata G., acuzarea invocă atitudinea acesteia ulterioară faptelor pentru care a fost trimisă în judecată. Astfel, rechizitoriul face ample referiri la declaraţia martorului GG., fost director de cabinet a martorei HH., care, în luna octombrie 2011, a fost numită la conducerea A.N.P.R. în locul inculpatei K.. Atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cadrul cercetării judecătoreşti, matorul a arătat că, în perioada noiembrie - decembrie 2011, în cadrul unor întâlniri la care participat inculpata G. şi martora HH., inculpata făcea presiuni puternice asupra HH. pentru trimiterea documentaţie de numire de către primul ministru a preşedintelui Comisiei Centrale, singurul care putea convoca şedinţele Comisiei Centrale. Potrivit martorului, discuţii tensionate în acest sens au avut loc în biroul martorei HH., la aceasta acasă, unde inculpata G. s-ar fi deplasat într-o dimineaţă, în jurul orei 7:30 (martorul GG. venind şi el la solicitarea HH.), precum şi la spitalul Elias, în contextul în care tatăl martorei era internat acolo. De asemenea, tot potrivit martorului, o altă întâlnire ar fi avut loc în noiembrie 2011, la restaurantul CCCC., la care ar fi participat şi inculpatul Mihăilescu, în cadrul discuţiei făcându-se referiri la numele Alin şi J. (declaraţia din 15 aprilie 2016, filele x volumul 10 dosar instanţă). Martorul a mai arătat şi faptul că H. l-a contactat personal şi avut cu acesta discuţii pe aceeaşi temă, a necesităţii convocării şedinţei Comisiei Centrale, susţinând totodată că aflase despre existenţa unor "dosare sensibile" care trebuiau să intre pe ordinea de zi.
Audiată cu privire la faptele relatate de martorul GG. (care i-au fost aduse la cunoştinţă), martora HH. a avut o poziţie constantă, fermă, de infirmare a tuturor împrejurărilor susţinute de acesta, arătând că nu a existat nicio discuţie conform celor relatate de martor, că niciodată inculpata nu i-a solicitat să grăbească procedura de numire a sa în funcţia de preşedinte a comisiei centrale din cadrul A.N.R.P., că nu a existat nicio vizită a inculpatei Bica la domiciliul său, vizită care să necesite prezenţa martorului GG., iar vizita la spital a fost pentru a-i aduce diverse lucruri necesare şi nu s-a discutat nimic despre A.N.R.P. şi că nu a participat la nicio discuţie despre Alin şi J.. Martora a susţinut că între GG. şi inculpata G. există o relaţie tensionată, generată de o sesizare a lui GG. legată de hărţuirea acestuia de către o persoană din cadrul Ministerului Justiţiei (declaraţie dosar instanţă).
Şi inculpatul H. a negat afirmaţiile martorului GG. (dându-şi acordul şi solicitând să fie testat la poligraf), recunoscând însă că a însoţit-o pe inculpata G. la spitalul Elias şi confirmând că a existat o discuţie a acesteia cu martora HH. pe tema Comisiei Centrale, la care nu a asistat întrucât s-a retras împreună cu martorul GG., însă a auzit afirmaţia inculpatei Bica legată de faptul că trebuia convocată comisia.
În acest context probator, Înalta Curte a constatat că singura împrejurare care poate fi reţinută din declaraţia martorului GG. este cea confirmată şi de inculpatul H., respectiv discuţia ce a avut loc la Spitalul Elias între inculpata Bica şi martora HH. legată de necesitatea convocării şedinţei Comisiei Centrale. Fapta demonstrează un eventual interes al inculpatei G. cu privire la acest aspect, însă Ministerul Public nu a administrat nicio probă prin care să lămurească motivele (licite sau ilicite) ce stau în spatele acestei solicitări şi care să lege în vreun fel acest incident, ce a avut loc în perioada noiembrie- decembrie 2011, de acuzaţia formulată în prezenta cauză ce vizează fapte petrecute cu aproximativ 6 luni anterior. Înalta Curte a constatat că o asemenea legătură nu poate fi stabilită mai ales în condiţiile poziţiei ferme a inculpaţilor J. şi I. că nu o cunoşteau pe inculpata G. la acel moment şi în lipsa oricărei alte probe care să demonstreze contrariul. Ca atare, circumstanţa de fapt dovedită este fără relevanţă din perspectiva acuzaţiei din prezenta cauză.
Concluzionând, Înalta Curte a constatat că nu există elemente de fapt care să conducă la concluzia susţinută de către Ministerul Public prin rechizitoriu.
7. Existenţa pagubei, element de tipicitate al infracţiunii de abuz în serviciu
Rechizitoriul se fundamentează, în ceea ce priveşte existenţa unui prejudiciu, pe concluziile raportului de constatare realizat de specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie întocmit la data de 19.11.2014, aceştia stabilind că valoarea de piaţă a terenului în suprafaţă de 118.605 mp este de 113.910.200 RON, contravaloarea sumei de 26.969.250 euro, respectiv 225 euro/mp. Pentru suprafaţa de 11.930 mp teren ocupat de albia lacului Colentina s-a stabilit o valoare de 44.540,81 RON, contravaloarea sumei de 10.430 euro, respectiv 0,87 euro mp.
S-a concluzionat că valoarea totală de piaţă a terenului în suprafaţa de 13,0535 hectare (118.605 metri pătraţi teren intravilan construibil situat în municipiul Bucureşti, strada x, sector 2 şi suprafaţa de 11.930 metri pătraţi teren ocupat de albia lacului Colentina) este de 113.954.741 RON, echivalentul a 26.979.689 euro.
Ca atare, prejudiciul cauzat statului român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor a fost stabilit la suma de 263.327.559 RON (echivalentul a 61.714.021, 6 euro), sumă de reprezintă şi un folos necuvenit pentru inculpatul M. şi cumpărătorii de drepturi litigioase Q., R. şi S..
Inculpaţii au contestat încă din cursul urmăririi penale concluziile acestui raport de constatare tehnico-ştiinţifică, solicitând efectuarea unei expertize, cerere care le-a fost respinsă. În procedura de cameră preliminară, Înalta Curte a constatat că ordonanţa de respingere a cererii de efectuare a unei expertize este nelegală, întrucât încalcă dispoziţiile art. 172 alin. (12) teza a II a C. proc. pen.., care obligau la efectuarea unei expertize atunci când concluziile raportului de constatare erau contestate. În esenţă, s-a arătat că, din formularea neechivocă a textului necesitatea efectuării unei expertize nu mai este lăsată la aprecierea organului judiciar, ci acesta era obligat să o dispună.
S-a constatat însă, pe de o parte că încălcarea dispoziţiilor art. 172 alin. (12) teza a II a C. proc. pen.. nu are niciun fel de efecte în ceea ce priveşte legalitatea constatării tehnico-ştiinţifice, şi, pe cale de consecinţă nu poate atrage excluderea acestei probe şi pe de altă parte orice vătămarea drepturilor poate fi înlăturată prin administrarea probei de către instanţa de judecată, în faza cercetării judecătoreşti, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale pe care le presupune efectuarea unei expertize.
Ca atare, în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte a încuviinţat efectuarea unei expertize de evaluare a terenului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire x/2010, având următoarele obiective:
a) stabilirea valorii de piaţă a terenului ce a făcut obiectul dosarului de restituire nr. x, la momentul întocmirii raportului de evaluare din cadrul dosarului de restituire nr. x, având în vedere regulile ANEVAR în vigoare la acelaşi moment, respectiv cel al întocmirii raportului de evaluare din cadrul dosarului de restituire nr. x;
b) stabilirea valorii de piaţă a terenului prin cele două abordări folosite în raportul de evaluare întocmit în cadrul dosarului de restituire nr. x;
c) dacă situaţia particulară a imobilului permitea evaluarea sa prin utilizarea metodei parcelării;
d) dacă urmare a evaluării terenului potrivit obiectivului stabilit la punctul a) se constată diferenţe faţă de concluziile raportului de evaluare întocmit de inculpatul F. şi de concluziile raportului de constatare întocmit de specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, să se explice motivele care conduc la acestea.
În cauză a fost desemnată iniţial expert DDDD., iar ulterior, faţă de precizările acesteia în sensul că nu poate formula concluzii la ultimul obiectiv (pct. d) întrucât nu deţinea specializarea "verificări de rapoarte de evaluare", faţă şi de complexitatea expertizei, generată de situaţia particulară a terenului, precum şi multitudinea de date necesare efectuării acesteia ce trebuiau obţinute de la diverse instituţii, Înalta Curte a desemnat şi alţi doi experţi judiciari, acreditaţi ANEVAR, care deţin specializarea VE (Verificări de rapoarte de evaluare) şi supraspecializările VE (VE-EI, VE-EPI, VE-EBM, VE-EIF) EEEE. şi FFFF..
Referitor cele două probe administrate sub aspectul stabilirii valorii terenului, s-au constatat următoarele:
În ceea ce priveşte raportul de constatare întocmit de către specialişti din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie (pe care experţii l-au analizat în cadrul obiectivului de la pct. d), Înalta Curte a reţinut gravele carenţe ale acestuia, explicate în raportul de expertiză, constatări asupra cărora Ministerul Public, Direcţia Naţională Anticorupţie, asistată de un expert parte, nu a formulat obiecţiuni, deşi s-a acordat un termen de judecată în acest sens.
Astfel, formulând un răspuns la obiectivul de la pct. d), experţii au arătat următoarele:
"Valoarea de piaţa estimată în raportul de constatare întocmit de specialiştii DNA, a fost obţinută prin utilizarea metodei comparaţiei vânzărilor - analiza pe perechi de date si metoda comparaţiilor relative pentru terenul construibil, respectiv prin utilizarea metodei bonitării pentru terenul ocupat de albia lacului.
În primul rând, referitor la metoda prin care a fost estimata valoarea terenului ocupat de albia lacului - metoda bonitării, menţionăm ca aceasta nu reprezintă o metoda de evaluare a terenului in sensul Standardelor de evaluare valabile la data evaluării şi drept urmare nu poate reprezenta o estimare a valorii de piaţă, în sensul IVS.(…)
Cu referire la comparabilele utilizate, facem următoarele observaţii - precizări, punctual:
· proprietatea "comparabila 1": teren în suprafaţa de 5.000 mp situat pe malul lacului Plumbuita şi în vecinătatea mănăstirii Plumbuita, pe Str. x. Listat pentru vânzare la un preţ de 250 EUR/mp. Menţionăm că în urma analizei de piaţă efectuate am identificat aceasta oferta de vânzare listata în piaţă şi la 450 EUR/mp, respectiv la 300 EUR/mp. In urma verificărilor telefonice efectuate de către comisia de experţi nu am reuşit să aflăm care era preţul ferm de ofertare pentru acest teren, la data evaluării. Datorita acestor considerente nu putem face observaţii - precizări asupra acestei proprietăţi comparabile.
· proprietatea "comparabila 2": teren în suprafaţă de 250 mp situat in zona Petricani - Ştrand Tei. Listat pentru vânzare la un preţ de 400 EUR/mp.
Analizând cu atenţie elementele proprietăţii comparabile 2, prezentate mai sus, se constată că aceasta prezintă caracteristici diferite în comparaţie cu cele ale terenului evaluat, după cum urmează:
- Din punct de vedere fizic: suprafaţă mult mai mică
- Din punct de vedere al localizării: situare într-o zona mai defavorabila, de locuinţe modeste, cu acces pe străzi neamenajate, în vecinătatea Str. x, artera cu trafic intens, mai slab cotata pe piaţa imobiliara specifică.
Datorita acestor caracteristici diferite, considerăm ca aplicarea unor ajustări cantitative asupra elementului de comparaţie "suprafaţa teren" este dificil de cuantificat si de justificat (în sensul metodei de evaluare), pe de o parte, iar pe de alta parte, considerăm că ajustarea pentru localizare, având in vedere argumentele prezentate mai sus, ar fi trebuit sa fie una pozitiva.
· proprietatea "comparabila 3": teren în suprafaţă de 288 mp situat in Str. x, zona ştrand Tei. Listat pentru vânzare la un preţ de 200 EUR/mp. În urma verificărilor telefonice efectuate de către comisia de experţi a rezultat că proprietatea comparabilă în cauză se afla pe Str. x, la intersecţia cu Str. x, în zona Tei Toboc.
Analizând cu atenţie elementele proprietăţii comparabile 3, prezentate mai sus, se constată că aceasta prezintă caracteristici diferite în comparaţie cu cele ale terenului evaluat, după cum urmează:
- Din punct de vedere fizic: suprafaţa mult mai mică
- Din punct de vedere al localizării: situare într-o zona mai defavorabilă, de locuinţe modeste, cu acces pe străzi neamenajate, fără canalizare - mai slab cotata pe piaţa imobiliara specifică
Datorită acestor caracteristici diferite, considerăm ca aplicarea unor ajustări cantitative asupra elementului de comparaţie "suprafaţa teren" este dificil de cuantificat si de justificat (în sensul metodei de evaluare), pe de o parte, iar pe de alta parte, consideram ca ajustarea pentru localizare, având în vedere argumentele prezentate mai sus, ar fi trebuit sa fie una pozitiva.
· proprietatea "comparabila 4": teren în suprafaţă de 800 mp situat zona Coletina - Doamna Ghica, cu deschidere de 35 ml. Listat la un preţ de vânzare de 550 EUR/mp. Menţionăm ca nu am reuşit sa identificăm şi să verificăm această oferta (nici prin analiza de piaţă efectuata, nici prin utilizarea datelor din raportul de constatare - întrucât nu sunt prezentate date de contact ale proprietarului/agentului), astfel încât nu putem face observaţii, precizări asupra acestei proprietăţi comparabile.
Analizând atent grilele de calcul aferente tehnicilor cantitative (analiza pe perechi de date) si calitative aplicate (metoda comparaţiilor relative) în cadrul raportului de constatare întocmit de specialiştii DNA, prin utilizarea aceloraşi proprietăţi comparabile - analizate mai sus, se constată următoarele:
· exista neconcordante între ajustările cantitative si ajustările calitative aplicate pentru aceleaşi elemente de comparaţie, după cum urmează: element de comparaţie "localizare" - corecţii cantitative negative comparabilelor 2-4, respectiv corecţii calitative negative comparabilelor 2-3 şi pozitive comparabilei 4; elemente de comparaţie "suprafaţa" - fără corecţii cantitative, respectiv corecţii calitative pozitive tuturor comparabilelor; element de comparaţie "utilizare (zonarea) - CMBU" - corecţii cantitative negative comparabilelor 1, 2 si 4, respectiv corecţii calitative negative tuturor comparabilelor;
· exista neconcordante în aplicarea ajustărilor calitative în cadrul metodei comparaţiilor relative, în sensul că nu se înţelege clar modalitatea si raţionamentul în baza cărora au fost aplicate corecţiile. De exemplu: dacă analizam corecţia pentru elementul de comparaţie "localizare" aplicată proprietăţii comparabile 4 (proprietate situata în Dna Ghica, care este listata cu cel mai mare preţ de vânzare), respectiv corecţie "pozitiva", putem trage concluzia că această corecţie se referă la o comparabilitate superioară faţă de proprietatea de evaluat. În continuare, dacă analizăm corecţiile aplicate pentru elementul de comparaţie "utilităţi" observăm că, deşi proprietăţile comparabile beneficiază de toate utilităţile, comparativ cu proprietatea de evaluat care nu beneficiază de toate utilităţile, corecţiile aplicate sunt negative, ceea ce înseamnă că proprietăţile comparabile sunt inferioare proprietăţii de evaluat. Aceeaşi neconcordanta se regăseşte si la elementul de comparaţie "utilizare (zonare) - cea mai buna utilizare", astfel: proprietatea de evaluat este descrisa ca având utilizare "parc agrement" (deşi in descriere este prezentat ca "teren intravilan construibil"), iar proprietăţile comparabile sunt descrise ca având utilizare "rezidenţiala" - 1, 3 si 4, respectiv "rezidenţială + agrement" - 2 (menţionăm că nu se înţelege ce reprezintă utilizarea agrement cu referire la aceasta proprietate comparabila), iar corecţiile aplicate sunt negative pentru proprietăţile comparabile 1-3 si pozitive pentru comparabila 4.
· rezultatul obţinut prin aplicarea metodei comparaţiilor relative nu este unul concludent, întrucât reiese, pe de o parte, că proprietatea de evaluat se situează sub proprietatea comparabila 4 - preţ de vânzare 550 EUR/mp si peste proprietatea comparabila 2 - preţ de vânzare 400 EUR/mp si pe de alta parte, că proprietatea de evaluat este similară proprietăţii comparabile 1 - preţ de vânzare 250 EUR/mp, preţ care este inferior şi nu se regăseşte în intervalul menţionat anterior.
· în cadrul analizei pe perechi de date sunt utilizate unele elemente de comparaţie nespecifice evaluării unui teren, precum:"raport arie zona expunere/arie zona depozitare" si "arie utila". Asupra acestor elemente de comparaţie sunt aplicate corecţii cantitative, fără a fi prezentat raţionamentul în baza cărora au fost aplicate".
În afara acestor constatări din cuprinsul raportului de expertiză, Înalta Curte a reţinut şi faptul că, în cadrul cercetării judecătoreşti, faţă de împrejurările relevate de inculpatul F. cu privire la baza de date din care specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie afirmau că şi-au extras elementele de comparaţie, aceştia, la solicitarea instanţei, au depus o Notă prin care au fost îndreptate mai multe erori materiale ce vizau fiecare comparabilă în parte.
În plus, fără să li se solicite, specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie au înaintat şi Anexa 4 cuprinzând lista cu terenurile din zona în care se afla imobilul suspus evaluării pentru care existau oferte de vânzare în perioada iulie august 2010, aflată în baza de date KKK., din care şi-au extras comparabilele . Examinând această listă, prin prisma şi a constatărilor experţilor referitoare la alegerea unor comparabile din zone defavorabilă, de locuinţe modeste, cu acces pe străzi neamenajate, Înalta Curte a constatat că într-adevăr, la efectuarea raportului de constatare au fost avute în vedere comparabile cu preţuri de vânzare scăzute, deşi pentru aceeaşi zonă existau şi alte oferte de vânzare (ex. se folosesc comparabile din zona Tei-Petricani cu preţuri de 200 euro şi respectiv 400 euro mp - poziţiile 3246469 şi 3237349, în condiţiile în care la poziţia 3196465 exista ofertă de vânzare a unui teren din aceeaşi zonă Tei-Petricani pentru suma de 999 euro mp; iar la poziţia 3103161 la valoarea de 1.300 euro mp); de asemenea, comparabila avută la dispoziţie de pe str. x, cu o valoare de 925,6 euro/mp nu este folosită. Deşi s-a arătat că lista cuprinzând aceste oferte este cea rezultată din consultarea actuală a bazei de date KKK., inducându-se implicit ideea că aceste oferte de vânzare ar fi putu să apară în intervalul cuprins între data efectuării raportului de constatare şi a răspunsului dat instanţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a putut accepta această explicaţie pentru simplul fapt că ea nu este credibilă. Raportul de constatare a fost efectuat în cursul lunii noiembrie 2014, iar datele au fost solicitate de instanţă în cursul lunii mai 2015, rezultând astfel că exact în acest interval de timp de 6 luni KKK. şi-a actualizat baza de date introducând exact aceste oferte de vânzare care au o vechime de aproximativ 5 ani şi care nu mai erau disponibile pe piaţă.
Ca atare, modalitatea de alegere a comparabilelor, folosirea unei metode de evaluare neacceptată de Standardele Internaţionale de Evaluare, utilizarea unor comparabile care provin din anunţuri de vânzare ce nu cuprind datele de identificare ale vânzătorului (agentului imobiliar) şi ale proprietăţii (contrar Standardelor Internaţionale de Evaluare), neconcordanţele privind aplicarea corecţiilor şi de ajungerea la concluzii imposibil de acceptat (pe de o parte proprietatea de evaluat se află sub preţul de 550 euro şi peste preţul de 400 euro, şi, pe de altă parte este similară celei de 250 euro), a determinat Înalta Curte să înlăture concluziile raportului de constatare întocmit de către specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
În ceea ce priveşte raportul de expertiză efectuat în cursul cercetării judecătoreşti, referitor la primul obiectiv, problema ce s-a ridicat a fost aceea că în imediata vecinătate a imobilului supus evaluării se afla Ansamblul Mănăstirii Plumbuita, monument istoric. Potrivit art. 9 din Legea nr. 422/2001, simultan cu clasarea sa ca monument istoric trebuia delimitată o zonă de protecţie, însă aceasta nu a fost instituită deoarece terenul se afla deja în zona protejată 92 (Parc zona Plumbuita). Potrivit art. 59 din aceeaşi lege, până la instituirea zonei de protecţie fiecărui monument istoric se consideră o zonă de protecţie de 100 m în localităţile urbane.
Conform relaţiilor solicitate de către experţi de la Ministerul Culturii, în ipoteza în care terenul nu ar fi fost inclus în zona de protecţie 92 (Parc zona Plumbuita), zona de protecţie din jurul Mănăstirii Plumbuita s-ar stabili printr-un studiu de urbanism, care ulterior ar trebui prezentat spre avizare Secţiunii de Urbanism şi Zona protejate a Comisiei naţionale a Monumentelor Istorice . A rezultat că în interiorul zonei de protecţie se poate construi cu restricţii, în baza unor aprobări date de comisiile de urbanism.
Înalta Curte a apreciat că nu se impune continuarea demersurilor în sensul comunicat de către Ministerul Culturii, prin obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia de Dezvoltare Urbană - Serviciul de Urbanism să elaboreze un plan urbanistic ipotetic pentru situaţia în care terenul ce s-ar fi impus a fi restituit nu făcea parte din domeniul public al statului (deci nu era afectat de prevederile Regulamentului de Urbanism al Zonei Protejate 92), şi, ulterior să precizeze, tot ipotetic, care este distanţa minimă de limita exterioară de jur împrejurul monumentului istoric la care era posibilă edificarea clădirilor, demers ce ar fi condus la tergiversarea efectuării expertizei, procedura fiind una elaborată.
Conform dispoziţiei instanţei, experţii au calculat valoarea terenului pornind, într-o primă ipoteză, de la existenţa unor restricţii de construire prevăzute de dispoziţiile legale, respectiv 100 de m retragere faţă de mănăstire, şi hotărârii privind aprobarea planului general de Urbanism al Municipiului Bucureşti a cărei valabilitate a fost prelungită prin HCGMB nr. 324/17.11.2010, care prevede o retragere de 50 m faţă de malul lacului, şi, într-o a doua ipoteza, varianta în care acesta nu este afectat de restricţii.
Aceasta din urmă este ipoteza la care instanţa se va raporta, având în vedere, pe de o parte, faptul că, în zona mănăstirii exista deja o zonă de protecţie constituită prin exproprierea suprafeţei de 24.809 mp aflat tot în proprietatea familiei Sinigallia, astfel cum rezultă din copia Monitorului Oficial nr. 135 din 15 iunie 1939 . Aşadar, în prezent, zidurile Mănăstirii Plumbuita sunt înconjurate de o suprafaţă de teren, expropriată de la aceeaşi familie, tocmai cu scopul realizării zonei de protecţie (planşe foto raport de constatare, raport de evaluare). S-a constatat, de asemenea, că în interiorul acestui spaţiu, delimitat de restul zonei printr-un gard, există ridicate imobile. Pe de altă parte, din aceleaşi planşe foto aflate la dosarul de urmărire penală, Înalta Curte a constatat că, chiar aproape lipit de gardul mănăstirii Plumbuita, pe partea stângă a străzii există construite case, astfel că, în mod rezonabil este de presupus că, în ipoteza în care terenul de pe partea dreaptă a aceleiaşi străzii nu s-ar fi aflat în domeniul public al statului şi ar fi putut fi restituit în natură (nefiind parc), acesta ar fi beneficiat de aceleaşi condiţii de construire (existând posibilitatea legală ca prevederile documentaţiei de urbanism să poată fi modificate la cererea oricărei persoane interesate).
Referitor la retragerile faţă de lac (care nu exista la momentul preluării abuzive a terenului de către stat, terenul fiind străbătut de râul Colentina), Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că dispoziţiile Legii nr. 350/2000 prevedeau faptul că persoanele interesate pot solicita modificări de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă şi pot depune documentaţii în vederea obţinerii sau modificării parametrilor de urbanism într-o anumită zonă. În ipoteza în care terenul analizat nu ar fi afectat de prevederile regulamentului Zonei Protejate 92, exista posibilitatea modificării distanţei de la care se putea construi faţă de lac. De asemenea, este de menţionat faptul că, astfel cum se va arăta ulterior, Înalta Curte a avut în vedere varianta în care loturile aflate în vecinătatea lacului nu au o valoare mai mare decât cele din interiorul suprafeţei.
În ceea ce priveşte stabilirea valorii de circulaţie a întregii suprafeţe de teren de 13,0535 ha respectiv 118.605 mp teren şi 11.930 mp teren aflat permanent sub apă [compus din mai multe loturi de teren amplasate în Bucureşti, str. x - 58, Sos. x - 65, identificate cu numerele cadastrale x, x (parţial), sector 2; terenurile cu numere cadastrale x, x au în prezent au destinaţia de parc public şi reprezintă o parte a parcului Plumbuita; terenul cu nr. cadastral x este acoperit de apa lacului Plumbuita], Înalta Curte a constatat că cei trei experţi nu au ajuns la o concluzie unitară. Aceasta deşi, în mod unanim, au stabilit că cea mai bună utilizare a terenului este cea a parcelării şi au parcurs aceleaşi etape: stabilirea dimensiunilor loturilor în care urmează să fie dezmembrat terenul; estimarea costurilor de urbanizare; estimarea preturilor de vânzare a loturilor echipate cu utilităţi; repartizarea în timp a costurilor şi veniturilor, actualizarea veniturilor şi costurilor, pentru a obţine valoarea terenului. De asemenea, s-a pornit de la aceeaşi ipoteză de lucru, planurile fiind comune (drumuri de acces cu lăţimea de 8 metri) rezultând o suprafaţă de 19.095 mp, pentru care nu s-a acordat valoare, constituind pierderi rezultate în urma parcelării.
În opinie majoritară (a experţilor EEEE. şi FFFF.), terenul a fost parcelat în 282 de loturi, dimensiunea medie a unui lot fiind de 350 mp, cu o valoare medie pe lot exclusiv de 163.450 euro, ceea ce corespunde unei sume de 467 de euro pe mp, fără a se considera că există loturi "mai bune sau mai puţin bune", respectiv nu s-au ajustat pozitiv loturile amplasate în apropierea lacului şi nici negativ cele care se aflau amplasate la stradă. S-au ales ca şi comparabile terenuri cu suprafaţă similară loturilor. Valoarea totală stabilită a fost de 158.562.698 RON, echivalentul a 37.161.100 euro. Pentru terenul aflat sub apă s-a stabilit o valoare de 7 euro mp, valoarea totală a acestui teren fiind de 336.527 RON, echivalentul în RON a sumei de 85.900 euro. Valoarea întregii proprietăţi compusă din 118.605 mp teren şi 11.930 teren ocupat de lacul Plumbuita a fost stabilită pentru suma de 158.929.225 RON, echivalentul sumei de 37.247.000 euro.
În opinie separată, expertul DDDD. a considerat că în urma parcelării rezultă un număr de 332 loturi, cu o suprafaţă medie a unui lot de 300,00 mp la o valoare de 179 euro/mp, suma totală fiind 79.834.370 RON, aproximativ 18.756.314 euro. Terenul ocupat de lac a fost apreciat ca având valoare zero, astfel că valoarea totală a terenului evaluat a fost stabilită la suma anterior menţionată.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză, suplimentul acestuia, din opinia separată şi explicaţiile ulterioare ale acesteia, motivul divergenţei experţilor a constat în alegerea comparabilelor.
În opinie majoritară, "pentru analiză s-au selectat comparabile amplasate în zone rezidenţiale caracterizate de clădiri cu regim mic de înălţime, consacrate şi bine definite, cât mai apropiate de terenul analizat"şi, plecând dela premisa că "scopul parcelării terenului nu este construirea unei replici a cartierelor Plumbuita sau Tei Toboc ("Plumbuita faza a II-a" sau "Plumbuita 2") sau o zonă cu locuinţe modeste", experţii nu au luat în considerare tranzacţii sau oferte de terenuri amplasate în aceste zone, ci au avut în vedere tranzacţii şi oferte pentru terenuri amplasate în zonele Colentina - D-na Ghica şi Lacul Tei. Pentru comparare s-au reţinut nouă terenuri similare listate pentru vânzare sau tranzacţionate: proprietatea comparabilă A este un teren amplasat în şoselei Fundeni, strada x, la o distanta de aprox. 1 km de cel evaluat, suprafaţa de 300 mp cu front public de aprox. 12 m şi valoarea de 383 Euro/mp; proprietatea comparabilă B este un teren amplasat în zona Lacul Tei - str. x de Sus, adiacent. Suprafaţa de 336 mp cu front public de aprox. 11 m, listată pentru vânzare la un preţ de 205.000 Euro (610 Euro/mp); proprietatea comparabilă C este un teren amplasat în zona de case adiacentă străzii Lacul Tei, la o distanţă de aprox. 15 min. de cel evaluat. Suprafaţa de 280 mp cu front public de aprox. 11 m. La data ofertei era ocupat de o clădire demolabilă. Proprietatea dispunea de toate reţelele de utilităţi. Oferta a fost de 170.000 Euro (607 Euro/mp); proprietatea comparabilă D este un teren amplasat în zona Lacul Tei, pe strada x, la o distanţă de aprox. 15 minute de cel evaluat. Suprafaţa de 206 mp cu front public de aprox. 15 m. La data ofertei era ocupat de o clădire demolabilă. Proprietatea dispunea de toate reţelele de utilităţi. la data evaluării, oferta a fost de 206.000 Euro (1.000 Euro/mp); proprietatea comparabilă E este un teren amplasat în zona Lacul Tei, pe strada x, la o distanţă de aprox. 15 minute de cel evaluat. Are suprafaţa de 262 mp cu front public de aprox. 14 m. La data ofertei era liber. Proprietatea dispunea de toate reţelele de utilităţi. la data evaluării, oferta a fost de 288.200 Euro (1.100 Euro/mp); proprietatea comparabilă F este un teren amplasat în zona de case din spatele blocurilor construite în lungul şoselei Colentina, în spatele complexului rezidenţial GGGG.. Are suprafaţa de 300 mp cu front public de aprox. 12 m. La data tranzacţiei era ocupat de o clădire demolabilă în suprafaţă de 40,68 mp. Proprietatea dispunea de toate reţelele de utilităţi. A fost tranzacţionat la data de 11 februarie 2010. Preţul tranzacţiei a fost de 120.000 Euro (400 Euro/mp); proprietatea comparabilă G este un teren amplasat pe strada x, staţia de autobuz "Ştrandul Tei". Are suprafaţa de 250 mp cu front public de 15 m. Conform informaţiilor primite de la persoana care a publicat oferta s-ar fi vândut cu un preţ de 102.000 Euro (408 Euro/mp); proprietatea comparabilă H este un teren amplasat pe şos. x, la o distanţă de aprox. 300 m de intersecţia cu strada x, în sensul de mers spre intersecţia cu str. x. Are suprafaţa de 1.017,28 mp cu front public de aprox. 40 m. La data tranzacţiei era deja parţial ocupat de clădirea restaurantului fast - food McDonald’s. De asemenea proprietatea dispunea de toate reţelele de utilităţi. A fost tranzacţionat în august 2010. Preţul tranzacţiei a fost de 732.520 Euro (720 Euro/mp); proprietatea comparabilă G este un teren amplasat pe în zona cartierului Lacul Tei, la o distanţă de aprox. 10 minute de cel care se evaluează. Are suprafaţa de 607 mp cu front public pe două laturi, dintre care unul cu lungimea de 21 m. La data ofertei era ocupat de două depozite metalice (construcţii uşoare) şi dispunea de toate reţelele de utilităţi. Deţinea un certificat de urbanism pentru un imobil cu regimul de înălţime D + P + 2E. Oferta pentru acest teren era de 400.000 Euro (659 Euro/mp). Pentru comparabilele din apropierea zonei Lacul Tei, s-a aplicat o ajustare negativă de -15%, pentru amplasarea mai favorabilă, strict pe considerentul situării lor în cartierul Tei.
În opinie separată, o parte din comparabilele utilizate de experţii EEEE. şi FFFF. au fost considerate neadecvate, iar pentru evaluare expertul a selectat oferte privind terenuri situate în imediata apropiere (4 comparabile din str. x - 357 euro mp; str. x - 279 euro mp; str. x 36 - 400 euro mp, str. x, Ştrand Tei - 400 euro mp).
Înalta Curte a achiesat la punctul de vedere exprimat în opinia majoritară care stabileşte o valoare a terenului de 467 de euro pe mp. În primul rând, instanţa a acceptat explicaţia oferită de către experţii EEEE. şi FFFF. privind motivele pentru care comparabilele nu au fost alese dintr-o zonă aflată în imediata apropiere, având în vedere că, într-adevăr, nu se urmărea construirea unei zone de locuinţe modeste, similară zonei Tei Toboc, zonă care, de altfel, este situată în cea de-a doua peninsulă, nu în cea în care se află parcul Plumbuita. Este de notorietate faptul că orice nou ansamblu rezidenţial conduce la majorarea preţului zonei, aceasta cu atât mai mult cu cât aceasta era amplasat în interiorul unui parc. Astfel cum rezultă din analiza efectuată de către experţi, proprietăţile imobiliare amplasate în apropierea parcurilor sunt mai apreciate de cumpărători, parcurile şi zonele deschise având un impact pozitiv asupra valorii proprietăţii imobiliare rezidenţiale. Pe de altă parte, strada x nu este similară celei din zona Ricinului şi Steaua Roşie, împrejurări recunoscute şi de către expertul DDDD., care a arătat că elementele comparabile pe care le-a selectat sunt din zona veche, deja construită, neatractivă, cu populaţie eterogenă, motiv pentru care le-a aplicat corecţii pentru amplasament defavorabil. Zonele Ricinului (partea opusă a peninsulei pe care află parcul) şi Steaua Roşie (cartierul Tei Toboc, cea de-a doua peninsulă) au fost analizate şi de către experţii EEEE. şi FFFF., cu ocazia explicării diferenţelor faţă de raportul de constatare, arătând că acestea sunt "mai defavorabile, de locuinţe modeste, cu acces pe străzi neamenajate".
Totodată, Înalta Curte a constatat că valoarea determinată de către experţi în opinie majoritară, de 467 de euro pe mp, este apropiată de cea stabilită în Ghidul cu valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare pentru Municipiul Bucureşti în anul 2011, terenul din str. x fiind situat în zona 36, cu o valoare de 480 euro mp, teren liber. Prin încheierea de şedinţă din data de 22 februarie 2016, s-a solicitat Camerei Notarilor Publici Bucureşti să comunice modalitatea în care s-a ajuns la stabilirea valorii orientative pentru ipoteza terenului liber, menţionată în anexa 21 - zona 36. Din datele rezultate din Ghidului Lucrării privind valorile orientative ale proprietăţilor imobiliare în Municipiul Bucureşti în anul 2011, Înalta Curte a reţinut că a fost realizat similar evaluărilor efectuate în prezenta cauză, fiind întocmit de către două societăţi de evaluare, S.C. III. S.R.L. şi S.C. JJJ. S.R.L., iar la estimarea valorii proprietăţilor imobiliare au avut în vedere Prevederile Standardelor Internaţionale de practică în Evaluare GN1- Evaluare proprietăţi imobiliare şi GN8 (în prezent valoarea despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 247/2005 se stabileşte prin raportare la valoarea statuată în acest ghid).
În ceea ce priveşte opinia separată, dincolo de modalitatea de alegere a comparabilelor, Înalta Curte a constatat că valoarea stabilită de expert de 179 euro/mp, pentru ipoteza în care nu există restricţii de construire (în suplimentul la raportul de expertiză), este mai mică decât valoarea stabilită de acelaşi expert în raportul de expertiză, atunci când a calculat valoarea terenului cu reţinerea unor restricţii de construire, caz în care a arătat că valoarea unitară este de 372 euro/mp pentru suprafaţa construibilă şi de 7,2 euro/mp pentru suprafaţa de teren cu restricţii de construire, valoarea totală a terenului evaluat a fost stabilită la suma de 47.884.750 RON, echivalentul a 11.213.000 euro.
Înalta Curte a constatat total inexplicabile aceste concluzii, nerezultând de ce în cazul în care se măreşte suprafaţa construibilă, valoarea pe mp a terenului este mai mică. Pe de altă parte, niciuna dintre comparabilele utilizate de expert, astfel cum au fost anterior prezentate, nu se încadrează în această valoare.
De asemenea, Înalta Curte a constatat că expertul DDDD. a stabilit o valoare zero pentru terenul acoperit de apa lacului Plumbuita, opinia acesteia fiind singulară, total izolată faţă de cele exprimate de către experţii şi specialiştii care şi-au expus un punct de vedere în cauză (cei doi specialişti DNA, cei doi experţi desemnaţi, experţii parte ai fiecărui inculpat şi ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie, toţi aceştia stabilind o valoare pentru acest teren).
Pe de altă parte, stabilirea unei valori zero pentru o suprafaţă de teren pe care statul a amenajat un lac, nu corespunde sub nicio formă principiilor care stau la baza Legii nr. 247/2005, prevăzute în art. 4, respectiv acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de statul român. Varianta expusă de expert conduce la concluzia că dacă tot terenul ar fi fost ocupat de lac, moştenitorii nu ar fi trebuit să primească nicio despăgubire, ceea ce nu poate fi considerat admisibil.
Totodată, astfel cum rezultă din informarea întocmită de Subcomisia Sectorului 2 de aplicare a legilor fondului funciar nr. 71147/2010, pentru restul suprafeţei rămasă de restituit din suprafaţa totală de 14 ha (despăgubiri acordându-se doar pentru suprafaţa de 13,0535 ha), respectiv pentru diferenţa de 0,9465 ha (care se afla tot sub apă) urma să fie formulată o nouă propunere. Subcomisia Sectorului 2 a încadrat suprafaţa de 6052 mp în anexa 46 şi a fost emis titlul de proprietate nr. x/17.12.1012 ce cuprinde loturi de teren situate în str. x B, iar pentru diferenţa de 3413 mp teren ce a rămas de restituit, s-a stabilit să se facă o propunere ulterioară. Ca atare, chiar dacă restul suprafeţei de teren revendicată era ocupată de un lac, titularului cererii i s-a acordat o suprafaţă de teren în compensare.
Concluzionând, Înalta Curte a reţinut că valoarea terenului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire este cea stabilită de experţii EEEE. şi FFFF. (în cuantum de 158.929.225 RON), opinia acestora fiind amplu motivată, fundamentată pe mai multe comparabile din zone similare, fiind eliminate comparabilele pentru care s-a apreciat că preţul "ieşea din piaţă", fiind supradimensionat de vânzători (proprietăţile comparabile D şi E cu preţurile de 1.000 euro mp, respectiv 1.100 euro mp), este realistă şi apropiată de valoarea stabilită de alţi experţi independenţi.
În aceste condiţii, Înalta Cute a reţinut existenţa unui prejudiciu, a unei pagube de 218.353.075 RON produsă statului român, constând în diferenţa dintre suma stabilită cu titlu de despăgubiri prin raportul de evaluare întocmit de către S.C. P. S.R.L. şi valoarea terenului astfel cum aceasta a rezultat din raportul de expertiză efectuat în cauză.
Suma reprezintă totodată un folos necuvenit obţinut de către beneficiar, titularul despăgubirilor, respectiv de inculpatul M. şi martorii cărora le-a cesionat un procent de 25% din drepturile litigioase.
8. Concluzii cu privire la acuzaţiile aduse inculpaţilor membri ai Comisiei Centrale
8.1. Înalta Curte a reţinut că cele două soluţii prevăzute în art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 pe care le puteau adopta membrii Comisiei Centrale (fie emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie trimiterea dosarului spre reevaluare) se excludeau reciproc, iar decizia avea la bază o puternică componentă subiectivă, fundamentată, bineînţeles, pe elemente obiective.
Astfel cum rezultă din cele anterior analizate (pct. 6.3.), în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii K. şi L., Înalta Curte a constatat că aceştia au acţionat conform unei obligaţii de rezultat asumată înainte de verificarea raportului de către evaluatorul intern şi de desfăşurarea şedinţei, votul lor fiind unul corupt, cumpărat prin promisiuni de importante sume de bani şi menţinerea în funcţii de decizie. Cei doi inculpaţi cunoşteau întreaga procedură viciată prin care dosarul a ajuns pe rolul Comisiei Centrale, şi-au asumat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire fiindu-le indiferente condiţiile de întocmire a raportului de evaluare, acceptând inclusiv posibilitatea unor erori în activitatea evaluatorului intern, asupra cărora au exercitat presiuni pentru verificarea rapidă a raportului, înaintea altor sute de lucrări înregistrate anterior şi producerea în acest fel a unei pagube faţă de bugetul statului.
Înalta Curte a reţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă pentru reţinerea săvârşirii de către cei doi inculpaţi a infracţiunii de abuz în serviciu. Astfel, sub aspectul laturii obiective există o încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, prin emiterea titlului de despăgubire în condiţiile arătate anterior, în cauză s-a constatat atât existenţa unui prejudiciu cât şi obţinerea de către beneficiarii despăgubirilor a unui folos necuvenit, iar din perspectiva laturii subiective, forma de vinovăţie cu care s-a acţionat este cea a intenţiei indirecte, cei doi inculpaţi prevăzând rezultatul faptelor lor, şi, deşi nu au urmărit prejudicierea bugetului statului, au acceptat posibilitatea producerii lui.
Întrucât faptele au fost comise sub imperiul C. pen. anterior, în cauză se ridică problema determinării legii penale mai favorabile inculpaţilor, potrivit art. 5 C. pen. Realizând acest examen, din perspectiva existenţei continuităţii incriminării, a condiţiilor de tragere la răspundere penală şi a regimului sancţionator, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Sub aspectul condiţiilor de incriminare, se constată că infracţiunea de abuz în serviciu, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpaţi se încadra în dispoziţiile art. 132 din Legea 78/2000 rap. la art. 248 din C. pen. anterior rap. la art. 2481 din C. pen. anterior, iar aceasta continuă să fie incriminată în noul C. pen. şi în Legea nr. 78/2000, având corespondent în noile reglementări.
Astfel, potrivit art. 248 C. pen. anterior, în forma rezultată din Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 6 iunie 2017, fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu prevăzute de lege, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte prin încălcarea legii şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
În conformitate cu art. 2481 C. pen. anterior, dacă faptele prevăzute în art. 246, 247 şi 248 au avut consecinţe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Art. 146 C. pen. anterior defineşte sintagma "consecinţe deosebit de grave" ca fiind o pagubă materială mai mare de 200.000 RON sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice.
În prezent, în forma rezultată ca urmare a reconfigurării elementelor constitutive ale infracţiunii potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, art. 297 alin. (1) din C. pen. prevede că fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu prevăzute de lege nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte prin încălcarea legii şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Neprevederea în noua reglementare a sintagmei "cu ştiinţă" este lipsită de relevanţă, întrucât din perspectiva laturii subiective, potrivit ambelor reglementări, fapta poate fi comisă atât cu intenţie directă cât şi cu intenţie indirectă.
În ceea ce priveşte forma agravată prev. de art. 309 C. pen., consecinţele deosebit de grave au în vedere consecinţele patrimoniale mai mari de 2.000.000 RON, potrivit art. 183 din C. pen., condiţie care este îndeplinită în cauză atât potrivit legii vechi cât şi a celei noi.
În reglementarea de la data comiterii faptei, potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani; în prezent, textul prevede că în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. Modificările vizează, aşadar, doar tratamentul sancţionator, întrucât sintagmele de "avantaj patrimonial" şi "folos necuvenit" sunt echivalente sub aspectul semnificaţiei penale.
Sub aspectul cuantumului sancţiunii, Înalta Curte a reţinut că potrivit legii în vigoare la data săvârşirii faptelor, limitele de pedeapsă erau cuprinse între 5 şi 15 ani.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 15 lit. f) din Titlul VII al Legii nr. 245/2005 limitele minime şi maxime ale pedepselor aplicabile infracţiunilor săvârşite în legătură cu activităţile prevăzute de prezenta lege, se majorează cu jumătate.
Rezultă, aşadar, că limitele de pedeapsă prevăzute de legea în vigoare la data săvârşirii infracţiunii se situează între 7 ani şi 6 luni şi 22 de ani şi 6 luni închisoare.
Potrivit legii noi, limitele de pedeapsă pentru infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 297 C. pen., sunt cuprinse între 2 şi 7 ani închisoare, iar acestea se majorează cu jumătate conform art. 309 C. pen. şi cu o treime potrivit art. 132 din Legea nr. 78/2000.
Dispoziţiilor art. 15 lit. f) din Titlul VII al Legii nr. 245/2005 au fost abrogate expres prin art. 165 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a legii nr. 286/2009 privind C. pen.
În concluzie, conform legii noi, limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 4 ani şi 14 ani închisoare.
Ca atare, Înalta Curte constată că, din perspectiva tratamentului sancţionator, legea penală mai favorabilă inculpaţilor este legea nouă, care astfel va retroactiva, iar faptele inculpaţilor se circumscriu infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 309 C. pen..(încadrare juridică stabilită şi prin rechizitoriu).
Apărarea inculpatei K. a invocat faptul că în prezent dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 sunt abrogate, şi, în aceste condiţii, având în vedere că textul prevedea norma incriminatoare a conduitei care este sancţionată de norma generală din C. pen., s-ar impune achitarea inculpatei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., fapta nemaifiind prevăzută de legea penală.
Cererea este în mod vădit nefondată. Norma de incriminare este cea prevăzută în art. 297 C. pen., în forma rezultată urmare a deciziei CCR nr. 405/2016, respectiv încălcarea, în exercitarea unor atribuţii de serviciu prevăzute de lege, a unor dispoziţii legale (legislaţie primară), care cauzează o pagubă ori o vătămare intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice. Dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 nu constituie o normă cu caracter penal, şi, ca atare, împrejurarea că, urmare a modificării procedurii de stabilire a despăgubirilor, acestea au fost abrogate este lipsită de relevanţă din perspectiva reţinerii infracţiunii. Fapta este analizată prin prisma conduitei prevăzute de legea civilă la momentul săvârşirii ei, întrucât modificările ulterioare ale dispoziţiei legale ce cuprindea atribuţiile de serviciu nu retroactivează şi nu produc efecte în ceea ce priveşte caracterul penal al acesteia.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei ce va fi aplicată fiecăruia din cei doi inculpaţi, Înalta Curte a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 74 C. pen. respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Înalta Curte a reţinut că, pentru crearea circumstanţelor favorabile luării unei decizii de emitere a titlului de despăgubire, inculpaţii K. şi L. s-au folosit de funcţiile de conducere pe care le deţineau, funcţii pe care şi le-au exercitat în interes propriu, de a obţine foloase materiale sau de menţinere într-o importantă poziţie în cadrul A.N.R.P. Fapta lor a produs consecinţe deosebit de grave, cuantumul prejudiciului fiind unul extrem de ridicat, şi, deşi nu au urmărit prejudicierea bugetului de stat, inculpaţii au avut o atitudine indiferentă, scopul primordial fiind cel anterior arătat. Probatoriul administrat în cauză a relevat faptul că anterior cei doi inculpaţi procedaseră într-un mod similar, la intervenţia inculpatului J.. Înalta Curte a avut în vedere însă şi faptul că inculpaţii nu sunt cunoscuţi cu antecedente penale, s-au prezentat la termenele de judecată (pentru inculpata K. instanţa a permis ca aceasta să lipsească în perioada în care a fost însărcinată, în raport de actele medicale depuse care evidenţiau riscurile pentru sarcină), au un nivel ridicat de instrucţie. Analizând în ansamblu toate aceste circumstanţe de fapt favorabile şi defavorabile inculpaţilor, Înalta Curte a apreciat că o pedeapsă de 7 ani şi 6 luni închisoare este de natură să corespundă tuturor criteriilor prevăzute de lege şi reprezintă un mijloc adecvat de constrângere şi reeducare a acestora pentru activitatea infracţională desfăşurată.
În ceea ce priveşte pedeapsa complementară, a cărei aplicare este obligatorie potrivit art. 297 C. pen., Înalta Curte a constatat, referitor la ambii inculpaţi, că faptele comise îi fac nedemni de a ocupa funcţii publice sau care implică exerciţiul autorităţii de stat dar şi dreptul de a alege, în condiţiile în care funcţia în exercitarea căreia au săvârşit infracţiunea are o puternică componentă politică. Ca atare, Înalta Curte a interzis inculpaţilor K. şi L. în baza art. 297 alin. (1) C. pen. dreptul de a ocupa o funcţie publică, respectiv exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) dar şi d C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege, pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei închisorii.
Conform art. 65 C. pen., a interzis inculpaţilor K. şi L. ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) C. pen. lit. a), b) şi d) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege.
În ceea ce priveşte măsurile preventive, Înalta Curte a constatatat că în cauză doar inculpata K. a fost supusă măsurilor preventive privative de libertate, pentru inculpatul L. Ministerul Public apreciind că se impune doar măsura controlului judiciar, măsură dispusă de procuror în cursul urmăririi penale.
Ca atare, în baza art. 72 alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatei K. durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu de la 24.11.2014 la 12.06.2015.
8.2. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi membri ai Comisiei Centrale, respectiv inculpaţii A., B., G., C., D. şi E., astfel cum s-a argumentat anterior (pct. 6.3.) nu existau elemente de nelegalitate sau netemeinicie care să determine adoptarea unei alte decizii decât cea de emitere a titlului de despăgubire. Elementele obiective pe care le aveau de analizat din perspectiva unei persoane care nu are studii de specialitate, nu îi puteau conduce la o altă decizie. Dincolo de lipsa unei atribuţii de serviciu de verificare a rapoartelor de evaluare, astfel cum se va arăta în cele ce succed (pct. 9) aspectele pe care parchetul susţine că trebuiau să le constate, fie nu reprezentau vicii ale raportului, fie sunt chestiuni asupra cărora experţii desemnaţi şi specialiştii DNA nu au un punct de vedere comun, în sensul că acuzarea procedează în evaluarea terenului într-un mod similar celui reproşat inculpatului F.. De asemenea, niciunul dintre aceştia nu a cunoscut mecanismul infracţional ce se afla în spatele dosarului de despăgubire.
În aceste condiţii, s-a constatat că nici din perspectiva laturii obiective şi nici a laturii subiective nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, astfel încât, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi a II a C. proc. pen.. a dispus achitarea acestora.
Înalta Curte a luat act că inculpaţii au fost reţinuţi, arestaţi preventiv şi la domiciliu, după cum urmează: D., E. de la 20.11.2014 la 13.06.2015, iar inculpata G. de la 20.11.2014 la 12.06.2015
Prin concluziile scrise depuse la dosar de către procurorul ierarhic superior celui care a participat la întreaga cercetare judecătorească şi la dezbateri, s-au invocat argumente suplimentare vizând motivele reţinute de judecători cu ocazia luării şi menţinerii măsurilor preventive dispuse în cauză, şi, în plus, s-a făcut trimitere şi la un reportaj de la adresa http//Ştirileprotv.ro/ştiri/actualitate/a murit nevinovat executat rudele bărbatului împuşcat în lacul plumbuita îi acuză pe poliţişti/din data de 1 iunie 2012 în care se relata despre două persoane suspectate că au sustras materiale de construcţii, care au fost urmărite de poliţie, unul dintre aceştia a sărit în Lacul Plumbuita şi a fost împuşcat mortal. S-a concluzionat că "nicio persoană decentă" nu ar achiziţiona teren în acea zonă şi că ea nu ar fi propice unei dezvoltări rezidenţiale.
Trecând peste chestiunea posibilităţii procurorului ierarhic superior de a formula, în temeiul art. 390 alin. (2) C. proc. pen.., concluzii în cauză, în ceea ce priveşte reportajul de la Ştirile ProTV, Înalta Curte s-a limitat să constate că evenimentul evocat este ulterior datei de comitere a faptelor şi că standardul de probaţiune înţeles de Ministerul Public este unul cu totul şi cu totul deosebit de cel prevăzut de lege.
Referitor la măsurile preventive, în primul rând este de arătat faptul că existenţa acestora nu exclude pronunţarea unei soluţii de achitare. Pe de altă parte, Înalta Curte a constatat că urmărirea penală nu s-a desfăşurat cu rigoarea care ar trebui să caracterizeze orice proces penal, astfel că s-a ajuns la o soluţie de trimitere în judecată înainte de administrarea tuturor probelor care ar fi condus la stabilirea corectă a situaţiei de fapt. Astfel cum s-a arătat în camera preliminară, în mod nelegal procurorul a respins cererea de efectuare a unei expertize de evaluare a terenului, bazându-se exclusiv pe concluziile propriilor specialişti, concluzii care au fost practic desfiinţate de către experţi, fără ca Ministerul Public, prin expertul parte sau prin procuror să formuleze vreo obiecţiune în ceea ce priveşte constatările acestora. De asemenea, s-a demonstrat, prin informaţiile oferite chiar de către parchet în cursul cercetării judecătoreşti, că acesta, prin specialiştii săi, era în posesia unor date privind oferte de vânzare ale unor terenuri exact din aceeaşi zona la preţuri superioare celui stabilit de către inculpatul F., împrejurarea care ar fi trebuit să ridice semne de întrebare cel puţin sub aspectul laturii subiective. Efectuarea unei expertize în cursul urmăririi penale, pe lângă stabilirea valorii terenului, ar fi dus la concluzia că terenul nu trebuia evaluat ca teren agricol (niciunul dintre experţi nu a avut o asemenea ipoteză) şi că metoda parcelării este cea mai adecvată pentru evaluarea terenului. Totodată, s-ar fi constatat că indicii de corecţie asupra cărora s-a discutat în şedinţa comisiei centrale din 15.03.2011 reprezintă într-adevăr chestiuni deosebit de importante într-un raport de expertiză prin care se asigură similaritatea comparabilelor cu imobilul evaluat. Toate aceste date, rezultate pe parcursul cercetării judecătoreşti, analizate şi din perspectiva a ceea ce s-a discutat în toate şedinţele Comisiei Centrale, dar şi a deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, au condus la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere la momentul dispunerii asupra măsurilor preventive.
9. Complicitatea expertului evaluator
Acuzaţia adusă inculpatului F. constă în aceea că, în calitate de expert evaluator în cadrul S.C. P. S.R.L., a supraevaluat terenul în suprafaţă de 13,0535 hectare cu suma de 263.327.559 RON, şi a prezentat raportul de evaluare în dosarul nr. x pe care membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor l-au aprobat, în unanimitate, acceptând plata de despăgubiri în sumă de 377.282.300 RON, având drept consecinţă prejudicierea bugetului de stat cu suma de263.327.559 RON şi obţinerea unor avantaje patrimoniale în cuantum de 197.507.284,1 RON (46.288.238,3 euro), 30.021.107,1 RON (7.035.812,2 euro), 17.907.327,1 RON (4.196.800,2 euro), 17.907.327,1 RON (4.196.800,2 euro) de către M., Q., R. şi S., faptă ce a întrunit elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen.;
Potrivit rechizitoriului, complicitatea s-a realizat în următorul mod: expertul evaluator al S.C. P. S.R.L., inculpatul F., a stabilit valoarea despăgubirilor prin compararea terenului agricol evaluat din dosarul de despăgubire nr. x cu terenuri, dar nu agricole, ci cu terenuri din zone rezidenţiale şi prin metoda greşită a parcelării". De asemenea, s-a arătat că pentru stabilirea valorii terenului, expertul evaluator a folosit 3 comparabile (terenuri): comparabilele folosite nu sunt adecvate, conducând la vicierea valorii unităţii euro/metru pătrat (745 euro/metru pătrat), acestea fiind situate în altă zonă a municipiului Bucureşti (zona Stadionul Naţional, zona Lacul Tei - vile, zona Lacul Tei - circ) la distanţă de terenul evaluat de 3.500 metri, 2.500 metri şi 1.500 metri.
- teren intravilan, în suprafaţă de 3750 metri pătraţi, situat în sectorul 2 al municipiului Bucureşti, zona Stadion Naţional, Pierre de Coubertin nr. 88, teren tranzacţionat la data de 29.01.2010 la preţul de 800 euro/metru pătrat, conform contractului de vânzare - cumpărare încheiat între M., T. şi S.C. Centrul Medical "U." S.R.L.;
- teren intravilan în suprafaţă de 262 metri pătraţi, cu deschidere 14 liniari situat în sectorul 2 al municipiului Bucureşti, zona Lacul Tei, teren ofertat spre vânzare la preţul de 1100 euro/metru pătrat, în luna ianuarie 2011 (sursa www.x.ro - teren Lacul Tei - zona de vile);
- teren intravilan în suprafaţă de 206 metri pătraţi, cu deschidere 15 metri liniari, demolabilă, teren ofertat spre vânzare la preţul de 1000 euro/metru pătrat, în luna ianuarie 2011 (teren Lacul Tei - CIRC - sursa www.x.ro).
Inculpatul F. a susţinut, cu ocazia ascultării în faţa instanţei de fond, că raportul de evaluare întocmit de către S.C. P. S.R.L. a fost realizat în realitate de către un angajat al societăţii de evaluare, fiindu-i distribuit evaluatorului HHHH.. Inculpatul a menţionat că personal avea în cadrul societăţii doar un rol de coordonare a echipei compusă din trei evaluatori pe care şi-o formase, neparticipând efectiv la întocmirea niciunui raport de evaluare, deoarece principala activitate pe care o desfăşura era aceea de la Universitate, unde era profesor. Acesta a arătat, însă, că la final semna rapoartele de evaluare după o discuţie de 10-15 minute cu evaluatorul şi îşi asuma integral munca realizată de acesta, procedând astfel întrucât el era cel ce încheiase contractul cu ANRP-ul. În cauză nu s-au efectuat demersuri în vederea audierii în calitate de martor a numitului HHHH., pe de o parte pentru că inculpatul F. a arătat că acesta nu mai lucrează la S.C. P. S.R.L. şi în prezent se află în Anglia, şi, pe de altă parte, pentru că inculpatul a recunoscut că a colaborat la efectuarea raportului, el fiind cel care a vizionat terenul şi a efectuat planşele foto, a citit acest raport, a avut discuţii de principiu cu evaluatorul privind aplicarea metodelor conform standardelor, prin semnare şi-a asumat integral concluziile şi l-a susţinut în faţa şedinţei Comisiei Centrale din 15 martie 2011. În aceste condiţii, Înalta Curte a analizat raportul de evaluare ca fiind realizat de către inculpat.
În primul rând, a fost de arătat că împrejurarea că în cursul cercetării judecătoreşti s-a efectuat o nouă expertiză care a stabilit o valoare a terenului mai mică decât cea determinată prin raportul de evaluare nu a condus automat la stabilirea vinovăţiei expertului evaluator F.. Situaţii în care experţii să aibă puncte de vedere diferite şi să formuleze concluzii uneori chiar total contradictorii sunt des întâlnite în practica judiciară şi aceasta nu înseamnă că unii dintre ei comit o infracţiune.
Expertiza din cadrul cercetării judecătoreşti a fost efectuată în urma unui studiu de peste un an de zile, experţii selectând oferte şi contracte de vânzare cumpărare printr-o amplă documentare de piaţă, prin sprijinul nemijlocit al instanţei, prin împuternicirea acestora să obţină o serie de date suplimentare de la diverse instituţii, prin valorificarea şi a unor oferte care nu mai erau pe piaţă la momentul întocmirii raportului de evaluare, astfel, condiţiile în care experţii desemnaţi şi-au desfăşurat activitatea au fost diferite de cele avute la dispoziţie de evaluator, căruia i se impunea efectuarea evaluării în 45 de zile.
Apoi, în cauză, inculpatul F. nu a fost trimis în judecată pentru comiterea unei infracţiuni în calitatea sa de expert, ci pentru participaţie sub forma complicităţii la abuzul în serviciu săvârşit de către membrii Comisiei Centrale (reţinut numai în privinţa inculpaţilor K. şi L.), ceea ce a presupus că acuzarea trebuia să demonstreze, în primul rând, legătura subiectivă avută cu autorii infracţiunii, conivenţa infracţională, dar şi intenţia frauduloasă de supraevaluare a imobilului, întrucât simpla concluzie că valoarea bunului este diferită decât cea stabilită prin raportul de evaluare întocmit în dosarul de despăgubire nu a fost suficientă pentru caracterizarea complicităţii.
Rechizitoriul susţine, cu trimitere la declaraţiile inculpatului M., faptul că a existat o cointeresare financiară a expertului evaluator F., acesta primind o sumă de bani de la inculpatul M. în scopul supraevaluării terenului.
E adevărat că, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei de fond, inculpatul M. a arătat că, înainte de finalizarea raportului de evaluare, aflând de la J. că urma să aibă loc o şedinţă a Comisiei Centrale, a luat legătură cu persoana cu care se întâlnise anterior la sediul A.N.R.P. ("care nu este însă inculpatul F.. Era o persoană în vârstă de 25-27 de ani"), căreia i-a solicitat o întâlnire ce a avut loc după aproximativ o săptămână, în zona Harghita sau Târgu-Mureş, într-o benzinărie, rugându-l să urgenteze efectuarea raportului de evaluare, cu motivarea că într-un termen extrem de scurt urmează să aibă loc o şedinţă a comisiei din cadrul A.N.R.P. Inculpatul M. a mai arătat că i-a oferit acestei persoane un plic conţinând o suma cuprinsă între 30.000 şi 100.000 RON (declaraţie d.u.p. din 20.11.2014) sau 30.000 euro (declaraţie instanţă).
Ministerul Public a prezentat denaturat conţinutul declaraţiei inculpatului M., acesta neafirmând niciun moment faptul că s-ar fi întâlnit cu inculpatul F., ci dimpotrivă, şi nici nu a susţinut că ar fi dat suma de bani în scopul efectuării unui raport care să stabilească în dosar o valoare cât mai mare, ci pentru urgentarea efectuării lui.
Audiat cu privire la aceste împrejurări, inculpatul F. a învederat că la întâlnirea din faţa sediului A.N.R.P. a participat fiul său "care era student în Bucureşti şi pe care cei din firmă îl rugau să facă anumite comisioane legat de A.N.R.P., în sensul de a duce lucrări, de a aduce lucrări, el nefiind evaluator. Din discuţiile avute cu fiul meu, mi-a spus că au avut loc două întâlniri cu M., amândouă în faţa A.N.R.P., una pentru a lua documentaţia, adică contractele de vânzare-cumpărare şi una pentru semnarea raportului de evaluare, în sensul că petentul este de acord cu suma evaluată. Fiul meu nu are nicio cunoştinţă legat de o întâlnire despre care se spune că ar fi avut-o M. în Târgu-Mureş sau în Harghita".
Înalta Curte a constatat că în cauză Ministerul Public nu a administrat nicio altă probă care să susţină declaraţia inculpatului M., depoziţia acestuia fiind total insuficientă pentru a reţine măcar că a existat o atare întâlnire. Nu a fost cert că această întrevedere a existat şi nici cine era persoana la care făcea referire inculpatul M.. Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi demonstrat că întâlnirea a avut loc, aceasta nu a condus la certitudinea faptului că inculpatul F. a cunoscut sau măcar a aflat ulterior despre aceste împrejurări, putând fi construite diverse ipoteze ale situaţiei de fapt care să conducă la concluzii total diferite. În tot acest context, s-a constatat că existenţa unor elemente de influenţă externă asupra inculpatului F. nu putea fi reţinută, nefiind dovedită în niciun fel.
În aceste circumstanţe, Înalta Curte a analizat punctual aspectele invocate în rechizitoriu ca reprezentând vicii ale raportului de evaluare, despre care se susţine că trebuiau sesizate şi de către membrii Comisiei Centrale, pentru a verifica dacă, din însăşi modul de realizare a evaluării, se putea deduce concluzia existenţei unei intenţii frauduloase de supraevaluare a terenului.
Deşi anterior s-a arătat faptul că nu au putut fi reţinute concluziile raportului de constatare întocmit de către specialiştii DNA, prezentându-se în detaliu concluziile necontestate ale raportului de expertiză realizat, în stabilirea unei eventuale intenţii frauduloase de supraevaluare, Înalta Curte a apreciat că este relevant modul în care alte persoane de specialitate, atât specialiştii DNA, cât şi experţii desemnaţi s-au raportat la anumite elemente de fapt în evaluarea aceleiaşi suprafeţe de teren. Pentru aceste motive, în analiza activităţii de evaluare efectuată de inculpatul F., Înalta Curte s-a raportat inclusiv la raportul de constatare realizat în faza de urmărire penală.
O primă şi poate cea mai importantă critică adusă de către parchet raportului de evaluare întocmit de către S.C. P. S.R.L. în dosarul nr. x/2010 este legată de faptul că evalua "un TEREN AGRICOL prin compararea sa nu cu terenuri agricole, ci cu terenuri din zone rezidenţiale şi prin metoda greşită a parcelării", arătându-se că expertul trebuia să efectueze "o evaluare obiectivă proprie, concordantă categoriei de folosinţă a terenului, de evaluat şi în nici un caz nu înseamnă că stabilirea valorii terenului trebuie să o facă pe comparabile cu terenuri din altă categorie de folosinţă". Această menţiune a greşitei comparări a unui teren agricol cu terenuri intravilane situate în municipiul Bucureşti este reluată de peste douăzeci ori în cuprinsul rechizitoriului, ideea fiind evidenţiată prin majuscule, bolduire şi subliniere.
Audiat cu privire la acest aspect (declaraţia din 09 iunie 2015, filele x volumul 3 dosar instanţă, declaraţia din 19 iunie 2015, filele x volumul 4 dosar instanţă), inculpatul a arătat că nu îşi explică cum s-a ajuns la concluzia că terenul în discuţie ar fi un teren agricol, că la baza evaluării a stat memoriul tehnic în care expertul topograf a precizat categoria de folosinţă curţi-construcţii, iar în cartea funciară nr. x este menţionată zona din jurul Mănăstirii Plumbuita ca având categoria de folosinţă curţi-construcţii, teren intravilan, şi că nu crede că terenul a fost teren agricol nici măcar la momentul în care a intrat în proprietatea statului, întrucât, din actele dosarului rezulta că era construită o fabrică de cărămidă. Totodată, a învederat că, potrivit planului urbanistic, terenul era un parc, respectiv Parcul Plumbuita, însă, pentru a estima valoarea de piaţă era necesar să pornească de la premisa că terenul se află în circuitul civil, ipoteză în care se are în vedere categoria de folosinţă rezultată din cartea funciară (curţi-construcţii), situaţie în care pe teren se poate construi. Inculpatul a arătat că într-un mod identic au procedat şi specialiştii DNA şi au făcut trimitere în raportul de constatare la acest principiu.
În primul rând, Înalta Curte a remarcat inconsecvenţa şi lipsa oricărei logici a rechizitoriului cu privire la modul în care trebuia evaluat terenul. Astfel, se susţine în actul de sesizare că se impunea compararea sa cu terenuri agricole. Acesta este punctul de vedere al specialistului topo cadastral (ing. IIII.) care a formulat concluzii în afara competenţelor sale şi a obiectivelor stabilite prin Ordonanţa din 18.11.2014, exprimându-şi opinia că terenul trebuia evaluat ca şi teren agricol extravilan şi nu ca un teren notificat în baza Legii 10/2001 . Raţionamentul era simplu, fără trimitere la vreo dispoziţie legală: dacă terenul a fost înscris în Anexa 23, care cuprinde persoanele fizice pentru care nu există suprafeţe de teren agricol suficient pentru restituirea integrală a proprietăţii, solicitate prin cerere, cărora li se vor acorda diferenţa de teren/despăgubiri pentru diferenţa de teren neretrocedată, "atunci evaluarea făcută de evaluator în mod obligatoriu trebuia să vizeze un teren agricol". Specialistul topo cadastral şi-a expus opinia şi cu privire la preţ, arătând că cele 13 ha de teren situate în str. x, sect. 2 Bucureşti (actualmente Parcul Plumbuita, aflat la o distanţă 1,5 km de intersecţia Bucur Obor) ar valora max. 195.000 RON, deci aproximativ 40.000 euro.
Pe de altă parte, acelaşi rechizitoriu se fundamentează, pentru stabilirea prejudiciului, pe concluziile raportul de constatare tehnico - ştiinţifică de evaluare a terenului, specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie stabilind valoarea acestuia în acelaşi mod ca şi inculpatul F., respectiv nu prin compararea sa cu terenuri agricole extravilane, ci cu terenuri intravilane construibile, care au fost ofertate în perioada mai - august 2010.
În acelaşi fel au procedat şi cei trei experţi desemnaţi în cauză, dar şi expertul parte al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Dincolo de opiniile exprimate de experţi, Înalta Curte a reţinut că Legea este cea care stabileşte principiile care stau la baza acordării despăgubirilor şi modalitatea de stabilire a acestora, prin raportate la valoarea de piaţă a terenului.
În acest sens s-au reţinut dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, care statuează următoarele:
Art. 1. - (1) Prezenta lege reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,republicată, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, cu modificările şi completările ulterioare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 501/2002, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România,aprobată cu modificări prin Legea nr. 66/2004, cu modificările ulterioare. .
(3) Despăgubirile acordate în baza Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, vor urma procedura şi se vor supune dispoziţiilor privind acordarea despăgubirilor din această lege.
Dispoziţiile din lege care reglementează modul de calcul al despăgubirilor sunt prevăzute în art. 10 alin. (7) care statuează că "valoarea terenurilor….care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare".
Aşadar, indiferent de temeiul juridic pe care s-a întemeiat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate şi, ulterior, de acordare de despăgubiri (Legea nr. 10/2001, Legea nr. 18/1991), regimul stabilirii acestora este identic şi se raportează la valoarea de piaţă a imobilului de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
În jurisprudenţa instanţei supreme noţiunea de "valoarea de piaţă" a fost raportată la definiţia dată de Comitetul Internaţional pentru Standarde de Evaluare şi Grupul European al Asociaţilor de Evaluatori, în sensul că reprezintă suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător hotărât să cumpere şi un vânzător hotărât să vândă într-o tranzacţie echilibrată, după un marketing adecvat, în care fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângeri (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1134/2012 din 2 martie 2012).
Principiile prevăzute în art. 4 din acelaşi act normativ stabilesc necesitatea acordării unor despăgubiri juste şi echitabile în raport cu practica jurisdicţională internă şi internaţională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobile preluate în mod abuziv de statul român şi neplafonarea prin lege a acestora.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în această materie, ex. decizia nr. 3234 din 18 iunie 2010, prin care s-a constatat legalitatea soluţiei de modificare a Deciziei nr. 3036/FF a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P. arătându-se că prima instanţă a procedat corect atunci când a verificat respectarea prevederilor legale în materia despăgubirilor reglementate de Legea nr. 247/2005, în sensul unei evaluări în raport de valoarea de piaţă a bunului. În speţă, problema care se ridica era aceea că terenul pentru care se solicitau despăgubiri la momentul preluării de către stat era situat în extravilanul localităţii, iar ulterior a devenit intravilan. În cauză, s-a reţinut că evaluarea din raportul care a stabilit valoarea de piaţă a terenului răspunde exigenţelor legii şi este de natură a oferi o justă şi echitabilă reparaţie reclamantului pentru pierderea patrimonială suferită urmare a imposibilităţii obiective de reconstituire în natură a dreptului de proprietate. S-a arătat că, dacă reclamantului i s-ar fi retrocedat terenul pe care l-a avut, ar fi beneficiat de un teren devenit intravilan, propice construcţiilor de locuinţă, de valoare comparabilă celor care s-au vândut în aceeaşi zonă.
Ca atare, Înalta Curte a reţinut că potrivit dispoziţiilor legale (art. 10 alin. (7) din legea nr. 247/2005), valoarea terenului trebuia stabilită aşa cum au procedat toţi experţii şi evaluatorii din cauză, prin raportare la valoarea sa de piaţă de la data soluţionării notificării, având deci în vedere situaţia actuală a terenului şi nu la situaţia sa de la momentul preluării abuzive de către statul român. Cuantumul despăgubirii trebuia să corespundă valorii actuale a bunului imobil care nu mai putea fi restituit fostului proprietar, stabilită conform principiului celei mai bune întrebuinţări, astfel încât să reprezinte valoarea de înlocuire a bunului rămas în proprietatea statului. Faptul că de la momentul preluării abuzive şi până la momentul soluţionării cererii de restituire, în intervalul de peste 70 de ani, valoarea imobilului a crescut ca urmare a dezvoltării urbane, devenind intravilan sau dobândind o poziţie centrală, etc., a fost lipsit de orice relevanţă. Aceeaşi ar fi fost situarea bunului şi dacă statul nu îl prelua abuziv sau dacă putea fi restituit în natură. Acestea sunt principii fundamentale ce stau la baza soluţionării oricărei cereri de restituire a unui imobil intrat în proprietatea statului (nu doar în prezenta cauză) şi prin care legiuitorul a urmărit să asigure, pe cât posibil, o restitutio in integrum.
Întrucât imobilul situat pe str. x sect. 2 Bucureşti nu este un teren agricol şi nici nu se află în extravilanul municipiului Bucureşti, astfel cum rezultă cu evidenţă din cărţile funciare aflate chiar la dosarul de urmărire penală, Înalta Curte a constatat că evaluatorul a procedat corect şi legal comparând terenul evaluat cu terenuri intravilane construibile, aprecierile Ministerului Public neavând niciun fundament legal.
În ceea ce priveşte evaluarea terenului prin metoda greşită a parcelării, în cuprinsul rechizitoriului se arată că această metodă de evaluare nu era adecvată, întrucât "metoda parcelării presupune respectarea dispoziţiilor legale în vigoare (HCGMB nr. 269/21.12.2000, HCGMB nr. 279/21.12.2000, HCL sector 2 nr. 99/14.08.2003, Ordinul MCPN nr. 2361/12.07.2010, O.U.G. nr. 195/22.12.2005, Legea nr. 24/2007, Legea nr. 422/18.07.2001, Legea nr. 5/06.03.2000, Legea nr. 107/25.09.1996, Ordinul MDDD nr. 1487/04.11.2009) din care rezultă că "zona protejată Plumbuita, nr. 92 parc avea la momentul evaluării destinaţia de parc, zonă protejată, spaţiu verde, monument istoric de interes local" şi prin urmare nu era posibilă în mod legal schimbarea destinaţiei".
În primul rând, Înalta Curte a constatat că premisa de la care porneşte parchetul este din nou greşită şi contrazisă chiar de către specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin raportul de constatare întocmit în cauză.
În mod evident nu este posibilă schimbarea destinaţiei unei teren "zonă protejată, spaţiu verde, monument istoric de interes local", însă, în asemenea cazuri, care constituie practic şi motivul pentru care imobilul nu poate fi restituit în natură, evaluarea se face la modul ipotetic, pornind de la premisa că acesta se află în circuitul civil. Această împrejurare este explicată inclusiv în raportul de constatare, arătându-se că "terenul a fost evaluat (de specialiştii DNA s.n.) în ipoteza în care se află în circuitul civil, în altă ipoteză nu putem vorbi despre o valoare de piaţă".
Martora QQ., consilierul care verifica rapoartele de evaluare în cadrul A.N.R.P. are aceeaşi poziţie arătând că "în asemenea situaţii terenurile erau considerate ca şi terenuri libere. Nu puteau fi evaluate decât dacă erau considerate ca şi terenuri libere" . De asemenea, cu ocazia audierii, inculpatul F. a învederat că, potrivit Standardelor Internaţionale de evaluare "şi proprietăţile statului aflate în domeniul public au valoare. Şi atunci se porneşte de la ipoteza că terenul respectiv ar fi în circuitul civil. Este aceeaşi ipoteză pe care o folosesc şi specialiştii DNA în elaborarea raportului lor pentru că terenurile aflate în proprietatea statului nu se vând, iar dacă nu pornesc de la această ipoteză, că terenul ar fi în circuitul civil, nu ar putea fi evaluat" (declaraţia din 09 iunie 2015, fila x, volumul 3 dosar instanţă).
Înalta Curte a reţinut că aceasta este ipoteza standard de stabilire a valorii de piaţă pentru toate cazurile pentru care restituirea în natură nu a mai fost posibilă întrucât imobilul a dobândit o altă destinaţie (ex. drum public, drum de cale ferată, parc, imobil ocupat construcţii de interes public-spitale, scoli, etc.), iar varianta avută în vedere este aceea a plecării de la premisa că terenurile nu sunt afectate de alte restricţii (drum public, parc, cale ferată) decât cele ale zonei care se află în imediata vecinătate a celei protejate.
În plus, în raport de acuzaţia concretă adusă inculpatului F., expertiza efectuată în cursul cercetării judecătoreşti a avut ca obiectiv şi stabilirea dacă "situaţia particulară a terenului permitea evaluarea sa prin metoda parcelării".
Înalta Curte a constatat că, în unanimitate, experţii au apreciat nu numai că metoda parcelării era una adecvată situaţiei terenului, dar şi faptul că ea reprezintă cea mai bună utilizare a acestuia, la rândul lor folosind-o pentru stabilirea valorii de piaţă a terenului.
Astfel, răspunzând obiectivului de la pct. c, comisia de experţi a arătat următoarele:
"Conform GN1 | Evaluarea proprietăţii imobiliare:
Tehnica parcelarii şi dezvoltării presupune proiectarea unei parcelări a unui teren într-o serie de loturi, calcularea veniturilor şi cheltuielilor asociate parcelării şi construirii pe aceste parcele şi actualizarea venitului net rezultat, obţinându-se astfel o indicaţie de valoare.
Aceasta tehnica este una foarte specializată, care este utila în anumite cazuri de evaluare a terenurilor suficient de mari pentru a fi divizate în parcele mai mici si in acest mod sa fie vândute cumpărătorilor sau utilizatorilor finali. Metoda este utilizată pentru evaluarea unui teren liber, având potenţial de parcelare si (re)dezvoltare, prin analiza fluxului de numerar actualizat (analiza DCF). De asemenea, tehnica parcelării si dezvoltării este utilizată în evaluări în care tranzacţiile/ofertele de loturi mari comparabile sunt rare.
Având în vedere cele prezentate mai sus, comisia de experţi apreciază că pentru evaluarea terenului în ipoteza "teren construibil, neafectat de restricţii de construire, altele decât cele legate de amplasarea în proximitatea unei mănăstiri, monument istoric Clasa A", metoda parcelarii şi dezvoltării era adecvată datorita următoarelor considerente:
- imobilul în cauza reprezintă un teren liber care este suficient de mare pentru a fi divizat, având astfel potenţial de parcelare şi (re)dezvoltare
- tranzacţiile/ofertele de loturi mari comparabile sunt rare/inexistente,in perioada analizată"
Expertul desemnat DDDD. (Opinie separată la raportul de expertiză dar care vizează strict valoarea terenului, nu şi metoda de evaluare), la capitolul Cea mai bună utilizare, arată că "Din răspunsurile primite de la P.M.B. reiese că dacă n-ar fi afectat de restricţii de construire conform Zonei protejate 92 - Zona Plumbuita, terenul se află în subzona de locuit, L1c - locuinţe individuale şi colective mici cu maxim P+2 niveluri situate în noile extinderi sau enclave neconstruite şi se supune reglementărilor de construire proprii monumentelor istorice şi zonelor de protecţie ale acestora. În zona studiată nu au fost identificate oferte sau tranzacţii de proprietăţi cu suprafeţe similare. În zona studiată au fost identificate două tranzacţii de proprietăţi cu destinaţie rezidenţială, având suprafeţe de cca. 300 mp fiecare şi câteva alte oferte.
Amplasarea în intravilanul sectorului 2, accesul direct la str. x, asfaltată precum şi natura vecinătăţilor conduc spre premisa că cea mai bună utilizare a terenului este rezidenţială, parcelarea în loturi de cca. 300 mp, în vederea valorificării prin vânzare, pentru construirea de locuinţe individuale. Dimensiunea terenului de evaluat, dar şi dezvoltarea rezidenţială din vecinătate conduc spre aprecierea că această utilizare este fizic posibilă, permisă legal, fezabilă financiar şi maxim productivă, în concordanţă cu indicatorii urbanistici precizaţi în adresa P.M.B."
De amintit a fost şi punctul de vedere al expertului parte al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, JJJJ., care arăta că:
"ţinând seama de caracteristicile zonei de est de Petricani şi D-na Ghica care este de loturi cuprinse între 200 şi max. 700 mp, iar terenul din Plumbuita are cea mai bună utilizare rezidenţială cu regim de înălţime maxim P+2E, rezultă în opinia mea că terenul poate fi folosit ca loturi. Fiind vorba de singura folosinţă posibilă cf. regulamentului de urbanism ptr. Zona respectivă L1, rezultă că terenul poate fi lotizat".
Concluzia ce a rezultat în afara oricărei îndoieli a fost faptul că metoda parcelării utilizată era nu numai adecvată, ci reprezenta cea mai bună utilizare a terenului în ipoteza de lucru, respectiv dacă acesta nu s-ar fi aflat în domeniul public al statului şi ar fi putut fi restituit moştenitorilor familiei Sinigallia.
În fine, un alt element reţinut prin rechizitoriu, se referă la utilizarea unor proprietăţi comparabile situate în zone rezidenţiale, aflate la distanţă de terenul evaluat la distanţă, care au influenţat astfel valoarea imobilului, respectiv: teren intravilan, în suprafaţă de 3750 metri pătraţi, situat în sectorul 2 al municipiului Bucureşti, zona Stadion Naţional, Pierre de Coubertin nr. 88; teren intravilan în suprafaţă de 262 metri pătraţi, cu deschidere 14 liniari situat în sectorul 2 al municipiului Bucureşti, zona Lacul Tei; teren intravilan în suprafaţă de 206 metri pătraţi, cu deschidere 15 metri liniari, demolabilă.
Expertiza efectuată în cauză a avut ca obiectiv şi verificarea raportului de evaluare realizat în dosarul de despăgubire x/2010, iar, în privinţa comparabilelor utilizate experţii au reţinut următoarele (obiectivul de la pct. d):
"Proprietatea comparabila A: teren în suprafaţă de 3.750 mp amplasat în Bucureşti, str. x, Sector 2).Terenul face parte din terenul aferent clădirii Spitalului Monza şi are acces din drum îngust. Accesul către el se poate face fie din strada x de Coubertin fie din strada x (stradă paralelă cu cea menţionată), pe loturi care la data tranzacţiei aparţineau unor terţi. A fost tranzacţionat la data de 29 ianuarie 2010, preţul vânzării fiind de 3.000.000 EUR (800 Euro/mp). Plata ultimei tranşe din preţ (1.000.000 EUR) a fost condiţionată de obţinerea autorizaţiei de construire necesare edificării spitalului respectiv (preţul plătit avea în vedere terenul disponibil imediat pentru dezvoltare/construire, având toate avizele şi autorizaţiile necesare obţinute).
Analizând cu atenţie elementele proprietăţii comparabile A, prezentate mai sus, se constată că aceasta prezintă caracteristici diferite în comparaţie cu cele ale terenului evaluat, după cum urmează:
- Din punct de vedere legal: plata condiţionată de obţinerea autorizaţiei de construire necesare edificării unei clădiri cu destinaţia de spital privat, cu POT 50% si regim de înălţime 2S+P+7E.
- Din punct de vedere al localizării: zonă mult diferită de cea în discuţie, respectiv zona Vatra Luminoasa, în vecinătatea Complexului Sportiv National Lia Manoliu - cartier reprezentativ al municipiului Bucureşti, foarte bine cotat pe piaţa imobiliară, construit in perioada interbelica
Toate aceste caracteristici diferite, care nu sunt compatibile cu cele ale terenului evaluat si care nu reflecta condiţiile de pe piaţa pe care concurează terenul de evaluat, conduc la concluzia ca proprietatea utilizată ca si "comparabilă A" nu reprezintă informaţie comparabilă (în sensul IVS).
Proprietatea "comparabila B": teren in suprafaţă de 262 mp, deschidere 14 m, amplasat in zona Tei - Str. x la un preţ de vânzare de 1.100 EUR/mp. Analizând cu atenţie elementele proprietăţii comparabile B, prezentate mai sus, se constată că aceasta prezintă caracteristici diferite în comparaţie cu cele ale terenului evaluat, după cum urmează:
Din punct de vedere fizic: suprafaţă mult mai mică
Din punct de vedere urbanistic: zona urbanistica (L3a) cu parametrii de construire superiori zonei in care se afla proprietatea analizată - asupra acestei concluzii experţii au revenit în suplimentul la raportul de expertiză, acceptând că încadrarea iniţial făcută este una greşită.
Datorită acestor caracteristici diferite, considerăm ca aplicarea unor ajustări cantitative asupra elementului de comparaţie "suprafaţa teren" este dificil de cuantificat si de justificat (in sensul metodei de evaluare), pe de o parte, iar pe de alta parte, considerăm că se impunea luarea in considerare a elementului de comparaţie "indicatori urbanistici" ca fiind relevant in cazul de fata si aplicarea unor ajustări negative pentru reflectarea diferenţelor de parametrii urbanistici.
Proprietatea "comparabila C": teren în suprafaţă de 206 mp, deschidere 15 m, amplasat in zona Tei - Str. x la un preţ de vânzare de 1.000 EUR/mp.
Analizând cu atenţie elementele proprietăţii comparabile C, prezentate mai sus, se constată că aceasta prezintă caracteristici diferite în comparaţie cu cele ale terenului evaluat, după cum urmează:
Din punct de vedere fizic: suprafaţa mult mai mică
Din punct de vedere urbanistic: zona urbanistica (M3) cu parametrii de construire superiori zonei in care se afla proprietatea analizată - asupra acestei concluzii experţii au revenit în suplimentul la raportul de expertiză, efectuat în baza actelor noi depuse la dosar referitoare la încadrarea în parametrii urbanistici a terenurilor din zonă, acceptând că încadrarea iniţial făcută este una greşită.
Datorita acestor caracteristici diferite, consideram ca aplicarea unor ajustări cantitative asupra elementului de comparaţie "suprafaţa teren" este dificil de cuantificat si de justificat (în sensul metodei de evaluare), pe de o parte, iar pe de alta parte, considerăm că se impunea luarea in considerare a elementului de comparaţie "indicatori urbanistici" ca fiind relevant în cazul de faţă şi aplicarea unor ajustări negative pentru reflectarea diferenţelor de parametrii urbanistici".
Astfel cum s-a arătat, în suplimentul la raportul de expertiză, faţă de actele noi depuse la dosar privind încadrarea în parametrii urbanistici, experţii au arătat că "în ipoteza în care zona L3a se întinde până la axa străzii Zambilelor şi nu include proprietăţile aflate pe dreaptă a străzii, în sensul de mers dinspre bd. x, încadrarea noastră nu este cea adecvată. Similar, str. x delimitează zona M3 de zona L1a. În aceeaşi ipoteză ca mai sus, încadrarea noastră este greşită".
Înalta Curte a constatat într-adevăr, că din actele depuse la dosar (certificate de urbanism, planul urbanistic zonal, acte emise de Direcţia Generală de Dezvoltare Urbană, Serviciul Urbanism din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti - dosar instanţă) conform PUG- MB şi Regulamentului Local de Urbanism al Municipiului Bucureşti, zona străzilor Ramuri Tei, Vidin, Zambilelor se încadrează în zona subfuncţională L1a, locuinţe individuale şi colective mici cu maxim P+2 niveluri, situate în afara zonelor de protecţie; aceeaşi este şi situaţia din zona str. x, str. x, str. x, str. x.
În ceea ce priveşte obiectivul suplimentar stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză, respectiv dacă raportul de evaluare întocmit în dosarul de despăgubire nr. x/2010 respectă Standardele Internaţionale de Evaluare, experţii au arătat următoarele:
"am analizat cu atenţie comparabilele utilizate de către evaluatorul F. şi fata de acestea ne-am exprimat opinia (în cadrul răspunsului la obiectivul d) din raportul de expertiza tehnica judiciara) privind inadecvarea utilizării lor în cadrul metodei comparaţiei vânzărilor pentru întreaga suprafaţă de teren, în principal datorita caracteristicilor fizice diferite (comparabilele beneficiază de suprafeţe mult mai mici), care nu sunt comparabile cu cele ale terenului evaluat şi care nu reflectă condiţiile de pe piaţa pe care concurează terenul de evaluat (în sensul IVS privind informaţiile comparabile) şi faţă de care aplicarea unor ajustări cantitative este dificil de justificat si cuantificat (în sensul metodei de evaluare).
Totuşi, comisia de experţi a utilizat doua dintre comparabilele folosite de către evaluatorul F. (comparabilele B si C - renumerotate D si E în raportul de expertiza tehnica judiciară) în cadrul metodei parcelării, în faza estimării valorii de piaţă a lotului mediu. Comparabila A (folosita de evaluatorul F.) nu a fost utilizata, intricat a fost considerata inadecvata atât prin prisma localizării, cât si datorita aspectelor legale (a se vedea răspunsul la obiectivul d) din raportul de expertiza tehnica judiciara).
În concluzie la acest prim aspect, apreciem că nu poate utiliza metoda comparaţiei vânzărilor (în sensul tehnicilor de evaluare) prin raportare doar la comparabilele folosite de către evaluatorul F., întrucât acestea prezintă caracteristici mult diferite, asupra cărora nu se pot aplica ajustări rezonabile, credibile si justificate.(…)
În urma analizării critice si imparţiale a raportului de evaluare, am constatat faptul ca acesta parcurge principalele elemente de formă şi conţinut prevăzute de Standardele Internaţionale de evaluare în vigoare la data evaluării, desfăşurate in cele 5 (cinci) capitole: premisele evaluării, prezentarea datelor, analiza proprietăţii, evaluarea proprietăţii şi concluziile finale. Unele aspecte cuprinse parţial sau insuficient individualizate pentru proprietatea imobiliara evaluata sunt considerate neconformităţi minore, fără impact direct asupra valorii, astfel încât nu vom insista asupra lor. Neconformităţile majore identificate sunt aferente capitolului "Evaluarea proprietăţii" şi se refera în principal la comparabilele utilizate si la ajustările aplicate, pentru care am prezentat argumentele în cadrul răspunsului la obiectivul d) din raportul de expertiza tehnica judiciara. In concluzie la acest al doilea aspect, raportul de evaluare respecta din punct de vedere metodologic Standardele Internaţionale de Evaluare, dar conţine neconformităţi care au afectat rezultatul evaluării".
Înalta Curte a constatat, aşadar, că prin rechizitoriu s-a considerat că toate comparabilele folosite nu erau adecvate întrucât se situau în alte zone decât terenul evaluat (concluzie rezultată din raportul de constatare a specialiştilor DNA), iar experţii desemnaţi au apreciat că prima proprietate comparabilă avea caracteristici diferite faţă de terenul evaluat (localizare şi condiţionarea plăţii întregului preţ), iar celelalte două comparabile nu puteau fi utilizate în cadrul metodei de evaluare a comparaţiei directe, având în vedere suprafaţa mult mai mică de teren, fiind apreciată imposibilă aplicarea unor corecţii asupra elementului de comparaţie "suprafaţă de teren" (acestea fiind însă acceptate pentru metoda parcelării). Asupra diferenţelor de încadrare punct de vedere urbanistic, pe baza noilor acte depuse la dosar, experţii au revenit asupra concluziei, Înalta Curte constatând că, într-adevăr, terenurile se încadrau în aceeaşi zona urbanistică ca şi cel evaluat, respectiv zona subfuncţională L1a.
Astfel cum se arată anterior, în stabilirea existenţei sau inexistenţei unei eventuale intenţii frauduloase de supraevaluare, Înalta Curte a apreciat relevant modul în care alte persoane de specialitate au procedat în evaluarea aceleiaşi suprafeţe de teren.
Sub acest aspect, s-a constatat că specialiştii DNA au folosit, în cadrul metodei comparaţiei vânzărilor, terenuri cu suprafaţă similară cu cele utilizate de inculpatul F., respectiv proprietatea "comparabila 2": teren în suprafaţă de 250 mp situat in zona Petricani proprietatea "comparabila 3": teren în suprafaţă de 288 mp situat in Str. x, zona ştrand Tei; proprietatea "comparabila 4": teren în suprafaţă de 800 mp situat zona Coletina - Doamna Ghica. Mai mult decât atât, au apreciat că în această situaţie nu este necesară aplicarea unor corecţii pentru elementul de comparaţie suprafaţa de teren, în condiţiile în care inculpatul F., în raportul de evaluare a explicat necesitatea aplicării unor corecţii negative de -20% cu privire la suprafaţa de teren.
Înalta Curte a reţinut că nu există grile standard pentru aplicarea corecţiilor, acestea fiind lăsate strict la aprecierea fiecărui evaluator, atât în privinţa incidenţei lor, cât şi a cuantumului procentului. Ceea ce s-a reţinut însă, a fost faptul că inculpatul a apreciat că această situaţie implică aplicarea unor corecţii pentru acest element de comparaţie.
A rezultat, aşadar, că aceste "neconformităţile majore care au afectat rezultatul evaluării" stabilite de către experţii desemnaţi în cauză (respectiv folosirea în cadrul metodei comparaţiei a unor terenuri cu suprafaţă mult mai mică), sunt, potrivit altor experţi evaluatori, elemente corecte, acceptabile, fiind folosite de parchet chiar în susţinerea acuzaţiei penale.
Pe de altă parte, Înalta Curte a reţinut că experţii desemnaţi EEEE. şi FFFF., ale căror concluzii au fost însuşite de către instanţă, au selectat şi folosit comparabile nu din imediata vecinătate a terenului evaluat, considerând că acestea din urmă nu sunt relevante pentru stabilirea valorii de piaţă a terenului:"pentru analiză s-au selectat comparabile amplasate în zone rezidenţiale caracterizate de clădiri cu regim mic de înălţime, consacrate şi bine definite, cât mai apropiate de terenul analizat. În ipoteza că scopul parcelării terenului nu este construirea unei replici a cartierelor Plumbuita sau Tei Toboc ("Plumbuita faza a II-a" sau "Plumbuita 2") sau o zonă cu locuinţe modeste, nu am luat în considerare tranzacţii sau oferte de terenuri amplasate în aceste zone, chiar dacă ele sunt printre cele mai apropiate de cel analizat Astfel, am analizat şi luat în considerare tranzacţii şi oferte pentru terenuri amplasate în zonele Colentina - D-na Ghica şi Lacul Tei". De asemenea, Înalta Curte a reţinut că printre cele 9 comparabile selectate de către experţii desemnaţi pentru stabilirea valorii terenului prin metoda parcelării se regăsesc şi comparabilele de B şi C utilizate în raportul de evaluare întocmit de către inculpatul F., dar şi comparabile din aceeaşi zonă cu acestea (şi, aşa cum s-a arătat, concluziile la care au ajuns experţii desemnaţi prin folosirea acestor comparabile sunt extrem de apropiate de acelea la care au ajuns cele două societăţi de evaluare ce au întocmit evaluări pentru Camera Notarilor Publici).
În ceea ce priveşte proprietatea comparabila A (teren în suprafaţă de 3.750 mp amplasat în Bucureşti, str. x, Sector 2), acceptată ca şi comparabilă de către inculpat, potrivit apărărilor formulate, întrucât se afla în apropierea unui parc, iar imobilul evaluat era un parc, s-a constatat, pe de o parte, faptul că acea condiţie reţinută de către experţi, privind plata restului de 1.000.000 euro după obţinerea autorizaţiei de construire necesare edificării unei clădiri cu destinaţia de spital privat a fost îndeplinită, în fapt fiind edificat Spitalul Monza, şi, pe de altă parte, că şi experţii desemnaţi au selectat şi proprietăţi comparabile situate în apropierea parcurilor (comparabilele B,C,D,E), explicând detaliat impactul pozitiv asupra preţului cât şi aprecierea cumpărătorilor pentru asemenea proprietăţi .
În aceste circumstanţe, în care persoane de specialitate asupra cărora nu planează nicio suspiciune cu privire la o intenţie de supraevaluare a terenului, respectiv atât specialiştii DNA, cât şi experţii independenţi desemnaţi au procedat într-un mod similar inculpatului F., folosind în cadrul metodei comparaţiei terenuri în suprafaţă mult mai mică decât terenul evaluat (specialiştii DNA) sau utilizând ca şi comparabile trenuri situate în alte zone, la o distanţă de 1 km - 2,5 km de terenul evaluat, arătând motivat că acestea îndeplinesc condiţia de similaritate (experţii desemnaţi), Înalta Curte a constatat că toate aceste elemente intră în marja de apreciere a fiecărui expert şi nu pot demonstra, prin ele însele, o intenţie frauduloasă de supraevaluare.
S-a mai invocat, în cursul cercetării judecătoreşti, nerespectarea de către evaluator a dispoziţiilor art. 16 alin. (6)4 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, care statuează că la cererea evaluatorilor sau a reprezentanţilor societăţii de evaluare, băncile, notarii publici, agenţiile imobiliare, birourile de carte funciară, precum şi orice alţi deţinători de informaţii privind tranzacţiile cu proprietăţi imobiliare sunt obligaţi să le comunice de îndată, în scris, datele şi informaţiile necesare efectuării evaluării, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.
Înalta Curte a constatat că textul în discuţie nu instituie o obligaţie în sarcina evaluatorului, ci un drept al acestuia de a se adresa băncilor, notarilor publici, agenţiilor imobiliare, birourile de carte funciară, etc. în vederea obţinerii de informaţii necesare evaluării, dispoziţia legală impunând obligaţia tuturor acestor instituţii de a răspunde unei asemenea solicitări.
Ca atare, nu există o interdicţie legală de utilizare pentru evaluare a ofertelor de vânzare, Standardele Internaţionale de Evaluare permiţând folosirea acestora, condiţia fiind aceea a existenţei datelor care să permită verificarea realităţii ofertei (indicarea datelor de contact ale vânzătorului, nume, număr de telefon), or, în cauză, ofertele selectate respectau aceste exigenţe. De altfel, textul face trimitere inclusiv la agenţiile imobiliare, acestea nefiind în posesia unor acte de vânzare cumpărare, ci a unor oferte.
Nu în ultimul rând, este de menţionat faptul că atât experţii desemnaţi, cât şi specialiştii DNA, au utilizat pentru evaluare oferte de vânzare acelaşi mod de lucru rezultând şi din concluziile raportului de control al Curţii de Conturi pentru perioada 2007-2011, astfel că s-a putut susţine că exista o anumită practică în acea perioadă adoptată de toţi experţii evaluatori şi menţinută şi în prezent.
Concluzionând, în raport de toate considerentele anterioare, Înalta Curte a constatat că în ceea ce-l priveşte pe inculpatul F., nu s-a putut reţine că a acţionat cu intenţia specifică participaţiei penale sub forma complicităţii, respectiv intenţie directă sau indirectă, astfel că a dispus achitarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen.
A constatat că inculpatul a fost reţinut, arestat preventiv şi la domiciliu de la 20.11.2014 la 13.06.2015.
10. Complicitatea beneficiarului despăgubirilor
În sarcina inculpatului M. s-a reţinut că a pus la dispoziţia expertului evaluator F. contractul de vânzare-cumpărare încheiat între acesta şi T. şi S.C. Centrul Medical "U." S.R.L., al cărui preţ a fost de 800 euro/metru pătrat, în scopul supraevaluării terenului şi obţinerii de despăgubiri nejustificat de mari, sprijinind astfel membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să-i acorde despăgubirile stabilite prin raportul de evaluare, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma de 263.327.559 RON şi obţinerea unor foloase necuvenite în cuantum de 197.507.284,1 RON (46.288.238, 3 euro).
Deşi aceasta este descrierea faptei la secţiunea "În drept" a actului de sesizare, în cuprinsul rechizitoriului s-a mai menţionat şi faptul că beneficiarul M. a depus şi un memoriu tehnic de evaluare, întocmit în ianuarie 2010 la cererea sa, de către KKKK. - expert autorizat de ANCPI Certificat de autorizare Seria RO-MB-F, nr. x şi care viza chiar terenul din dosarul de despăgubire, în condiţiile în care drepturile succesorale pentru suprafaţa de teren, obiect al dosarului de despăgubire nr. x/FFCC, le-a obţinut prin cumpărare de la cedenţii - moştenitorii QQQ. şi RRR. - trei luni mai târziu, respectiv la data de 22.04.2010. S-a susţinut că anterior cesiunii s-a interesat, a obţinut date şi informaţii în legătură cu terenul revendicat de cedent, de care apoi s-a folosit în procedura de evaluare, ca şi cum ar fi ştiut din ianuarie 2010 că urmează să devină peste 3 luni cesionar al respectivul teren .
În ceea ce priveşte memoriul tehnic depus de către inculpatul M., Înalta Curte a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor legale, persoana care solicita restituirea unui teren trebuia să depună la dosar, în etapa în care acesta se afla în faza administrativă, o expertiză topografică cu privire la amplasamentul imobilului, expertiză ce era analizată în cadrul Direcţiei Evidenţă Imobiliară şi Cadastru. În acest sens, prin adresa din 30.05.2006, Subcomisia Sectorului 2 a Municipiului Bucureşti îi comunica petentului QQQ. să anexeze cu prioritate cererii sale o "expertiză topografică cu determinarea exactă a suprafeţei ce poate fi restituită întocmită de un expert autorizat şi avizată tehnic de Oficiul cadastru şi Publicitate Imobiliară a Municipiului Bucureşti". În cauză a fost întocmită o asemenea expertiză topografică, însă aceasta nu a fost acceptată, prin adresa din 08.12.1999, Direcţia Evidenţă Imobiliară şi Cadastru din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti recomandând petentului QQQ. refacerea raportului de expertiză efectuat de către expertul LLLL., având în vedere diferenţele de suprafeţe înscrise în actele de proprietate şi planul topografic x:1000 din anul 1943 .
Ulterior, în cauză, a fost efectuată o nouă expertiză topografică de către expertul KKKK., împrejurare ce rezultă din Nota de informare privind cererile d-nului QQQ., întocmită de Subcomisia Sectorului 2 de aplicare a legilor fondului funciar, care însă nu a fost ataşată la dosar.
Astfel cum rezultă din declaraţia inculpatului F., după primirea documentelor necesare efectuării raportului, acesta a fost înştiinţat de către personalul din cadrul S.C. P. S.R.L. "că nu putem să realizăm evaluarea întrucât nu aveam un plan topografic care să specifice cât teren este construibil şi cât teren este sub apă", act ce ar fi trebuit să existe la dosar, astfel că a comunicat telefonic aceste împrejurări consilierilor din cadrul A.N.R.P. (declaraţie inculpat din 19 iunie 2015, filele x volumul 4 dosar instanţă). În cursul lunii ianuarie 2011, la solicitarea inculpatului M., acelaşi expert KKKK. a întocmit un memoriu tehnic, stabilind că "din suprafaţa totală cerută pentru despăgubiri, ce face obiectul dosarului x/2010, cererea nr. x din 2005 suprafaţa revendicată, în baza deciziei 13366/26.11.2010 la cererea nr. x/08.02.2002 din fosta adresă str. x Comuna suburbană Tei Plumbuita Judeţul Ilfov:
- suprafaţa de 118604 mp teren construibil se află în intravilanul localităţii Bucureşti, str. x sector 2
- suprafaţa de 21395 mp reprezintă teren ocupat de albia lacului Colentina, din care suprafaţa de 9465 a fost restituită în natură".
Aşa cum s-a arătat, în rechizitoriu s-a susţinut faptul că memoriul tehnic ar fi fost realizat la cererea inculpatului M., în luna ianuarie 2010, deci încă înainte de data la care M. a devenit titularul drepturilor litigioase. Înalta Curte a constatat că este vorba despre o simplă eroare materială, pe prima pagina a memoriului tehnic fiind trecută ca dată " ianuarie 2011", pentru ca pe fila x să existe menţiunea " ianuarie 2010", în condiţiile în care, în cuprinsul aceleiaşi pagini, se face referire la faptul că "ridicarea a fost efectuată la cererea domnului M., cesionar de drepturi al solicitantului QQQ., moştenitor al autoarei SSS., potrivit contractului de cesiune de drepturi autentificat sub numărul x/6206 din 22.04.2010", la hotărârea nr. 11072 din 25.10.2010 a Prefecturii Municipiului Bucureşti dar şi la dosarul înregistrat la A.N.R.P. pe 25 noiembrie 2010, nr. x/2010, care, în mod evident, nu existau în luna ianuarie 2010.
A rezultat, aşadar, că aceste împrejurări care vizează data întocmirii memoriului sunt lipsite de orice relevanţă, fiind vorba de o eroare materială evidentă.
Memoriul tehnic a fost pus în discuţie în cursul cercetării judecătoreşti, în şedinţa din 9 octombrie 2015, solicitându-se reprezentantului Ministerului Public şi inculpaţilor să precizeze dacă formulează obiecţii în privinţa datelor tehnice stabilite de către expertul KKKK.. Acestea nu au fost contestate, Înalta Curte constatând şi împrejurarea că acuzaţia penală din prezenta cauză nu vizează şi faptul că terenul pentru care s-au acordat despăgubiri în dosarul nr. x nu ar fi avut structura indicată de către expertul topo KKKK., respectiv 118.605 mp teren şi 11.930 mp teren aflat permanent sub apă, chestiuni care oricum nu erau nici în competenţa cadrul secretariatului tehnic al A.N.R.P. şi nici în cea a evaluatorului desemnat. De altfel, şi specialiştii Direcţiei Naţionale Anticorupţie, pe ale căror concluzii se fundamentează rechizitoriul, au stabilit valoarea terenului tot în raport de datele menţionate în memoriul tehnic .
Totuşi, a fost de menţionat faptul că, în cauză, există serioase îndoieli că terenul avea structura indicată în memoriul tehnic, însă Ministerul Public nu a făcut cercetări în această direcţie (nici nu a fost audiat expertul topo KKKK.), limitându-se să invoce erori materiale evidente, care nu aveau absolut nicio relevanţă, ci demonstrează, mai degrabă, superficialitatea analizei efectuate.
În aceste circumstanţe, Înalta Curte a examinat faptele inculpatului M. numai prin raportare la acuzaţia că a pus la dispoziţia expertului evaluator F. contractul de vânzare-cumpărare încheiat între acesta, T. şi S.C. Centrul Medical "U." S.R.L., al cărui preţ a fost de 800 euro/metru pătrat, în scopul supraevaluării terenului şi obţinerii de despăgubiri nejustificat de mari, sprijinind astfel membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să-i acorde despăgubirile stabilite prin raportul de evaluare.
Contextul în care a inculpatul a acţionat, înţelegerea prealabilă avută cu inculpatul J. privind cumpărarea influenţei, pe care acesta din urmă o avea asupra unor membri ai Comisiei Centrale, au fost anterior analizate, neimpunându-se reluarea lor (pct. 6.1.).
Înalta Curte a constatat că Ministerul Public nu a stabilit prin actul de sesizare circumstanţele în care acest contract de vânzare-cumpărare a intrat în posesia evaluatorului. Din probatoriul administrat în cauză sub acest aspect a rezultat că S.C. P. S.R.L. avea sediul în Târgu Mureş, şi, întrucât fiul inculpatului F., MMMM., era student în Bucureşti, se obişnuia ca atât actele necesare efectuării rapoartelor de evaluare, cât şi rapoartele de evaluare realizate să fie ridicate, respectiv depuse la sediul A.N.R.P. de către acesta.
În cursul lunii decembrie 2010, după şedinţa Comisiei Centrale din 8 decembrie 2010, fiul inculpatului F. s-a deplasat la sediul A.N.R.P. pentru a prelua dosarele în care societatea fusese desemnată pentru efectuarea rapoartelor de evaluare. În acest context, a luat legătura cu beneficiarul din dosarul x/2010, inculpatul M. (care anterior fusese anunţat de societate despre numirea ca evaluator - fila x d.u.p. nr. x/2013), stabilind o întrevedere cu acesta în faţa sediului instituţiei. În cadrul întâlnirii, inculpatului M. i s-a pus în vedere să depună, dacă deţine, înscrisuri privind valoarea terenului supus evaluării, respectiv vânzări de terenuri din zona în care se afla imobilul.
Ulterior, în cursul aceleiaşi zile, inculpatul M. i-a înmânat fiului inculpatului F. o copie a contractului de vânzare-cumpărare a terenului în suprafaţă de 3.750 mp amplasat în Bucureşti, str. x, pe care îl înstrăinase la data de 29 ianuarie 2010, pentru a servi la evaluare.
Contractul de vânzare-cumpărare a fost utilizat la efectuarea raportului de evaluare (comparabila A), dobândind astfel un rol important, esenţial, în stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, care s-au ridicat la valoarea de 377.282.300 RON pentru suprafaţă de 13,0535 ha.
Astfel cum s-a arătat anterior, în baza raportului de expertiză efectuat în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte a stabilit că valoarea întregii proprietăţi compusă din 118.605 mp teren şi 11.930 teren ocupat de lacul Plumbuita era de 158.929.225 RON, inferioară celei reţinută prin raportul de evaluare (pct. 7).
Ca atare, în sarcina inculpatului M. instanţa a reţinut faptul că a pus la dispoziţia evaluatorului contractul de vânzare-cumpărare încheiat între acesta şi T. şi S.C. Centrul Medical "U." S.R.L., al cărui preţ a fost de 800 euro/metru pătrat, contract ce a fost folosit ca şi comparabilă şi a condus la stabilirea unei valori mai mari decât valoarea reală a terenului, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma de 218.353.075 RON şi, în acelaşi timp, la obţinerea unor foloase necuvenite.
Verificând în ce măsură fapta anterior descrisă poate fi circumscrisă unui act de ajutor la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpaţii K. şi L., Înalta Curte a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 48 C. pen. (reglementare similară celei prev. de art. 26 C. pen. anterior), complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
A rezultat, aşadar, că, pentru ca acţiunile desfăşurate de o persoană să poată fi circumscrise participaţiei penale sub forma complicităţii, trebuie îndeplinite următoarele condiţii, sub aspect obiectiv:
- să se fi săvârşit în mod nemijlocit de către o altă persoană o faptă prevăzută de legea penală;
- să se fi efectuat acte de sprijinire a autorului în comiterea faptei (constând fie într-o contribuţie materială care a sprijinit sau ajutat la realizarea laturii obiective, fie morală, care a înlesnit ori ajutat la realizarea laturii subiective);
- contribuţia să fi servit efectiv la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală; contribuţia complicelui trebuie să fie reală şi efectivă, adică să se integreze în antecedenţa cauzală a rezultatului ilicit şi să fie folosită de autorul faptei.
Sub aspect subiectiv, este necesar ca cel care înlesneşte sau ajută în orice fel la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală să acţioneze cu intenţie directă sau indirectă. Intenţia se caracterizează, sub aspectul factorului intelectiv, printr-o poziţie psihică bivalentă, pe de o parte, faţă de fapta săvârşită de către autor şi de rezultatul său şi, pe de altă parte, faţă de propria activitate şi de urmările acesteia. Complicele cunoaşte activitatea autorului şi prevede ca cert sau eventual rezultatul ei socialmente periculos şi, totodată, are cunoştinţă că prin activitatea sa contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală de către autor.
Astfel cum a rezultat chiar din conţinutul reglementării, complicitatea poate fi anterioară sau concomitentă, în raport de momentul realizării actului de ajutor. Constituie o complicitate anterioară (cea care interesează în cauză) orice contribuţie dată de complice înainte de a se fi trecut la efectuarea de acte de executare de către autor, dar în vederea executării, iar contribuţia care poate fi nemijlocită sau mijlocită şi implică întotdeauna o legătură subiectivă prealabilă, directă sau indirectă, între autor şi complice.
Aplicând aceste consideraţii teoretice la situaţia de fapt reţinută în prezenta cauză, s-au constatat următoarele:
Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, condiţia de bază a complicităţii, cea privind comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală este îndeplinită, în sarcina inculpaţilor K. şi L. reţinându-se săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.
În privinţa legăturii subiective dintre autor şi complice, Înalta Curte a constatat că aceasta s-a realizat în mod indirect, prin intermediul inculpatului J..
Din probatoriul administrat a rezultat că, încă de la momentul formulării declaraţiei notariale din 19 octombrie 2010, prin care a arătat că este de acord să primească despăgubiri pentru suprafaţa de 13,0535 ha, deci anterior înregistrării dosarului de despăgubire pe rolul A.N.R.P., M. cunoştea faptul că inculpatul J. va interveni pentru rezolvarea rapidă şi favorabilă a acestuia. Pentru acest demers, exista certitudinea că trebuia să plătească o anumită sumă de bani, preţul traficării influenţei; din probatoriul administrat a rezultat că suma a fost stabilită după efectuarea raportului de evaluare, aceasta fiind de 10 milioane de euro, o parte din bani urmând să ajungă la membrii Comisiei Centrale. "M. mi-a comunicat că are un dosar la A.N.R.P. prin care solicită despăgubiri pentru un teren în suprafaţă de 14 ha, situat în zona Parcului Plumbuita. Nu ştiu dacă de la început mi-a comunicat şi care este valoarea terenului. Eu i-am spus că este problema mea cu cine rezolv soluţionarea favorabilă a acestui dosar şi că pentru acest serviciu îi pretind suma de 10 milioane de euro. Nu am avut discuţii amănunţite, i-am spus eu rezolv, mie îmi dai banii şi e treaba mea ce fac. (declaraţia inculpatului J. din 23 octombrie 2015, filele x volumul 6 dosar instanţă).
Deşi nu ştia exact persoanele din cadrul Comisiei Centrale asupra cărora se exercita influenţa, întrucât "această a doua parte era oarecum secretă", J. necomunicându-i numele niciunui membru, dându-i doar asigurări "să stea liniştit, să aibă răbdare că totul va fi în regulă", inculpatul M. recunoaşte faptul că "între titularii de drepturi litigioase se cunoştea faptul că J. are influenţă asupra unor decizionali din A.N.R.P. şi putea rezolva solicitări de despăgubiri" şi că l-a perceput pe J. ca un intermediar, care era sigur pe ceea ce îi spunea. "Am ţinut legătura permanent cu J. şi acesta m-a asigurat de fiecare dată că se va rezolva în mod favorabil cererea de despăgubire" (declaraţie fila x d.u.p. nr. x/2015).
Pentru inculpatul M. exista, astfel, certitudinea rezolvării favorabile şi rapide a dosarului prin legătura pe care o avea inculpatul J. cu persoane din cadrul Comisiei Centrale, siguranţa fiind dată atât de garanţiile primite de la acesta, cât şi de soluţionarea dosarului anterior printr-un mecanism similar (intervenţia inculpatului J., plata unei sume substanţiale de 5-6 milioane de euro pentru acest "serviciu"). De altfel, această siguranţă l-a determinat pe inculpatul M. să înstrăineze, în data de 7 februarie 2011, un procent de 25% din drepturile litigioase, aducându-le la cunoştinţă cumpărătorilor, încă de la prima întâlnire "faptul că evaluarea este acceptată de către A.N.R.P., în sensul că a fost acceptată de către evaluatorul intern din A.N.R.P. şi că urma să intre în comisie în vederea aprobării" (declaraţie martor S., dosar instanţă). Deşi inculpatul a susţinut că a luat această decizie, "întrucât nu aveam certitudinea că voi intra în posesia acţiunilor de la Fondul Proprietate" (declaraţie din 20 mai 2015, dosar instanţă), în realitate, cu totul altele au fost resorturile care l-au determinat pe inculpat să înstrăineze o parte din drepturi, o dovadă în acest sens fiind şi clauzele contractului. Astfel, conform art. 3, preţul plătit de cesionari la semnarea contractului era de aproximativ 10% din valoarea totală, restul de 42.890.287 RON urmau să fie achitaţi în 4 zile lucrătoare de la data la care cesionarii intrau în posesia deciziilor individuale emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; conform art. 6 - în cazul în care în termen de 31 de zile calendaristice de la semnarea contractului deciziile individuale nu se emiteau, dacă nu se stabilea de comun acord un nou termen intervenea un pact comisoriu de gradul IV, părţile fiind repuse în situaţia anterioară, cu obligaţia cedentului de a restitui toate sumele plătite de cesionari cu titlu de preţ (actul adiţional la contractul de cesiune, filele x, d.u.p. nr. x/2013). A rezultat, cu evidenţă, faptul că inculpatul nu a urmărit să-şi asigure certitudinea obţinerii unei sume, întrucât neacordarea despăgubirilor în termenul stabilit atrăgea restituirea banilor încasaţi. Clauzele au fost introduse la solicitarea cesionarilor, astfel cum rezultă din declaraţiile acestora, pentru a-şi elimina orice risc, martorul Q., unul dintre cumpărătorii dreptului litigios, susţinând în cursul urmăririi penale că inculpatul M. i-a "lăsat impresia că poate rezolva acest dosar", şi explicând în faţa instanţei faptul că i s-a părut că acesta este "o persoană extrem de documentată şi sigură pe ea" (declaraţia din 19 septembrie 2016 - fila x volumul 12 dosar instanţă).
Concluzionând, Înalta Curte a reţinut că la momentul înregistrării dosarului inculpatul M. avea certitudinea rezolvării favorabile, cunoştea că stimularea financiară a membrilor comisiei determina aprobarea acestuia, în orice condiţii, cunoştea astfel elementele de ilicit care urmează să stea în spatele acestei soluţii, astfel că legătura subiectivă cu autorii este realizată în mod indirect, aşa cum s-a arătat, prin intermediul inculpatului J..
Apărarea formulată de inculpat viza faptul că dispoziţiile legale permiteau beneficiarului despăgubirilor să participe în mod activ la efectuarea raportului de evaluare şi să depună acte privind valoarea terenului.
Înalta Curte a reţinut că, într-adevăr, în conformitate cu dispoziţiile art. 16.13. alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a titlului VII din Legea nr. 247/2005, persoanele îndreptăţite să primească despăgubiri erau obligate să dea evaluatorului, la solicitarea acestuia, orice lămuriri în legătură cu obiectul lucrări, şi, totodată, să prezinte evaluatorului orice înscrisuri pe care le posedă, de natură a furniza acestuia informaţii privind valoarea imobilului obiect al lucrării.
În cauză, însă, inculpatul, deşi susţine că a fost întrebat dacă "are cunoştinţă despre vânzări de terenuri în zona în care se afla imobilul ce urma să fie evaluat", a depus un contract de vânzare-cumpărare a unui teren dintr-o altă zonă, nu cea supusă evaluării, vândut la un preţ de 800 de euro/mp, acesta fiind în mod evident interesat în stabilirea unei valori cât mai mari a despăgubirilor, mai ales că, încă de la început, cunoştea faptul că suma pe care urma să o obţină trebuia "împărţită" cu cei ce îi asigurau "rezolvarea dosarului".
În aceste circumstanţe, Înalta Curte a constatat că actul depus de inculpatul M., deşi era prevăzut de lege, prin intenţia frauduloasă cu care acesta a acţionat (faptul că ştia că urma să se intervină la membrii comisiei, având asigurări certe că totul se va rezolva) şi modul în care a fost utilizat în cadrul expertizei (conducând la o supraevaluare a imobilului), a devenit apt pentru a mijloci abuzul în serviciu comis de cei doi membri ai Comisiei Centrale la care a intervenit inculpatul J.. Astfel, prin acţiunile sale, având drept scop nu doar rezolvarea dosarului ci, indirect, şi obţinerea unei evaluări cât mai mari (dacă acest lucru era posibil), a acceptat înlesnirea abuzului în serviciu, iar actele sale se inserează în antecedenţa cauzală a acestei infracţiuni, deoarece contractul pe care l-a pus la dispoziţie a contribuit efectiv la stabilirea valorii finale a terenului supus evaluării.
Împrejurarea că, în cazul inculpatului F., care a apreciat că terenul din str. x poate fi folosit ca şi comparabilă, nu s-a reţinut vinovăţia sub forma intenţiei directe sau indirecte, întrucât nu s-a demonstrat că prin acţiunile sale a acţionat cu intenţia de supraevaluare a imobilului, nu prezintă relevanţă pentru calificarea acţiunii inculpatului M. ca şi act de complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu. Complicitatea materială a fost mediată de către inculpatul F., care a acţionat, fără vinovăţia prevăzută de lege pentru caracterizarea faptei sale ca o formă de participaţie penală, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni de abuz în serviciu. Tipicitatea conduitei complicelui depinde de scopul urmărit şi nu de mijloacele folosite, iar aceasta este realizată atunci când mijloacele folosite sunt subsumate unui scop infracţional, fiind indiferent dacă în realizarea acestuia complicele acţionează direct asupra autorului sau în mod indirect. Vinovăţia unui complice se dovedeşte deci prin raportare la actele realizate de el însuşi şi la scopul urmărit şi nu este înlăturată nici prin faptul că actele sale au produs efect inclusiv în mod mediat prin intermediul unei alte persoane (în speţă F.) şi nici prin faptul că persoana prin care s-a dat sprijin autorului a acţionat fără vinovăţie.
Fapta inculpatului M. de a înmâna acest contract, acceptând posibilitatea ca acesta să fie folosit la stabilirea valorii terenului ce făcea obiectul dosarului pentru care, prin intermediul inculpatului J., cumpărase practic soluţia, şi care, în fapt, a fost folosit şi a condus la stabilirea unei valori a terenului superioare valorii reale a acestuia, s-a circumscris unui act de ajutor, de înlesnire a abuzului în serviciu, constând în aprobarea acordării titlului de despăgubire în baza unui raport de evaluare care nu reflecta valoarea reală a terenului.
A fost un act de complicitate anterioară, materială şi mediată, care se inserează în antecedenţa cauzală a abuzului în serviciu (contractul de vânzare cumpărare a folosit la supraevaluare), iar la momentul comiterii de către inculpatul M. a acestui act, chiar în lipsa unei înţelegeri directe cu membrii comisiei, fapta ce urma a fi săvârşită de autorii infracţiunii de abuz în serviciu era suficient de bine caracterizată, aşa încât nu s-a putut susţine că inculpatul ar fi acţionat fără vinovăţie.
Din punct de vedere subiectiv, fapta a fost comisă cu intenţie indirectă, inculpatul acceptând ca cert sau eventual rezultatul ei socialmente periculos (supraevaluarea imobilului) şi, totodată, având cunoştinţă şi acceptând că prin activitatea sa contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală de către autori, despre care cunoştea că urmau să aprobe dosarul în orice condiţii, dată fiind cointeresarea financiară a acestora prin intervenţia lui J..
Înalta Curte a reţinut, aşadar, că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru calificarea faptei inculpatului M. ca participaţie, sub forma complicităţii, la infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit reţinută în sarcina inculpaţilor K. şi L..
Ca şi în cazul autorilor, pentru argumentele anterior expuse (pct. I.8), Înalta Curte a constatat că legea penală mai favorabilă inculpatului este actualul C. pen., care prevede limite de pedeapsă mai reduse, cuprinse între 4 şi 14 ani închisoare, astfel că fapta inculpatului se circumscrie dispoziţiilor art. 48 rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 309 C. pen., agravanta fiind atrasă de cuantumul prejudiciului, care depăşeşte valoarea de 2.000.000 RON, prevăzută în art. 183 C. pen., care defineşte noţiunea de consecinţe deosebit de grave.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului M., Înalta Curte a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
Înalta Curte a avut în vedere împrejurările concrete ale comiterii faptei, respectiv că, încă de la început, inculpatul a urmărit obţinerea de beneficii prin cumpărarea de influenţă, prin coruperea personalului cu putere de decizie, ceea ce potenţează gravitatea acesteia, împrejurarea că prejudiciul cauzat statului român este unul foarte ridicat. Pe de altă parte, a avut în vedere şi contribuţia sa efectivă la săvârşirea infracţiunii (punerea la dispoziţia expertului a unui contract de vânzare-cumpărare), poziţia procesuală sinceră, aportul la aflarea adevărului prin declaraţiile date împotriva inculpatului J., care au determinat şi schimbarea poziţiei procesuale a acestuia, disponibilitatea de a achita integral prejudiciul, împrejurarea că nu este cunoscut cu antecedente penale. Punând în balanţă toate aceste circumstanţe, Înalta Curte a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus decât cea stabilită pentru autorii infracţiunii, de 6 ani închisoare, apreciind că aceasta este suficientă pentru sancţionarea, dar şi pentru corectarea comportamentului acestuia.
A interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dar şi dreptul de a alege prev. de art. 1it. d) a aceluiaşi articol, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei închisorii.
Conform art. 65 C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) C. pen. lit. a), b) şi d) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege.
11. Latura civilă
În cursul urmăririi penale, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice s-a constituit ca parte civilă cu suma de 263.327.559 RON (adresa nr. x/09.12.2014).
În faţa instanţei de fond, înainte de citirea actului de sesizare, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi-a precizat aceste pretenţii, solicitând obligarea inculpaţilor la plata sumei de 263.327.559 RON (echivalentul sumei de 61.714.021,4 euro) actualizată cu rata inflaţiei şi, totodată, acordarea de daune interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare, începând cu data ieşirii din patrimoniul statului a acesteia şi până la data achitării efective.
Astfel cum s-a dezvoltat în cele ce preced (pct. 7.), Înalta Curte a reţinut că valoarea terenului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire x este de 158.929.225 RON, prejudiciul cauzat statului român fiind de 218.353.075 RON, reprezentând diferenţa dintre suma stabilită cu titlu de despăgubiri prin raportul de evaluare întocmit de către S.C. P. S.R.L. şi valoarea terenului, astfel cum aceasta a rezultat din raportul de expertiză efectuat în cursul cercetării judecătoreşti.
Ca atare, Înalta Curte a constatat că acţiunea civilă este doar în parte întemeiată, valoarea de 218.353.075 RON fiind suma în limita căreia vor fi acordate despăgubiri civile.
În ceea ce priveşte reactualizarea acestei sumei, Înalta Curte a reţinut că actualizarea în raport de indicele de inflaţie reprezintă o modalitate de asigurare a unui echilibru valoric în condiţii de instabilitate a monedei naţionale, impunându-se în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, suma astfel rezultată reprezentând valoarea reală a obligaţiei la data efectuării plăţii.
Cererea a fost întemeiată, în cauză, data de la care suma se impune a fi actualizată fiind cea a emiterii titlurilor de conversie, şi nu a emiterii deciziei de despăgubire. În acest sens s-a reţinut că, potrivit art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acţiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operaţiunilor de plată.
Din actele dosarului de urmărire penală, Înalta Curte a constatat că ulterior emiterii deciziei de despăgubire nr. x/15.03.2011, inculpatul M. a obţinut titlul de conversie nr. 1372/24.05.2011, în cuantum de 282.961.725 RON, reprezentând un număr total de 488.623.252 acţiuni, martorul Q. a obţinut titlul de conversie nr. 1379/24.05.2011, în cuantum de 43.010.182 RON, reprezentând un număr total de 74.270.734 acţiuni, martorul R. a obţinut titlul de conversie nr. 1052/20.05.2011, în cuantum de 25.655.196,40 RON, reprezentând un număr total de 44.187.386 acţiuni iar martorul S. a obţinut titlul de conversie nr. 1051/20.05.2011, în cuantum de 25.655.196,40 RON, reprezentând un număr total de 44.187.386 acţiuni .
Şi cererea de acordare a dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei stabilită cu titlu de despăgubiri a fost întemeiată, aceasta având caracterul unei sancţiuni pentru situaţia în care aceasta nu este achitată la scadenţă. Cum despăgubirile sunt datorate de la data rămânerii definitive a hotărârii, de atunci creanţa fiind certă, lichidă şi exigibilă, de la această dată urmează să curgă şi obligaţia de plată a dobânzii legale.
În raport de considerentele anterioare şi având în vedere că în cauză a fost reţinută vinovăţia inculpaţilor K., L. şi M., Înalta Curte a admis în parte acţiunea civilă exercitată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat, în solidar, pe cei trei inculpaţi, la plata sumei de 218.353.075 RON, cu titlu de despăgubiri civile, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, de la data emiterii titlurilor de conversie nr. 105/20.05.2011, nr. 1052/20.05.2011, nr. 1372/24.05.2011, nr. 1379/24.05.2011 şi până la achitarea integrală a sumei, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei stabilite cu titlu de despăgubiri, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a acestei sume.
În vederea asigurării reparării pagubei, a menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţele nr. 393/P/2013 din 26.11.2014 şi 27.11.2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra bunurilor aparţinând fiecăruia dintre inculpaţii K., L. şi M., până la concurenţa sumei stabilite cu titlu de despăgubiri.
Având în vedere temeiul soluţiei de achitare ce a fost dispusă faţă de inculpaţii A., B., C., D., E. şi G. - art. 16 lit. b) teza I şi a II a C. proc. pen.., respectiv art. 16 lit. b) teza a II a C. proc. pen.. pentru inculpatul F., Înalta Curte a respins, ca nefondată, acţiunea civilă exercitată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva acestor inculpaţi, şi, pe cale de consecinţă, a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanţele nr. 393/P/2013 din 26.11.2014, 27.11.2014 şi 28.11.2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, cu privire la bunurile inculpaţilor.
12. Cheltuielile judiciare
În raport de soluţia pronunţată în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii A., B., C., D., E., F. şi G., în baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei au rămas în sarcina statului.
În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.., i-a obligat pe inculpaţii L. şi M. la plata sumei de câte 17.314 RON, cheltuieli judiciare către stat, suma în care este inclusă, parţial, şi suma avansată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 273 alin. (5) C. proc. pen.., cu titul de onorariu pentru efectuarea expertizelor încuviinţate la cererea acestora (încheierea de şedinţă din 4 mai 2015). Restul sumei, având în vedere soluţia de achitare a inculpaţilor G., D., B., F., E. şi A., a rămas în sarcina statului, astfel cum s-a arătat anterior.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.., a obligat inculpata K. la plata sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul parţial cuvenit doamnei avocat O., apărător desemnat din oficiu pentru inculpaţii C. şi B., în sumă de câte 400 RON (majorat conform art. 82 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, având în vedere durata cercetării judecătoreşti), s-a plătit din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei.
Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii G., K., L., A., D., E., F., M. şi C., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în sumă de câte 130 RON, a rămas în sarcina statului şi a fost suportată din fondurile Ministerului Justiţiei.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul F., pentru termenul din data de 04 august 2015, în sumă de 130 RON, a rămas în sarcina statului şi a fost suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Cu privire la Rechizitoriul nr. x al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei
1. Acuzaţia de trafic de influenţă
În sarcina inculpatului J. s-a reţinut, în esenţă, că a pretins şi primit, în perioada de după 17 ianuarie 2011, în tranşe, de la numitul M., suma de 10 milioane euro, în schimbul influenţei exercitate asupra a doi membri ai Comisiei Centrale a A.N.R.P., inculpaţii G. şi L., căruia i-a promis sprijin politic pentru a fi menţinut în funcţia de vicepreşedinte, cu condiţia să-i asigure rezolvarea dosarului său de despăgubire nr. x, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 291 C. pen. teza I, II rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000. Scopul pentru care au fost oferiţi şi primiţi cei 10 milioane de euro l-a reprezentat intermedierea susţinerii interesului numitului M. la Comisia A.N.R.P., traficarea putând fi realizată la nivelul numitului L. prin prisma relaţiei pe care inculpatul o avea cu decidenţi din mediul politic, ce puteau decide în schimb menţinerea în funcţia de vicepreşedinte.
Deşi aceasta a fost situaţia de fapt prezentată sintetic la capitolul "În drept" al actului de sesizare, reţinându-se deci că inculpatul J. a pretins şi primit suma de 10 milioane euro în schimbul influenţei exercitate asupra membrilor Comisiei Centrale, Înalta Curte a constatat că în cuprinsul rechizitoriului, cuantumul sumei pretinse şi primite este prezentat diferit de la o frază la alta.
"Pentru rezolvarea dosarului de despăgubire nr. x inculpatul J. a asigurat traficul de influenţă şi în acest sens: a relaţionat cu M., a pretins şi a primit de la acesta în tranşe o sumă totală de 16 milioane euro; de asemenea, inculpatul J. a relaţionat direct şi indirect cu L., prin intermediul inculpatului I. (inculpatul J. i-a oferit numitului L. menţinerea în funcţia de vicepreşedinte ANRP (deci folos nepatrimonial) şi o parte din cei 16 milioane euro primiţi de la M.) şi indirect cu inculpata G. numai prin intermediul inculpatului I.; inculpatul I. l-a avut ca intermediar pe inculpatul H..(…)
Pretinderea sumei de 16 milioane euro de către inculpatul J. de la numitul M. a avut ca scop, susţinerea aprobării dosarului de despăgubire nr. x la nivelul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, singura care avea în atribuţii şi, care numai prin votul membrilor - deci nu numai prin decizia unuia sau câtorva dintre membrii -putea valida acordarea sumei de 377.282.300 RON beneficiarului (….)
Pretinderea sumei de 16 milioane euro de către inculpatul J. de la numitul M. a avut ca scop, susţinerea aprobării dosarului de despăgubire nr. x la nivelul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, singura care avea în atribuţii şi, care numai prin votul membrilor - deci nu numai prin decizia unuia sau câtorva dintre membrii -putea valida acordarea sumei de 377.282.300 RON beneficiarului.
Aşadar, datorită faptului că, raportul de evaluare, în sine, nu rezolva problema despăgubirii, datorită faptului că acest aspect era foarte bine cunoscut de către M. - un constant şi cunoscut samsar de drepturi litigioase în perioada 2010 - 2012 - acesta, conştient că fără "sprijinul" inculpaţilor J. şi I. nu putea obţine validarea despăgubirilor de către comisie şi nici o sumă atât de mare într-un timp record - în aproximativ 100 zile - noiembrie 2010 înregistrare la A.N.R.P., iar la 15.03.2011 aprobare - 377.282.300 RON - în condiţiile în care erau mii de dosare nesoluţionate de ani de zile - inclusiv dosare nesoluţionate care au fost înregistrate în aceeaşi zi cu dosarul său - sau pentru care nu au mai existat surse financiare pentru despăgubire la buget, fiind cheltuite sumele pentru favoriţi, a acceptat să-i ofere lui J. suma de 10 milioane euro pretinsă.
Prin urmare, motivat de împrejurările descrise şi de valoarea uriaşă a sumei pe care urma să o primească (deci numitului M. îi rămâneau oricum foarte mulţi bani necuveniţi) a acceptat şi a remis inculpatului J. după 17.01.2011 - în mai multe tranşe suma de totală 10.000.000 euro.
Dovada faptului că suma de bani de 16 milioane euro a fost remisă de M. în tranşe în acest interval, rezultă din copiile extraselor de cont bancar depuse de către M. la dosarul cauzei şi din declaraţiile sale care se coroborează cu declaraţiile inculpatului J. care, la rândul său a arătat că recunoaşte primirea sumei de 10 milioane euro, dar a precizat că o sumă mai mică i-a revenit lui, respectiv 1,2 milioane euro".
Sub acest aspect, rezultă că, doar după finalizarea cercetărilor în raport cu aspectele rezultate din declaraţiile inculpaţilor J. şi I. (filele x; 52-53 vol. II d.u.p) pentru care se va dispune disjungerea prin prezentul rechizitoriu, se va stabili cu exactitate suma însuşită de inculpatul J.. În considerarea faptului că, M. declară că i-a remis 16 milioane euro inculpatului J. pentru realizarea intervenţiei, împrejurare, de altfel recunoscută de cel din urmă, dar susţinută diferit doar sub aspectul cuantumului pe care l-a păstrat şi având în vedere că cel dintâi a declarat expres că nu are cunoştinţă dacă întreaga sumă a rămas la traficantul de influenţă sau a oferit şi unora din membrii Comisiei, rezultă că sub aspectul confiscării speciale este certă ca revenindu-i lui J. suma de 1.200.000 euro ce urmează a fi supusă în această cauză, confiscării speciale".
În procedura de cameră preliminară, inculpatul J. nu a formulat cereri şi excepţii, astfel că neregularitatea actului de sesizare nu a putut fi corectată, judecătorul de cameră preliminară arătând că nu poate invoca din oficiu aspectele sancţionate cu nulitatea relativă.
În faţa instanţei de fond, înainte de citirea actului de sesizare, inculpatul J. a arătat că recunoaşte faptele astfel cum acestea au fost descrise în rechizitoriu, solicitând ca judecarea cauzei să se facă în procedura simplificată prev. de art. 375 C. proc. pen.., precizând însă că nu-şi aminteşte "cu exactitate însă suma totală pe care am primit-o de la M. cred că s-a ridicat la 13 milioane de euro. Această sumă se referă la ambele dosare. Pentru dosarul numărul 2 eu am primit suma de 8 milioane de euro din care mi-au rămas 1,2 milioane euro. Este posibil să fi pretins mai mult, nu-mi amintesc. Menţionez că este corectă suma trecută în rechizitoriu".
Cererea sa a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 09 octombrie 2015, instanţa apreciind că se impune efectuarea cercetării judecătoreşti prin raportare la întreaga cauză, urmând să se decidă la finalul cercetării judecătoreşti asupra incidenţei dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
În prezentarea situaţiei de fapt ce a condus la acordarea despăgubirilor în dosarul nr. x, Înalta Curte a analizat pe larg şi faptele inculpatului J. de traficare a influenţei (pct. 6.1), neimpunându-se reluarea acestora. În esenţă, a fost de menţionat faptul că inculpatul a recunoscut că M. i-a comunicat că "are un dosar la A.N.R.P. prin care solicită despăgubiri pentru un teren în suprafaţă de 14 ha, situat în zona Parcului Plumbuita. Nu ştiu dacă de la început mi-a comunicat şi care este valoarea terenului. Eu i-am spus că este problema mea cu cine rezolv soluţionarea favorabilă a acestui dosar… Nu am avut discuţii amănunţite, i-am spus eu rezolv, mie îmi dai banii şi e treaba mea ce fac", declaraţiile sale coroborându-se cu declaraţiile inculpatului M., dar şi cu cele ale inculpatului L. şi ale martorului EEE., din care rezultă faptul că intervenţia promisă a fost şi realizată (împrejurări ce au făcut obiectul analizei detaliate - pct. 6.1).
În ceea ce priveşte cuantumul sumei pretinse şi primite pentru traficarea influenţei, Înalta Curte a reţinut că acesta s-a ridicat la 10 milioane de euro, suma de 6 milioane de euro fiind pretinsă şi primită de J. în legătură cu soluţionarea primului dosar de despăgubire, în care inculpatul M. a avut calitatea de cesionar de drepturi litigioase, faptă ce nu face obiectul cauzei de faţă (situaţia fiind analizată în cadrul pct. 5.).
În acest sens, Înalta Curte a avut în vedere declaraţia inculpatului J., care în cursul cercetării judecătoreşti a arătat că i-a comunicat lui M. faptul că "pentru acest serviciu îi pretind suma de 10 milioane de euro…" arătând totodată că "şi că primul dosar de despăgubire am procedat identic, eu pretinzându-i o sumă de bani, de 6 milioane de euro şi primind doar 5 milioane de euro, afirmând că o să-i rezolv dosarul de despăgubire. Dosarul a fost soluţionat favorabil" (declaraţia din 23 octombrie 2015, filele x volumul 6 dosar instanţă), care s-au coroborat cu cele susţinute de inculpatul M., cu ocazia confruntării sale cu inculpatul J. (sub aspectul sumelor de bani pretinse/primite), acesta arătând că "pentru primul dosar de despăgubire, i-am dat domnului J. aproximativ 6 milioane de euro, în mai multe tranşe, nu mai reţin exact câte, la biroul dânsului de la MMM., în scopul soluţionării favorabile a dosarului de despăgubire. Nu am cunoştinţă că o parte din bani ar fi trebuit să ajungă la membrii comisiei de acordare a despăgubirilor, dar bănuiesc că, dacă toţi banii rămâneau la J., dosarul nu s-ar fi soluţionat favorabil. În ceea ce priveşte al doilea dosar de despăgubire, i-am dat lui J. aproximativ 10 milioane de euro, în mai multe tranşe" (proces-verbal de confruntare între M. şi J., d.u.p. nr. x/2014, filele x 95).
Astfel cum s-a arătat anterior (pct. 6.1.), înţelegerea dintre inculpaţii J. şi M. a avut loc chiar înainte de înregistrarea dosarului pe rolul A.N.R.P. (25 noiembrie 2010), de la acest moment fiind cert faptul că ajutorul nu este unul gratuit, iar preţul intervenţiei inculpatului J. a fost stabilit la suma de 10 milioane de euro imediat după data de 17 ianuarie 2011, când s-a înregistrat la A.N.R.P. raportul de evaluare întocmit de S.C. P. S.R.L.
Inculpatul J. a recunoscut primirea banilor, în numerar şi în mai multe tranşe, declaraţia sa coroborându-se cu cea a inculpatului M., acesta depunând la dosar extrase de cont, prin care a dovedit ridicarea unor importante sume de bani .
Ca atare, Înalta Curte a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca şi cea recunoscută de inculpatul J., respectiv aceea că, în contextul "rezolvării" unui alt dosar similar, acesta a promis că poate interveni pentru soluţionarea favorabilă a dosarului în care inculpatul M. avea calitatea de cesionar de drepturi litigioase (înregistrat la A.N.R.P. sub numărul x) iar pentru acest "serviciu" a pretins de la M. şi, ulterior a primit, în tranşe, suma de 10 milioane euro. De asemenea, Înalta Curte a reţinut că inculpatul a şi intervenit pe lângă doi membri ai Comisiei Centrale, respectiv L. şi K. (pct. 6.1.).
Referitor la susţinerea din rechizitoriu, în sensul că pentru rezolvarea dosarului de despăgubire nr. x, inculpatul J. a asigurat traficul de influenţă şi a relaţionat indirect cu inculpata G. numai prin intermediul inculpatului I.; inculpatul I. l-a avut ca intermediar pe inculpatul H.", Înalta Curte a constatat că procurorul nu a explicat această "relaţionare indirectă" ce a avut loc în anul 2013 (prin achiziţionarea terenului din localitatea Snagov) pentru soluţionarea dosarului de despăgubire din martie 2011. În lipsa vreunui argument, instanţa nu a avut ce să analizeze, întrucât o asemenea "relaţionare" nu se susţine nici măcar din punct de vedere logic, mai ales în condiţiile în care nici nu s-a afirmat existenţa unei înţelegeri prealabile soluţionării dosarului de despăgubire, iar inculpaţii nici nu se cunoşteau la acel moment (martie 2011). Mai mult, astfel cum s-a arătat în cele ce au succedat, bunul care constituie obiectul acestei "relaţionări indirecte" a fost achiziţionat ulterior. Toate aceste împrejurări au fost lipsite de relevanţă în ceea ce priveşte infracţiunea săvârşită de inculpatul J., menţionarea lor în actul de sesizare fiind făcută mai degrabă în încercarea de a lega această faptă de cele descrise ulterior în rechizitoriu (acuzaţiile de luare şi dare de mită).
Înalta Curte a constatat că, în drept, fapta inculpatului J., anterior descrisă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, însă în cauză se impune stabilirea legii penale mai favorabile acestuia, având în vedere că de la momentul săvârşirii infracţiunii şi până la cel al judecării cauzei există o succesiune în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior şi C. pen. în vigoare.
Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de incriminare, s-a constatat că fapta, astfel cum a fost reţinută în sarcina inculpatului, încadrată potrivit legii în vigoare la data săvârşirii ei în infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. (1) teza I şi a II C. pen. anterior, continuă să fie incriminată în noul C. pen. în art. 291 alin. (1) teza I şi a II-a, având, aşadar, corespondent în noile reglementări. Înalta Curte a constatat că legea nouă introduce doar aparent o condiţie suplimentară, cea a promisiunii determinării funcţionarului la conduita solicitată de cumpărătorul de influenţă, însă aceasta se regăsea şi în dispoziţiile art. 257 C. pen. din 1969, întrucât primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri era făcută în scopul de a-l determina pe funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Legea condiţiona existenţa infracţiunii de urmărirea unui anumit scop al acţiunii, acela de a-l determina pe funcţionar sau pe alt salariat să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Ca atare, această condiţie era necesară pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă şi potrivit legii vechi, iar în cauză ea a fost îndeplinită.
Sub aspectul sancţiunii, art. 257 alin. (1) din C. pen. anterior prevedea o pedeapsă cu închisoare de la 2 la 10 ani, în timp ce potrivit legii noi, traficul de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. este sancţionat cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani. Cum instanţa s-a orientat la o pedeapsă egală cu maximul prevăzut de lege, în mod evident, legea nouă, care prevede un maxim mai redus, de 7 ani închisoare, este legea penală mai favorabilă inculpatului, astfel că fapta a fost încadrată în dispoziţiile art. 291 C. pen. teza I, II rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (aceeaşi cu cea stabilită prin rechizitoriu).
Având în vedere că Înalta Curte, deşi a respins cererea de soluţionare a cauzei în procedura simplificată, a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de inculpat, în cauză au devenit aplicabile dispoziţiile art. 396 alin. (10) C. proc. pen.., care prevăd reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
Totodată, prin adresa din 30 septembrie 2015 şi Ordonanţa din 29 septembrie 2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei, Direcţia Naţională Anticorupţie a confirmat faptul că inculpatul J. a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a unor persoane cercetate în dosarul nr. x/2015 al D.N.A., secţia de combatere a Corupţiei, astfel că în cauză au fost incidente şi dispoziţiile art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
În aceste condiţii, aplicând cele două cauze de reducere obligatorie a limitelor de pedeapsă, Înalta Curte a reţinut că, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul J., potrivit legii, acestea sunt cuprinse între 8 luni şi 2 ani şi 4 luni închisoare.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, Înalta Curte a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
În primul rând, Înalta Curte a reţinut gradul de pericol social concret extrem de ridicat al faptei, dar şi împrejurarea că, astfel cum recunoaşte şi inculpatul, aceasta nu a avut caracter izolat; activitatea frauduloasă în care a fost implicat este una de amploare, întrucât ulterior a şi intervenit pentru soluţionarea favorabilă a dosarului, acţionând ca o persoană care putea influenţa decizia politică de menţinere în funcţiile de conducere din cadrul A.N.R.P., iar demersul său a avut un rol determinant în soluţionarea rapidă şi favorabilă a dosarului. Naturaleţea cu care recunoaşte toate aceste fapte şi face referiri la sume de ordinul milioanelor de euro, nepărându-i-se foarte important cuantumul lor (de 8, 10, 13, 16 milioane), ca şi când ar relata chestiuni perfect legale, demonstrează că acesta era modul său de viaţă, iar condamnarea anterioară, dispusă pentru acelaşi gen de infracţiune, întăreşte această concluzie. Înalta Curte a constatat că datele personale ale inculpatului, respectiv vârsta şi starea de sănătate devin nerelevante, în contextul circumstanţelor anterior expuse şi nu justifică aplicarea unei alte pedepse decât cea egală cu maximul prevăzut de lege, de 2 ani şi 4 luni închisoare, pedeapsă ce urmează a fi executată în regim de detenţie.
Faţă de natura şi gravitatea faptei, care îl fac nedemn pe inculpat de a ocupa orice funcţie publică sau care implică exerciţiul autorităţii de stat, dar şi de a-şi exprima opţiunea cu privire la viitorul politic al ţării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei a apreciat că se impune şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen., pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii.
Conform art. 65 C. pen., a interzis, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege.
În ceea ce priveşte măsura de siguranţă a confiscării speciale, astfel cum s-a arătat, prin rechizitoriu s-a propus confiscarea sumei de 1.200.000 euro, cu motivarea că aceasta este suma de care a beneficiat efectiv inculpatul J., diferenţa constituind obiect al infracţiunilor de dare şi luare de mită cu privire la care acesta a formulat denunţuri.
Înalta Curte a reţinut că, potrivit art. 291 alin. (2) C. pen., banii, valorile sau orice ale bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. De asemenea, conform art. 112 lit. e) C. pen., sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.
Înalta Curte a constatat că, potrivit legii, este supusă confiscării speciale întreaga sumă de bani obţinută de traficantul de influenţă, împrejurarea că aceasta a fost folosită, pentru săvârşirea, în continuare, de noi infracţiuni, neavând relevanţă.
Ca atare, în baza art. 291 alin. (2) C. pen. rap. la art. 112 lit. e) C. pen., a dispus confiscarea specială, de la inculpatul J., a sumei de 10.000.000 euro sau echivalentul în RON a acestei sume la cursul de schimb al BNR la data executării măsurii.
În cadrul cercetării judecătoreşti şi cu ocazia dezbaterilor, inculpatul J. a solicitat contopirea pedepselor ce urmează a fi aplicate în cauză cu cea de 2 ani şi 4 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 258/24.03.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 162/03.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători.
Având în vedere că pentru ce-a de-a doua infracţiune pentru care inculpatul J. a fost trimis în judecată în prezenta cauză s-a dispus o soluţie de achitare (astfel cum se va arăt în cele ce succed pct. 2), Înalta Curte a analizat şi această cerere, în contextul soluţiei de condamnare argumentate anterior.
În acest sens, s-a reţinut că sentinţa penală nr. 258/24.03.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în baza art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 291 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. cu aplicarea art. 375 din C. proc. pen. şi art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, inculpatul J. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă la pedeapsa închisorii în cuantum de 2 ani şi 4 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen. pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei închisorii. În baza art. 65 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen., ca pedeapsă accesorie.
Totodată, s-a dispus confiscarea specială de la inculpatul J. a sumei de 9.000.000 euro sau echivalentul în RON la cursul de schimb al BNR din data plăţii.
Aşa cum rezultă din adresa NR. x/09.03.2018, emisă de Penitenciarul Bucureşti Jilava, în vederea executării acestei pedepse, inculpatul J. fost arestat şi încarcerat în Penitenciarul Rahova la data de 03.10.2016 şi liberat condiţionat prin hotărârea nr. 549/C a Tribunalului Ilfov la data de 03.10.2017. Inculpatul a executat efectiv din pedeapsa un număr de 365 zile, din care 1 zi în condiţii corespunzătoare şi 364 zile în condiţii necorespunzătoare, pentru care i s-ar fi considerat executate suplimentar ca măsură compensatorie un număr de 72 zile. Din pedeapsă au fost scăzute 235 zile arest preventiv, respectiv reţinerea de o zi din 27.10.2014 şi perioada de la 28.10.2014 la 18.06.2015 (adresa NR. I/3242/PBRB din 23.03.2018 emisă de Penitenciarul Bucureşti Rahova).
Înalta Curte a constatat că cererea de contopire este întemeiată, întrucât infracţiunea de trafic de influenţă ce face obiectul acuzaţiei din prezenta cauză este concurentă cu cea pentru care acelaşi inculpat a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 258/24.03.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, fiind comisă anterior rămânerii definitive a acestei hotărâri (03.10.2016).
Pe cale de consecinţă, în baza art. 40 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare, stabilită inculpatului J. în cauză, cu pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare, stabilită prin sentinţa penală nr. 258/24.03.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 4 luni, la care s-a adăugat un spor de o treime din pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare, respectiv un spor de 9 luni şi 10 zile închisoare, astfel încât, în final, inculpatul va executa pedeapsa rezultantă de 3 ani, 1 lună şi 10 zile închisoare.
În baza art. 45 alin. (2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) şi d) C. pen., respectiv: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a alege, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei închisorii.
Înalta Curte a reţinut că pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor, dispusă prin sentinţa penală nr. 258/24.03.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, a început să fie executată de condamnatul J. de la data de 01.03.2018, la expirarea terenului de supraveghere a liberării condiţionate. Astfel, acesta a fost liberat condiţionat la data 03.10.2017 (decizia nr. 549/C din 03.10.2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Penală, în dosarul nr. x/2017), din pedeapsă executând după 235 zile în stare de arest preventiv, 365 zile executate efectiv şi 72 zile considerate executate suplimentar, ca măsură compensatorie stabilită conform Legii nr. 169/2017, deci un total de 1 ani 11 luni şi 5 zile, având un rest de 4 luni şi 25 zile, considerat executat la 28 februarie 2018.
Ca atare, în baza art. 45 alin. (4) C. proc. pen.., a dedus din pedeapsa complementară aplicată, durata deja executată în baza sentinţei penale nr. 258/24.03.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) C. pen., de la 01.03.2018 la zi.
În baza art. 45 alin. (6) C. pen., a cumulat măsura de siguranţă dispusă în prezenta cauză, cu măsura de siguranţă a confiscării speciale a sumei de 9.000.000 euro, aplicată prin sentinţa penală nr. 258/24.03.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 162/03.10.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, astfel încât, în final, a confiscat de la inculpatul J. suma de 19.000.000 euro sau echivalentul în RON a acestei sume la cursul de schimb al BNR la data executării măsurii.
În ceea ce priveşte măsurile preventive dispuse în prezenta cauză, Înalta Curte a reţinut că prin ordonanţa cu nr. 659/P/2014, din 29.01.2015, s-a dispus reţinerea inculpatului J. pe o durată de 24 ore, iar ulterior, prin încheierea nr. 72 din 30-31 ianuarie 2015, pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2015 (definitivă prin încheierea nr. 22/C din data de 5 februarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2015), s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului J. pe o perioadă de 30 de zile.
Pin încheierea din data de 14 aprilie 2015, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015, a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpatului J. cu măsura preventivă a arestului la domiciliu.
Prin încheierea din data de 18 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2015, definitivă prin neexercitarea căii de atac a contestaţiei la data de 21.06.2015, s-a dispus înlocuirea măsurii arestului la domiciliu a inculpatului J. cu măsura preventivă a controlului judiciar.
Ca atare, conform dispoziţiilor art. 72 alin. (1) C. pen., s-a efectuat computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, după cum urmează: durata reţinerii din data de 29.01.2015, arestul preventiv şi arestul la domiciliu de la 30.01.2015 la 21.06.2015, precum şi perioada executată în baza sentinţei penale nr. 258/24.03.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, după cum urmează: reţinerea din data de 27.10.2014, arestul preventiv şi arestul la domiciliu de la 28.10.2014 la 18.06.2015, durata executată de la 03.10.2016 la 03.10.2017 şi 72 de zile considerate executate suplimentar, ca măsură compensatorie stabilită conform Legii nr. 169/2017.
2. Acuzaţiile de luare de mită şi dare de mită
2.1. Prin rechizitoriu, astfel cum a fost precizat, ca urmare a constatării neregularităţii actului de sesizare, s-a reţinut că inculpata G., la data de 14.06.2013, a primit, în mod indirect, prin intermediul inculpatului H. şi în cote părţi egale cu acesta, terenul în suprafaţă de 4425 metri pătraţi, situat în Snagov, în strânsă legătură cu validarea pe care a dispus-o la data de 15 martie 2011, în calitate de secretar de stat şi de reprezentantă a Ministerului Justiţiei în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi care a corespuns interesului inculpaţilor J. şi I., în legătură cu dosarul de despăgubire nr. x, având ca obiect suma de 377.000.000 RON, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 teza a II-a C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.
Acuzaţia adusă inculpatului H. vizează intermedierea relaţiei cu inculpata G., pentru a primi, la data de 14.06.2013, cotă egală cu aceasta din terenul în suprafaţă de 4425 mp din Snagov, jud. Ilfov, ca folos în legătură cu soluţionarea dosarului de despăgubire nr. x, asigurat de inculpatul J.. S-a arătat că, în scopul ascunderii provenienţei acestei cote din teren şi mascării mitei, inculpatul H., împreună cu inculpatul I., au generat şi intermediat tranzacţii nereale imobiliare succesive, folosindu-se de relaţii cu prieteni şi membri de familie, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În sarcina inculpatului J. s-a reţinut că a dat terenul, în suprafaţă de 4425 mp, din Snagov, jud. Ilfov, inculpatei G., în cotă egală cu inculpatul H., ca folos în legătură cu soluţionarea dosarului de despăgubire nr. x, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită prev. de art. 290 teza I, a II-a C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul I., s-a reţinut că l-a sprijinit pe inculpatul J. în remiterea mitei către inculpata G., asigurând relaţionarea cu aceasta prin intermediul inculpatului H., având un rol determinant pentru mascarea mitei, datorită tranzacţiilor succesive pe care le-au efectuat, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 290 C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000.
În faţa instanţei, inculpaţii I., J. şi H. au recunoscut săvârşirea faptelor pentru care au fost trimişi în judecată şi au solicitat ca judecarea cauzei să se facă în procedura simplificată a recunoaşterii vinovăţiei. Înalta Curte a procedat la ascultarea acestora, însă în declaraţiile date au prezentat o situaţie de fapt diferită de cea reţinută de către procuror. Inculpaţii J. şi I. au susţinut că terenul a fost vândut la un preţ diminuat faţă de preţul solicitat iniţial şi că suma stabilită, de 100.000 euro, a fost încasată integral, în mai multe tranşe. Aceleaşi împrejurări au rezultat şi din declaraţia inculpatului H., acesta susţinând şi faptul că nu a cunoscut despre dosarul de despăgubire al lui M. şi nu poate face nicio legătură între cumpărarea terenului şi soluţionarea acestui dosar.
Prin încheierea de şedinţă din data de 09 octombrie 2015, au fost respinse cererile formulate de inculpaţii I., J. şi H., apreciindu-se că se impune efectuarea cercetării judecătoreşti prin raportare la întreaga cauză, urmând să se decidă, la finalul cercetării judecătoreşti, asupra incidenţei dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen.
Încă de la început, referitor la acuzaţiile formulate, s-a constatat că încadrarea juridică s-a făcut potrivit legii noi (art. 289 C. pen. şi art. 290 C. pen.), deşi fapta ce face obiectul sesizării s-a consumat la data de 14.06.2013, deci anterior intrării în vigoare a noului C. pen.
Faţă de modul în care sunt descrise prin actul de sesizare învinuirile aduse inculpaţilor - "primirea terenului… în legătură cu validarea pe care a dispus-o la data de 15 martie 2011"; "a dat terenul, în suprafaţă de 4425 mp din Snagov jud. Ilfov, inculpatei G. în cotă egală cu inculpatul H., ca folos în legătură cu soluţionarea dosarului de despăgubire nr. x", Înalta Curte a constatat că acestea corespund infracţiunii de primire de foloase necuvenite prev. de art. 256 C. pen. anterior, în condiţiile în care nu se reţine existenţa vreunei înţelegeri prealabile anterior soluţionării dosarului de despăgubire nr. x, între inculpaţii J. şi G.. Ca atare, s-a constatat că încadrarea juridică potrivit C. pen. anterior, în vigoare la data comiterii faptelor, se impunea chiar de la punerea sub acuzare, sau cel puţin de la întocmirea rechizitoriului şi, aceasta, luând în considerare nu numai diferenţele de tratament sancţionator între legea veche şi legea nouă, dar mai ales faptul că acuzaţia avea în vedere o infracţiune mai uşoară, care era reglementată distinct de C. pen. anterior (art. 256), spre deosebire de noul C. pen., care include în conţinutul constitutiv al infracţiunii mai grave de luare de mită şi actele care, potrivit legii vechi, erau incriminate în infracţiunea de primire de foloase necuvenite (art. 289). Drept urmare, având în vedere diferenţele de conţinut între legea veche şi legea nouă, s-a impus schimbarea încadrării juridice, prin reţinerea prevederilor legale în vigoare la data comiterii faptei, şi anume a disp. art. 256 alin. (1) C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, respectiv complicitate la această infracţiune.
Fapta corelativă a inculpaţilor J. şi I. (încadrată, potrivit legii noi, în infracţiunea de dare de mită prev. de art. 290 C. pen., respectiv participaţie sub forma complicităţii la această infracţiunea), la data săvârşirii ei nu putea fi circumscrisă unei forme de ilicit penal, în condiţiile în care darea de foloase necuvenite nu era incriminată.
Astfel, potrivit art. 255 C. pen. anterior, darea de mită consta în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 254 C. pen., adică pentru a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu. Doar după modificarea conţinutului constitutiv al infracţiunii de luare de mită prin noul C. pen., prin introducerea condiţiei ca pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii de bani ori alte foloase să fie "în legătură" cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale subiectului activ, fapta de dare de bani sau alte foloase după ce funcţionarul a realizat actul de serviciu pentru care este răsplătit a îmbrăcat forma ilicitului penal.
Varianta susţinută de Ministerul Public cu ocazia dezbaterilor, în sensul că, urmare a probatoriului administrat în cursul cercetării judecătoreşti, ar rezulta existenţa unei înţelegeri prealabile între inculpaţii G. şi J., realizată prin intermediul inculpatului D., constând într-o promisiune în anul 2011, urmată de remiterea bunului în anul 2013, este lipsită de orice fundament probator (anterior analizată pct. 6.5.), fiind susţinută mai degrabă pentru a permite încadrarea juridică a faptelor inculpatului J. în infracţiunea de dare de mită.
În al doilea rând, Înalta Curte a constatat că această situaţie de fapt prezentată succint la capitolul privind încadrarea juridică nu are corespondent în conţinutul probelor administrate de procuror în cursul urmăririi penale, nefiind în niciun caz vorba despre o transmitere cu titlu gratuit a terenului, ci despre o reducere a preţului de vânzare, preţ care a fost achitat. Pe de altă parte, legătura dintre cele două fapte (aprobarea dosarului de despăgubire şi achiziţionarea terenului), petrecute la o distanţă de peste doi ani, este doar afirmată de către parchet prin utilizarea sintagmei "în legătură cu", nu şi demonstrată în vreun fel.
2.2. Reducerea preţului de vânzare a terenului
Astfel, Înalta Curte a constatat că nu se poate reţine varianta că inculpata ar fi primit terenul, neexistând nicio probă sau un minim indiciu care să-i permită procurorului să reţină această situaţie de fapt.
Ceea ce a rezultat din materialul probator administrat a fost că, la începutul anului 2013, inculpatul I., având nevoie de bani pentru finalizarea unor lucrări de amenajare a unei spaţiu comercial, a încercat să vândă, printre alte proprietăţi, şi o suprafaţă de teren de 4425 mp, situat în intravilanul localităţii Snagov, sat Ciofliceni, teren care fusese achiziţionat în cursul anului 2012 de mama sa, martora X.. Inculpatul I. a discutat cu mai multe persoane, printre care inculpatul H. (cei doi aflându-se în relaţii de amiciţie) şi martorul EEE., martorul arătând că "inculpatul I. mi-a făcut o propunere de vânzare-cumpărare a unui teren în Snagov, propunere de care eram interesat întrucât locuiesc de 10 ani în Snagov. Mi-a arătat schiţa acestui teren şi am constatat că este foarte lung şi foarte îngust, astfel că nu am fost interesat". Preţul de vânzare pe care inculpatul I. tindea să îl obţină se situa în jurul sumei cu care terenul fusese achiziţionat, de aproximativ 180.000-200.000 euro.
Inculpatul H. i-a relatat inculpatei G., persoană cu care se afla în relaţii foarte apropiate, şi martorului Z., persoană cu care se aflau în relaţii de prietenie (ambii inculpaţi au fost naşii de botez ai copilului fratelui martorului), despre posibilitatea achiziţionării acestui teren, prezentat ca fiind printre puţinele rămase libere pe malul lacului Snagov.
În contextul discuţiilor despre vânzarea-cumpărarea acestui teren, a avut loc o reducere a preţului la suma de 100.000 euro, vânzătorul, în fapt I., acceptând ca banii să fie achitaţi şi în rate.
Circumstanţele în care a avut loc discuţia în urma căreia preţul a fost diminuat şi motivele care au stat la baza acestei decizii au fost prezentate diferit de inculpatul J. de la o declaraţie la alta.
Înalta Curte a reţinut că, în cursul urmăririi penale, inculpatul nu a fost ascultat de către procuror cu privire la aceste împrejurări, deşi în "memoriul în apărare" depus de acesta la data de 20 februarie 2015, susţinea că "am vândut acest teren la jumătate de preţ faţă de preţul de piaţă d-lui Mihăilescu, datorită faptului că D. nu mi-a confirmat că parte din cei 800.000 euro pe care îi dădusem au ajuns şi la G." ".
În cursul judecăţii, în declaraţia din 15.09.2015, acesta a susţinut că "H. a venit la mine la birou, însoţit de I. şi mi-a spus că ar dori să cumpere acest teren, dar nu are toţi banii. H. mi-a sugerat că şi inculpata G. urmează să cumpere împreună cu el acest teren"; în declaraţia din 23.10.2015, răspunzând la întrebarea Ministerului Public în legătură cu modul în care a aflat în concret de faptul că unul dintre viitorii cumpărători este G., inculpatul a susţinut că: "Eu am venit întâmplător la discuţia dintre H. şi fiul meu, unde am stat câteva minute. Din câte reţin, cu certitudine inculpatul H. a afirmat faptul că doreşte să cumpere terenul în coproprietate cu doamna G. şi că doresc să-şi facă nişte case acolo."
Această ultimă variantă, a întâlnirii ocazionale cu inculpatul J. este susţinută şi de către inculpatul I., care arată că "la una dintre întâlnirile mele, apărând şi tatăl meu, H. a deschis subiectul terenului, în sensul că ar vrea să cumpere terenul, dar nu dispune de toţi banii, ci ar avea în jur de 100.000 euro, comunicându-i tatălui meu că printre cumpărători era şi G.. Eram la masă şi am discutat mai multe subiecte, printre care a fost şi acesta. Tatăl meu auzind acest lucru, i-a comunicat acestuia că-i voi vinde terenul cu suma de 100.000 euro. Ulterior plecării lui H., l-am întrebat pe tatăl meu de ce ar face acest gest, acesta spunându-mi textual că are o obligaţie faţă de G. de când era la A.N.R.P. Pe moment nu mi-a dat mai multe detalii, însă ulterior am aflat că această obligaţie ar fi fost în legătură cu despăgubirea lui M..."(declaraţie din 09.10.2015, dosar instanţă).
În continuare, inculpatul J. a aratat că "aflând cine este cumpărătorul i-am spus fiului meu să accepte orice variantă doresc cumpărătorii, respectiv H. şi G., cunoscând faptul că aceasta a fost şi în comisia care a acordat despăgubirea pentru dosarul lui M., dar şi având în vedere funcţia pe care o deţinea în acel moment, de procuror şef DIICOT"(declaraţie din 15.09.2015, dosar instanţă); şi în declaraţia din 23.10.2015 inculpatul J. susţine că menţionarea de către H. a numelui G. a determinat reducerea preţului "întrucât doamna G. era procuror şef DIICOT" şi "eu am considerat că e şi o obligaţie a mea pentru că a votat dosarul de despăgubire al lui M." .
De asemenea, inculpatul J. a susţinut, concordant cu inculpatul I., că discuţia referitoare la motivele pentru care i-a sugerat reducerea preţului a avut loc ulterior, nu în prezenţa inculpatului H.. "Eu i-am spus în acel moment inculpatului H. că terenul va fi vândut cu 100.000 euro. Imediat după ce a plecat H. i-am explicat fiului meu că am o obligaţie faţă de G., fără a-i da explicaţii suplimentare la acel moment, şi i-am spus să-i lase să plătească şi în rate şi cum vor ei. La câteva luni, nu-mi amintesc cu exactitate, în contextul în care nu se achitase tot preţul, iar fiul meu îmi comunica, că nu a încasat toţi banii, i-am spus ce obligaţii am faţă de G., respectiv că a fost în comisia A.N.R.P. şi că a votat pentru în dosarul lui M." (declaraţie inculpat J. din 09.10.2015, dosar instanţă)."Discuţia referitoare la obligaţia pe care o am faţă de inculpata G. a avut loc doar între mine şi fiul meu, I." (declaraţie inculpat J. din 23.10.2015, dosar instanţă).
Totodată, inculpatul a susţinut că nu a discutat niciodată nici cu inculpatul H., dar nici cu inculpata G. despre dosarul de despăgubire pe care l-a avut M.."Nu am discutat cu G. niciodată despre teren sau despre dosarul de despăgubire. Nu am discutat nici cu inculpatul H. despre dosarul lui M. şi nu cred că îl cunoşteam pe H. în 2010 şi oricum nu aş fi discutat o asemenea problemă cu acesta (…). Nu am avut nicio discuţie cu inculpata G., direct sau indirect prin intermediul altei persoane, cu privire la dosarul de despăgubire."(declaraţie inculpat J. din15.09.2015) "Nu am avut nicio discuţie cu inculpata G., după momentul la care am cunoscut-o, referitoare la dosarul de despăgubire al lui M."(declaraţie inculpat J. din 23.10.2015, dosar instanţă).
În ceea ce-l priveşte pe inculpatul H., deşi acesta a contestat că ar fi avut vreo discuţie cu inculpatul J. pe tema cumpărării terenului, inculpatul a recunoscut faptul că, după aflarea numelui potenţialilor cumpărători, la interval de câteva zile, inculpatul I. i-a comunicat un preţ de vânzare redus la suma de 100.000 de euro, faţă de cel iniţial de 180.000 - 200.000 euro. De asemenea, inculpatul a arătat că a avut convingerea "că scăderea s-a produs datorită faptului că cumpărător era şi inculpata G.. Nu pot indica raţionamentul care l-a determinat pe I. să reducă preţul". Referitor la relaţia care exista între I. şi G. la acel moment, inculpatul arată că "era una amicală, similară celei pe care o aveam eu cu I.".
Înalta Curte a constatat că, în cauză, s-a demonstrat că a avut loc o reducere a preţului de vânzare a terenului, determinată de faptul că inculpata G. era unul dintre cumpărători, însă motivul susţinut de inculpatul J., respectiv că, fără să fi avut cu G. o înţelegere prealabilă emiterii deciziei de stabilire a despăgubirilor, s-ar fi gândit, la peste doi ani de la încasarea de către M. a despăgubirilor, să-şi achite o obligaţie pe care credea că ar fi avut-o faţă de inculpată şi să îşi îndemne fiul să facă o reducere de preţ a terenului, este puţin plauzibil (varianta funcţiei deţinută de inculpată la acel moment, de procuror şef D.I.I.C.O.T., fiind mult mai credibilă).
Însă, şi dacă ar fi reală această afirmaţie şi, într-adevăr, reducerea preţului ar fi fost determinată de soluţionarea dosarului nr. x, ceea ce a fost relevant sub aspectul situaţiei de fapt era împrejurarea că, deşi a existat o decizie de reducere a preţului, astfel cum rezultă din declaraţiile sale (constante sub acest aspect) inculpatul nu a comunicat niciodată, nici inculpatului H. şi nici inculpatei G. (despre care afirmă că a cunoscut-o la un interval de câteva luni după această discuţie) motivele acestei decizii.
Ca atare, instanţa a analizat acuzaţiile din această perspectivă, a reducerii preţului, constatarea anterioară neafectând posibilitatea reţinerii existenţei unei eventuale fapte penale, întrucât folosul necuvenit putea consta şi în diferenţa de preţ de care a beneficiat inculpata, în condiţiile dovedirii legăturii cu soluţionarea dosarului de despăgubire.
2.3. Înalta Curte a reţinut faptul că inculpata G. a fost cumpărătorul unei cote părţi de 25% din suprafaţa de teren.
Cu privire la acuzaţia formulată, inculpata G. a susţinut că în anul 2013, H. i-a comunicat despre posibilitatea achiziţionării unui teren cu Z., fără să se discute despre proprietar, locaţie sau preţ; inculpata a afirmat că i-a spus acestuia că nu este interesată de achiziţionarea proprietăţii întrucât deţinea 1600 mp de teren achiziţionat în anul 2005, la Bragadiru, unde nu a construit nimic, dispunea doar de aproximativ 16.000 de euro, rezervaţi unei proceduri medicale şi că relaţia cu soţul ei este deteriorată, iar un astfel de demers nu ar face decât să complice lucrurile; la o perioadă de la această discuţie, la rugămintea inculpatului H., i-a împrumut banii respectivi, acesta comunicându-i că a decis să se asocieze cu Z. pentru cumpărarea terenului. Ulterior, când i-a solicitat restituirea, Mihăilescu i-a explicat că "s-a certat cu Marius şi că trebuie să-i dea şi partea lui şi că el va rămâne cu terenul respectiv. Mi-a spus că o să-mi dea banii. La un moment dat mi-a spus că dacă nu are să-mi dea banii, o să-mi dea o cotă din teren. I-am spus că nu am ce să fac cu cota respectivă, nu m-a interesat terenul sub nicio formă" (declaraţia din 14 martie 2016, dosar instanţă).
Martorul CC., soţul inculpatei, a susţinut aceeaşi variantă a situaţiei de fapt, respectiv oferirea sumei de 16.500 euro, cu titlu de împrumut, bani pe care i-a dat inculpatului H., întâlnindu-se în zona Piaţa Romană, întrucât acesta urma să meargă la un notariat (declaraţia din 17 ianuarie 2017, dosar instanţă).
Declaraţiile inculpatei şi ale soţului acesteia sunt însă infirmate de declaraţiile inculpatului H., ale martorului Z. şi ale martorului cu identitate protejată EE., din toate acestea rezultând că şi inculpata G. era unul dintre proprietarii terenului, respectiv al unei cote de 25% din acesta. Astfel, inculpatul H. a arătat că "persoanele al căror acord l-am obţinut pentru a încheia tranzacţia cu I. au fost: Z. şi G.. Cotele părţi aferente fiecăruia dintre participanţii la tranzacţie ar fi urmat a fi stabilite în funcţie de participarea financiară a fiecăruia. Iniţial aceste cote au fost de 50% în favoarea lui Z. şi de câte 25% pentru mine şi pentru G..", că ulterior, G. i-a comunicat punctual că nu a reuşit să strângă suma de bani avansată, care i-ar fi revenit ca şi contribuţie, "cerându-mi să mă implic eu şi, ulterior, urma să reglăm lucrurile între noi, adică să preia în mod concret de la mine partea care i s-ar fi cuvenit (25%) şi să completeze aportul financiar la care se obligase şi pe care am fost nevoit să-l suport eu. Inculpata G. ar fi trebuit să avanseze 25000 euro, dar nu mi-a remis decât o valoare pe care o estimez între 16500-20000 euro. Această sumă am primit-o prin intermediul soţului G., CC., în apropierea biroului notarial unde s-au perfectat actele tranzacţiei."(declaraţia din 18.09.2015, dosar instanţă).
În acelaşi sens au fost şi declaraţiile martorului Z., care, descriind înţelegerea pe care a avut-o cu inculpaţii, a învederat că:
"în urma discuţiilor pe care le-am avut cu H. şi G. am hotărât următoarele: eu cumpăram jumătate, iar ei cumpărau jumătate. Eu am vorbit şi cu prietenul meu Y. să achiziţioneze şi el o parte din parcela care îmi revenea mie, parcele pe care ulterior le-am fi împărţit.
Este posibil să fi avut loc cel puţin două discuţii cu inculpaţii H. şi G. pe tema achiziţionării acestui teren. Toate detaliile referitoare la vânzător şi preţ le-am discutat cu H., însă în prezenţa inculpatei G.. Eram toţi trei prezenţi şi am discutat despre achiziţionarea împreună a acestui teren. Eu, personal, doream să fac o casă de vacanţă şi i-am spus lui H. că am pe cineva care poate să facă un plan a ceea ce urma să se construiască, respectiv casă de vacanţă. La acel moment, ambii inculpaţi au afirmat că o să construiască ceva pe acel teren, respectiv tot case de vacanţă. Spun acest lucru întrucât eu am spus că am pe cineva care să-mi facă planurile respective, eu am avut intenţia de a face o casă de vacanţă, iar inculpaţii mi-au spus să mă ocup eu, adică să vin cu planurile" .
Probatoriul care a susţinut această variantă a situaţiei de fapt a fost completat şi de declaraţiile martorului cu identitate protejată EE., care, referitor la modalitatea în care a fost achiziţionat terenul, a arătat următoarele: "H. şi G. au avut jumătate din suprafaţa terenului respectiv şi cealaltă jumătate a fost a lui Z., prin Y.. Acestea au fost persoanele care au discutat, dar terenul a fost trecut în contract pe numele sorei lui H. şi jumătatea cealaltă de teren pe numele lui Y.. G. şi H. nu au vrut să apară în acte ca fiind deţinătorii terenului respectiv. Nu ştiu de ce nu au vrut să apară în acte ca fiind deţinătorii terenului respectiv. Mai ştiu că terenul a fost achiziţionat de la I.. Am auzit că ar fi fost vorba de 100.000 euro, bani care au fost daţi jumătate şi jumătate, în funcţie de felul în care au fost cumpărate suprafeţele. Ştiu că banii s-au plătit jumătate de către Mihăilescu şi G., cel puţin aşa am auzit, iar cealaltă jumătate de către Y. şi Z..
La un moment dat, Z. a vrut să iasă din această achiziţionare de teren şi a propus lui Mihăilescu să-i cumpere terenul sau să-l vândă la altă persoană. Am auzit că Mihăilescu i-ar fi spus lui Z., că îl va cumpăra el împreună cu G. şi o să-i dea banii lui Z., lucru despre care am auzit că s-a şi întâmplat ulterior. Referitor la modalitatea de încheiere a actelor am înţeles că toată suprafaţa este pe numele sorei lui Mihăilescu, dar că aparţine lui Mihăilescu şi G." . Declaraţia martorului din cursul urmăririi penale este în acelaşi sens.
Ca atare, în raport de materialul probator anterior expus, Înalta Curte a reţinut că, deşi în contractul de vânzare-cumpărare, autentificat de notarul Public GGG., la data de 14.06.2013, prin care X. înstrăinează terenul în suprafaţă de 4425 metri pătraţi, situat în intravilanul localităţii Snagov, sat Ciofliceni, tarla x, parcela x la un preţ de 100.000 euro, inculpata G. nu figurează printre cumpărători, în realitate, o cotă de 25% din suprafaţa acestui teren îi revenea acesteia, potrivit înţelegerii avute cu inculpatul H. şi cu martorul Z..
2.4. Contrar rechizitoriului, dar în concordanţă cu probatoriul administrat încă din cursul urmăririi penale, Înalta Curte a reţinut că preţul, astfel redus, a fost achitat integral de către cumpărători.
Sub acest aspect, inculpatul I., în mod constant, a confirmat primirea banilor, arătând că H. i-a plătit o parte din bani la notariat, o a doua tranşă tot în numerar, iar o altă parte a fost virată în contul mamei sale. Inculpatul a mai arătat că, având în vedere că, cumpărătorii nu au avut la dispoziţie întreaga sumă de bani la data încheierii contractului, s-a notat în Cartea funciară privilegiul vânzătorului până la încasarea ultimei sume. "Banii s-au dat în 3-4 tranşe cash, aşa îmi amintesc, una sigur prin bancă de aproximativ de 5000 sau 10.000 de euro, banii fiind viraţi în contul mamei mele indicat în contractul de vânzare-cumpărare. Banii viraţi prin bancă au constituit chiar ultima tranşă. Ulterior am şi luat-o pe mama mea să dea declaraţie notarială că a primit banii pentru a ridica privilegiul vânzătorului. Am asupra mea această declaraţie. Nu-mi aduc aminte când exact a fost dată această declaraţie prin raportare la încasarea preţului total, dar cred că s-a întâmplat cam după o lună, două de la data acestui moment. O să prezint şi un extras de cont privind încasarea ultimei tranşe. Înţelegerea cu inculpatul Mihăilescu era ca suma să o plătească în tranşe, să-i dea când şi cum îi are, fără a stabili nişte rate fixe"(declaraţia din 19 mai 2017, dosar instanţă).
Înalta Curte a constatat că în contractul de vânzare-cumpărare există, într-adevăr, menţiunea instituirii ipotecii legale a vânzătorului potrivit art. 2386 pct. 1 C. civ., până la data încasării integrale a preţului .
Declaraţiile inculpatului I. au fost coroborate cu cele ale inculpatului J., dar şi cu declaraţiile inculpatului H. şi ale martorilor Z. (care a arătat că a achitat cash suma de 40.000 euro şi că a stabilit cu Y. ca acesta să plătească 10.000 de euro, necunoscând exact cum plătit acesta, însă"este posibil să fi existat două tranşe"), Y. (care susţine că a plătit 10.000 de euro, o parte prin transfer bancar) şi ale martorului cu identitate protejată EE., la care s-a făcut anterior referire ("banii s-au plătit jumătate de către Mihăilescu şi G.,…, iar cealaltă jumătate de către Y. şi Z.).
Martorul Y. a susţinut că a depus în faza de urmărire penală, cu ocazia audierii, extrasul de cont prin care dovedea plata unei părţi din suma care i-a revenit către X.. Înalta Curte nu a identificat la dosarul de urmărire penală acest înscris, însă, în cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul I. a depus un extras de cont, din care rezultă că în contul menţionat la fila x din contractul de vânzare-cumpărare aparţinând vânzătoarei X. a fost virată suma de 5.000 euro de către Y. la data de 05.02.2014 . De asemenea, s-a constatat că declaraţia inculpatului I. privind ridicarea, la interval de o lună-două după încasarea ultimei tranşe din preţ a privilegiului vânzătorului, este confirmată de declaraţia nr. 620/16.04.2014, autentificată de notarul public NNNN., în care X. atestă primirea integrală a preţului.
Înalta Curte a constatat că nu există vreo altă probă administrată în cauză în sens contrar celor afirmate de către inculpaţi, martori şi cele rezultate din înscrisuri, Ministerul Public limitându-se la a susţine că preţul nu a fost achitat, fără să se întemeieze vreo probă care să îi permită această concluzie.
2.5. Lipsa probelor care să demonstreze legătura dintre achiziţionarea terenului la un preţ diminuat şi modalitatea în care inculpata G. şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu în cadrul Comisiei Centrale
Astfel cum a rezultat din cele anterior reţinute, în cauză s-a demonstrat faptul că, la data de 14.06.2013, inculpata G. a cumpărat, la un preţ redus cu aproximativ 50% faţă de preţul iniţial de vânzare, un procent de 25% din suprafaţa de teren de 4.425 mp, înstrăinată de martora X., mama inculpatului I. şi fostă soţie a inculpatului J..
De asemenea, s-a mai demonstrat faptul că inculpata a făcut parte din Comisia Centrală din cadrul A.N.R.P. şi, la data de 15.03.2011, a votat favorabil acordării despăgubirilor în dosarul nr. x, avându-l ca beneficiar pe inculpatul M..
Cerinţa esenţială ataşată laturii obiective a infracţiunii de primire de foloase necuvenite, prev. de art. 256 C. pen. anterior (art. 297 C. pen. actual în varianta acuzării) şi pe care parchetul era obligat să o demonstreze pentru a dispune trimiterea în judecată, era aceea ca folosul obţinut de către inculpată, şi care în cauză constă în diferenţa de preţ, să aibă caracter de recompensă, de retribuţie, de răsplată pentru actul îndeplinit la data de 15.03.2011, în calitatea sa de membru al Comisiei Centrale. Sub acest aspect, Înalta Curte a constatat că nu au fost administrate probe, procurorul limitându-se a lega cele două fapte prin sintagma prevăzută de lege "în legătură cu".
Înalta Curte a reţinut că singura persoana care susţine împrejurarea că reducerea preţului ar fi fost o contraprestaţie faţă de modul în care inculpata şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu cu ocazia soluţionării dosarului nr. x este inculpatul J., care, în acelaşi timp, arată că reducerea preţului a fost determinată şi de aceea că "doamna G. era procuror şef DIICOT". Aşa cum s-a arătat anterior, varianta susţinută de inculpat a fost puţin plauzibilă, ideea că s-ar fi simţit obligat faţă de inculpată venind în contradicţie şi cu o altă susţinere a sa, respectiv că D. nu i-a spus niciodată că ar fi discutat cu inculpata G..
Însă, pornind chiar şi de la premisa că declaraţiile inculpatului J. reprezintă adevărul şi că, într-adevăr, aceasta ar fi fost motivaţia sa internă, ceea ce era relevant din perspectiva acuzaţiilor a fost faptul că discuţia referitoare la motivele reducerii preţului a avut loc după plecarea inculpatului H., împrejurare susţinută de ambii inculpaţi."Discuţia referitoare la obligaţia pe care o am faţă de inculpata G. a avut loc doar între mine şi fiul meu, I.." (declaraţia inculpatului J. din 23.10.2015, filele x volumul 6 dosar instanţă.). "Ulterior plecării lui H., l-am întrebat pe tatăl meu de ce ar face acest gest, acesta spunându-mi textual că are o obligaţie faţă de G. de când era la A.N.R.P. Pe moment nu mi-a dat mai multe detalii. (declaraţie inculpat I. din 09 octombrie 2015, filele x volumul 6 dosar instanţă). De asemenea, inculpatul J. a învederat în mod constant că nu a comunicat niciodată, nici inculpatei G. şi nici inculpatului H., motivele care l-au determinat să-i solicite lui I. să accepte un preţ redus. Chiar şi în ceea ce-l priveşte pe fiul său, inculpatul a arătat că acesta a aflat ulterior, după vânzarea terenului, în contextul discuţiilor pe care le-au avut legate de faptul că încă nu se achitase tot preţul " La câteva luni, nu-mi amintesc cu exactitate, …, i-am spus ce obligaţii am faţă de G., respectiv că a fost în comisia A.N.R.P. şi că a votat pentru în dosarul lui M.".
De asemenea, inculpatul H. a susţinut, constant, că nu cunoştea la momentul discuţiilor şi al achiziţionării terenului niciun detaliu referitor la vreun dosar de despăgubire şi că nu poate indica nicio legătură "între vânzarea acestui teren la un preţ diminuat şi dosarul de despăgubire nr. x". "Arăt că dacă inculpata G. mi-ar fi transmis, fie chiar şi cel mai mic indiciu, cu privire la o eventuală implicare a domniei sale într-o entitate, comisie, instituţie care să-l fi favorizat pe J. direct sau prin intermediar şi eu aş fi luat act de această poziţie a sa, n-aş fi avut decât două moduri de acţiune: fie să nu iniţiez tranzacţia implicându-mi membri ai familiei, fie, dacă m-aş fi implicat în tranzacţie, să-i recunosc doamnei G. acel "merit" şi să-i aloc o cotă superioară de teren, nerespectând astfel principiu alocării cotelor în funcţie de sumele de bani alocate. (…) Nu am primit acest mesaj nici din partea familiei Cocoş şi nici din partea inculpatei G., care ar fi avut interes să mi-o spună întrucât ar fi favorizat-o în mod direct prin obţinerea unei cote superioare".
În acest context probator din care a rezultat că nimeni, niciodată, nu i-a comunicat inculpatei G. temeiurile care au condus la reducerea preţului, analiza ce s-a impus în continuare a fost aceea de a stabili dacă existau alte împrejurări, date, circumstanţe de fapt care să îi permită inculpatei G. să cunoască sau să îşi dea semna că aceste motive au legătură cu actul de serviciu indicat de acuzare şi a acceptat să achiziţioneze cota parte din teren în aceste condiţii.
În primul rând, Înalta Curte a constatat intervalul de timp extrem de îndelungat între data la care a avut loc şedinţa Comisiei Centrale în cadrul căreia s-a aprobat raportul de evaluare în dosarul nr. x/2010, respectiv 15 martie 2011, şi data la care s-a încheiat contractual de vânzare-cumpărare - 14.06.2013. Mai mult, la data la care s-a aprobat raportul de evaluare, martora X. nici nu era proprietara acestui teren, fiind achiziţionat în cursul anului 2012.
Apoi, nu a existat vreo probă din care să rezulte că inculpata cunoştea faptul că decizia de reducere a preţului terenului a aparţinut inculpatului J. şi nu vânzătorului, I., care se prezenta ca fiind proprietarul terenului.
De asemenea, nu a existat nicio probă din care să rezulte că inculpata ar fi cunoscut, anterior deciziei Comisiei Centrale sau măcar ulterior, la momentul discuţiilor despre achiziţionarea terenului, despre faptul că inculpatul J. avut un interes în legătură cu dosarul de despăgubire nr. x. Chiar inculpatul J. a arătat expres că "nu am discutat cu G. niciodată despre teren sau despre dosarul de despăgubire. .. Nu am avut nicio discuţie cu inculpata G., direct sau indirect prin intermediul altei persoane, cu privire la dosarul de despăgubire"(declaraţie din 15.09.2015 filele x volumul 5 dosar instanţă); "Nu am avut nicio discuţie cu inculpata G., după momentul la care am cunoscut-o, referitoare la dosarul de despăgubire al lui M.", declaraţie din 23.10.2015, filele x volumul 6 dosar instanţă). De asemenea, inculpata a susţinut că "pe J. l-am cunoscut în anul 2013, în mod cert în anul 2011 nu l-am cunoscut nici pe dumnealui şi nici pe fiul acestuia şi nici nu am avut vreo informaţie la nivel oficial sau neoficial că ar avea vreo legătură cu ANRP".
Ca atare, Înalta Curte a constatat că nu există nicio probă sau un minim indiciu că inculpata a cunoscut sau măcar că şi-a dat seama că reducerea preţului are legătură cu activitatea pe care a desfăşurat-o în urmă cu doi ani în cadrul şedinţelor Comisei Centrale. În aceste condiţii, nu a putut fi susţinută concluzia că decizia inculpatei de a accepta achiziţionarea unei cote părţi din teren la preţul de 100.000 euro constituie, în fapt, o primire a unei retribuţii pentru activitatea desfăşurată în legătură cu dosarul de despăgubire x/2010
Distinct de situaţia inculpatei G., în ceea ce-l priveşte pe inculpatul H., Ministerul Public nici nu şi-a pus o problemă esenţială pentru formularea învinuirii, respectiv faptul că ar fi trebuit să demonstreze că acesta cunoştea despre existenţa actului de serviciu îndeplinit de inculpata pe care, conform acuzării, o ajuta să primească foloasele necuvenite. Or, nu a existat nicio probă din care să rezulte că inculpatul H. ar fi cunoscut despre existenţa dosarului de despăgubire al lui M.. Nu a existat nicio probă din care să rezulte măcar faptul că inculpatul şi-ar fi putut da seama că reducerea preţului are legătură în general cu vreo activitate de serviciu desfăşurată anterior de inculpata G., cu implicaţii vizându-l pe J.. Mai mult, inculpatul Mihăilescu a arătat că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, inculpata G. nu îl cunoştea pe J., aceeaşi împrejurare rezultând şi din depoziţia acestuia din urmă.
Într-adevăr, inculpatul Mihăilescu a susţinut că a avut convingerea "că scăderea s-a produs datorită faptului că cumpărător era şi inculpata G.", însă a arătat că nu cunoaşte motivele care au determinat această reducere, iar în cauză nu a existat nicio probă care să permită o altă concluzie. Dimpotrivă, au existat probe în sens contrar, respectiv declaraţiile inculpaţilor I. şi J., la care s-a făcut anterior trimitere.
Înalta Curte a constatat că, în lipsa oricăror probe care să demonstreze o cerinţă esenţială care conferea faptelor caracter penal, prin actul de sesizare s-a încercat specularea unor aspecte conjuncturale, referitoare la modalitatea în care s-a achiziţionat terenul, pe numele sorei inculpatului H. şi la împrejurări petrecute ulterior, respectiv faptul că, după aproximativ un an, martorul Z. i-a vândut terenul inculpatului Mihăilescu (de altfel, acestea sunt de fapt singurele aspecte analizate în rechizitoriu), care, în opinia parchetului ar demonstra faptul că rolul acestor persoane a fost de intermediari în primirea mitei.
Într-adevăr, în contractul de vânzare-cumpărare din 14.06.2013 figurează ca şi cumpărători martora N., sora inculpatului H. şi martorul Y., acesta din urma achiziţionând cota de 50% din suprafaţa de teren alături de Z.. Inculpatul Mihăilescu a arătat că a procedat astfel pentru că o parte din suma de bani a fost primită de la tatăl său, şi, pe de altă parte, pentru că inculpata G. nu şi-a desemnat un reprezentant care să participe la această tranzacţie.
Înalta Curte a reţinut că încheierea contractului în atare condiţii constituie o dovadă că inculpaţii nu voiau să se cunoască public că sunt proprietarii unei cote părţi a terenului (împrejurare susţinută şi de martorul cu identitate protejată EE.) şi, deşi nu au arătat în mod expres, varianta poate fi explicabilă şi din perspectiva funcţiilor publice deţinute de către inculpaţi - G., la acel moment procuror şef D.I.I.C.O.T., H., fost vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie - şi dorinţa de a nu fi asociaţi cu numele inculpatului I., despre care cumpărătorii cunoşteau că este proprietarul terenului.
Însă, faptul că inculpaţii nu au fost menţionaţi în contractul de vânzare cumpărare nu a înlăturat celelalte probe, care demonstrează împrejurarea că preţul a fost achitat şi nici nu a evidenţiat legătura între decizia de reducere a preţului şi modul de soluţionare a dosarului de despăgubire nr. x/2010.
Parchetul nu a dovedit în niciun fel motivul pentru care inculpaţii au acţionat astfel (putând fi construite diverse ipoteze, inclusiv cea prezentată anterior), ci, pe baza acestei realităţi, a încheierii contractului pe numele sorei inculpatului Mihăilescu, punându-şi retoric întrebarea "cum ar fi acceptat doi oameni să încheie astfel de contracte (...) în absenţa unor motive mult mai puternice decât acelea pe care le-au tot vehiculat?" şi fără a încerca să găsească un răspuns fundamentat pe probe, a concluzionat asupra legăturii dintre actul de serviciu şi cumpărarea terenului la preţ diminuat.
În ceea ce priveşte revânzarea terenului de către martorul Z., parchetul a speculat şi această acţiune, arătând că, în realitate, atât acest martor, cât şi martorul Y., contrar susţinerilor lor, au fost persoane interpuse în primirea cu titlu gratuit a terenului. Practic, în opinia parchetului, martorii sunt credibili atunci când susţin acuzarea, respectiv că inculpata G. este unul dintre proprietarii terenului, dar, aceiaşi martori nu mai sunt credibili când afirmă că şi ei sunt cumpărătorii unei părţi din teren. În acelaşi fel a fost abordată şi declaraţia martorului cu identitate protejată, a cărei relevanţă deosebită este subliniată în mod constant, dar numai în dovedirea faptului că inculpata Bica era unul dintre coproprietarii terenului, nu şi în privinţa aspectelor care le sunt favorabile inculpaţilor.
În primul rând, astfel cum s-a demonstrat anterior, nu a existat nicio probă care să susţină ipoteza unui transfer cu titlu gratuit al proprietăţii.
În al doilea rând, varianta că cele două persoane ar fi fost interpuse în această vânzare nu a fost confirmată nici ea de vreo probă, inclusiv martorul cu identitate protejată EE. relatând despre realitatea discuţiilor referitoare la achiziţionarea terenului de către cele patru persoane, despre plata preţului dar şi de faptul că, la un moment dat, Z. i-a propus lui Mihăilescu să-i cumpere terenul sau să-l vândă altei persoane. "Au achiziţionat terenul în felul următor: H. şi G. au avut jumătate din suprafaţa terenului respectiv şi cealaltă jumătate a fost a lui Z., prin Y.. Acestea au fost persoanele care au discutat, dar terenul a fost trecut în contract pe numele sorei lui H. şi jumătatea cealaltă de teren pe numele lui Y.. G. şi H. nu au vrut să apară în acte ca fiind deţinătorii terenului respectiv. … Am auzit că ar fi fost vorba de 100.000 euro, bani care au fost daţi jumătate şi jumătate, în funcţie de felul în care au fost cumpărate suprafeţele. Ştiu că banii s-au plătit jumătate de către Mihăilescu şi G., cel puţin aşa am auzit, iar cealaltă jumătate de către Y. şi Z..
La un moment dat, Z. a vrut să iasă din această achiziţionare de teren şi a propus lui Mihăilescu să-i cumpere terenul sau să-l vândă la altă persoană. Am auzit că Mihăilescu i-ar fi spus lui Z., că îl va cumpăra el împreună cu G. şi o să-i dea banii lui Z., lucru despre care am auzit că s-a şi întâmplat ulterior"(filele x volumul 13, dosar instanţă).
Inculpatul H. a susţinut că, la începutul anului 2014, cel mai probabil în luna martie, Z. "invocându-mi necesităţi financiare, în principal achitarea unor onorarii avocaţiale, la acel moment având unele probleme juridice, cât şi iminenţa unor intervenţii chirurgicale" a dorit să înstrăineze terenul, avansându-i mai multe alternative, inclusiv posibilitatea de a cumpăra partea sa de teren, varianta cu care, în final, a fost de acord, arătând că anterior încheierii contractului "am efectuat unele plăţi semnificative", "iar ulterior încheierii tranzacţiei i-am completat cu alte sume până la completarea sumei cu care participase la tranzacţie" (declaraţia inculpatului din 18.09.2015, dosar instanţă). Inculpatul a mai arătat că suma de 15.000 de euro a împrumutat-o de la sora soţiei sale, martora AA..
Împrejurările au fost confirmate şi de către martorul Z., acesta susţinând că a decis să vândă terenul întrucât avea nevoie de bani "l-am rugat dacă poate să mă ajute să vând terenul, respectiv să găsesc un cumpărător pentru partea mea. Nu-mi amintesc exact, dar cred că H. mi-a spus că nu i-ar conveni să vând unui necunoscut şi s-a oferit să găsească o soluţie şi să-mi cumpere partea mea el împreună cu G.. Acest lucru l-am discutat doar cu H.. Cu G. nu am mai discutat despre teren şi, de altfel, cu aceasta nu mă mai văzusem cu mai multe luni de zile anterior deciziei de a vinde terenul". Martorul a arătat că a primit preţul în rate, într-o perioada de 1-3 luni, şi, totodată, a mai menţionat că la acel moment era cercetat penal (declaraţia din 07 octombrie 2016, dosar instanţă), împrejurare rezultată şi din comunicatul de presă nr. 209/VIII/3 din 27 februarie 2014 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Z. având calitatea de inculpat într-un dosar penal, iar la data de 26 februarie 2014 în privinţa acestuia s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar.
De asemenea, martora AA. a susţinut că, în jurul datei de 30.04.2014, dată pe care şi-o aminteşte întrucât pe 26.04.2014 a revenit din ţară dintr-un voiaj de câteva luni (martora fiind ofiţer pe nave petroliere şi având un înscris de la Căpitănia portului cu datele referitoare la plecările şi sosirile din/în ţară), l-a împrumutat pe H., cumnatul său, cu suma de 15.000 euro. În cadrul probei cu înscrisuri, la dosar s-a depus un extras de cont aparţinând numitei AA. din care rezultă că, în perioada 28.04.2014-30.14.2014, martora a retras din contul în euro deţinut la OOOO. Sa, sucursala nr. 8 Constanţa, cod IBAN nr. x, suma de 12.000 euro .
În cadrul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte a încuviinţat cererea inculpatului H. şi s-a pus în vedere Ministerului Public să depună la dosar procesele-verbale de transcriere a comunicărilor telefonice ambientale şi a oricăror comunicări ale acestuia cu martorii Z. şi Y. sau să transmită suporţii optici ce conţin aceste înregistrări (menţionate în rechizitoriu la capitolul Mijloace de probă).
Aceste convorbiri nu au fost considerate relevante pentru acuzare şi astfel nu au existat procese-verbale de transcriere, fiind înaintaţi instanţei doar suporţii optici. Convorbirile înregistrate au fost transcrise de apărarea inculpatului şi ascultate în şedinţă publică, fiind verificată în acelaşi timp concordanţa dintre conţinutul acestora şi forma letrică a acestora.
Înalta Curte a constatat relevantă pentru situaţia de fapt împrejurarea că, într-adevăr, în acea perioadă, martorul Z. întâmpina probleme de sănătate deosebite care necesitau o intervenţie chirurgicală în străinătate (convorbirea telefonică din 01.04.2014, orele 22:29:12 purtată de Z. cu o "persoană cu pregătire medicală"- dosar instanţă) dar şi faptul că martorul avea nevoie de lichidităţi (mesajul SMS primit de martorul Z. la data de 01.04.2014, ora 21:07 de la o persoană neidentificată de la nr. x "Domnule Marius, vă rog frumos, nu mai pot amâna situaţia aceasta la nesfârşit, achitaţi diferenţa de plată şi oprim până la o dată ulterioară!"- dosar instanţă). Totodată s-a reţinut că, la data de 01.04.2014, inculpatul Mihăilescu a făcut programare pentru retragerea de la bancă, pentru a doua zi, a sumei de 90.000 RON, sumă ce urma să fie transformată în euro (convorbirea telefonică din data de 01.04.2014, ora 12:47 dintre inculpatul H. şi "un funcţionar bancar", dosar instanţă), împrejurare ce se coroborează şi cu extrasele de cont din care rezultă că, la data de 02.04.2014 din contul cu nr. x, al cărui titular era, deschis la PPPP., a retras suma de 90.000 RON - vol. 18, dosar instanţă), şi că, la aceeaşi dată de 02.04.2014, martora N. a retras din contul în euro cu nr. x suma de 4.475 euro.
Inculpatul H. a oferit explicaţii suplimentare după administrarea acestor probe noi, încercând să plaseze în timp datele la care, anterior încheierii contractului, i-a achitat lui Z. o parte din bani, prin raportare la convorbirea telefonică din data de 01.04.2014 şi la ridicarea sumelor din cont; la prezenţa martorei AA. (care locuieşte în Constanţa) la Bucureşti, în jurul datei de 30.04.2014-01.05.2014; la convorbirile telefonice dintre martora N. şi soţul său, martorul QQQQ., angajat al martorului Z., şi care îi relata despre cheltuirea rapidă a sumei de bani primite, pentru achitarea datoriilor; la discuţiile tensionate pe care le avea cu Z., întrucât, deşi avansase o mare parte din bani, nu se încheiase contractul; despre motivele prezenţei martorului CC. la sediul biroului notarial.
Înalta Curte a apreciat că nu se impune o analiză detaliată asupra tuturor acestor apărări, întrucât vizează fapte ulterioare săvârşirii infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, mai ales în condiţiile în care Ministerul Public nu a demonstrat prin probe că Z. şi Y. ar fi avut rolul "decorativ", "de a masca mita", pe care acuzarea îl susţine.
Dimpotrivă, probatoriul administrat a confirmat împrejurarea că martorii cumpărători Z. şi Y. au achitat suma totală de 50.000 euro către I. (declaraţii martori, declaraţii inculpat, extras de pe contul aparţinând lui X. - dosar instanţă); că argumentele invocate în luarea deciziei de vânzare a terenului sunt reale: martorul Z., în februarie 2014, era cercetat sub control judiciar fiind inculpat într-un dosar penal, în acelaşi timp avea probleme de sănătate ce impuneau o intervenţie chirurgicală în străinătate şi avea nevoie de lichidităţi; că, la data de 02.04.2014, inculpatul H. a retras din cont suma de 90.000 RON, iar sora sa, martora N., suma de 4.475 euro, iar în aceeaşi perioada (30.04.2014-01.05.2014), inculpatul H. s-a împrumutat de la sora soţiei sale, martora AA., de suma de 15.000 euro; că toate aceste date sunt apropiate de cea la care s-a încheiat antecontractul (12.05.2014) şi apoi contractul de vânzare-cumpărare (30.05.2014), Ministerul Public nedovedind că, în aceeaşi perioadă, inculpatul Mihăilescu ar fi achiziţionat şi alte bunuri de valoare şi astfel banii ar fi avut altă destinaţie decât cea afirmată de apărare; că atât Z., cât şi martorul Y., confirmă primirea integrală a preţului.
Concluzionând, s-a reţinut că întreaga construcţie privind legătura dintre actul de serviciu şi cumpărarea terenului a fost lipsită de fundament probator, iar ceea ce s-a impus a fi subliniat este faptul că, în cauză, Înalta Curte nu a fost în prezenţa unor probe pe care să le analizeze şi să le înlăture motivat, ci, practic, în situaţia de a constata că acestea lipsesc cu desăvârşire, fiind înlocuite de o simplă speculaţie.
Aşadar, în ceea ce o priveşte pe inculpata G., nu au existat probe care să demonstreze existenţa cerinţei esenţiale ataşate elementului material al laturii obiective a infracţiunii de primire de foloase necuvenite, respectiv faptul că primirea foloaselor, în cauză achiziţionarea unei cote părţi din teren la un preţ redus, are caracter de retribuţie, de răsplată pentru îndeplinirea actului ce intra în atribuţiile de serviciu ale inculpatei în perioada în care aceasta era membră a Comisiei Centrale, respectiv aprobarea plăţii despăgubirilor în dosarul nr. x/2010 Lipsa acestei cerinţe esenţiale a produs consecinţe şi în ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, astfel că temeiul soluţiei de achitare a fost cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a C. proc. pen.
Referitor la inculpatul H., constatarea împrejurării că fapta autorului nu este prevăzută de legea penală a produs efecte şi în ceea ce-l priveşte pe complice, întrucât actele de complicitate nu constituie infracţiuni autonome, ci sunt indisolubil legate de cele de autorat, cărora le sunt subordonate. În plus, aşa cum s-a arătat anterior, parchetul nu s-a preocupat în niciun fel de chestiunile ce vizează latura subiectivă, ceea ce impunea să demonstreze că inculpatul H. cunoştea atât activitatea anterioară a autorului (soluţionarea dosarului nr. x/FFCC), cât şi faptul că prin acţiunile sale contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală de către autor. Or, rechizitoriul nu a făcut nicio referire la aceste împrejurări, nici măcar nu a susţinut faptul că inculpatul ar fi cunoscut toate aceste date, ca şi cum această problemă nu ar avea vreo relevanţă din punct de vedere al răspunderii penale.
Astfel cum s-a argumentat în cele ce preced, în cauză nu a existat nicio probă din care să rezulte că inculpatul H. ar fi cunoscut toate aceste împrejurări de fapt, iar în aceste condiţii temeiul soluţiei de achitare a fost dat de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a C. proc. pen.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte a dispus ridicarea sechestrul asigurator instituit prin ordonanţa din data de 16.02.2015, emisă în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra terenului în suprafaţă de 4425 mp situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei N. (rechizitoriul nr. x/2014).
În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii J. şi I., Ministerul Public nu a sesizat că fapta de dare de mită, în forma dării unor foloase ulterior îndeplinirii actului şi în lipsa unei înţelegeri concomitente sau anterioare, nu era incriminată la data comiterii ei. Astfel cum s-a arătat încă de la începutul analizei acuzaţiilor formulate în cauză, această faptă a fost prevăzută de legea penală doar începând cu data de 01.02.2014, prin intrarea în vigoare a Noului C. pen., care a inclus în conţinutul constitutiv al infracţiunii de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) şi acţiunile care, potrivit codificării anterioare, corespundeau primirii de foloase necuvenite (art. 256 C. pen.), aşa încât, numai potrivit legii noi constituie infracţiune de dare de mită "promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase în condiţiile arătate în art. 289".
Principiul fundamental în materia răspunderii penale este cel al legalităţii incriminării, prevăzut chiar de primul articol al C. pen., potrivit căruia nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită, dispoziţie ce reprezintă o aplicare a principiilor constituţionale şi convenţionale prev. de art. 23 alin. (12) din Constituţie, art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, Înalta Curte a constatat că inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea unor fapte care, la data comiterii, nu erau incriminate ca infracţiuni, ceea ce a atras pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.
Lipsa de rigoare s-a reflectat şi în încadrarea juridică dată faptelor, nerezultând de ce autor este inculpatul J., în condiţiile în care acesta a desfăşurat doar acte de instigare, iar imobilul vândut nu îi aparţinea, iar inculpatul I. are calitatea de complice, în condiţiile în care, conform descrierii faptelor, a desfăşurat acte de autorat. Aceste împrejurări au devenit lipsite de relevanţă juridică şi nu s-a mai impus aplicarea dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., în condiţiile în care fapta acestora nu era prevăzută de legea penală la momentul săvârşirii.
În fine, cu ocazia dezbaterilor, apărarea inculpatei G. a solicitat schimbarea încadrării juridice din cele două infracţiuni reţinute în sarcina acesteia, în infracţiunea prevăzută de art. 297 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000. În susţinerea acestei cereri s-a arătat că, la momentul la care s-a reconfigurat infracţiunea de luare de mită prin preluarea în conţinutul său constitutiv a infracţiunii de primire de foloase necuvenite, în realitate a avut loc o schimbare a concepţiei legiuitorului pentru aceste tipuri de fapte. Dacă folosul necuvenit este primit în legătură cu exercitarea unei atribuţii de către un funcţionar public, această faptă nu poate reprezenta decât tipul de infracţiune reglementat de art. 132 din Legea nr. 78/2000. Pentru acest motiv, s-a apreciat că trimiterea în judecată a inculpatei s-a făcut pentru aceeaşi faptă, dar cu două încadrări juridice diferite, fiind încălcat principiul ne bis in idem. S-a susţinut că singura infracţiune care ar putea fi reţinută este aceea de abuz în serviciu, în forma reglementată de art. 132 din Legea nr. 78/2000, şi anume primirea în viitor a unui folos pentru sine sau pentru altul.
Deşi Înalta Curte a constatat că se impune achitarea inculpatei G. pentru ambele infracţiuni pentru care a fost trimisă în judecată, a analizat cererea din perspectiva acurateţei juridice a soluţiei dispuse, care nu vizează o unică faptă, astfel cum s-a susţinut, ci două fapte distincte, care corespund unor acuzaţii distincte (încălcarea atribuţiilor de serviciu care a produs o pagubă şi un folos necuvenit, şi, primirea bunului în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu) şi sunt incriminate diferit.
"Folosul necuvenit obţinut pentru sine sau pentru altul", prevăzut de forma agravată a abuzului în serviciu, este obţinut în urma acţiunii incriminate de această infracţiune, respectiv folosul rezultat în urma încălcării unor dispoziţii legale, prin nerespectarea atribuţiilor de serviciu (în cauză, folosul este beneficiul obţinut de titularii despăgubirii respectiv inculpatul M. şi martorii Q., R. şi S.).
În cazul infracţiunii de luare de mită (sau primire de foloase necuvenite în C. pen. anterior) "foloasele" reprezintă bunurile pretinse sau primite, pentru sine sau pentru altul, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea sau urgentarea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.
Practic, ceea ce a susţinut apărarea este că, în forma agravată a infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din legea nr. 78/200, se absoarbe şi infracţiunea de luare de mită, ceea ce nu este real, întrucât elementul material al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită "primire, pretindere, acceptare promisiune" nu se suprapune peste cel al infracţiunii de abuz în serviciu în forma agravată. Teza apărării ar fi fost valabilă doar în condiţiile în care art. 132 din Legea nr. 78/2000 ar fi incriminat ca agravantă abuzul în serviciu atunci când funcţionarul a pretins, primit sau acceptat promisiunea de foloase, textul neavând însă un asemenea conţinut.
Ca atare, cele două infracţiuni au putut fi reţinute în concurs real, în condiţiile în care actul de serviciu în legătură cu care un funcţionar primeşte foloase a fost îndeplinit cu încălcarea legii, iar fapta a produs un prejudiciu subiectului pasiv al infracţiunii de abuz în serviciu şi, totodată, un folos necuvenit beneficiarului actului de serviciu abuziv sau altei persoane.
În raport de considerentele anterioare, Înalta Curte a constatat că cererea de schimbare a încadrării juridice este neîntemeiată.
2.6. Cheltuielile judiciare
În raport de soluţia de condamnare ce a fost dispusă cu privire la inculpatul J., în baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.., l-a obligat pe acesta la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii G., I. şi H. au rămas în sarcina statului, potrivit dispoziţiilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen.
Onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpatul H., până la prezentarea apărătorului ales (doi apărători desemnaţi din oficiu), în sumă de 130 RON, a rămas în sarcina statului şi a fost suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.
B. JUDECATA ÎN APEL
Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă au declarat apel, în termenul legal, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii K., F., E., L., M., J., C. şi A., precum şi partea civilă STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE.
Cauza a fost înregistrată la 03 decembrie 2019 pe rolul Completului de 5 Judecători, sub nr. x/2019, primind, urmare repartizării aleatorii, prim termen de judecată la 12 februarie 2020, termen ce a fost preschimbat pentru data de 10 februarie 2020.
La termenul din 10 februarie 2020, a fost admisă cererea de amânare a judecării cauzei, formulată de apelantul-intimat inculpat F., pentru lipsă de apărare.
La termenul din 09 martie 2019, referitor la participarea procurorului la judecata cauzei, în majoritate, s-a stabilit că, în cauză, urmează să participe la judecarea apelului un procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
La termenul din 22 iunie 2020, instanţa a luat act de retragerea apelurilor formulate de inculpaţii C. şi A. împotriva sentinţei penale nr. 399 din data de 29 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2014.
De asemenea, s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea cauzelor preliminare conexate înregistrate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sub nr. C-811/19 şi C-840/19.
Prin încheierea din 04 ianuarie 2022, având în vedere că motivul care a condus la suspendarea cauzei a încetat, a fost repusă cauza pe rol, stabilindu-se termen pentru judecarea cauzei la data de 17 ianuarie 2022.
La termenul din 17 ianuarie 2022, faţă de lipsa de procedură cu intimatul-inculpat I., s-a dispus amânarea cauzei.
La termenul din 21 februarie 2022, faţă de necesitatea formulării în scris, de către părţi, a cererilor de probe şi a cererilor cu privire la măsurile asiguratorii instituite în cauză, s-a dispus amânarea cauzei.
La termenul din 21 martie 2022, urmare dezbaterilor asupra probelor, instanţa de apel a admis cererea de administrare a probei testimoniale cu martorii NN., JJ., MM., QQ., GG., Y., XX. şi EE., formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, cu martorii NN. şi QQ., formulată de apelanţii inculpaţi K., E. şi F., respectiv cu martora HH., formulată de intimata inculpată G..
De asemenea, a fost admisă cererea privind administrarea probei cu înscrisuri formulată de apelanţii inculpaţi K., E. şi F..
Probatoriului astfel cum a fost încuviinţat a fost administrat la termenele din data de 11 aprilie 2022 (când au fost audiaţi martorii HH., QQ., NN., JJ. şi MM.), 16 mai 2022 (când a fost audiat martorul XX.), 06 iunie 2022 (când a fost audiat martorul GG.) şi la termenul din 09 noiembrie 2022 (când a fost audiat martorul EE., precum şi intimata inculpată G.), instanţa dispunând amânarea cauzei la termenele din data de 03 octombrie 2022 (pentru continuarea cercetării judecătoreşti cu audierea martorilor Y. şi EE.) şi 17 octombrie 2022 (pentru continuarea cercetării judecătoreşti cu audierea martorului EE. şi a intimatei inculpate G.; la acest termen s-a constatat şi imposibilitatea administrării probei testimoniale cu martorul Y., dându-se citire declaraţiilor date de acesta în cursul urmăririi penale şi al judecării cauzei în fond).
Martorii audiaţi în cauză şi-au menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală şi judecată în fond, iar părţile au avut posibilitatea de a adresa întrebări acestora.
De asemenea, prin încheierea din data de 21 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, în baza art. 2502 din C. proc. pen., a menţinut măsurile asigurătorii dispuse asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor K., L. şi M., astfel cum au fost menţinute prin sentinţa penală nr. 399 din 29 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2014.
I. Sinteza motivelor de apel
1. Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat sentinţa apelată, numai sub aspectul laturii penale, pentru greşita achitare dispusă cu privire la inculpaţii trimişi in judecată prin rechizitoriul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţe şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, respectiv greşita achitare pentru acuzaţiile de dare şi luare de mită şi complicitate la aceste infracţiuni.
a) Cu privire la netemeinicia soluţiilor de achitare dispuse cu privire la inculpaţii trimişi in judecată prin rechizitoriul nr. x/2013, Parchetul a arătat că esentiale în analizarea conduitei inculpaţilor sunt atribuţiile membrilor Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În acest sens, a susţinut, în esenţă, că votul exprimat de fiecare dintre inculpaţi în cadrul şedinţei din 15.03.2011, prin care a fost aprobat raportul de evaluare întocmit de către F., constituie o îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, întrunind elementele de tipicitate ale infracţiunii reţinute în sarcina acestora întrucât acţiunea de aprobare şi acordare a despăgubirilor a fost îndeplinită altfel decât se cuvenea să fie efectuată în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (7) din Legea 247/2005, iar defectuozitatea în îndeplinire derivă din conţinutul şi forma îndeplinirii actului de care erau responsabili membrii Comisiei Centrale de Stabilirea a Despăgubirilor.
Potrivit art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, în baza raportului de evaluare, Comisia, fie decidea aprobarea şi acordarea despăgubirilor, fie trimitea dosarul la reevaluare. Or, în condiţiile în care, în şedinţa din 24.02.2011, toţi inculpaţii au apreciat că raportul de evaluare nu este complet, că nu este lămuritor în privinţa valorii stabilite, considerând că se impunea să fie formulate precizări şi oferite explicaţii suplimentare întrucât valoarea stabilită era foarte mare, la data de 15.03.2011, în condiţii identice cu cele din data de 24.02.2011, inculpaţii au apreciat că explicaţiile primite sunt suficiente şi au aprobat acest raport, deşi in realitate nu primiseră nicio explicaţie care să argumenteze valoarea stabilită şi care să respecte circulara nr. 1211/03.03.2011 emisă chiar de către Comisia Centrală de Stabilirea a Despăgubirilor.
A concluzionat că rezultă, fără dubiu, faptul că membrii Comisiei au avut o conduită defectuoasă în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în conformitate cu dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 247/2005 care stabileşte că pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se constituie Comisia Centrală de Despăgubiri, iar analiza presupunea o verificare, o examinare în detaliu a fiecărui element pentru a se putea formula o concluzie cu privire la o anumită situaţie. De altfel, din analiza coroborată probelor a rezultat că niciunul dintre inculpaţi nu a studiat raportul de evaluare, fiecare considerând că nu era atribuţia sa, existând angajaţi în cadrul A.N.R.P. care aveau această atribuţie, cu toate că atribuţia inculpaţilor era prevăzută de lege, respectiv în dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 247/2005, legiuitorul referindu-se la examinarea în detaliu a fiecărui element care să conducă la formularea unei concluzii.
b) Cu privire la netemeinicia soluţiilor de achitare, pentru acuzaţiile de dare şi luare de mită, respectiv complicitate la aceste infracţiuni, Parchetul a susţinut, în esenţă, că probele administrate dovedesc o promisiune anterioară făcută de către inculpatul J., direct sau indirect, inculpatei G., de obţinere a unor foloase necuvenite în schimbul adoptării unei soluţii favorabile în dosarul de despăgubire aprobat în şedinta C. civ..S.D. din 15.03.2011., făcând trimitere la declaraţiile martorilor J., I., Y., Z., respectiv martorul cu identitate protejată EE..
2. Apelantul intimat inculpat M. a criticat sentinţa apelată sub aspectul condamnării sale pentru infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu, cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 din C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 309 din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
Astfel, a solicitat, în principal, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi, în rejudecare, să se dispună achitarea sa, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. şi, în conformitate cu art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., să lase nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de statul român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În subsidiar, a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Inculpatul M. a susţinut prin motivele de apel, în esenţă, că instanţa a încălcat principiul separaţiei funcţiilor judiciare, dispoziţiile art. 371 din C. proc. pen. privind obiectul judecăţii, art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 7 la CEDO şi dreptul la apărare al inculpatului întrucât a reţinut circumstanţele şi împrejurările în care au fost săvârşite infracţiunile de corupţie denunţate de către inculpatul J. şi care au constituit temei de condamnare pentru inculpaţii M., K. şi L., chiar dacă acestea se aflau în cercetare, după disjungere, la Direcţia Naţională Anticorupţie, această unitate de parchet dispunând, prin ordonanţa din 10.10.2018 emisă în dosarul x/2015, o soluţie de clasare.
În acest sens, a susţinut că toate probele administrate în cursul judecaţii cu referire directă la circumstanţele în care cei doi membri ai C. civ..S.D., K. şi L., dar şi cu referire la circumstanţele în care inculpatul M. ar fi săvârşit actul de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu pentru care cei doi au fost condamnaţi, au fost obţinute cu încălcarea legii.
De asemenea, a invocat autoritatea de lucru judecat a ordonanţei din 10.10.2018 emisă în dosarul nr. x/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Prin motivele de apel a mai solicitat desfiinţarea hotărârii apelate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare întrucât hotărârea a fost pronunţată de către un complet care nu a fost constituit potrivit legii, conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 417/2019, însă, prin concluziile din cadrul dezbaterilor, a arătat că renunţă la acest motiv de apel, astfel cum s-a consemnat în încheierea de amânare a pronunţării din data de 09 noiembrie 2022.
3. Apelantul-intimat inculpat L. a criticat sentinţa apelată sub aspectul condamnării sale pentru infracţiunea de abuz în serviciu, cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 309 din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
Astfel, a solicitat, în principal, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi, în rejudecare, să se dispună achitarea sa, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. şi, în conformitate cu art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., să lase nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de statul român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În subsidiar, a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Inculpatul L. a susţinut prin motivele de apel, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. 3 şi art. 371 din C. proc. pen., precum şi dreptul la apărare al inculpatului întrucât, pentru a dispune condamnarea sa, instanţa de fond a procedat la analiza unor circumstanţe anterioare săvârşirii faptelor în urma căreia a constatat că inculpaţii L. şi K. au săvârşit infracţiunea de abuz în serviciu întrucât au acordat un vot corupt.
De asemenea, a solicitat pronunţarea aceleiaşi soluţii de achitare dispusă şi faţă de ceilalţi membri ai C. civ..S.D. având în vedere că toţi sunt trimişi în judecată pentru aceleaşi fapte şi în situaţii identice este obligatorie aplicarea unor soluţii identice.
Inculpatul a mai invocat autoritatea de lucru judecat a ordonanţei din 10.10.2018 emisă în dosarul nr. x/2015 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Prin motivele de apel a mai solicitat desfiinţarea hotărârii apelate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare întrucât hotărârea a fost pronunţată de către un complet care nu a fost constituit potrivit legii, conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 417/2019, însă, prin concluziile din cadrul dezbaterilor, a arătat că renunţă la acest motiv de apel, astfel cum s-a consemnat în încheierea de amânare a pronunţării din data de 09 noiembrie 2022.
4. Apelanta intimată inculpată K. a criticat sentinţa apelată sub aspectul condamnării sale pentru infracţiunea de abuz în serviciu, cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 309 din C. pen. şi art. 5 din C. pen.
Astfel, a solicitat, în principal, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi, în rejudecare, să se dispună achitarea sa, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât fapta nu există.
În subsidiar, a solicitat achitarea sa, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Într-un al doilea subsidiar, a solicitat încetarea procesului penal, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. cu rap. la art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., întrucât lipseşte sesizarea organului de urmărire penală (solicitare pe care nu a susţinut-o în faţa instanţei, cu ocazia dezbaterilor) şi rap. la art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen. ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Inculpata K. a susţinut prin motivele de apel, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. 3 din C. proc. pen. şi art. 371 din C. proc. pen. întrucât instanţa de fond nu s-a limitat în a judeca doar faptele cu care a fost sesizată şi a extins în mod nelegal cadrul procesual, analizând pretinse fapte de luare de mită, care, la momentul pronunţării hotărârii erau cercetate penal într-un alt dosar, pentru care nu se dăduse o soluţie definitivă şi pentru care, ulterior, Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus clasarea, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în dosarul nr. x/2015, prin Ordonanţa din 10 octombrie 2018.
A mai susţinut că instanţa nu a aplicat întocmai prevederile Legii nr. 247/2005, cu referire la dispoziţiile din TITLUL VII, art. 16 alin. (7), potrivit căruia CCSD PROCEDEAZĂ şi nicidecum VOTEAZĂ, una dintre posibilităţile permise de lege, precum şi faptul că, atâta timp cât instanţa de fond a dispus achitarea celorlalţi membri ai CCSD, pe temeiul că fapta nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că pretinsul vot este egal pentru fiecare dintre membri, instanţa a aplicat în mod discreţionar şi nelegal legea, atunci când a adoptat o altă soluţie, contrară celei adoptate pentru ceilalţi membrii.
Astfel, a solicitat achitarea, singurul temei al soluţiei de achitare fiind cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât din probele cauzei rezultă că nu a fost comisă nici o infracţiune de luare de mită sau de favorizare în vreun fel a dosarului sau a parcursului acestuia de către inculpată, raportat şi la situaţia de fapt cu care a fost învestită instanţa, dar şi la faptul că votul dat de aceasta a fost egal cu al celorlalţi membri din CCSD.
Prin motivele de apel a mai solicitat desfiinţarea hotărârii apelate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare întrucât hotărârea a fost pronunţată de către un complet care nu a fost constituit potrivit legii, conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 417/2019, însă, prin concluziile din cadrul dezbaterilor, a arătat că renunţă la acest motiv de apel, astfel cum s-a consemnat în încheierea de amânare a pronunţării din data de 09 noiembrie 2022.
5. Apelantul intimat inculpat J. a criticat sentinţa apelată sub aspectul individualizării pedepsei, cuantumul sumei destinate confiscării speciale şi a perioadei executate de inculpat care trebuie dedusă din pedeapsa aplicată.
De asemenea, a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale şi nu a solicitat continuarea procesului penal.
Inculpatul J. a susţinut prin motivele de apel, în esenţă, că instanţa nu a avut în vedere toate criteriile generale de individualizare a pedepsei şi a dispus condamnarea sa la maximul special al pedepsei reţinute în sarcina sa, că instanţa trebuia să dispună confiscarea specială a sumei de 1.200.000 euro ce a revenit inculpatului în urma săvârşirii infracţiunii de corupţie, şi nu a sumei de 10.000.000 euro, şi că instanţa trebuia să deducă din pedeapsa aplicată şi perioada de 35,2 zile, aşa cum rezultă din Adresa nr. x din 07.03.20 8 a Serviciului Independent de Reţinere si Arestare Preventivă.
6. Apelanta intimată inculpată E. a criticat sentinţa apelată sub aspectul temeiului de drept pentru care s-a dispus achitarea sa.
Astfel, a solicitat, în principal, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi, în rejudecare, să se dispună achitarea sa, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât fapta nu există.
În subsidiar, a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Inculpata E. a susţinut prin motivele de apel, în esenţă, că, atâta timp cât norma legală pretins încălcată, art. 16 alin. (7) din Legea 247/2005, prevede posibilitatea ca "în baza Raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare", nu există nici o faptă care să poată îmbrăca vreo conotaţie penală, astfel că singurul temei al achitării nu poate fi decât acela prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există).
7. Apelantul intimat inculpat F. a criticat sentinţa apelată sub aspectul temeiului de drept pentru care s-a dispus achitarea sa.
Astfel, a solicitat, în principal, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi, în rejudecare, să se dispună achitarea sa, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât fapta nu există.
În subsidiar, a solicitat încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Inculpatul F. a susţinut prin motivele de apel, în esenţă, că, atâta timp cât s-a dovedit că metodele de evaluare corespund Standardelor Internaţionale de Evaluare, în sensul că în cuprinsul raportului evaluatorul a utilizat metodele prevăzute de standardele de evaluare, cât şi că nu există nici o probă din care să reiasă că ar fi săvârşit vreo faptă, în condiţiile în care pretinsele acţiuni sau inacţiuni reţinute în actul de acuzare nu îmbracă nicio semnificaţie penală, singurul temei al achitării nu poate fi decât acela prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există).
8. Apelanta-parte civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat cererea de apel prin care a solicitat obligarea inculpaţilor la plata sumei de 263.327.559 RON actualizată cu rata inflaţiei la care se adaugă daune interese moratorii sub forma dobânzii penalizatoare, însă nu a depus şi motivele de apel.
II. Analiza criticilor formulate de apelanţi
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate şi susţinute oral, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Înalta Curte, Completul de 5 judecători va analiza cu prioritate cererile de repunere pe rol formulate de apelanţii L. şi M., motivate de necesitatea discutării datei la care a fost săvârşită infracţiunea, dar şi de punerea în discuţie a incidenţei art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
Analizând susţinerile apelanţilor, Înalta Curte observă că dispoziţiile art. 395 alin. (1) din C. proc. pen. instituie o dublă condiţionare pentru repunerea pe rol a cauzei aflată în faza de deliberare, o primă cerinţă vizând aprecierea instanţei că o anumită împrejurare trebuie lămurită, iar cea de-a doua, constatarea subsecventă că, pentru atingerea acestei finalităţi, este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor.
În cauza de faţă, niciuna dintre cele două condiţii nu este îndeplinită.
Sub un prim aspect, instanţa de apel observă că, în cadrul dezbaterilor, chestiunea privind data săvârşirii infracţiunii a fost pusă în discuţia părţilor, apărătorii inculpaţilor fiind interpelaţi punctual asupra momentului relevant din acest punct de vedere.
În al doilea rând, subliniem că acuzaţia, astfel cum a fost adusă la cunoştinţa inculpaţilor, cuprinde toate elementele factuale pentru stabilirea datei săvârşirii infracţiunii în raport de normele legale incidente, aplicarea legii unei situaţii de fapt descrise în toate elementele relevante fiind chintesenţa deliberării, iar în lipsa oricărei date şi informaţii cu caracter de noutate ivite ulterior închiderii dezbaterilor, cererea de repunere pe rol nu este fondată.
Referitor la incidenţa cauzei de reducere a pedepsei, Înalta Curte observă că lămurirea acestei chestiuni nu este necesară, fiind lipsită de finalitate, astfel încât nu se impune reluarea dezbaterilor.
Pentru toate aceste considerente, instanţa de control judiciar a apreciat că nu există împrejurări factuale esenţiale în speţă, insuficient clarificate la acest moment sau care să reclame reluarea cercetării judecătoreşti ori a dezbaterilor în apel.
Cu privire la motivul de apel prin care se tinde la desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă, Înalta Curte, Completul de 5 judecători va proceda la o prezentare succintă a argumentelor pentru care va lăsa neaplicată Decizia nr. 417/2019 din 3 iulie 2019 a Curţii Constituţionale, chiar dacă apelanţii au renunţat expres la acest motiv de apel, în considerarea faptului că nulitatea absolută se constată din oficiu şi că această sancţiune nu este susceptibilă de a fi acoperită în niciun mod. Or, în decizia antereferită, instanţa de contencios constituţional precizează expres că neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, echivalează cu încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată, încălcare care atrage nulitatea absolută a actelor pronunţate de acesta (par. 164).
Astfel, apelanţii inculpaţi M., L. şi K. au susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de un complet a cărui compunere a fost nelegală şi au invocat, în acest sens, incidenţa Deciziei nr. 417/03.07.2019 a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către instanţa supremă a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000. Prin decizia menţionată, instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul că toate cauzele înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi soluţionate de aceasta în primă instanţă anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019, în măsura în care nu au devenit definitive, urmează a fi rejudecate, în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.
În legătură cu acest motiv de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în majoritate, la data de 22 iunie 2020 a constatat că se impune suspendarea judecăţii până la soluţionarea cauzelor preliminare conexate, înregistrate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sub nr. C-811/19 şi C-840/19, observând că cele două cauze în care au fost formulate cereri preliminare au obiect asemănător celei pendinte, respectiv infracţiuni de corupţie, iar hotărârea preliminară viza interpretarea unor norme de drept comunitar incidente şi în prezenta cauză.
La data de 21 decembrie 2021, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, a pronunţat hotărârea în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, statuând astfel:
"1. Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei este, atât timp cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România. Obiectivele de referinţă care figurează în anexa la aceasta urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzute la articolul 2 TUE şi au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ţinut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ţinând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alin. (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisia Europeană pe baza deciziei respective, în special de recomandările formulate în rapoartele menţionate.
2. Articolul 325 alin. (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Luxemburg la 26 iulie 1995, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia hotărârile în materie de corupţie şi de fraudă în domeniul taxei pe valoarea adăugată (TVA) care nu au fost pronunţate, în primă instanţă, de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnaţi toţi prin tragere la sorţi sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupţie şi de fraudă în domeniul TVA-ului în discuţie trebuie, dacă este cazul, în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în primă instanţă şi/sau în apel, în măsura în care aplicarea acestei reglementări sau a acestei practici naţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general. Obligaţia de a se asigura că astfel de infracţiuni fac obiectul unor sancţiuni penale care au un caracter efectiv şi disuasiv nu scuteşte instanţa de trimitere de verificarea respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanţă să poată aplica un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate.
3. Articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia deciziile curţii constituţionale naţionale sunt obligatorii pentru instanţele de drept comun, cu condiţia ca dreptul naţional să garanteze independenţa curţii constituţionale menţionate în special faţă de puterile legislativă şi executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziţii. În schimb, aceste dispoziţii din Tratatul UE şi decizia menţionată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curţii constituţionale naţionale de către judecătorii naţionali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară.
4. Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale naţionale şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alin. (1) TFUE sau Deciziei 2006/928."
Constatând incidenţa în cauză a hotărârii CJUE, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, va expune sintetic motivele pentru care va lăsa neaplicată Decizia nr. 417/2019 din 3 iulie 2019 a Curţii Constituţionale.
Preliminar, se notează că acuzaţiile ce fac obiectul prezentei cauze vizează infracţiuni de corupţie şi că, chiar dacă normele care guvernează organizarea justiţiei în statele membre, în special cea referitoare la compunerea completurilor de judecată în materie de fraudă şi de corupţie, intră, de principiu, în competenţa statelor respective, acestea sunt totuşi ţinute să respecte obligaţiile care decurg pentru ele din dreptul Uniunii.
Printre astfel de obligaţii figurează combaterea oricărei activităţi ilegale, care cuprinde infracţiunile de corupţie care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive şi efective, obligaţia menţionată fiind completată pentru statul român de obligaţia care rezultă din Decizia 2006/928, de a lupta în mod efectiv împotriva corupţiei şi în special a corupţiei la nivel înalt.
În considerarea obligaţiei ce incumbă instanţei naţionale de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive, obligaţie consacrată în jurisprudenţa CJUE şi reamintită în decizia antemenţionată, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că, aplicarea Deciziei nr. 417/2019 din 3 iulie 2019 a Curţii Constituţionale ar avea drept consecinţă rejudecarea în primă instanţă a cauzei de faţă, iar o astfel de rejudecare ar avea în mod inevitabil ca efect prelungirea duratei procedurilor penale aferente. Or, pe lângă faptul că România s-a angajat să reducă durata procedurii pentru cauzele de corupţie, Curtea de Justiţie a reamintit că, ţinând seama de obligaţiile specifice care îi incumbă României în temeiul Deciziei 2006/928, reglementarea şi practica naţionale în această materie nu pot avea drept consecinţă prelungirea duratei anchetelor privind infracţiunile de corupţie sau slăbirea în orice alt mod a luptei împotriva corupţiei (par. 197 din decizie).
În altă ordine de idei, CJUE a statuat că obligaţia de a se asigura că astfel de infracţiuni fac obiectul unor sancţiuni penale care au caracter efectiv şi disuasiv nu scuteşte instanţa naţională de verificarea respectării drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără ca această instanţă să poată aplica un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate. Or, cerinţele care decurg din acest articol nu împiedică o eventuală neaplicare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la specializarea şi la compunerea completurilor de judecată în materie de corupţie (a se vedea par. 205-209 din decizie).
Astfel, cerinţa specializării care rezultă din Decizia nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale a fost considerată ca îndeplinită prin simpla adoptare a unui act formal precum hotărârea din 23 ianuarie 2019 a Colegiului de conducere, al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, împrejurare care nu face decât să confirme că judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au făcut parte din completurile de judecată în materie de corupţie înainte de adoptarea acestei hotărâri erau specializaţi în această materie. Ca urmare, deşi Curtea Constituţională a statuat că practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la specializarea completurilor de judecată în materie de corupţie nu era conformă cu dispoziţiile naţionale aplicabile, această practică nu era viciată de o încălcare vădită a unei norme fundamentale a sistemului judiciar din România de natură să pună în discuţie caracterul de instanţă "constituită în prealabil prin lege" al completurilor de judecată în materie de corupţie ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De altfel, constituirea unor complete specializate la nivelul Înaltei Curţi apare ca fiind o chestiune pur formală în considerarea specializării judecătorilor din cadrul secţiei penale a instanţei supreme, relevante în această privinţă fiind chiar considerentele Deciziei nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale dintre care cităm exemplificativ paragraful 147:
"Faptul că toţi judecătorii sunt specializaţi nu înseamnă decât că alegerea componenţei completurilor specializate se va face dintre toţi aceştia."
În fine, în ce priveşte principiul supremaţiei dreptului comunitar, Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menţionate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept naţional, indiferent de natura acestora, existând altfel riscul ca acest drept să îşi piardă caracterul comunitar şi ca fundamentul juridic al Comunităţii înseşi să fie pus în discuţie. Curtea a considerat astfel că, deşi a fost încheiat sub forma unui acord internaţional, Tratatul CEE constituie carta constituţională a unei comunităţi de drept, iar caracteristicile esenţiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituite sunt în special supremaţia acesteia în raport cu dreptul statelor membre şi efectul direct al unei întregi serii de dispoziţii aplicabile statelor membre şi resortisanţilor lor.
Curtea a adăugat că, întrucât articolul 4 alin. (2) TUE prevede că Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, aceasta nu poate respecta o astfel de egalitate decât dacă statele membre se află, în temeiul principiului supremaţiei dreptului Uniunii, în imposibilitatea de a face să prevaleze, împotriva ordinii juridice a Uniunii, o măsură unilaterală, indiferent de natura acesteia. În acest context, Curtea a arătat că, în exercitarea competenţei sale exclusive de a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, acesteia îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremaţiei dreptului Uniunii în raport cu dispoziţiile relevante ale acestui drept, întinderea menţionată neputând depinde nici de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului naţional, nici de interpretarea unor dispoziţii de drept al Uniunii reţinute de o instanţă naţională, care nu corespund interpretării Curţii.
Potrivit Curţii, efectele asociate principiului supremaţiei dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispoziţiile interne, inclusiv de ordin constituţional, să poată împiedica acest lucru. Instanţele naţionale sunt ţinute să lase neaplicată, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naţionale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (par. 245-252 din decizia amintită).
Ca atare, în aplicarea hotărârii pronunţate de Curtea Europeană de Justiţie, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, va lăsa neaplicată Decizia nr. 417/2019 din 3 iulie 2019 a Curţii Constituţionale, aplicarea standardului instituit prin decizia ultim menţionată, relativ la noţiunea de instanţă constituită potrivit legii, fiind de natură a genera un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general, cu încălcarea dispoziţiilor menţionate de CJUE care prevăd sancţiuni efective şi disuasive pentru combaterea infracţiunilor de această natură, în condiţiile în care viciul constatat nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil potrivit standardelor europene.
Referitor la susţinerea intimatei inculpate G., ce antamează legalitatea declaraţiei de apel prin care se tinde la constatarea nulităţii absolute a căii de atac exercitate de Direcţia Naţională Anticorupţie, reţinem că inculpata a susţinut în esenţă că, potrivit normelor care reglementează competenţa funcţională a procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, semnatarul - procurorul şef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, nu avea competenţa funcţională de a declara şi asuma o declaraţie de apel.
Această susţinere este nefondată.
Prioritar, se observă faptul că Ordonanţa de urgenţă nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, a intrat în vigoare la 10 octombrie 2018, iar Decizia nr. 547/2020 a Curţii Constituţionale este subsecventă şi vizează constituţionalitatea unor dispoziţii care nu sunt incidente în prezenta cauză, invocarea acestora în susţinerea nulităţii declaraţiei de apel din data de 29 iunie 2018 nefiind pertinentă.
În ce priveşte Decizia nr. 23/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, aceasta vizează o situaţie particulară, dezlegarea obligatorie vizând interpretarea sintagmei "procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia", cuprinsă în art. 335 alin. (1) din C. proc. pen., nefiind relevantă în susţinerea pretinsei nelegalităţi a declaraţiei de apel.
Astfel, art. 409 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., în referire la titularul căii de atac a apelului, menţionează exclusiv "procurorul", interpretarea limitativă pe care apărătorul inculpatei G. o dă normei procesual penale, în sensul că titularul căii de atac ar fi exclusiv procurorul care a participat la judecată/procurorul şef secţie Judiciară, fiind lipsită de suport legal.
Potrivit art. 55 alin. (2) din C. proc. pen. "Procurorii sunt constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile în cadrul Ministerului Public.", aşadar, ori de câte ori C. proc. pen. foloseşte noţiunea de "procuror" are în vedere organul judiciar competent şi care este îndreptăţit să exercite, prin procurorii care îl compun, atribuţiile legale. Or, procurorul şef al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie face parte din structura de parchet menţionată, pe care, de altfel, o conduce potrivit art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, fiind lipsite de relevanţă argumentele în susţinerea nulităţii absolute a declaraţiei de apel care antamează calitatea de "procuror ierahic superior" a acestuia.
Cât priveşte competenţa funcţională, aceasta se determină prin raportare la îndatoririle organului judiciar, regulile privind competenţa funcţională determină atât competenţa generală a acestuia (corelat cu funcţiile acestuia în procesul penal - de judecată, de urmărire sau cercetare penală etc.), cât şi, în cadrul competenţei generale, atribuţiile specifice ale fiecărui organ judiciar. Sub acest aspect reţinem că potrivit art. 55 alin. (3) din Codul de procedură "În cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuţii:…. f) formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti".
Textul alin. (2) şi (3) ale art. 55 din C. proc. pen. reprezintă transpunerea prevederilor art. 131 alin. (2) şi (3) din Constituţie, care arată că "(2) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. (3) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii".
Competenţa funcţională a procurorului de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale este reluată şi în art. 68 din Legea 304/2004.
În ce priveşte competenţa funcţională a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002, reglementând atribuţiile Direcţiei Naţionale Anticorupţie prevede, printre acestea, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege, respectiv în cauzele de competenţa acestui organ judiciar.
Sunt lipsite de pertinenţă argumentele în susţinerea nulităţii absolute a declaraţiei de apel care se referă la normele secundare vizând organizarea şi funcţionarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie -regulamente, ordine etc.- dispoziţii ce nu se circumscriu unor norme ce reglementează competenţa organelor judiciare, chestiune de domeniul legii organice, şi, ca atare, nerespectarea acestora nu are aptitudinea de a atrage sancţiunea nulităţii actelor procesuale. De altfel, examenul acestor norme realizat de apărare relevă o viziune interpretativă particulară prin specularea unor prevederi şi ignorarea fondului normativ în ansamblul său.
Referitor la criticile formulate de Ministerul Public, partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi inculpaţii K., L., E., F. şi M., sub aspectul acuzaţiei de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit
Probele administrate în apel, la cererea părţilor şi procurorului (declaraţiile martorilor audiaţi nemijlocit şi evocaţi anterior, recunoaşterile inculpaţilor, chiar şi cele parţiale - n.n audiere G. - înscrisurile depuse) nu au avut amplitudinea de a modifica situaţia de fapt ori caracterizarea în drept a bazei factuale descrise în actele de sesizare şi reţinute de prima instanţă.
În unanimitate, pe latură penală, soluţia diferită dispusă în apel vizeză incidenţa instituţiei prescripţiei răspunderii penale pentru inculpaţii K., L. şi M., urmare a Deciziei nr. 358/26.05.2022 pronunţate de Curtea Constituţională şi a constatării, ca efect al cererilor de continuare a procesului penal, a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 396 alin. (8) din C. proc. pen.
Pe latură civilă, soluţia diferită este rezultatul rezolvării unei chestiuni de drept referitoare la temeiul achitării în ipoteza cazului reglementat de art. 16 lit. b) şi la consecinţa asupra soluţiei acţiunii civile în contextul aplicării dispoziţiei art. 25 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen.
În majoritate, cu privire la acuzaţiile aduse inculpaţilor A., B., C., D., E. şi G., soluţiile pronunţate în ambele laturi ale procesului şi temeiurile de drept ale acestora vor rămâne nemodificate, criticile formulate vizând situaţia lor juridică fiind neîntemeiate.
******
Înfracţiunea de abuz în serviciu. Momentul săvârşirii
Prin Decizia nr. 5/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că: prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit.
Obiectul recursului în interesul legii l-au vizat exclusiv infracţiunile simple ce constau într-o unică acţiune sau inacţiune, care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizării unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, respectiv infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen., folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 din C. pen., statuându-se că momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale este cel în care s-a produs prima pagubă sau s-a obţinut primul folos patrimonial, întrucât doar atunci sunt întrunite toate condiţiile cerute de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârşită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în forma tip.
Relevantă pentru prezenta situaţie este explicaţia conţinută în considerentele deciziei, potrivit căreia atunci când infracţiunea comisă este o infracţiune de rezultat sau de pericol, dacă, în cazul concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracţiune consumată) se produce la o oarecare distanţă în timp faţă de momentul desfăşurării (şi încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracţiune).
Relevantă soluţionării problematicii consumării infracţiunii ce constituie acuzaţia în prezenta cauză este, însă, şi Decizia nr. 458/2017 a Curţii Constituţionale, care a constatat că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, raportate la art. 132din acelaşi act normativ, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituţionale.
În considerentele acestei decizii s-a arătat că săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 132din Legea nr. 78/2000 în varianta consumată se produce în ipoteza consumării infracţiunii de abuz în serviciu în varianta-tip, precum şi în situaţia obţinerii folosului necuvenit, condiţie prevăzută de art. 132din Legea nr. 78/2000. (paragr. 45)
Infracţiunea prevăzută în art. 132din Legea nr. 78/2000, pe de o parte, reprezintă o infracţiune de rezultat, nefiind calificată prin scop, iar, pe de altă parte, presupune existenţa unei condiţii - obţinerea de către funcţionarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit - a cărei îndeplinire, dacă şi celelalte elemente constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, în varianta tip, sunt îndeplinite, determină constatarea săvârşirii infracţiunii prevăzute de acesta, în forma consumată. (paragr. 45)
(….), producerea pagubei, deşi uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obţinerea acestui folos. (paragr. 33)
În privinţa momentului săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 132din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) şi 309 din C. pen., în configuraţia factuală specifică speţei, este nerelevant momentul emiterii titlului de despăgubire. Conform Titlului VII, art. 3 din legea nr. 247/2005, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit legii şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege. În cauza de faţă, titlul de despăgubire, anterior celui de conversie, a fost emis de Comisia Centrală la data de 15.03.2011 (f. x). La data de 24.05.2011, în considerarea titlului de despăgubire, respectiv a deciziei din 15.03.2011, s-a emis titlul de conversie nr. 1372, în cuantum de 282.961.725 RON, în favoarea numitului M., paguba cauzată Statului Român convertindu-se astfel, în parte, într-un folos necuvenit pentru inculpatul menţionat.
În concluzie, consumarea infracţiunii de abuz în serviciu s-a produs la data obţinerii, consecutiv producerii pagubei, a primului folos necuvenit, respectiv la 24.05.2011, data emiterii titlului de conversie în favoarea inculpatului M.. Acesta este momentul săvârşirii infracţiunii ce coincide cu data producerii primei urmări relevante penal - obţinerea folosului necuvenit - de la care fapta se poate încadra juridic în infracţiunea de rezultat, abuz în serviciu, în formă consumată. Cuantumul prejudiciului a impus şi reţinerea producerii unor cu consecinţe deosebit de grave, astfel cum corect s-a evocat în sentinţă.
Data emiterii titlurilor de conversie nr. 1052 şi 1051, respectiv 20 mai 2011 este irelevantă sub aspectul identificării momentului consumării abuzului în serviciu prevăzut de art. 132 din Legea nr. 78/2000, deoarece, în lanţul cauzal ce a premers obţinerii folosului de către martorii de bună-credinţă, s-a interpus un factor distinct, considerat licit de către acuzare, şi anume dobândirea prin contract a drepturilor litigioase. Or, determinant pentru stabilirea datei consumării abuzului în serviciu este momentul obţinerii primului folos necuvenit, acesta fiind, în configuraţia proprie acuzaţiei, cel al obţinerii titlului de conversie de către M..
Contrar susţinerilor inculpaţilor, momentul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu astfel determinat a fost implicit evaluat de către instanţa de fond ca fiind cel al emiterii titlului de conversie, prin sentinţa penală stabilindu-se obligaţia de actualizare, în funcţie de indicele de inflaţie, a sumei acordate cu titlu de despăgubiri cu începere de la 24 mai 2011.
Existenţa prejudiciului şi cuantumul pagubei
Existenţa prejudiciului şi întinderea sa au fost evaluate de către prima instanţă prin prisma probatoriilor administrate. În cursul cercetării judecătoreşti s-a dispus efectuarea unei expertize judiciare de evaluare a terenului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire x/2010 (pct I.7 din sentinţă).
În raport cu motivele de apel, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, adaugă următoarele argumente rezultate din conţinutul suplimentului la raportul de expertiză judiciară ce a menţinut evaluarea terenului la 158.929.225 ron, echivalentul a 37.247.000 euro. Prin decizia din 15.03.2011, emisă de Comisia Centrală, se constatase un drept de creanţă în cuantum de 377.282.300 ron. În aceste condiţii sunt susţinute probator, existenţa şi întinderea prejudiciului sau a unei pagube în cuantum de de 218.353.075 RON, produsă statului român, reprezentând diferenţa dintre suma stabilită cu titlu de despăgubiri prin raportul de evaluare întocmit de către S.C. P. S.R.L. şi valoarea terenului astfel cum aceasta a rezultat din raportul de expertiză efectuat în cauză.
Suma reprezintă totodată un folos necuvenit obţinut de către beneficiar, titularul despăgubirilor, respectiv de inculpatul M..
Infracţiunea de abuz în serviciu. Momentul de la care curge termenul de prescripţie
Potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., termenele de prescripţie ale răspunderii penale încep să curgă de la momentul săvârşirii infracţiunii. Infracţiunea de rezultat se consideră săvârşită la momentul producerii urmării imediate, respectiv a prejudiciului şi, după caz, al obţinerii folosului necuvenit, în speţă aceasta fiind data de 24 mai 2011.
Decizia nr. 358/26.05.2022 pronunţată de Curtea Constituţională are drept unic şi direct efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat în art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit, însă poate fi afectat de cauze de suspendare.
Cu privire la suspendarea termenului de prescripţie, consecinţă a suspendării judecăţii
Potrivit art. 156 (1) din C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. (2) Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Prin încheierea din data de 22 iunie 2020, Înalta Curte, Completul de 5 judecători a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea cauzelor preliminare conexate, înregistrate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sub nr. C-811/19 şi C-840/19. În considerentele încheierii, s-a motivat măsura [arătându-se că, potrivit art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., cu denumirea marginală "Suspendarea facutativă", "Instanţa poate suspenda judecata:(...) când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară".
De asemenea, consacrând aplicabilitatea generală a C. proc. civ., art. 2 alin. (2) din acest act normativ statuează că"(...) dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare".
De vreme ce Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. nu cuprinde dispoziţii derogatorii sub aspectul suspendării judecării unei cauze penale în situaţia sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară, rezultă că normele de procedură civilă antemenţionate se aplică în mod corespunzător şi în materie penală.
Cazurile de suspendare a judecării unei cauze penale, reglementate de legea procesual penală, sunt circumscrise fie unor impedimente factuale, ce ţin exclusiv de situaţia medicală sau procesuală a unui inculpat ori de desfăşurarea procedurii de mediere (art. 367 alin. (1) şi (3) şi art. 368 C. proc. pen.), fie unor impedimente juridice, ce derivă din declanşarea unor mecanisme de unificare a practicii judiciare (art. 476 alin. (2) şi (4) C. proc. pen.), caracteristica tuturor acestor impedimente temporare la desfăşurarea procesului fiind aceea că prerogativa cenzurării şi valorificării lor aparţine exclusiv autorităţilor judiciare române.]
Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea din data de 4 ianuarie 2022, ca urmare a încetării motivului care a condus la suspendare, respectiv, ca urmare a pronunţării, la data de 21 decembrie 2021, a hotărârii CJUE (definitivă), iar primul termen după reluarea judecăţii a fost cel din data de 17 ianuarie 2022.
Conform art. 413 alin. (2) din C. proc. civ., suspendarea a durat până la pronunţarea hotărârii (CJUE) ce a impus măsura.
Suspendarea judecăţii constituie o cauză de suspendare a prescripţiei răspunderii penale, fiind o împrejurare ce împiedică temporar continuarea procesului penal. [e.g. art. 367, 368 ori art. 476 alin. (2) din C. proc. pen..]. De asemenea, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile constituie similar o cauză facultativă de suspendare a judecăţii. [A se vedea şi I. Nedelcu în C. pen. adnotat - Comentariu pe articole, Ediţia 3, Ed. C.H.Beck, art. 156, pct. 5, p. 596.].
În prezenta cauză nu sunt incidente alte temeiuri de suspendare de drept ale judecăţii şi, implicit, ale prescripţiei răspunderii penale, respectiv cele prevăzute de art. 43 alin. (2) din Anexa 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi art. 64 alin. (5) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, ambele emise de preşedintele României, având în vedere că în dosar este implicat, încă din faza de urmărire penală, un martor faţă de care s-au dispus măsuri de protecţie. Potrivit textului evocat, procesele penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, (…), se suspendă de drept pe durata stării de urgenţă, cu excepţia cauzelor (…) ce cuprind măsuri de protecţie a victimelor şi a martorilor.
Ca urmare, suspendarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale a avut ca moment de început data de 22 iunie 2020, când s-a dispus suspendarea judecăţii în vederea soluţionării cererii de decizie preliminară în cauze similare. Marcând momentul de debut al suspendării prescripţiei, data de 22 iunie 2020 nu intră în durata termenului de prescripţie, ci este integrată perioadei de suspendare a cursului său.
Momentul de la care prescripţia răspunderii penale şi-a reluat cursul a fost, potrivit art. 156 alin. (2) din C. pen. şi art. 413 alin. (2) din C. proc. civ., data de 21 decembrie 2021 - data pronunţării hotărârii Curţii de Justiţie. Faţă de natura substanţială a termenului de prescripţie, data încetării cauzei de suspendare marchează, prin voinţa legiuitorului, reluarea cursului acestui termen, ceea ce înseamnă că data de 21 decembrie 2021 intră în durata sa.
Prin urmare, suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale a operat, în speţă, în intervalul 22 iunie 2020 - 20 decembrie 2021, pe o perioadă de 1 an 5 luni şi 29 de zile, determinată în conformitate cu normele incidente în calculul termenelor substanţiale, respectiv art. 186 alin. (1) din C. pen.
Durata suspendării prescripţiei răspunderii penale nu este echivalentă celei în care a operat şi suspendarea judecăţii, aceasta din urmă fiind reluată la data de 4 ianuarie 2022. Evenimentele care influenţează cursul prescripţiei sunt prevăzute explicit în legea penală substanţială, în prevederile referitoare la începutul termenului, modul de calcul al acestuia şi cauzele ori efectele întreruperii sau suspendării sale.
Or, de vreme ce, în cauză, suspendarea judecăţii a fost dispusă în baza unei dispoziţii legale procesuale referitoare la efectele cererilor de decizie preliminară în cauze similare aflate pe rolul CJUE, normă ce indică inclusiv momentul încetării suspendării, intrerpretarea strictă a prevederilor art. 156 alin. (2) din C. pen. nu poate conduce la altă concluzie decât aceea că pronunţarea hotărârii definitive a CJUE marchează data încetării suspendării prescripţiei, indiferent dacă judecata a fost reluată la chiar acea dată sau, aşa cum s-a întâmplat în speţă, la un moment ulterior, determinat administrativ.
Durata termenului de prescripţie
În varianta legislativă aplicabilă la data săvârşirii faptei, infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 şi art. 2481 din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 15 lit. f) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, era pedepsită cu închisoare de la 7 ani şi 6 luni la 22 de ani şi 6 luni, termenul general de prescripţie fiind, potrivit art. 122 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969, de 15 ani.
Dispoziţiile art. 123 alin. (1) din aceeaşi codificare anterioară statuau în sensul întreruperii cursului termenului prescripţiei prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal şi, în fine, reglementau, în cuprinsul art. 124 (în varianta anterioară Legii nr. 63/2012, publicată în M.O. nr. 258 din 19 aprilie 2022), prescripţia specială a răspunderii penale care înlătura răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul general de prescripţie era depăşit cu încă jumătate (modificarea adusă art. 124 prin actul normativ anterior menţionat conferind textului un conţinut asemănător celui în vigoare şi în prezent şi, prin aceasta, un caracter mai aspru).
Prin urmare, în baza legii penale în vigoare la data săvârşirii faptei şi ca efect al actelor întreruptive de prescripţie efectuate în temeiul acestei legi, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale era de 22 ani şi 6 luni, termen care, raportat la data săvârşirii faptei, nu s-a împlinit până în prezent.
În varianta legislativă aplicabilă începând cu data de 1 februarie 2014 şi până în prezent, infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) şi art. 309 din C. pen., se pedepseşte cu închisoare de la 4 ani la 14 ani, iar termenul general de prescripţie este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen., de 10 ani. Determinarea sa a avut în vedere limitele de pedeapsă, respectiv maximul special rezultat din caracterizarea în drept a infracţiunii.
Dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (în varianta anterioară datei de 25 iunie 2018), statuau în sensul întreruperii cursului termenului prescripţiei prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, astfel că aplicarea globală a acestei variante normative [inclusiv a dispoziţiilor art. 155 alin. (4) din C. pen..] ar avea ca efect stabilirea unui termen de prescripţie specială de 20 de ani, termen neîmplinit până în prezent.
În schimb, exclusiv ca o consecinţă a reconfigurării conţinutului dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. în baza Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi, subsecvent, a interpretării obligatorii regăsite în Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, norma de drept penal analizată nu a mai prevăzut, în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, vreun act susceptibil de întrerupere a prescripţiei. Singurele termene care au disciplinat prescripţia în acest interval au fost cele generale, în speţă acest termen fiind de 10 ani.
Evaluată în contextul celorlalte dispoziţii pertinente în materia prescripţiei, această particularitate imprimă C. pen. în vigoare în intervalul de timp limitat, anterior menţionat, caracterul unei legi penale de natură să asigure, în ansamblul său, o situaţie mai favorabilă pentru inculpaţi şi, astfel, să devină aplicabilă în speţă, în conformitate cu principiul de aplicare a legii penale în timp, prevăzut de art. 5 alin. (2) din C. pen.
Momentul la care se împlineşte termenul de prescripţie
Potrivit art. 186 alin. (1) teza finală din C. pen., luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.
Socotirea termenului ca împlinit cu o zi înainte de data corespunzătoare momentului de debut ia în calcul atât ziua de la care începe să curgă termenul, cât şi ziua de împlinire a acestuia (sistemul zilelor pline; a se vedea comentariu art. 155 din Noul C. pen.. Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, 2014, ISBN 978-606-678-921-9, autori RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW.).
Având în vedere că, în perioada 22 iunie 2020 - 20 decembrie 2021, cursul prescripţiei a fost suspendat, rezultă că termenul de 10 ani a curs, iniţial, pe o perioadă de 9 ani şi 29 de zile, în intervalul 24.05.2011 (data săvârşirii faptei) - 21 iunie 2020 (ziua anterioară suspendării) şi şi-a reluat cursul la data de 21 decembrie 2021, împlinindu-se după trecerea unui interval de 11 luni şi 1 zi, respectiv la data de 21 noiembrie 2022.
Prin urmare, împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale pentru acuzaţia de abuz în serviciu cu consecinţe desosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, atrage incidenţa cauzei de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. şi impune, în ipoteza în care inculpaţii au solicitat continuarea procesului penal, aplicarea corespunzătoare a soluţiilor alternativ prevăzute de art. 396 alin. (7), (8) din C. proc. pen.
În cauză, inculpaţii K., L., M., F., A., B., C., D., E. şi G. au precizat în mod expres, în şedinţa din data de 9 noiembrie 2022, că solicită continuarea procesului penal, manifestare de voinţă consecutiv căreia elementele probatorii şi cele circumscrise conţinutului constituiv al infracţiunii urmează a fi reexaminate de către instanţa de apel.
Elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi aspectele susţinute probator
Potrivit art. 297 din C. pen., abuzul în serviciu presupune fapta unui funcţionar public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice. Infracţiunea este una de rezultat, astfel încât consumarea sa este determinată de producerea urmării, în ipoteza prezentelor acuzaţii, naşterea prejudiciului şi, cumulativ, obţinerea folosului necuvenit. În cauză producerea pagubei s-a convertit, în parte, într-un folos necuvenit pentru inculpatul M..
Pentru susţinerea acuzaţiei de abuz în serviciu trebuie dovedite, din punct de vedere obiectiv:
a) conduita proprie a persoanei acuzate în legătură cu prejudiciul: cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos;
b) conduita proprie a persoanei acuzate în legătură cu actele de serviciu: îndeplinirea, neîndeplinirea ori a întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, realizarea unui act contrar acestor îndatoriri;
c) legătura dintre prejudiciul produs şi atribuţiile de serviciu, respectiv cuantumul prejudiciului (ÎCCJ, s.pen., d.p. nr. 676/26 februarie 2013, d. nr. 1515/46/2011; s.pen., d.p. nr. 3113 din 09 decembrie 2014, d. nr. x/2013).
Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în majoritate, reţine că, în cauză nu a fost probată conduita proprie a persoanelor acuzate, membri ai Comisiei Centrale, respectiv inculpaţii A., B., G., C., D. şi E., constând în indeplinirea imputabil defectuoasă a îndatoririlor de serviciu şi, implicit, contribuţia acestora la producerea prejudiciului, ceea ce explică exonerarea de răspundere penală şi civilă, deopotrivă.
Pe lângă argumentele primei instanţe, Completul de 5 judecători adaugă şi subliniază volumul exagerat al activităţii în comisie, imposibil de parcurs chiar pentru o persoană diligentă şi cu pregătire de specialitate sau adecvată, ce echivalează cu o împrejurare obiectivă concretizată într-un impediment insurmontabil în privinţa desfăsurării normale a activităţii, ce exclude orice formă de vinovăţie în exercitarea cu bună credinţă a atribuţiilor de serviciu, în privinţa inculpaţilor, membri ai comisiei şi îi exonerează aprioric de orice răspundere penală ori civilă în cazul erorilor în activitate (evaluare).
Izvorul răspunderii penale este faptul ilicit, acelaşi care generază răspunderea civilă [art. 19 alin. (1), acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.] Lipsa ilicitului penal nu constituie cauză de excludere a ilicitului civil ori cauză de înlăturare a răspunderii civile. În ipoteza achitării pentru lipsa vinovăţiei penale, răspunderea civilă poate fi antrenată.
Specificul condiţiilor de muncă explicitate anterior, exterioare voinţei şi controlului părţilor (angajaţilor), justifică excluderea ilicitului penal şi civil, urmare a lipsei oricărei forme de vinovăţie (inclusiv cea civilă), cu consecinţa indubitabilă a exonerării, deopotrivă, de răspundere penală şi civilă, în baza unui probatoriu administrat în procesul penal.
Pe latură penală, evaluarea primei instanţe a purtat simultan asupra tuturor elementelor constitutive, obiective şi subiective, probatoriile fiind comune, ceea ce a condus la dublul temei al achitării în privinţa membrilor comisiei enumeraţi anterior, reţinându-se art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi a II - a din C. proc. pen. (în apel, aceştia au solicitat continuarea procesului penal fiind interesaţi tocmai în a dovedi elementele exoneratorii de răspundere).
Pe latura civilă, a fost respinsă acţiunea civilă exercitată împotriva inculpaţilor A., B., G., C., D. şi E..
În drept, pe latură penală, cazurile cumulate, reglementate de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi a II - a din C. proc. pen., evidenţiază lipsa simultană a condiţiilor de tipicitate vizate atât de latura obiectivă, cât şi subiectivă; pe latură civilă, cele două teze enumerate de art. 16 lit. b) din C. proc. pen. determină soluţii diferite, fără o justificare procedurală ori concretă, atât timp cât procesul penal a decelat deja toate elementele necesare soluţionării acţiunii penale şi civile, existenţa faptului ilicit, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate. Argumentul determinat de necesitatea unor probatorii pe aspectul întinderii prejudiciului este ineficient, probele fiind posibil de administrat (eventual în condiţiile disjungerii) în cursul procesului penal şi nu justifică lăsarea acţiunii civile nesoluţionate, condiţiile de fond ale răspunderii civile fiind evaluate în contextul probator specific procesului finalizat. Acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeste durata rezonabilă [art. 19 alin. (4)]. Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile [art. 25 alin. (1)].
Chiar şi în ipoteza soluţiei încetării procesului penal, ce presupune o cauză de stingere a acţiunii penale, situaţie în care, de regulă, probatoriul nu a fost epuizat, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, cu excepţia prescripţiei răspunderii penale, când există obligaţia soluţionării sale [(art. 25 alin. (5) din C. proc. pen.., Decizia nr. 251/RC din 20 iunie 2019, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale 586/2016].
În situaţia temeiurilor de achitare prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, fapta nu este prevăzută de legea penală şi teza a II-a, fapta nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege din C. proc. pen., se cenzurează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei. Raportarea la acuzaţie impune abordarea completă a elementelor constitutive. Se va reţine că fapta nu este prevăzută de legea penală ori de câte ori lipseşte unul din elementele de conţinut ale infracţiunii, altul decât vinovăţia. Pe de altă parte, nu poate fi exclusă ipoteza în care lipsesc simultan mai multe elemente de tipicitate, specifice laturii obiective ori/şi subiective, caz în care nu există un temei legal ce să oblige ori să impună evaluarea prioritară a unei singure teze.
Ordinea de preferinţă legală poate fi explicată şi asumată în privinţa cazurilor (temeiurilor) specifice de achitare, vizând ipoteze certe şi succesive (inexistenţa faptei, lipsa condiţiilor de tipicitate, existenţa unor cazuri de înlăturare a răspunderii penale) şi justifică incidenţa acestora în ordinea menţionată şi excluderea de drept a eficienţei juridice a următorului temei. În interiorul temeiurilor distincte de achitare, ce fac trimitere la o puralitate de instituţii ori norme, ca în ipoteza cauzelor justificative ori de neimputabilitate [art. 16 alin. (1) lit. d)], alegerea este determinată de situaţia concretă.
Ca urmare, instanţa de fond, având de evaluat acţiunea penală şi acţiunea civilă, pe baza probatoriilor ce le-a administrat, a constatat simultan lipsa prevederii în legea penală şi lipsa totală de vinovăţie, constatând efectul radiant asupra laturii civile, soluţionate în consecinţă.
Cu privire la atribuţiile de serviciu ale inculpaţilor în cadru Comisiei Centrale
Membrii Comisiei Centrale, pentru desfăşurarea activităţii ar fi trebuit să evalueze, să cunoască şi să aplice Legea nr. 247/2005 şi Standardele Internaţionale de Evaluare, având o obligaţie legală de diligenţă în raport cu cheltuirea banului public. Astfel:
- potrivit art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea 247/2005 (în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor), în baza raportului de evaluare, Comisia Centrală procedează fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare; potrivit art. 10 alin. (7), "Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate, preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare"; potrivit cap. V, art. 16 alin. (4) - "La cererea evaluatorilor sau a reprezentanţilor societăţii de evaluare, băncile, notarii publici, agenţiile imobiliare, birourile de carte funciară, precum şi orice alţi deţinători de informaţii privind tranzacţiile cu proprietăţi imobiliare sunt obligaţi să le comunice de îndată, în scris, datele şi informaţiile necesare efectuării evaluării...";
- potrivit art. 13 alin. (1) din acelaşi Titlu, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare Comisia Centrală, care are, în principal, următoarele atribuţii: a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; b) ia alte măsuri legale, necesare aplicării prezentei legi.
- potrivit Standardelor Internaţionale de Evaluare: pct. 5.20.1 - Abordarea prin comparaţia vânzărilor - … ia în considerare vânzările proprietăţilor similare sau substituibile şi informaţiile referitoare la piaţă şi stabileşte o estimare a valorii prin procese de comparaţie. În general, proprietatea este comparată cu proprietăţi similare vândute, tranzacţionate pe o piaţă deschisă…; pct. 5.25.1 - Tehnica comparaţiei vânzărilor pentru evaluarea terenului implică o comparaţie directă a terenului evaluat cu loturile similare de teren tranzacţionate recent pe piaţă şi pentru care există informaţii disponibile; pct. 5.7 - în parcurgerea etapelor înscrise în analiza preliminară şi în culegerea şi selectarea informaţiilor, solicitate în procesul de evaluare, evaluatorul se familiarizează cu piaţa generală şi cu proprietatea de evaluat prin informaţii economice generale, informaţii specifice de spre proprietate şi informaţii privind cererea şi oferta.
Ambele acte normative sunt evocate de prima instanţă în raport cu activitatea expertului şi Comisiei Centrale (p. 97 şi urm.).
Inculpaţii şi martorii audiaţi au relatat limite distincte de evaluare a rapoartelor în considerarea atribuţiilor specifice, mărginindu-se de cele mai multe ori a evoca forma, fără însă a exclude de plano fondul. În acest context, amintim declaraţia din apel a inculpatei G., reprezentanta Ministerului Justiţiei în Comisie, care a explicitat maniera şi limitele cenzurii asupra conţinutului şi concluziei rapoartelor de evaluare, chemările experţilor şi întrebările valorificate demonstrând prin ele însele consistenţa demersului. [(...) Înainte de fiecare şedinţă obişnuiam să citesc rapoartele de evaluare întocmite de către evaluatori în dosarele de pe ordinea de zi. Nu făceam obiecţiuni de oportunitate ci de obicei în cele două sedinţe dacă constatam anumite aspecte de legalitate care mi se păreau relevante prin prisma experienţei profesionale pe care o aveam, obişnuiam să solicit chemarea expertului evaluator pentru următoarea şedinţă. Îmi aduc aminte că în şedinţa din februarie 2011 a venit un expert evaluator care a oferit explicaţii în legătură cu anumite dosare, iar în şedinţa în care a fost prezentat dosarul ce face obiectul cercetării, am solicitat chemarea expertului pentru a oferi anumite clarificări de legalitate.
Aspectul de legalitate pe care l-am avut în vedere a fost acela că în cuprinsul raportului, natura juridică a terenului era descrisă ca fiind agricolă, iar în cartea funciară apărea ca fiind intravilan, construcţii. Îmi aduc aminte că discuţia a fost liberă şi a durat câteva zeci de minute şi la un moment dat au fost purtate discuţii ş în legătură cu indicii de corecţie folosiţi de expert, l-am întrebat cum a stabilit aceşti indici, mi-a oferit răspuns. La final îmi aduc aminte că mi-a oferit una sau două metode suplimentare de calculare a preţului, sub forma unui supliment cu care a venit în şedinţă sau l-a depus după şi l-am parcurs. Am considerat satisfăcătoarea discuţia cu acesta, aşa că în momentul în care s-a votat am votat favorabil. Una din criticile acuzaţiei era legată de faptul că am adresat întrebări neserioase expertului. Întrebările au fost serioase deoarece stabilirea naturii juridice a terenului şi a corecţiilor erau chestiuni determinante în evaluarea imobilului. (...)].
Obligaţia legală a membrilor comisiei centrale de a verifica ex proprii sensibus (personal) în cuprinsul rapoartelor dacă exigenţele evaluării au fost respectate era asumată ori cunoscută la nivelul ANRP şi al Comisiei Centrale şi exercitată. O astfel de poziţie a fost relatată de martorii audiaţi [e.g. martorul JJ., audiat în apel, în şedinţa din 11 aprilie 2022, a relatat că au fost cazuri în care comisia nu a fost de acord cu raportul de evaluare, de cele mai multe ori discuţiile se purtau asupra valorilor cuprinse în raport, raportat la zonele unde se situau terenurile. În concret, s-a considerat că sunt mari în raoprt cu zona. În această situaţie, se dispunea reevaluarea. Mai întâi era chemat evaluatorul să dea lămuriri, dar nu ştiu dacă am fost prezent la o astfel de şedinţă. Ştiu pentru că făceam adresă pentru a se prezenta la data când urma să aibă loc şedinţa. Ştiu că în astfel de împrejurări a fost solicitată prezenţa consilierul care aplica viza pe rapoartele de evaluare. (...) La şedinţele la care am participat am asistat la discuţii prtate între membri cu privire la conţinutul raportului de evaluare Consilierul desemnat să aplice viza pe raport făcea o verificare tehnică a raportului şi verifica corespondenţa datelor din raport cu cele din dosarul de despăgubire, în opinia mea aceasta nu era o verificare formală, ci tehnică.
Cu toate acestea, refacerea era dispusă de către CCSD (n.n. Comisia Centrală, nu şi de consilierul care aplica viza pe rap. de evaluare. (...)].
Amintim că probele directe, cum sunt declaraţiile de martori care relatează aspecte percepute individual, au forţă probantă necondiţionată. Totuşi aceste relatări de martori sunt susţinute, chiar de către membrii comisiei, audiaţi ca părţi în prezenta cauză, astfel cum s-a arătat anterior.
Ca urmare, obligaţia evaluării fondului raportului atât la nivel legal, cât şi individual ori al activităţii comisiei era asumată. Totuşi, condiţiile în care activitatea era desfăsurată ori prestată devin relevante în prezenta cauză pentru soluţia dată laturii penale.
Astfel, în cadrul activităţii membrilor comisiei, specificul muncii şi volumul enorm de activitate, ritmicitatea întâlnirilor în comisie, creau premisele unor inevitabile erori ce nu le pot fi imputabile. Vinovăţie poate exista când fapta este comisă cu intenţie, cu intenţie depăşită sau din culpă (art. 16 din C. pen.). Abuzul în serviciu este o infracţiune intenţionată. Probatoriile administrate au exclus intenţia ca formă a vinovăţiei, însă condiţiile de lucru în comisie, buna credinţă ce nu a putut fi răsturnată pentru o parte ditre membri exclud suplimentar şi orice formă de culpă.
Astfel, omisiunea observării utilizării unor comparabile nefundamentate obiectiv ori omisiunea observării unor carenţe esenţiale şi de fond ale raportului de evaluare putea fi un demers accesibil oricărui membru al Comisiei Centrale în condiţiile unei încărcături rezonabile a activităţii. Existenţa a sute de dosare pe ordinea de zi [dovedită cu mijloace de probă variate ca înscrisuri ataşate în dosarul de urmărire penală; declaraţii de părţi (cca 400 în şedinţa vizată de acuzaţie, conform declaraţiei inculpatei G., dată în apel, la data de 9 noi. 2022) ori de martori (cifra dosarelor pe şedinţă era de ordinul sutelor, conform declaraţiei martorului JJ., dată în apel, la data de 11 aprilie 2022)] exclude de plano abilitatea ori acurateţea evaluării în comisie, generând un impediment absolut în desfăşurarea normală a muncii. În legătură cu maniera desemnării în comisie şi cu condiţiile de muncă impuse relevantă este şi declaraţia inculpatei E. evocată de instanţa de fond.
Martora QQ., consilier in cadrul ANRP la data săvârşirii faptelor, audiată în apel, a susţinut: Verificam în jur de 30-40 rapoarte pe zi şi cred că reuşeam să verific toate rapoartele depuse între două şedinţe ale C. civ..S.D. (...) nu am participat la comisii (...) nu ştiu cum se desfăşurau şedinţele (...).
Condiţiile improprii de muncă, determinate de un volum exagerat şi în mod obiectiv imposibil de gestionat, nu constituie cauză de neimputabilitate ori de impunitate, ceea ce a condus la analiza simultană, în ipoteza membrilor Comisiei Centrale, cu excepţia inculpaţilor K., L., a celor două teze distincte ale art. 16 lit. b) din C. proc. pen., respectiv lipsa tuturor elementelor de tipicitate (lipsa prevederii faptei în legea penală şi lipsa elementului subiectiv).
În ipoteza evaluată, există identitate între persoana juridică de interes public în favoarea căreia se presta activitatea în comisie şi cea care pretinde acoperirea prejudiciului. Condiţiile necorespunzatoare de muncă nu pot fi imputate tocmai celui ce prestează activitatea, pentru a obţine angajarea răspunderii sale (penale, civile, disciplinare ori administrative), exonerând angajatorul de orice formă de participaţie şi de obligaţia legală de a asigura premisele normalei desfăşurări a activităţii [potrivit art. 40 alin. (2) teza finală şi art. 174 din Codul muncii, angajatorul are obligaţia să asigure permanent condiţiile corespunzătoare de muncă. Sub acest ultim aspect, este de subliniat că, în calea de atac, nu a fost criticată ori evocată de către inculpaţi lipsa calităţii acestora de funcţionari publici, respectiv de angajaţi.]
În plus, activitatea prealabilă desfăşurată de evaluatorul intern atesta conformitatea raportului cu Standardele Internaţionale de Evaluare. Martorul QQ., audiată nemijlocit, inclusiv în apel, în şedinţa din data de 11 aprilie 2022, consilier în cadrul ANRP la data săvârşirii faptelor şi cea care a semnat titlul de despăgubire şi a avizat raportul expertului F., a relatat că, de regulă, consilierul intern evalua, în plus faţă de elementele de formă, existenţa comparabilelor prezentate în grila de comparaţie, dacă metodele de evaluare erau conforme standardelor şi acurateţei calculelor matematice şi raportul era avizat în momentul în care toate aceste elemente erau verificate.
Martora a mai învederat că niciunul dintre membrii comisiei nu a pus presiune pentru verificarea unui anumit raport cu prioritate. Datele furnizate de martorul MM., audiat în cadrul apelului, în şedinţa din 11 aprilie 2022, sunt apte a se corobora cu cele relatate de martora QQ. sub aspectul demersurilor efectuate de consilier în legătură cu raportul vizat de acuzaţie şi în cadrul atribuţiilor de serviciu: atunci când doamna QQ. îmi aducea la cunoştinţă că există probleme, de exemplu o lipsă de comparabile, raportul mi se aducea înapoi, iar noi (n.n.consilierii de legătură cu evaluatorii) îl comunicam evaluatorului să se prezinte la ANRP pentru a lua la cunoştinţă de problemele din raportul respectiv şi pentru a le remedia. Precizez că prin (...) lipsa comparabilelor, înţeleg situaţia în care nu exista numărul necesar de comparabile. Din ce îmi amintesc, trebuiau să existe minim 2-3 comparabile.
În actul de sesizare s-a mai susţinut că membrii comisiei au oferit diferenţa de valoare a imobilului, de 263.327.559 RON, echivalentul a 61.714.021,6 euro, fără niciun minim de analiză, fără să-şi pună nici cea mai elementară întrebare, folosind toate mijloacele în scopul realizării rezultatului ce a cauzat prejudiciul statului român (p. 11), aspect contestat de maniera desfăşurării şedinţei, respectiv de chemarea evaluatorului şi ascultarea sa, de înscrisurile de la dosar, de martorii audiaţi şi, nu în ultimul rând, de declaraţiile de inculpaţi. Astfel, martorul JJ., audiat în apel, a arătat: (...) au fost cazuri în care comisia nu a fost de acord cu raportul de evaluare, de cele mai multe ori discuţiile se purtau asupra valorilor cuprinse în raport, raportat la zonele unde se situau terenurile. în concret, s-a considerat că sunt mari în raport cu zona. În această situaţie, se dispunea reevaluarea. Mai întâi era chemat evaluatorul să dea lămuriri, dar nu ştiu dacă am fost prezent la o astfel de şedinţă. Ştiu pentru că făceam adresă pentru a se prezenta la data când urma să aibă loc şedinţa. Ştiu că în astfel de împrejurări a fost solicitată prezenţa consilierului care aplica viza pe rapoartele de evaluare. (...)
Audiată în apel, inculpata G. a arătat că: (...) în şedinţa în care a fost prezentat dosarul ce face obiectul cercetării, am solicitat chemarea expertului pentru a oferi anumite clarificări de legalitate.
Aspectul de legalitate pe care l-am avut în vedere a fost acela că în cuprinsul raportului, natura juridică a terenului era descrisă ca fiind agricolă, iar în cartea funciară apărea ca fiind intravilan, construcţii. Îmi aduc aminte că discuţia a fost liberă şi a durat câteva zeci de minute şi la un moment dat au fost purtate discuţii şi în legătură cu indicii de corecţie folosiţi de expert, l-am întrebat cum a stabilit aceşti indici, mi-a oferit răspuns. La final îmi aduc aminte că mi-a oferit una sau două metode suplimentare de calculare a preţului, sub forma unui supliment cu care a venit în şedinţă sau l-a depus după şi l-am parcurs. Am considerat satisfăcătoarea discuţia cu acesta aşa că în momentul în care s-a votat am votat favorabil. Una din criticile acuzaţiei era legată de faptul că am adresat întrebări neserioase expertului. Întrebările au fost serioase deoarece stabilirea naturii juridice a terenului şi a corecţiilor erau chestiuni determinante în evaluarea imobilului.
Am studiat inclusiv comparabilele pe care expertul le-a ataşat la dosar şi îmi aduc aminte că preţul stabilit era sensibil mai mic decât cel de pe piaţă. Erau nişte contracte care au fost ataşate, cred că două sau trei contracte.
În privinţa inculpatei G., suplimentar, Completul de 5 judecători, arată că simpla evaluare a unei relaţii de prietenie cu numitul J. (declaraţia martorului GG. din data de 6 iunie 2022, în apel) ori calitatea sa în cadrul Comisiei Centrale, simpla evocare a necesităţii convocării unor şedinţe ale Comisiei Centrale (declaraţia martorului GG. şi a inculpatului H.), ca şi cunoştinţele de specialitate pe care inculpata însăşi le-a evocat în cadrul audierii în apel, nu constituie date suficiente pentru susţinerea conivenţei infracţionale la nivelul de certitudine necesar şi suficient răsturnării prezumţiei de nevinovăţie. În aceste condiţii, toate argumentele referitoare la lipsa unei conivenţe infracţionale ori la activitatea în comisie, evocate anterior, sunt relevante şi în raport cu situaţia sa juridică. Amintim că în declaraţia sa din apel a susţinut desfăşurarea activităţii, în Comisia Centrală, în limitele bunei credinţe şi în considerarea cunoştinţelor specifice profesiei exercitate la acel moment.
În ceea ce priveşte participaţia inculpatului F., aceasta este raportată la activitatea comisiei, acuzaţia adusă vizând complicitatea la infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen.
În actul de sesizare s-a arătat că evaluatorul a supraevaluat cu suma de 263.327.559 RON, echivalentul a 61.714.021,6 euro, terenul agricol în suprafaţă de 13,0535 ha, situat în mun. Bucureşti, str. x, ce a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x.
Prima instanţă a reţinut că, potrivit rechizitoriului, complicitatea s-a realizat în următorul mod: expertul evaluator al S.C. P. S.R.L., inculpatul F., a stabilit valoarea despăgubirilor prin compararea terenului agricol evaluat din dosarul de despăgubire nr. x cu terenuri, dar nu agricole, ci cu terenuri din zone rezidenţiale şi prin metoda greşită a parcelării. De asemenea, s-a arătat că, pentru stabilirea valorii terenului, expertul evaluator a folosit 3 comparabile (terenuri) ce nu erau adecvate, ajungându-se astfel la vicierea valorii unităţii euro/metru pătrat (745 euro/metru pătrat), acestea fiind situate în altă zonă a municipiului Bucureşti (zona Stadionul Naţional, zona Lacul Tei - vile, zona Lacul Tei - circ) la distantă de terenul evaluat de 3.500 metri, 2.500 metri şi 1.500 metri.
În baza raportului de expertiză efectuat în cursul cercetării judecătoreşti, în fond, s-a stabilit că valoarea întregii proprietăţi, compusă din 118.605 mp teren şi 11.930 teren ocupat de lacul Plumbuita, era de 158.929.225 RON, inferioară celei reţinute prin raportul de evaluare întocmit de expertul F., de 377.282.300 RON, diferenţa, de 218.353.075 RON, constituindu-se în prejudiciu produs bugetului de stat (a se vedea secţiunea Existenţa prejudiciului şi cuantumul pagubei din prezenta decizie şi pct. I.7, I.9 din sentinţă).
În cadrul suplimentului la expertiză, admis de prima instanţă, s-a stabilit că, deşi raportul de evaluare întocmit de inculpatul F. în dosarul de despăgubire nr. x/2010 respectă Standardele Internaţionale de Evaluare, el conţine neconformităţi care au afectat rezultatul evaluării. În explicitarea acestei concluzii s-a arătat că, in cadrul obiectivului a), comisia de experţi a utilizat aceleaşi metode de evaluare ca cele folosite de către evaluatorul F., respectiv: metoda comparaţiei vânzărilor si metoda parcelarii, dar nu a aplicat acelaşi raţionament în utilizarea comparabilelor.
Faţă de solicitarea instanţei, de a aplica aceleaşi metode de evaluare, respectiv metoda comparaţiei vânzărilor si metoda parcelarii, prin luarea în considerare a comparabilelor utilizate de către evaluatorul F., experţii desemnaţi au făcut următoarele precizări prealabile:
În conformitate cu IVS 1 | Valoarea de piaţă - tip al valorii:
"În general, evaluările de piaţă se bazează pe informaţiile referitoare la proprietăţi comparabile. Procesul de evaluare cere ca evaluatorul să efectueze o cercetare adecvată şi relevantă, să efectueze analize competente şi să tragă concluzii informate şi bine susţinute. În acest proces, evaluatorii nu pot accepta orice informaţii, ci trebuie să ia in considerare toate evidenţele pertinente ale pieţei, tendinţele, tranzacţiile comparabile şi alte informaţi.
În conformitate cu GN1 | Evaluarea proprietăţii imobiliare:
"Informaţii comparabile: informaţii utilizate în evaluare care conduc la estimările valorii. Informaţiile comparabile se referă la proprietăţile care au caracteristici similare cu cele ale proprietăţii supusă evaluării (proprietatea subiect)".
"În orice analiză a informaţiilor comparabile este esenţial ca proprietăţile, de la care au fost colectate informaţiile comparabile, să aibă caracteristici similare cu cele ale proprietăţii evaluate. Acestea includ caracteristici legale, fizice, de localizare şi utilizare, care sunt compatibile cu cele ale proprietăţii de evaluat şi reflectă condiţiile de pe piaţa pe care concurează proprietatea de evaluat. Diferenţele ar trebui notate şi analizate pentru a conduce la estimarea corecţiilor în toate cele trei abordări".
Experţii desemnaţi au reţinut inadecvarea utilizării comparabilelor în cadrul metodei comparaţiei vânzărilor pentru întreaga suprafaţă de teren, în principal datorită caracteristicilor fizice diferite (comparabilele beneficiază de suprafeţe mult mai mici), care nu sunt comparabile cu cele ale terenului evaluat şi care nu reflectă condiţiile de pe piaţa pe care concurează terenul de evaluat (în sensul IVS privind informaţiile comparabile) şi faţă de care aplicarea unor ajustări cantitative este dificil de justificat si cuantificat (in sensul metodei de evaluare).
Pentru aplicarea acestei metode de evaluare - comparaţia vânzărilor, comisia de experţi a utilizat 5 (cinci) comparabile reprezentând terenuri cu suprafeţe mari (mai mare 15.000 mp), tranzacţionate sau oferite spre vânzare la nivelul municipiului Bucureşti, ajungând la concluzia privind marja superioară a valorii de piaţă unitare a terenului de evaluat, pe care a corelat-o cu valoarea de piaţă unitară rezultată prin aplicarea metodei parcelării.
Totuşi, comisia de experţi a utilizat doua dintre comparabilele folosite de către evaluatorul F. (comparabilele B şi C - renumerotate D si E in raportul de expertiză tehnică judiciară) în cadrul metodei parcelării, în faza estimării valorii de piaţă a lotului mediu. Comparabila A (folosită de evaluatorul F.) nu a fost utilizată, întrucât a fost considerată inadecvată atât prin prisma localizării, cât si datorită aspectelor legale (a se vedea răspunsul la obiectivul d) din raportul de expertiză tehnică judiciară).
În concluzie, experţii au susţinut că nu se poate utiliza metoda comparaţiei vânzărilor prin raportare doar la comparabilele folosite de către evaluatorul F., întrucât acestea prezintă caracteristici mult diferite, asupra cărora nu se pot aplica ajustări rezonabile, credibile şi justificate.
În ceea ce priveşte obiectivul suplimentar încuviinţat de către instanţă, respectiv "dacă raportul de evaluare întocmit de inculpatul F., în dosarul de despăgubire nr. x/2010, respectă Standardele Internaţionale de Evaluare" s-a explicat că raportul de evaluare întocmit de expertul F. parcurge principalele elemente de formă si conţinut prevăzute de Standardele Internaţionale de evaluare în vigoare la data evaluării, desfăşurate în cele 5 (cinci) capitole: premisele evaluării, prezentarea datelor, analiza proprietăţii, evaluarea proprietăţii si concluziile finale. Unele aspecte cuprinse parţial sau insuficient individualizate pentru proprietatea imobiliară evaluată sunt considerate neconformităţi minore, fără impact direct asupra valorii. Neconformităţile majore au fost identificate în capitolul "Evaluarea proprietăţii" şi se referă în principal la comparabilele utilizate şi la ajustările aplicate pentru care au fost prezentate argumentele în cadrul răspunsului la obiectivul d) din raportul de expertiza tehnică judiciară.
În acest context probator, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că aceste erori în activitatea prestată, deşi certe şi dovedite, nu sunt suficiente a susţine, însă, conivenţa infracţională cu membrii Comisiei Centrale ori ajutorul direct şi intenţionat dat acestora pentru săvârşirea unei infracţiuni de serviciu. În realitate, probatoriul nu face nicio legătură între conduita expertului F. şi membrii comisiei, inculpaţii A., B., G., C., D. şi E., iar activitatea ilicit penală a inculpaţilor K., L. este anterioară întâlnirii în şedinţele ce au evaluat raportul chiar cu chemarea expertului.
În privinţa inculpaţilor K. şi L., se reţine că demersurile anterioare activităţii în Comisia Centrală au generat premisa corectă şi dovedită, demonstrată de prima instanţă, a unei obligaţii de rezultat asumată înainte de verificarea raportului de către evaluatorul intern şi de desfăşurarea şedinţei, votul acestora fiind unul corupt, cumpărat prin promisiuni de importante sume de bani şi menţinerea în funcţii de decizie. Cei doi inculpaţi cunoşteau întreaga procedură viciată prin care dosarul ajunsese pe rolul Comisiei Centrale, şi-au asumat emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, premisă suficientă pentru cel de conversie, fiindu-le indiferente condiţiile de întocmire a raportului de evaluare, acceptând inclusiv posibilitatea unor erori în activitatea evaluatorului intern, asupra cărora au exercitat presiuni pentru verificarea rapidă a raportului, înaintea altor sute de lucrări înregistrate anterior şi producerea, în acest fel, a unei pagube faţă de bugetul statului. Această premisă ce a viciat votul nu s-a dovedit în cazul celorlalţi membri ai Comisiei Centrale.
Interpunerea unor manopere dolozive anterioare, eficiente scopului urmărit şi apte a frauda votul exprimat în comisie fac dovada deplină a conduitei abuzive intenţionate.
În drept, în privinţa inculpaţilor K. şi L., sunt îndeplinite toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă pentru reţinerea săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu. Astfel, sub aspectul laturii obiective, există o încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, prin emiterea titlului de despăgubire în condiţiile descrise detaliat de prima instanţă şi menţinute de instanţa de apel în urma propriei evaluări pe baza probatoriilor ce le-a administrat nemijlocit. În cauză s-a dovedit şi constatat atât existenţa unui prejudiciu, cât şi obţinerea de către beneficiarul despăgubirilor a unui folos necuvenit, iar din perspectiva laturii subiective, forma de vinovăţie cu care s-a acţionat este cea a intenţiei indirecte, cei doi inculpaţi prevăzând rezultatul faptelor lor şi acceptând prejudicierea bugetului statului.
Sub toate aceste aspecte, probatoriul administrat în apel nu a furnizat date apte a modifica cele constatate de prima instanţă sau cel puţin a induce un dubiu în favoarea inculpaţilor, probatoriile fiind suficiente şi utile dovedirii elementelor angajării răspunderii penale.
Amintim, suplimentar analizei coroborate realizate de primă instanţă, declaraţia din apel a martorului JJ. care a arătat: (...) Complexitatea întregii activităţi pe care o desfăşuram, conţinutul rapoartelor de evaluare pe care de multe ori nu le înţelegeam, eu neavând pregătirea necesară, cuantumul mare al despăgubirilor m-au determinat să renunţ la această funcţie, de şef-serviciu.
A fost vorba şi de un dosar, nu îmi amintesc exactul nr. de înregistrare, era întocmit de comisia judeţeană Ilfov cu privire la care vicepreşedintele de atunci, L. mi-a cerut înaintea unei şedinţe ce acte ar trebui să aibă la dosar pentru a fi introdus pe ordinea de zi a şedinţei.
Am fost întrebat dacă dosarul a fost pregătit. Termenul între data când a fost înregistrat raportul de evaluare şi data şedinţei era foarte scurt. Punerea pe ordinea de zi a dosarelor se realiza de către şeful serviciului, consilierii erau cei care propuneau introducerea pe ordinea de zi, când considerau că au toate actele necesare şi că raportul de evaluare era vizat de consilierul cu atribuţii.
A fost singurul dosar în care a avut loc o astfel de interpelare.
Nu îmi amintesc alte aspecte în legătură cu dosarul respectiv. Îmi amintesc că era o valoare de ordinul milioanelor de euro, cred. În orice caz, era peste 1 milion de euro. Fiind direcţie de fond funciar, de regulă analizam dosarele care aveau ca obiect terenuri agricole, terenuri a căror valoare era, de obicei, mică.
Dosarele complete dpdv al actelor erau cele care aveau hotărârile de comisie, anexa de despăgubiri şi documentaţia care a stat la baza validării, respectiv actele de proprietate, cererea de reconstituire, actele de stare civilă şi actele din care să reiasă că nu e posibilă restituirea în natură. Regula era că tot ce este complet se introduce pe ordinea de zi, dar depindea de activitatea consilierilor, nu exista un criteriu cum există astăzi privind ordinea de înregistrare.
Nu îmi amintesc cine era beneficiarul dosarului despre care m-a întrebat vicepreşedintele L., însă dacă am declarat în faţa primei instanţe că acesta era M., îmi menţin declaraţia. (...)
În ceea ce priveşte participaţia inculpatului M., evaluând coroborat probatoriul, inclusiv cel administrat în faza apelului, se constată că în mod corect a fost reţinută situaţia de fapt şi în considerarea acesteia s-a realizat o judicioasă caracterizare în drept.
În fapt, inculpatul M. a pus la dispoziţia evaluatorului F. contractul de vânzare-cumpărare încheiat între acesta şi T. şi S.C Centrul Medical "U." S.R.L. al cărui preţ a fost de 800 euro/metru pătrat, contract ce a fost folosit ca şi comparabilă şi a condus la stabilirea unei valori mai mari decât valoarea reală a terenului, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma de 218.353.075 RON, şi, în acelaşi timp, la obţinerea unor foloase necuvenite. În cursul judecăţii în fond, în baza raportului de expertiză dispus de instanţă s-a stabilit că valoarea întregii proprietăţi compusă din 118.605 mp teren şi 11.930 teren ocupat de lacul Plumbuita era de 158.929.225 RON, inferioară celei reţinută prin raportul de evaluare (a se vedea şi secţiunile anterioare referitoare la prejudiciu şi consumarea infracţiunii şi pct. I.7 din sentinţă).
În drept, fapta inculpatului M., constând în înmânarea unui contract translativ de proprietate în vederea sau, cel puţin, acceptând posibilitatea ca acesta să fie folosit la stabilirea unei valori sporite a terenului ce făcea obiectul dosarului pentru care, prin intermediul inculpatului J., cumpărase soluţia, se circumscrie unui act de ajutor sau de înlesnire a abuzului în serviciu, constând în aprobarea acordării titlului de despăgubire în baza unui raport de evaluare care nu reflecta valoarea reală, reţinută în sarcina membrilor Comisiei Centrale.
Prima instanţă, pe baza elementelor de fapt susţinute probator a evaluat corect natura participaţiei penale, reţinând o complicitate anterioară, materială şi mediată ce se inserează în antecedenţa cauzală a abuzului în serviciu (contractul de vânzare cumpărare a folosit la supraevaluare), iar la momentul comiterii de către inculpatul M. a acestui act, chiar în lipsa unei înţelegeri directe cu membrii comisiei, fapta ce urma a fi săvârşită de autorii infracţiunii de abuz în serviciu era suficient de bine caracterizată, aşa încât nu se poate susţine că inculpatul ar fi acţionat fără vinovăţie.
Din punct de vedere subiectiv, fapta a fost comisă cu intenţie indirectă, inculpatul acceptând ca cert sau eventual rezultatul ei socialmente periculos (supraevaluarea imobilului) şi, totodată, având cunoştinţă şi acceptând că prin activitatea sa contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală de către autori, despre care cunoştea că urmau să aprobe dosarul în orice condiţii, dată fiind cointeresarea financiară a acestora prin intervenţia lui J..
În lipsa unor probe administrate în apel, apte a răsurna conluzia instanţei de fond, se evaluează în continuare, ca fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru calificarea faptei inculpatului M. ca participaţie, sub forma complicităţii, la infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, reţinută în sarcina inculpaţilor K. şi L..
Nulităţi legate de întinderea obiectului judecăţii
Un motiv particular de apel este cel ce vizeză autoritatea de lucru judecat a ordonanţei de clasare din 10.10.2018, emisă în dosarul x/2015 şi care ar determina nelegalitatea actului de sesizare şi, implicit, a soluţiilor de condamnare. Motivul este evocat de apărarea inculpaţilor M. şi L. şi vizeză o conduită ilicită, distinctă şi referitoare la remiterea unor sume importante de bani, ce nu este circumscrisă obiectului judecăţii prezentei cauze
În esenţă chestiunile legate de limitele şi întinderea obiectului judecăţii au fost evaluate în procedura de cameră preliminară, prin încheierile rămase definitive. Instanţa de fond a prezentat soluţiile identificate în procedura de cameră preliminară, într-un capitol distinct (p. 19 şi urm.).
Ulterior, în cursul judecăţii în fond, succesiv evaluării legalităţii sesizării şi învestirii instanţei, prin încheierea din data de 19 iunie 2015, în baza art. 43 alin. (2) lit. c) şi 46 din C. proc. pen., s-a dispus reunirea dosarului nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, aflat pe rolul Completului 4 Fond, la dosarul nr. x/2014 al aceleiaşi instanţe şi, disjungerea cu privire la faptele descrise în rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei, la punctele B şi C, cu privire la inculpaţii G. şi V., aspecte restituite Completului 4 Fond.
Înalta Curte, Completul de 5 judecători evalueză ca inadmisibilă reluarea problematicii camerei preliminare după închiderea fazei procesuale prin hotărâre definitivă, cu excepţia chestiunilor ce vizează legalitatea probatoriilor (a se vedea în acelaşi sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 802/2017).
Totuşi, adaugă faptul că o sesizare nouă (faţă de aceleaşi fapte şi făptuitori) este inadmisibilă ori invalidată de o cercetare anterioară ce nu mai poate fi redeschisă, respectiv pentru care acţiunea penală este stinsă sau considerată ca atare la momentul sesizării instanţei, ipoteză inaplicabilă acuzaţiilor din prezenta cauză. Impedimentul eficient stingerii acţiunii penale, cu eficienţă în cauză, este prescripţia răspunderii penale pentru care termenul se împlineşte ulterior înregistrării pe rol a rechizitoriilor ce constituie acte de sesizare şi care va incumba analizei instanţei învestite cu calea de atac. Instituţia redeschiderii urmăririi penale, cu garanţiile sale suficiente şi reale, procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere îm judecată, sunt eficiente în a demonstra posibilitatea reluării unei urmăriri penale sistate. Hotărârea instanţei pronunţate în plângerea împotriva soluţiei de neurmărire ori netrimitere în judecată nu paralizează de plano redeschiderea urmăririi penale, ce poate opera în condiţiile prevăzute de art. 332, 335 şi urm. din C. proc. pen.
Jurisprudenţa anterioară şi constantă a instanţei supreme a dezlegat în acelaşi sens problematica enunţată. Astfel s-a arătat că:
"Potrivit articolul 4 al Protocolului nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, " Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de instanţele aceluiaşi stat din cauza unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea şi procedura penală a acestui stat."
(...), principiul "non bis in idem" pune în balanţă două drepturi legitime din dreptul procesual penal; pe de o parte există dreptul societăţii exercitat prin Ministerul Public de a obţine condamnarea oricărei persoane care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, iar pe de altă parte există dreptul acuzatului de a şti că procesul penal finalizat nu poate fi repus în discuţie. Într-o exprimare de mare acurateţe juridică, s-a statuat că o justiţie care nu ar putea pune niciodată capăt unui conflict nu va avea nici prestigiu faţă de justiţiabili, nici încrederea acestora şi nici vreun folos pentru societatea juridiceşte organizată şi chiar pentru dreptatea în sine. Totodată, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori este prevăzut în mod expres de către Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europenea Drepturilor Omului la art. 4.
De asemenea, garanţia mai este prevăzută de către art. 54 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS) precum şi de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Pentru a-şi găsi aplicare principiul non bis in idem, trebuie să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare sau de achitare definitivă a unei persoane împotriva căreia s-a formulat o acuzaţie în materie penală iar autorităţile să demareze o a doua procedură penală (elementul bis), pentru aceeaşi faptă (elementul idem), cu privire la aceeaşi persoană.
Sintetic, (...) o persoană se bucură de trei garanţii: nu poate fi urmărită, judecată sau pedepsită de două ori pentru aceeaşi faptă.
(...) numai ordonanţele sau rezoluţiile dispuse pentru "motive de drept", pot dobândi această autoritate nu şi cele care au fost pronunţate în temeiul unor "excepţii". În cauză, prima rezoluţie de scoatere de sub urmărire penală, nu a analizat faptele, nu a constatat vinovăţia ori nevinovăţia inculpatelor, ci scoaterea de sub urmărire penală s-a pronunţat pentru că există o cauză de impunitate şi anume inamovibilitatea şi independenţa judecătorilor în exercitarea funcţiei.
În cauza Miraglia (C-469/03), CJUE a decis că nu se aplică principiul non bis in idem şi că o decizie emisă de procuror, de neurmărire penală, pe simplul motiv de procedură (şi nu de fond) într-o altă jurisdicţie, nu are caracterul unei hotărâri definitive.
În ceea ce priveşte posibilitatea redeschiderii urmăririi penale prevăzută de art. 2781 alin. (11) C. proc. pen., aceasta nu afectează caracterul definitiv al soluţiei Ministerului Public. Caracterul definitiv al soluţiei, dispuse conform art. 2781 C. proc. pen., se păstrează până la constatarea aparţiei unor fapte noi .
Prin urmare, excepţia de nelegalitate a urmăririi penale, pentru existenţa unei cauze de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale-autoritatea de lucru judecat şi pentru nesocotirea principiului non bis in idem, a fost apreciată ca neîntemeiată." (ICCJ, JCP, încheierea nr. 2732 din data de 30 septembrie 2014, dosar nr. x/2014).
Obiectul judecăţii nu a fost nesocotit de prima instanţă, faptele evaluate şi pentru care au fost pronunţate soluţiile fiind cele sesizate. Schimbarea încadrării juridice presupune conformarea caracterizării în drept la baza factuală, operaţiune specifică soluţionării acţiunii penale, conform art. 386 din C. proc. pen. (Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are anumite drepturi subsecvente). În cauză schimbările de încadrări juridice au vizat numai soluţiile de achitare.
Chestiunile evocate de apărare aveau o rezolvare directă în chiar cuprinsul rechizitoriului emis în dosarul x/2013, prin care se arată expres că, prin ordonanţa nr. 393/P/2013 din 08.12.2014, s-a dispus:
"1. Disjungerea cauzei ce a format obiectul procesului-verbal de sesizare din oficiu, din data de 15.10.2014, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei cu privire la săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000 cu aplic. art. 7 lit. b) din Legea 78/2000, dare de mită, prev. de art. 290 din C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000, favorizarea făptuitorului, prev. la art. 269 alin. (1) C. pen., spălare de bani, prev. şi pedepsită la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea 656/2002;
2. Disjungerea cauzei ce a format obiectul procesului-verbal de sesizare din oficiu, din data de 12.11.2014, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei gcu privire la săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000 cu aplic. art. 7 lit. b) din Legea 78/2000 şi dare de mită, prev. de art. 290 din C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000;
3. Disjungerea cauzei cu privire la faptele pentru care s-a dispus sesizarea din oficiu prin procesele-verbale de sesizare din oficiu, din data de 11.12.2013, 23.12.2013, 13.01.2014, respectiv 18.02.2014 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei prin care s-a constatat că există indicii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni de trafic de influenţă(în raport cu XXXX.) şi cumpărare de influenţă prev. de art. 6 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (în raport cu Z., YYYY.), respectiv complicitate la cumpărare de influenţă (în raport cu ZZZZ.; AAAAA.,BBBBB., CCCCC., DDDDD., EEEEE.; RRRR. şi H.), faptă prev. şi ped. de art. 26 C. pen. raportat la art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi permiterea accesului unor persoane neautorizate la informaţii ce nu sunt destinate publicităţii prev. de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 (în raport cu ZZZZ.), precum şi a faptelor pentru care s-a dispus sesizarea din oficiu prin procesele-verbale de sesizare din oficiu din data de 11.12.2013, 13.01.2014, 18.02.2014, respectiv 10.03.2014, prin care s-a constatat că există indicii cu privire la existenţa unor infracţiuni de trafic de influenţă, cumpărare de influenţă complicitate la cumpărare de influenţă, permiterea accesului unor persoane neautorizate la informaţii ce nu sunt destinate publicităţii prev de art. 48 C. pen. raportat la art. 292 C. pen. art. 257 C. pen. cu referire la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, respectiv art. 6 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi art. 26 C. pen. raportat la art. art. 6 1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000;
4. Disjungerea cauzei cu privire la faptele pentru care s-a dispus sesizarea din oficiu prin procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 05.11.2014 prin care s-a constatat că există indicii cu privire la existenţa unor infracţiuni de folosire de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii şi permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informaţii în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bunuri ori alte foloase prev de art. 12 li.b din Legea nr. 78/2000 şi favorizarea făptuitorului prev de art. 269 alin. (1) C. pen. şi a celor pentru care s-a dispus prin ordonanţa din data de 21.11.2014 extinderea urmăririi penale în cauză cu privire la săvârşirea infracţiunilor de: trafic de influenţă, prev. de art. 291 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000; luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000; complicitate la luare de mită, prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000;
5. Disjungerea faptelor ce au format obiectul procesului-verbal de sesizare din oficiu, din data de 09.07.2013, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei cu privire la comiterea infracţiunii de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă prev. de art. 292 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 291 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;
6. Disjungerea faptelor ce au format obiectul sesizărilor ulterioare.
Ca atare, obiectul cercetării în prezenta cauză îl constituie procesul-verbal de sesizare din oficiu, din data de 12.11.2014, al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, în dosarul nr. x/2014, doar în ceea ce priveşte faptul că la data de 15.03.2011 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor compusă din K. (preşedinte), L., A., B., G., C., D. şi E. (membri) au aprobat raportul de evaluare întocmit de societatea de evaluare desemnată, S.C. P. S.R.L., reprezentată prin evaluator F., pe baza căruia în dosarul de despăgubire nr. x a fost acordată suma de 377.282.300 RON în mod nelegal beneficiarului M., cu 263.327.559 RON, echivalentul a 61.714.021,6 euro mai mult decât i s-ar fi cuvenit."
Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, concluzionează, în majoritate, că în privinţa inculpaţilor faţă de care s-a dispus, în primă instanţă, o soluţie de achitare, se impune menţinerea acesteia, în considerarea dispoziţiilor art. 396 alin. (7) din C. proc. pen. şi, în unanimitate, că în privinţa inculpaţilor K., L. şi M., nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., impunându-se soluţia de încetare a procesului penal, conform prevederilor art. 396 alin. (8) din C. proc. pen.. Pentru argumentele detaliate în prezenta decizie, şi susţinerile apelanţilor inculpaţi E. şi F. privind incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. sunt nefondate.
Faţă de soluţia ce urmează a fi dispusă, nu mai este necesară examinarea motivelor suplimentare de apel, formulate de inculpaţii L. şi M. ulterior închiderii dezbaterilor, referitoare la presupusa incidenţă a cauzei de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002.
În ceea ce priveşte latura civilă, sub aspectul soluţiei dispuse faţă de inculpaţii K., L. şi M., dispoziţiile art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. şi analiza particularităţilor cauzei în latura penală conduc la concluzia că, şi în condiţiile incidenţei prescripţiei răspunderii penale, soluţia de angajare a răspunderii civile delictuale, dispusă prin sentinţa penală, este legală şi justificată probator, astfel încât se impune menţinerea sa.
În privinţa inculpatului F., văzând temeiul achitării (art. 16 lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.) şi dispoziţiile art. 25 din C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată împotriva acestuia trebuia admisă. Conduita ilicită a inculpatului, explicitată anterior, ce a contribuit la producerea prejudiciului, interpunându-se în lanţul cauzal ca o condiţie necesară producerii pagubei, astfel cum s-a explicat anterior, impune angajarea răspunderii sale solidare.
Astfel, constatând caracterul fondat al apelurilor Ministerului Public şi părţii civile sub acest aspect, inculpatul F., urmează a fi obligat, în solidar cu inculpaţii K., L. şi M., la plata sumei de 218.353.075 RON, cu titlu de despăgubiri civile, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, de la data emiterii titlurilor de conversie nr. 1051/20.05.2011, nr. 1052/20.05.2011, nr. 1372/24.05.2011, nr. 1379/24.05.2011 şi până la achitarea integrală a sumei, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei stabilită cu titlu de despăgubiri, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a acestei sume.
Cu privire la măsurile asigurătorii
Constată că, prin decizia penală nr. 60 din 22 iunie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2022 au fost ridicate măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţele nr. 393/P/2013 din 26 noiembrie 2014 şi 27 noiembrie 2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor K., L. şi M. şi menţinute prin sentinţa penală nr. 399 din 29 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2014 şi a fost menţinută, totodată, dispoziţia de ridicare a sechestrului asigurător din cuprinsul sentinţei penale nr. 399 din 29 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţate în dosarul nr. x/2014, instituit prin ordonanţa din 16 februarie 2015 emisă în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, asupra terenului în suprafaţă de 4425 m.p. situat în Snagov, jud. Ilfov, proprietatea numitei N., precum şi dispoziţia de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite prin ordonanţele nr. 393/P/2013 din 26 noiembrie 2014, 27 noiembrie 2014 şi 28 noiembrie 2014 emise de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, cu privire la bunurile aparţinând inculpaţilor A., B., C., D., E., F. şi G..
Prin urmare, la acest moment, nu mai este în fiinţă niciuna dintre măsurile asigurătorii dispuse anterior pe parcursul procesului penal.
Referitor la criticile formulate de apelantul inculpat J. sub aspectul soluţiei de condamnare pentru trafic de influenţă
Acuzaţia de trafic de influenţă îl vizează exclusiv pe apelantul inculpat J., faţă de care prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în contextul "rezolvării" unui alt dosar similar, ar fi promis că poate interveni pentru soluţionarea favorabilă şi a dosarului în care coinculpatul M. avea calitatea de cesionar de drepturi litigioase (înregistrat la ANRP sub numărul x), iar pentru acest "serviciu", în perioada ulterioară datei de 17 ianuarie 2011, J. ar fi pretins de la M. şi ar fi primit de la acesta, în tranşe, suma de 10 milioane de euro în schimbul exercitării influenţei asupra a doi membri ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Reţinând că probatoriul a demonstrat săvârşirea faptei, în materialitatea sa, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului J. la pedeapsa închisorii, soluţie ce a fost criticată în apel exclusiv de către inculpat, sub aspectul modalităţii de individualizare a pedepsei, al conţinutului măsurii de siguranţă dispuse şi al perioadei deduse din pedeapsa principală. În contextul jurisprudenţei recente a Curţii Constituţionale în materia prescripţiei, la care s-a făcut trimitere în prezenta decizie, apelantul inculpat a solicitat însă, prioritar, să se constate intervenită prescripţia răspunderii sale penale.
Aşa cum s-a argumentat în considerentele prezentei decizii, în jurisprudenţa obligatorie relevantă a Curţii Constituţionale şi, ulterior, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în varianta normativă în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, au avut conţinutul "Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea", fără a cuprinde vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie şi, respectiv, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.
Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.
În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători va analiza termenul general de prescripţie a răspunderii penale pentru fapta de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului J., raportându-se, pe de o parte, la durata acestui termen, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 154 alin. (1) din C. pen., iar pe de altă parte, la momentul de început al termenului şi intervalul de timp în care acesta a curs în mod efectiv în cauza de faţă.
Astfel cum a reţinut prima instanţă, de la momentul săvârşirii faptei şi până la data judecării cauzei, a existat o succesiune de legi penale, respectiv C. pen. din 1969 (în vigoare până la data de 1 februarie 2014) şi C. pen. actual. În varianta legislativă aplicabilă la data săvârşirii faptei, infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) din C. pen. din 1969, era sancţionată cu închisoare de la 2 ani la 10 ani, termenul general de prescripţie fiind, potrivit art. 122 alin. (1) lit. c) din C. pen. din 1969, de 8 ani.
Dispoziţiile art. 123 alin. (1) din aceeaşi codificare anterioară statuau în sensul întreruperii cursului termenului prescripţiei prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal şi, în fine, reglementau, în cuprinsul art. 124 (în varianta anterioară Legii nr. 63/2012), prescripţia specială a răspunderii penale care înlătura răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul general de prescripţie era depăşit cu încă jumătate (modificarea adusă art. 124 prin actul normativ anterior menţionat conferind textului un conţinut asemănător celui în vigoare şi în prezent şi, prin aceasta, un caracter mai aspru).
Prin urmare, în baza legii penale în vigoare la data săvârşirii faptei şi ca efect al actelor întreruptive de prescripţie efectuate în temeiul acestei legi, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale era de 12 ani, termen care, raportat la data săvârşirii faptelor (respectiv, după data de 17 ianuarie 2011), nu s-a împlinit până în prezent.
În varianta legislativă aplicabilă începând cu data de 1 februarie 2014 şi până în prezent, infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) din C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 7 ani, iar termenul general de prescripţie este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., de 8 ani.
Dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. (în varianta anterioară datei de 25 iunie 2018), statuau în sensul întreruperii cursului termenului prescripţiei prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, astfel că aplicarea globală a acestei variante normative [inclusiv a dispoziţiilor art. 155 alin. (4) din C. pen..] ar avea ca efect stabilirea unui termen de prescripţie specială de 16 ani, termen neîmplinit până în prezent.
În schimb, exclusiv ca o consecinţă a reconfigurării conţinutului dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. în baza Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi, subsecvent, a interpretării obligatorii regăsite în Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, norma de drept penal analizată nu a mai prevăzut, în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, vreun act susceptibil de întrerupere a prescripţiei. Evaluată în contextul celorlalte dispoziţii pertinente în materia prescripţiei, această particularitate imprimă C. pen. în vigoare în intervalul de timp limitat, anterior menţionat, caracterul unei legi penale de natură să asigure, în ansamblul său, o situaţie mai favorabilă pentru inculpat şi, astfel, să devină aplicabilă în speţă, în conformitate cu principiul de aplicare a legii penale în timp, prevăzut de art. 5 alin. (2) din C. pen.
În acest sens, Înalta Curte - Completul de 5 judecători reţine că termenul de prescripţie generală de 8 ani, incident în cazul traficului de influenţă, a început să curgă, potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., de la data săvârşirii infracţiunii. Sub acest ultim aspect, prima instanţă a reţinut că actul de pretindere a sumei de bani ar fi intervenit în perioada imediat subsecventă datei de 17 ianuarie 2011, în acelaşi interval fiind realizate şi actele ulterioare de primire, în tranşe, a sumei pretinse.
Chiar dacă data la care s-a realizat plata ultimei tranşe nu a fost stabilită cu certitudine, rezultă inechivoc, din ansamblul considerentelor sentinţei penale apelate, că ea s-a plasat în cursul anului 2011, în aceeaşi perioadă imediat subsecventă datei de 17 ianuarie 2011.
Prin urmare, termenul general de prescripţie a răspunderii penale pentru acuzaţia de trafic de influenţă s-a împlinit pe parcursul anului 2019, în speţă devenind incidentă o cauză care împiedică exercitarea acţiunii penale şi impune soluţia de încetare a procesului penal, în conformitate cu dispoziţiile art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.
În acest sens, apelantul inculpat J. a precizat în mod expres, în şedinţa din data de 9 noiembrie 2022, că nu solicită continuarea procesului penal, manifestare de voinţă consecutiv căreia elementele probatorii şi aspectele de fapt ale cauzei nu mai pot face obiect de analiză în cel de-al doilea grad de jurisdicţie.
În consecinţă, constatând intervenită prescripţia generală şi apreciind fondat apelul inculpatului J. sub acest aspect, vor fi înlăturate toate consecinţele răspunderii sale penale, respectiv aplicarea pedepselor - principale, accesorii şi complementare - precum şi a tratamentului sancţionator corespunzător concursului între fapta dedusă judecăţii şi cea pentru care s-a dispus condamnarea sa definitivă anterioară, prin sentinţa penală nr. 258 din 24.03.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă prin decizia penală nr. 162 din 03.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, inclusiv sub aspectul cumulului măsurii de siguranţă aplicate în prezenta cauză cu cea dispusă prin sentinţa penală definitivă menţionată.
În ceea ce priveşte dispoziţia de confiscare specială în speţă, de la inculpatul J., a sumei de 10.000.000 de euro sau a echivalentului în RON la cursul de schimb al BNR la data executării măsurii, Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că se impune menţinerea acesteia, în considerarea următoarelor argumente:
Potrivit art. 291 alin. (2) din C. pen., banii, valorile sau orice ale bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Conform art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.
De asemenea, dispoziţiile art. 107 din C. pen., cu titlu marginal "Scopul măsurilor de siguranţă" prevăd următoarele:
(1) Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
(2) Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.
(3) Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că măsurile de siguranţă se pot lua faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală şi în situaţia în care acesteia nu i se aplică o pedeapsă, scopul măsurii fiind nu unul coercitiv, ci eminamente preventiv, respectiv acela de a înlătura o stare de pericol şi a preîntâmpina săvârşirea de noi infracţiuni.
Prin urmare, pentru luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale este suficient să se constate că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată şi este incidentă una dintre situaţiile expres prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. a)-f) din C. pen.
De altfel, în jurisprudenţa sa anterioară, instanţa supremă a statuat în mod explicit că "măsurile de siguranţă ale confiscării speciale se dispun şi în ipoteza în care a intervenit prescripţia răspunderii penale, întrucât scopul lor este înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. Prescripţia operează numai în ce priveşte răspunderea penală, iar nu şi în ce priveşte măsurile de siguranţă" (Tribunalul Suprem, decizia nr. 614/1984).
Concluzia este susţinută şi de un argument normativ în vigoare, de ordin procesual, desprins din interpretarea dispoziţiilor art. 5491 din C. proc. pen., referitoare la procedura de confiscare sau de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării. Dacă legiuitorul a reglementat posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a confisca bunuri în cazul dispunerii unei soluţii de clasare de către procuror, rezultă a fortiori că instanţa învestită cu judecarea cauzei poate dispune măsura de siguranţă examinată, atunci când constată ea însăşi că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege sub acest aspect.
În cauza de faţă, sunt realizate condiţiile anterior expuse pentru menţinerea dispoziţiei de confiscare specială, de vreme ce, pe de o parte, prescripţia generală înlătură doar răspunderea penală a inculpatului J., nu şi caracterul penal al faptei deduse judecăţii. Pe de altă parte, măsura este necesară deoarece rezultă că suma de 10.000.000 de euro, ce a intrat în patrimoniul inculpatului, nu a avut la bază tranzacţii licite, ci a reprezentat preţul unei înţelegeri prohibite de legea penală, menite a facilita plătitorului M. satisfacerea unor interese patrimoniale cu încălcarea cadrului legal.
Sub acest aspect, sunt relevante toate circumstanţele în care s-a realizat actul de complicitate la abuz în serviciu imputat coinculpatului M., probatoriul administrat în apel susţinând în continuare teza plăţii sumei de 10.000.000 de euro în absenţa unui titlu licit. O atare constatare justifică, aşadar, concluzia că suma primită de inculpat are ca provenienţă o faptă prevăzută de legea penală, fiind necesară confiscarea sa specială, pentru atingerea scopului prevăzut de art. 107 din C. pen.
Având în vedere că inculpatul J. a precizat expres că, în ipoteza constatării incidenţei prescripţiei răspunderii sale penale, nu înţelege să îşi exercite dreptul prevăzut de art. 18 din C. proc. pen., de a solicita continuarea procesului penal, Înalta Curte, Completul de 5 judecători apreciază că nu mai este necesară examinarea motivelor de apel formulate de inculpat, referitoare la greşita individualizare a pedepsei, omisiunea de deducere integrală a perioadei deja executate şi netemeinica stabilire a cuantumului sumei destinate confiscării speciale.
Toate aceste critici vizează aspecte de fapt sau de drept ce nu mai pot fi examinate în contextul incidenţei prescripţiei, fie pentru că dispoziţiile primei instanţe, criticate în apel, urmează a fi desfiinţate integral prin prezenta decizie (cum este cazul pedepselor aplicate, cu toate consecinţele lor, inclusiv cele referitoare la deducerea perioadelor anterior executate), fie pentru că inculpatul nu a solicitat continuarea procesului penal (cum este cazul criticii privind cuantumul sumei de bani ce a făcut obiectul măsurii de siguranţă a confiscării speciale).
Manifestarea de voinţă a inculpatului J. constituie un impediment la reexaminarea, de către instanţa de apel, a chestiunii valorii sumei concret primite prin fapta imputată, de vreme ce cenzurarea acestei împrejurări ar implica, în mod inevitabil, repunerea în discuţie a unor chestiuni factuale proprii conţinutului faptei deduse judecăţii, asupra cărora instanţa de fond a statuat în mod neechivoc, în urma cenzurării probatoriului administrat. Or, examinarea temeiniciei concluziilor instanţei de fond, sub aspectul particular al cuantumului sumei supuse confiscării, implică o necesară reevaluare a probatoriului, demers ce nu este, însă, posibil decât în condiţiile continuării procesului penal, la cererea inculpatului, ca unic titular îndreptăţit, condiţie neîndeplinită în speţă.
Referitor la criticile Ministerului Public sub aspectul soluţiei de achitare dispuse în raport cu acuzaţiile de luare de mită şi dare de mită
Sub acest aspect, acuzaţiile aduse prin rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei au fost, în esenţă, următoarele:
În cazul inculpatei G., acuzarea a susţinut că, la data de 14 iunie 2013, inculpata a primit, în mod indirect, prin intermediul coinculpatului H. şi în cote părţi egale cu acesta, terenul în suprafaţă de 4425 mp. situat în Snagov, jud. Ilfov, în strânsă legătură cu validarea pe care o dispusese la data de 15 martie 2011, în calitate de secretar de stat şi de reprezentantă a Ministerului Justiţiei în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi care a corespuns interesului inculpaţilor J. şi I., în legătură cu dosarul de despăgubire nr. x, având ca obiect suma de 377.000.000 RON, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 teza a II-a din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.
Acuzaţia adusă inculpatului H. vizează intermedierea relaţiei cu inculpata G., pentru a primi, la data de 14 iunie 2013, cotă egală cu aceasta din terenul în suprafaţă de 4425 mp. din Snagov jud. Ilfov, ca folos în legătură cu soluţionarea dosarului de despăgubire nr. x, asigurat de inculpatul J.. S-a susţinut că, în scopul ascunderii provenienţei acestei cote din teren şi al mascării mitei, inculpatul H., împreună cu inculpatul I., au generat şi intermediat tranzacţii imobiliare nereale succesive, folosindu-se de relaţii cu prieteni şi membri de familie, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 48 raportat la art. 289 din C. pen. şi la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În sarcina inculpatului J. s-a reţinut că a dat terenul în suprafaţă de 4425 mp. din Snagov, jud. Ilfov, inculpatei G. în cotă egală cu inculpatul H., ca folos în legătură cu soluţionarea dosarului de despăgubire nr. x, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de dare de mită, prev. de art. 290 teza I, a II-a din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În fine, în privinţa inculpatului I., s-a reţinut că l-a sprijinit pe inculpatul J. în remiterea mitei către inculpata G., asigurând relaţionarea cu aceasta prin intermediul inculpatului H., având un rol determinant pentru mascarea mitei datorită tranzacţiilor succesive pe care le-au efectuat, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de dare de mită, prev. de art. 48 rap. la art. 290 din C. pen. rap. la art. 6 din Legea 78/2000.
Prima instanţă a reţinut, sub un prim aspect, că acuzaţiile aduse inculpaţilor G. şi H. corespund, în realitate, infracţiunii de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 din C. pen. din 1969, în condiţiile în care nu s-a reţinut existenţa vreunei înţelegeri prealabile între inculpată şi J., intervenită anterior soluţionării dosarului de despăgubire nr. x şi în considerarea căreia bunul imobil să fi fost dat acesteia din urmă ca folos în legătură cu soluţionarea dosarului indicat. Ca urmare, prin hotărârea apelată, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor imputate inculpaţilor G. şi H., prin reţinerea prevederilor legale în vigoare la data comiterii faptei, şi anume a dispoziţiilor art. 256 alin. (1) din C. pen. din 1969 rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, respectiv complicitate la această infracţiune.
În cazul inculpaţilor J. şi I., s-a constatat că fapta corelativă imputată acestora (încadrată, potrivit legii noi, în infracţiunea de dare de mită prev. de art. 290 din C. pen., respectiv participaţie sub forma complicităţii la această infracţiune), la data săvârşirii ei nu putea fi circumscrisă unei forme de ilicit penal, în condiţiile în care darea de foloase necuvenite nu era incriminată.
În al doilea rând, notând susţinerile Ministerului Public în cursul dezbaterilor, în sensul că ar rezulta existenţa unei înţelegeri prealabile anterioare între inculpaţii G. şi J., realizată prin intermediul inculpatului D., constând într-o promisiune făcută în anul 2011, urmată de remiterea bunului în anul 2013, instanţa de fond a apreciat că aceste susţineri sunt lipsite de orice fundament probator. Concluziile primei instanţe cu privire la acest segment al acuzaţiilor pot fi rezumate astfel:
- în cauză, probatoriul relevă intervenirea unei reduceri a preţului de vânzare a terenului, determinată de faptul că inculpata G. era unul dintre cumpărători, însă nu confirmă că inculpatul J. ar fi comunicat vreodată celei din urmă ori coinculpatului H. motivul acestei reduceri;
- inculpata G. a fost cumpărătorul unei cote părţi de 25% din suprafaţa de teren, potrivit înţelegerii avute cu H. şi cu martorul Z.;
- contrar susţinerilor acuzării, preţul redus al terenului, în sumă de 100.000 de euro, a fost achitat integral de către cumpărători;
- nu există probe care să demonstreze, însă, legătura dintre achiziţionarea, în anul 2013, a terenului la un preţ diminuat şi modalitatea în care inculpata G. şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu în cadrul Comisiei Centrale, în luna martie 2011.
În contextul expus, instanţa de fond a concluzionat că, în cazul intimatei inculpate, nu există probe care să demonstreze existenţa unei cerinţe esenţiale ataşate elementului material al laturii obiective a infracţiunii de primire de foloase necuvenite, respectiv faptul că primirea foloaselor - achiziţionarea unei cote părţi din teren la un preţ redus - avea caracter de retribuţie pentru îndeplinirea actului ce intra în atribuţiile sale de serviciu, respectiv aprobarea plăţii despăgubirilor în dosarul nr. x/2010 Lipsa acestei cerinţe esenţiale produce consecinţe şi în ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, astfel că temeiul soluţiei de achitare este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din C. proc. pen.
Referitor la inculpatul H., constatarea împrejurării că fapta autorului nu este prevăzută de legea penală produce efecte şi în privinţa complicelui, întrucât actele de complicitate nu constituie infracţiuni autonome, ci sunt indisolubil legate de cele de autorat, cărora le sunt subordonate. În plus, nu s-a demonstrat că inculpatul cunoştea atât activitatea anterioară a autorului (soluţionarea dosarului nr. x/FFCC), cât şi faptul că, prin acţiunile sale, contribuie la săvârşirea faptei de către autor, temeiul soluţiei de achitare fiind cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din C. proc. pen.
În ceea ce-i priveşte pe inculpaţii J. şi I., instanţa de fond a concluzionat că fapta de dare de mită, în forma dării unor foloase ulterior îndeplinirii actului şi în lipsa unei înţelegeri concomitente sau anterioare, nu era incriminată la data comiterii ei, ceea ce atrage pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.
Soluţia astfel dispusă a fost criticată în apel exclusiv de către Ministerul Public, care a invocat netemeinicia dispoziţiei de achitare, precum şi a celei de schimbare a încadrării juridice a faptei de luare de mită şi, respectiv, complicitate la această infracţiune, în primire de foloase necuvenite.
S-a apreciat că infracţiunea de luare de mită subzistă în cauză, fiind comisă sub forma acceptării promisiunii de remitere a unui folos, ca urmare a modalităţii ilicite în care s-a procedat cu prilejul şedinţei Comisiei Centrale din data de 15 martie 2011, remiterea efectivă a folosului fiind realizată la data de 14 iunie 2013. Declaraţiile inculpatului J. şi caracterul simulat al actului de vânzare cumpărare relevă, în opinia acuzării, implicarea inculpaţilor G. şi H. în obţinerea unui folos sub forma unui teren, la un preţ subevaluat, în condiţiile existenţei evenimentelor petrecute în luna martie 2011.
Cei patru inculpaţi vizaţi de acest segment al acuzaţiilor nu au atacat soluţia dispusă, însă au invocat, în cel de-al doilea grad de jurisdicţie, incidenţa prescripţiei răspunderii penale, G. şi H. solicitând continuarea procesului penal, iar J. şi I. exprimându-şi voinţa în sens contrar.
În contextul jurisprudenţei obligatorii relevante a Curţii Constituţionale şi, respectiv, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu privire la dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., evidenţiată în considerentele prezentei decizii, Înalta Curte - Completul de 5 judecători apreciază necesar să examineze, prioritar, problematica prescripţiei răspunderii penale în prezenta cauză. În acest sens, va avea în vedere succesiunea de legi penale intervenite de la data săvârşirii faptelor şi până la data judecării definitive a cauzei, astfel cum a fost evidenţiată şi în hotărârea primei instanţe.
Constată, astfel, că în varianta legislativă aplicabilă la data faptelor (14 iunie 2013), infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) din C. pen. din 1969, era sancţionată cu închisoare de la 3 ani la 12 ani, iar infracţiunile de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 alin. (1) din C. pen. din 1969 şi dare de mită, prevăzută de art. 255 alin. (1) din C. pen. din 1969 erau pedepsite, ambele, cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Termenele generale de prescripţie erau, potrivit art. 122 alin. (1) lit. c) şi d) din C. pen. din 1969, de 10 ani şi, respectiv, de 5 ani.
Dispoziţiile art. 123 alin. (1) din aceeaşi codificare anterioară statuau în sensul întreruperii cursului termenului prescripţiei prin îndeplinirea oricărui act care trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal şi, în fine, reglementau, în cuprinsul art. 124 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 63/2012), prescripţia specială a răspunderii penale care înlătura răspunderea penală, oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul general de prescripţie era depăşit cu încă o dată.
Prin urmare, în baza legii penale în vigoare la data săvârşirii faptelor şi ca efect al actelor întreruptive de prescripţie efectuate în temeiul acestei legi, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale era de 20 de ani, respectiv, de 10 ani, termene care, raportat la data săvârşirii faptelor (respectiv, 14 iunie 2013), nu s-au împlinit până în prezent.
În varianta legislativă aplicabilă începând cu data de 1 februarie 2014 şi până în prezent, infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. se pedepseşte cu închisoare de la 3 ani la 10 ani, respectiv, în cazul reţinerii incidenţei art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu închisoare de la 4 ani la 13 ani şi 4 luni, iar infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) din C. pen., cu închisoare de la 2 ani la 7 ani.
Termenele generale de prescripţie sunt, potrivit art. 154 alin. (1) lit. b), c) din C. pen., de 10 ani (în ipoteza faptei de luare de mită cu reţinerea cauzei de agravare prevăzute de Legea nr. 78/2000), respectiv, de 8 ani (în celelalte ipoteze).
Aşa cum s-a argumentat în precedent, ca o consecinţă a reconfigurării conţinutului dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. în baza Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi, subsecvent, a interpretării obligatorii regăsite în Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, norma de drept penal nu a mai prevăzut, în intervalul 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, vreun act susceptibil de întrerupere a prescripţiei.
Aceasta înseamnă că termenele de prescripţie generală au început să curgă, potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., de la data săvârşirii infracţiunii, respectiv 14 iunie 2013, cu efectul teoretic al împlinirii lor, eventual, la data de 13 iunie 2023 (în cazul în care s-ar reţine luarea de mită în forma agravată prevăzută de legea specială), respectiv, la data de 13 iunie 2021 (în celelalte situaţii), însă numai în măsura în care respectivele termene au curs în mod continuu, fără a fi afectate de cauze de suspendare a cursului prescripţiei.
Astfel cum s-a argumentat în prezenta decizie, în cauză a operat suspendarea termenului de prescripţie generală a răspunderii penale pe o perioadă de 1 an, 5 luni şi 29 de zile, corespunzător perioadei cuprinse între data de 22 iunie 2020 (dată la care s-a dispus suspendarea judecăţii în prezenta cauză) şi până la data de 20 decembrie 2021 (ziua anterioară pronunţării Hotărârii Curţii Europene de Justiţie, Marea Cameră, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19).
Anterior intervenirii cauzei de suspendare, prescripţia generală a curs de la data de 14 iunie 2013 până la data de 21 iunie 2020 şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 156 alin. (2) din C. pen., şi-a reluat cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare, această dată fiind, în speţă, cea a pronunţării Hotărârii Curţii Europene de Justiţie, respectiv, data de 21 decembrie 2021. Prin urmare, termenele de prescripţie a răspunderii penale urmează a se împlini la data de 11 decembrie 2024 (în cazul în care s-ar reţine luarea de mită în forma agravată prevăzută de legea specială), respectiv, la data de 11 decembrie 2022 (în celelalte situaţii).
Concluzionând, astfel, contrar susţinerilor inculpaţilor, că nu s-a împlinit termenul de prescripţie generală sub aspectul faptelor de luare de mită şi dare de mită din data de 14 iunie 2013, Înalta Curte, Completul de 5 judecători va examina criticile formulate în apelul Ministerului Public sub aspectul temeiniciei soluţiei de achitare dispuse.
În acest sens, notează, prioritar, că particularităţile factuale ale tranzacţiei încheiate la data de 14 iunie 2013, concretizate, scriptic, în contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din data de 14 iunie 2013 la B.N.P.A "FFFFF.", astfel cum au fost reţinute prin hotărârea primei instanţe, nu au fost contestate în cel de-al doilea grad de jurisdicţie.
Intervenirea unei reduceri a preţului de vânzare a terenului, determinată de faptul că inculpata G. era unul dintre cumpărători, calitatea acesteia din urmă în cadrul tranzacţiei (respectiv, de cumpărător al unei cote părţi de 25% din suprafaţa de teren), precum şi realitatea achitării integrale a preţului redus al terenului, în sumă de 100.000 de euro, de către cumpărători reprezintă împrejurări temeinic evaluate de către instanţa de fond şi susţinute în mod neîndoielnic de probatoriul administrat.
În condiţiile în care concluziile primei instanţe sub acest aspect nu au fost contestate în apel, iar probele testimoniale readministrate în cel de-al doilea grad de jurisdicţie (declaraţiile martorilor XX. şi martorului cu identitate protejată "EE.") nu au evidenţiat informaţii noi, de natură a modifica statuările instanţei de fond, Înalta Curte, Completul de 5 judecători va valorifica integral, la rândul său, aceste elemente cu caracter obiectiv.
Prin urmare, unica împrejurare contestată de acuzare şi în raport de care este necesară reevaluarea probatoriului este cea referitoare la corelaţia dintre achiziţionarea, în luna iunie 2013, a terenului din localitatea Snagov la un preţ subevaluat şi modalitatea în care inculpata G. şi-a îndeplinit anterior atribuţiile de serviciu în cadrul Comisiei Centrale, în luna martie 2011.
În esenţă, poziţia acuzării este aceea că ar fi existat o promisiune anterioară făcută de inculpatul J., prin intermediul inculpatului D., de a-i asigura inculpatei G. un beneficiu material, în schimbul exprimării unui vot favorabil în şedinţa din data de 15 martie 2011. În opinia Ministerului Public, faptul că această promisiune a ajuns la cunoştinţa inculpatei ar rezulta din atitudinea diferită manifestă de aceasta în cele două şedinţe ale Comisiei Centrale, în care a fost dezbătută situaţia dosarului nr. x, în sensul în care opoziţia iniţială a inculpatei, manifestată în şedinta din 24 februarie 2011, a fost urmată de votul favorabil exprimat la data de 15 martie 2011.
Înalta Curte constată că, şi sub acest aspect, probatoriul administrat în apel nu a relevat informaţii noi.
Declaraţiile martorilor reascultaţi în această fază procesuală nu furnizează elemente de probă relevante pentru clarificarea suplimentară a existenţei şi naturii reale a raporturilor dintre cei doi inculpaţi în perioada februarie- martie 2011, deoarece fie martorii nu cunosc natura raporturilor existente între J. şi G. în anul 2011, fie ei plasează temporal debutul relaţiilor dintre inculpată şi I. ori J. la un moment ulterior şedinţei din data de 15 martie 2011.
Astfel, martorul XX. a precizat, în declaraţia din data de 16 mai 2022, că nu are o relaţie de prietenie cu H., cumnatul său, iar în cursul anului 2013, se întâlneau rar, menţinând în totalitate declaraţiile anterioare. În condiţiile în care atât în faza de urmărire penală (declaraţia din data de 21 ianuarie 2015), cât şi în cursul judecăţii în primă instanţă (declaraţia din data de 7 octombrie 2016), martorul a precizat că nu o cunoaşte personal pe inculpata G., pe care a văzut-o o singură dată în compania cumnatului său, depoziţiile martorului nu sunt de natură a clarifica împrejurările de interes în cauză, respectiv relaţiile existente între inculpată şi membrii familiei Cocoş în primele luni ale anului 2011 ori eventualele contacte indirecte dintre aceştia.
La rândul său, martorul cu identitate protejată "EE." a arătat, în declaraţia din data de 9 noiembrie 2022, că inculpaţii G. şi H. se cunoşteau cu I. anterior încheierii tranzacţiei din 14 iunie 2013 şi s-au întâlnit cu acesta din urmă, fără a putea oferi, însă, detalii care să clarifice cu precizie când anume s-ar fi realizat aceste prime contacte. Depoziţiile acestui martor în faza de urmărire penală ori în cursul judecăţii în primă instanţă, menţinute integral în apel, nu cuprind informaţii utile sub aspectul analizat.
Martorul Y. - în privinţa căruia s-a constatat, în apel, imposibilitatea de ascultare nemijlocită, dându-se citire declaraţiilor sale anterioare - a precizat, în fazele anterioare ale procesului, că nu o cunoaşte personal pe inculpata G., pe care a văzut-o împreună cu H. într-un loc public (declaraţia din 30 septembrie 2016), iar, în privinţa inculpatului I., a precizat că acesta se afla în relaţii de amiciţie cu H., aspect constatat cu ocazia deplasării la B.N.P.A "FFFFF." în vederea autentificării contractului din data de 14 iunie 2013 (declaraţia din data de 5 noiembrie 2014).
În fine, martorul GG. a precizat, cu ocazia ascultării sale în apel, că discuţiile purtate în luna noiembrie 2011, într-un cadru privat la restaurantul CCCC., între inculpaţii G., H. şi martora HH., la care a asistat şi martorul, au fundamentat opinia sa privind existenţa unei relaţii de prietenie între G. şi I., fără a cunoaşte detalii despre existenţa unor interacţiuni sociale propriu-zise între aceştia. Martorul a menţinut, însă, declaraţiile date în fazele anterioare ale procesului, în cuprinsul cărora detaliase circumstanţele factuale în care inculpata G. ar fi menţionat numele "Alin" şi "J.", respectiv pe fondul discuţiilor purtate cu HH. pe marginea necesităţii convocării şedinţei Comisei Centrale în toamna anului 2011.
Notând că prima instanţă a valorificat doar parţial declaraţiile acestui ultim martor, apreciind că afirmaţiile sale referitoare la numele celor doi coinculpaţi, evocate de G., nu sunt susţinute de alte elemente de probă (inclusiv J. şi I. negând că ar fi cunoscut-o pe inculpată în acea perioadă), Înalta Curte, Completul de 5 judecători consideră că depoziţiile martorului nu evidenţiază existenţa unor contacte, directe sau indirecte, între cei trei inculpaţi, premergător şedinţei din data de 15 martie 2011. Chiar în condiţiile în care s-ar aprecia că declaraţiile martorului pot fi valorificate sub aspectul circumstanţelor în care G. ar fi invocat prenumele coinculpaţilor, o atare împrejurare nu are, însă, o relevanţă particulară, de vreme ce evenimentul descris ar fi survenit abia în luna noiembrie 2011, după 6 luni de la data aprobării despăgubirilor în dosarul nr. x/FFCC.
Inculpaţii J., I. şi H. au înţeles să uzeze, în apel, de dreptul la tăcere, iar inculpata G., deşi a dat declaraţie, a negat că i-ar fi cunoscut în acea perioadă pe cei dintâi inculpaţi menţionaţi.
Reevaluând declaraţiile date de inculpaţi în fazele anterioare ale procesului, Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că toate elementele probatorii pe care ele le evidenţiază, relevante sub aspectul suspus examinării, au fost corect identificate şi just valorificate de către prima instanţă.
Astfel, I. a menţionat că a cunoscut-o pe inculpată prin intermediul lui H., ulterior sfârşitului anului 2011 - începutului anului 2012, iar J. a menţionat că a cunoscut-o în perioada august- septembrie 2013, prin intermediul aceluiaşi coinculpat. La rândul său, H. a confirmat, în declaraţiile date în primă instanţă, reperele temporale astfel indicate de coinculpaţi.
În acest context probator, nu se poate reţine că, în perioada premergătoare şedinţei din data de 15 martie 2011, ar fi existat contacte directe între inculpaţii G. şi J., pe fondul cărora să intervină o înţelegere infracţională specifică luării/dării de mită, alternativa posibilă - admisă, de altfel, şi de către acuzare - fiind aceea a realizării unor contacte indirecte, prin intermediul coinculpatului D..
În condiţiile în care instanţa de fond a examinat detaliat această ipoteză, iar probele administrate în apel nu au condus la infirmarea concluziilor sale sub acest aspect, Completul de 5 judecători reţine, la rândul său, inexistenţa unor probe certe din care să rezulte formularea şi acceptarea unei atare oferte de mituire şi în cazul particular al inculpatei G..
Însuşi inculpatul J. a precizat că împărţirea cu aceasta a banilor pretins oferiţi lui D. a fost doar o bănuială a sa, la baza căreia s-ar fi aflat un element indirect, respectiv, diferenţa de atitudine manifestată de inculpată în cele două şedinţe succesive în care se discutase situaţia dosarului nr. x, fără a avea vreodată confirmarea că o atare împărţire s-ar fi şi produs în fapt. Această incertitudine a reprezentat, de altfel, şi motivul pentru care inculpatul J. a decis, astfel cum a admis în fazele anterioare ale procesului, să îl determine pe fiul său să reducă preţul de vânzare al terenului tranzacţionat la 14 iunie 2013, considerând că, în acest mod, va stinge obligaţia pe care considera că o are în continuare faţă de inculpată, urmare a votului favorabil exprimat de aceasta în şedinţa C. civ..S.D.
Înalta Curte, Completul de 5 judecători remarcă, însă, că declaraţiile inculpatului J. nu au aptitudinea de a demonstra, dincolo de orice îndoială rezonabilă, intervenirea unei înţelegeri infracţionale între acesta şi G., anterior datei de 15 martie 2011.
Inculpatul s-a limitat la a evidenţia simplele sale bănuieli privitoare la relaţionarea dintre D. şi G. sub aspectul presupusei împărţiri a unei sume de bani, cei din urmă doi inculpaţi infirmând, însă, categoric, aceste supoziţii, fără a se identifica alte mijloace de probă directe sau indirecte, care să permită clarificarea deplină a evenimentelor obiective real survenite premergător emiterii titlului de despăgubire în dosarul nr. x/FFCC.
Votul exprimat de inculpata G. în şedinţa din 15 martie 2011 nu poate avea semnificaţia pretinsă de acuzare, şi anume aceea de dovadă a intervenirii unei înţelegeri infracţionale, deoarece el nu poate confirma, în mod singular, această variantă factuală pe care nici măcar inculpatul J. nu a susţinut-o.
Prin urmare, Înalta Curte, Completul de 5 judecători apreciază temeinică concluziei primei instanţe, în sensul inexistenţei unor probe certe din care să rezulte că, anterior datei de 15 martie 2011, inculpatul J. i-ar fi oferit coinculpatei G., în mod indirect, prin intermediul lui D., foloase patrimoniale ilicite sub forma unei sume de bani, iar inculpata ar fi acceptat această promisiune.
Cu atât mai puţin nu rezultă care au fost circumstanţele în care această presupusă înţelegere s-a modificat, ulterior, sub aspectul particular al naturii foloaselor pretins tranzacţionate ilicit între cei doi inculpaţi, suma de bani oferită fiind înlocuită la un moment de timp neprecizat, astfel cum susţine inevitabil acuzarea, de contravaloarea diferenţei dintre valoarea reală a terenului tranzacţionat în anul 2013 şi preţul diminuat plătit de inculpată, alături de ceilalţi cumpărători.
În fine, este în totalitate neclar în ce mod ar fi putut interveni o atare înţelegere de remunerare a inculpatei cu diferenţa de preţ al unui teren care, la data de 15 martie 2011, nu se afla încă în patrimoniul mamei inculpatului I., X., fiind dobândit de aceasta din urmă abia la data de 12 iunie 2012, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub numărul x la B.N.P.A FFFFF., adică după 1 an şi 3 luni de la data şedinţei C. civ..S.D.
Pe cale de consecinţă, în absenţa unor probe care să demonstreze în mod lipsit de echivoc existenţa unei înţelegeri ilicite anterioare sau concomitente actului pe care inculpata G. l-a îndeplinit în virtutea atribuţiilor sale de serviciu şi în considerarea căruia ar fi beneficiat, ulterior, de un folos necuvenit, nu este realizată o cerinţă esenţială a laturii obiective a infracţiunii de luare de mită, în forma prevăzută de legea în vigoare la acea dată (art. 254 alin. (1) din C. pen. din 1969), respectiv, aceea ca actul circumscris verbum regens să intervină în scopul de a îndeplini sau nu un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului mituit, adică cel mai târziu până la data respectivului act.
Din această perspectivă, posibilitatea de principiu ca, în baza aceleiaşi legi anterioare, foloasele necuvenite primite de făptuitor ulterior îndeplinirii atribuţiilor de serviciu să atragă sancţionarea sa mai blândă, în baza art. 256 din C. pen. din 1969, comparativ cu legea în vigoare, care incriminează această activitate ca luare de mită, justifică dispoziţia primei instanţe, de schimbare a încadrării juridice a faptei imputate inculpaţilor G. şi H. în infracţiunea de primire de foloase necuvenite, respectiv, complicitate la această infracţiune, critica Ministerului Public sub acest aspect fiind nefondată.
Examinând, în continuare, elementele factuale relevante sub aspectul unei potenţiale relaţionări dintre inculpaţii J. şi G. premergător încheierii contractului din data de 14 iunie 2013, similar primei instanţe, reţine inexistenţa unor probe din care să rezulte că decizia celui dintâi inculpat de reducere a preţului imobilului a reprezentat materializarea unei remuneraţii oferite şi acceptate de coinculpată - direct sau indirect - în schimbul conduitei avute de aceasta în şedinţa din 15 martie 2011 a C. civ..S.D.
Făcând trimitere la elementele de probă administrate în fazele anterioare ale procesului, astfel cum au fost evaluate de către instanţa de fond, Înalta Curte, Completul de 5 judecători reţine, la rândul său, că niciuna dintre declaraţiile inculpaţilor sau ale martorilor implicaţi în acest demers nu relevă existenţa unei atare corelaţii şi, implicit, a vreunei coeziuni subiective realizate între persoanele acuzate.
J. a menţionat că, deşi în discuţia avută cu H. ar fi lăsat să se înţeleagă că reducerea preţului este consecinţa aflării inculpatei G. printre cumpărători, singura persoană căreia i-ar fi comunicat explicit raţiunile ce au stat efectiv la baza acestei decizii (respectiv, obligaţia pe care considera că o are faţă de aceasta urmare a votului exprimat în C. civ..S.D) a fost fiul său, I..
Acesta ultim inculpat a confirmat susţinerile tatălui şi a negat, totodată, că i-ar fi comunicat el însuşi lui H. toate aceste detalii.
În fine, inculpatul H. a negat şi el că ar fi cunoscut eventuala legătură dintre decizia de reducere a preţului terenului, astfel cum i-a fost transmisă de I., şi votul exprimat de inculpata G. în şedinţa C. civ..S.D desfăşurată cu 2 ani în urmă. Deşi a admis posibilitatea ca implicarea inculpatei în tranzacţia de vânzare-cumpărare să fi fost cauza reducerii preţului iniţial pretins de I. - "...convingerea mea a fost că scăderea (n.r. a preţului) s-a produs datorită faptului că cumpărător era şi inculpata G.. Nu pot indica raţionamentul care l-a determinat pe I. să reducă preţul" (declaraţia din data de 18 septembrie 2015) - aceste susţineri nu confirmă teza acuzării, ci mai degrabă concluzia primei instanţe, referitoare la ponderea avută de calitatea inculpatei la chiar data contractului (de procuror şef D.I.I.C.O.T) în decizia luată de J..
În acest context, reevaluând ansamblul mijloacelor de probă administrate în cauză, Înalta Curte, Completul de 5 judecători apreciază temeinice concluziile instanţei de fond privind inexistenţa unor probe din care să rezulte cu certitudine că reducerea preţului terenului de către inculpatul J. a reprezentat modalitatea prin care acesta a urmărit retribuirea inculpatei G. pentru votul exprimat de aceasta în legătură cu dosarul nr. x/FFCC.
Reţine, totodată, că probatoriul nu confirmă cu atât mai puţin faptul că inculpata G. ar fi cunoscut motivele ce au stat la baza deciziei inculpatului J. de reducere a preţului, respectiv posibilitatea, chiar redusă, ca prin această decizie să se urmărească remunerarea sa necuvenită pentru modul în care îşi exercitase atribuţiile de serviciu în cadrul şedinţei C. civ..S.D din data de 15 martie 2011.
Prin urmare, în absenţa unor probe certe în sens contrar, acceptarea de către inculpată, alături de restul cumpărătorilor, a unui preţ redus al terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x din 14 iunie 2013 de B.N.P.A "FFFFF." reprezintă materializarea unei tranzacţii permise de lege, expresie a voinţei libere a părţilor contractante.
Nefiind demonstrat un element esenţial al laturii obiective a infracţiunii de primire de foloase necuvenite (în legislaţia penală în vigoare, fapta constituind luare de mită), respectiv, legătura dintre primirea, în acest mod, a folosului echivalent diferenţei de preţ şi modalitatea în care inculpata îşi exercitase anterior atribuţiile de serviciu, dar nici elementul subiectiv al cunoaşterii, de către inculpată, a raţionamentului ce a stat la baza deciziei lui J. de reducere a preţului terenului, nu sunt îndeplinite toate cerinţele de tipicitate proprii conţinutului infracţiunii deduse judecăţii.
Drept urmare, soluţia de achitare a inculpaţilor G. (în calitate de autor) şi H. (în calitate de complice), întemeiată pe dispoziţiile art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I şi teza a II-a din C. proc. pen. este legală şi temeinică.
În mod asemănător, în cazul inculpaţilor J. şi I., atât concluzia primei instanţe, referitoare la neincriminarea, la data săvârşirii faptei, a dării de foloase necuvenite, cât şi soluţia de achitare a celor doi inculpaţi, întemeiată pe dispoziţiile art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. sunt legale, criticile formulate de Ministerul Public sub aspectul acestui segment al acuzaţiilor fiind integral nefondate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, soluţionând apelurile, va desfiinţa în parte sentinţa apelată şi va rejudeca prezenta cauză în limitele arătate.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2), (3), (6) din C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În unanimitate,
Respinge, ca nefondată, cererea de repunere pe rol formulate de inculpaţii M. şi L..
I. Admite apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi inculpaţii K., L., M. şi J. împotriva sentinţei penale nr. 399 din data de 29 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2014.
Desfiinţează, în parte, sentinţa penală apelată şi, rejudecând:
În baza art. 396 alin. (8) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., încetează procesul penal faţă de inculpaţii K., L. şi M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 309 din C. pen. şi art. 5 din C. pen., respectiv, sub aspectul săvârşirii complicităţii la infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 din C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 309 din C. pen. şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Constată că inculpata K. a fost reţinută, arestată preventiv şi arestată la domiciliu de la 24.11.2014 la 12.06.2015.
În baza art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., încetează procesul penal faţă de inculpatul J., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) teza I şi teza a II-a din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 din C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Menţine dispoziţia de confiscare specială, de la inculpatul J., a sumei de 10.000.000 euro sau echivalentul în RON la cursul de schimb al BNR la data executării măsurii.
Constată că inculpatul a fost reţinut în data de 29.01.2015 şi arestat preventiv şi la domiciliu în perioada 30.01.2015 la 21.06.2015.
Obligă pe inculpatul F., în solidar cu inculpaţii K., L. şi M., la plata sumei de 218.353.075 RON, cu titlu de despăgubiri civile, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie, de la data emiterii titlurilor de conversie nr. 1051/20.05.2011, nr. 1052/20.05.2011, nr. 1372/24.05.2011, nr. 1379/24.05.2011 şi până la achitarea integrală a sumei, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei stabilită cu titlu de despăgubiri, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a acestei sume.
În baza art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. c) din C. proc. pen. obligă inculpatul F. la plata sumei de 7000 RON, cheltuieli judiciare către stat în primă instanţă.
Modifică temeiul de drept al obligării inculpaţilor K., L. şi M. la plata cheltuielilor judiciare către stat în primă instanţă, reţinând incidenţa art. 275 alin. (1) pct. 3 lit. b) din C. proc. pen.
În majoritate,
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate ce nu contravin prezentei decizii.
În unanimitate,
II. Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii F. şi E. împotriva aceleiaşi sentinţe.
III. Constată că prin încheierea din data de 22 iunie 2020 s-a luat act de retragerea apelurilor formulate de inculpaţii C. şi A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale, dispunându-se obligarea acestora la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, ocazionate de soluţionarea apelurilor formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de inculpaţii K., L., M. şi J. rămân în sarcina acestuia.
În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă pe inculpaţii F. şi E. la plata sumei de câte 1000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate stat în apel.
În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii M., E., L., A., C., G., H., B., D. şi I., în sumă de câte 1360 RON, precum şi onorariul parţial cuvenit apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii K. şi F., în sumă de câte 340 RON, rămân în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 decembrie 2022.
OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că, în ce priveşte acuzaţia adusă inculpaţilor A., B., C., D., E. şi G. prin rechizitoriul nr. x/2013, având ca obiect comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic.art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen., se impunea, subsecvent admiterii apelurilor declarate de procuror şi de partea civilă, înlăturarea temeiului prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. -fapta nu este prevăzută de legea penală- şi achitarea inculpaţilor menţionaţi exclusiv în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen. -nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege-, precum şi obligarea acestora în solidar la plata daunelor materiale cauzate părţii civile.
Prealabil, subliniem că, de principiu, în ipoteza în care, privitor la aceeaşi faptă, ar fi incidente simultan mai multe dintre cazurile de stingere a acţiunii penale dintre cele prevăzute de art. 16 din C. proc. pen., aşadar, în cazul unui pretins concurs între cauzele de împiedicare a exercitării acţiunii penale, se reţine şi produce efecte cazul care are prioritate în raţionamentul logico-juridic şi care face inoperantă orice altă cauză.
Astfel, odată constatată existenţa unei cauze care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale determinată de lipsa de temei de fapt sau de drept cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare, efectul juridic al stingerii acţiunii penale s-a produs şi lipseşte de suport orice alte demersuri analitice ale instanţei, coexistenţa a două temeiuri distincte de împiedicare a exercitării acţiuni penale, fiind exclusă. De altfel, practica judiciară reflectă constant acest raţionament, singurele controverse vizând ordinea de prioritate a cazurilor prevăzute de art. 16 din C. proc. pen.
În ce priveşte art. 16 lit. b) din C. proc. pen., textul de lege reglementează, în concret, două cazuri distincte care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, respectiv "fapta nu este prevăzută de legea penală" şi "nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege", separate prin conjuncţia disjunctivă "ori", al căror înţeles este consacrat jurisprudenţial în particular în conturarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.
Astfel, prevederea faptei în legea penală semnifică identitatea dintre conduita concretă reţinută în urma analizării probatoriului şi condiţiile de tipicitate ale incriminării, art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură fiind incident în acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a incriminării sub aspectul laturii obiective, fie din cauza împrejurării că fapta nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei.
Prevederea faptei în legea penală nu se identifică cu fapta descrisă de norma de incriminare şi presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare). Deşi norma de incriminare cuprinde şi cerinţele de ordin psihic-subiectiv pe care trebuie să le realizeze acţiunea sau inacţiunea, fapta concretă se compară cu modelul legal numai sub aspect obiectiv, deoarece, sub aspect subiectiv compararea faptei concrete cu cea descrisă de normă are loc, în cadrul unei alte trăsături esenţiale a infracţiunii, şi anume, vinovăţia.
Raportat la modul de legiferare al cazurilor care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, respectiv fapta nu este prevăzută de legea penală - art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. - fapta ...nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege - art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.- şi există o cauză justificativă sau de neimputabilitate -art. 16 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. - se observă că acestea se referă la lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii astfel cum sunt reglementate de art. 15 alin. (1) din C. pen. "Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.".
Ca atare, din perspectiva dispoziţiilor procesual penale, noţiunea de faptă ce nu este prevăzută de legea penală include situaţiile în care fapta atrage o altă formă de răspundere şi pe cele în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, cu excepţia laturii subiective, aceasta din urmă circumscriindu-se ipotezei prevăzute art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.
Analizând în aceste coordonate de principiu situaţia de fapt şi argumentele reţinute în motivarea soluţiei de achitare, se observă că acestea se subsumează trăsăturii esenţiale a vinovăţiei, iar nu tipicităţii obiective a infracţiunii, motiv pentru care temeiul achitării se impunea a fi cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen.
Notăm că dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 incriminează o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu la care se adaugă condiţia obţinerii pentru sine ori pentru altul a unui folos necuvenit şi că, în cazul de faţă, inculpaţii sunt acuzaţi de comiterea infracţiunii în forma prev. de art. 297 din C. pen., pentru neîndeplinirea unei atribuţii de serviciu, în exercitarea funcţiei de membri al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cauzând o pagubă statului român.
În raport de elementele constitutive prevăzute de norma de incriminare, în dezacord cu opinia majoritară, considerăm că fapta inculpaţilor A., B., C., D., E. şi G., astfel cum a fost reţinută întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic.art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen., sub aspectul laturii obiective.
Astfel, este de necontestat faptul că inculpaţii, în calitate de membrii ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul ANRP, au aprobat raportul de evaluare întocmit în dosarul de despăgubire nr. x, fapt ce a avut ca urmare producerea unei pagube statului român şi obţinerea unui folos necuvenit de inculpatul M., în contextul în care terenul în cauză a fost supraevaluat considerabil -valoarea stabilită fiind mai mare decât dublul valorii reţinute în urma administrării şi aprecierii probatoriului.
Este, de asemenea, de necontestat că art. 16 alin. (7) din Legea 247/2005, reglementa atribuţiile de serviciu ale membrilor Comisiei Centrale de a proceda, în baza raportului de evaluare, fie la emiterea deciziei de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare, analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor fiind chiar principalul atribut al Comisiei, potrivit art. 13 alin. (1) din acelaşi act normativ, existând aşadar în sarcina inculpaţilor, obligaţia de a analiza rapoartele de constatare întocmite de experţii evaluatori şi de a lua o decizie în sensul arătat. Aşadar, reglementarea este una expresă, precisă, iar nu implicită, îndeplinind standardul obiectiv al prescripţiei normative privind conduita funcţionarului, faptul că art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu detaliază situaţiile în care Comisia Centrală trebuia să dispună trimiterea dosarului spre reevaluare, fiind lipsit de relevanţă din acest punct de vedere, dimpotrivă atestă faptul că membrii comisiei erau obligaţi să analizeze raportul de evaluare atât sub aspectul condiţiilor de formă, cât şi de fond, iar nu să se limiteze la a aproba rapoartele înscrise pe ordinea de zi doar în considerarea avizelor personalului tehnic.
În ce priveşte imposibilitatea obiectivă de a îndeplini această atribuţie notăm, pe de o parte, că aceasta trebuie analizată prin raportare la împrejurările concrete ale cauzei, iar nu la activitatea comisiei în general, iar, pe de altă parte, că probatoriul analizat în sentinţa atacată relevă că, în fapt, membrii comisiei solicitau informaţii suplimentare, efectuarea unor referate şi uneori prezenţa evaluatorului în şedinţă pentru a da explicaţii. Declaraţiile inculpaţilor D., C., B. şi A. sunt în acest sens, chemarea evaluatorului pentru explicaţii fiind considerată o măsură suplimentară, în cazul dosarelor unde sumele stabilite prin rapoartele de evaluare erau ridicate. Aceste împrejurări sunt confirmate de procesele-verbale de şedinţă şi de declaraţiile martorilor audiaţi, ce au fost expuse pe larg în hotărârea atacată.
În acest context, argumentele potrivit cărora modalitatea în care era reglementată activitatea comisiei ar exclude în mod obiectiv obligaţia de verificare a rapoartelor de evaluare în considerarea volumului de muncă şi pregătirii profesionale a membrilor, constituie în realitate împrejurări de fapt relevante exclusiv în evaluarea vinovăţiei inculpaţilor.
Astfel, odată statuat asupra existenţei unei atribuţii de serviciu în sarcina tuturor membrilor comisiei de a analiza rapoartele de evaluare şi de a dispune în urma acestei analize trimiterea dosarului spre reevaluare, obligaţie ce nu a fost îndeplinită de inculpaţi în dosarul de despăgubire ce face obiectul cauzei, ceea ce trebuie stabilit este dacă aceştia au cunoscut că raportul de evaluare nu era întocmit cu respectarea normelor relevante, fapt ce impunea trimiterea spre reevaluare şi au urmărit sau au acceptat posibilitatea supraevaluării.
Or, sub acest aspect, probatoriul nu atestă dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpaţii A., B., C., D., E. şi G. au cunoscut că raportul de evaluare este unul neconform, fapta nefiind comisă în forma de vinovăţie prevăzută de norma de incriminare, intenţia.
Astfel, împrejurările obiective relevă că inculpaţii nu au prevăzut rezultatul aprobării raportului de evaluare, deşi trebuiau şi puteau să observe prin simpla lecturare a acestuia că evaluarea a fost una formală, neconformă.
Prealabil notăm că membrii comisiei trebuiau şi puteau observa timpul scurt parcurs de raport de la înregistrarea sa în cadrul instituţiei şi până la verificare, împrejurare de natură să creeze suspiciuni cu privire la realizarea verificării, dar şi la prioritatea de care a beneficiat şi care reiese din analiza comparativă a listelor cuprinzând dosarele propuse pentru emiterea titlului de despăgubire ce s-au aflat pe ordinea de zi a şedinţelor din data de 24 februarie 2011 şi 15 martie 2011.
În acest sens, reţinem că, potrivit regulamentului, rapoartele de evaluare erau verificate de consilierii interni în ordinea înregistrării lor, practic în ordinea numerelor de înregistrare pe care le primeau la momentul depunerii de către evaluator. Or, în cauză, se constată că din cele 344 dosare aflate pe ordinea de zi a şedinţei din 24 februarie 2011, doar în 11 dosare, rapoartele de evaluare erau realizate în anul 2011, iar din cele 148 dosare înscrise pe ordinea de zi a şedinţei din data de 15 martie 2011, doar 8 rapoarte de evaluare erau realizate în anul 2011, celelalte fiind din anii 2010 şi chiar 2009. Se mai impune precizarea că, exceptând dosarele în care s-a dispus chemarea evaluatorilor, şedinţa din 15 martie 2011 nu cuprinde dosarele amânate din 24 februarie 2011 (ex. poziţiile 1-7 din lista de şedinţă din 24 februarie, în care rapoartele de evaluare erau întocmite în anul 2010, nu se regăsesc pe lista pe şedinţă din 15 martie).
Ca atare, rezultă cu evidenţă faptul că la momentul verificării raportului de evaluare nr. x/2011, întocmit în dosarul x/2010, existau multe alte rapoarte neverificate, înregistrate în ANRP în cursul anului 2010 sau chiar în anul 2009.
Aceste împrejurări factuale coroborate cu faptul că în şedinţa din data de 24 februarie 2011, dosarul de despăgubire ce face obiectul prezentei cauze a fost amânat, inculpata G. propunând "chemarea evaluatorului pentru explicaţii", în urma votului membrilor comisiei dispunându-se atât chemarea evaluatorului, cât şi efectuarea unui referat de către consilierii A.N.R.P. care să cuprindă un istoric al dosarului, atestă faptul că inculpaţii au avut reprezentarea necesităţii unei diligenţe sporite în analizarea raportului de evaluare, dincolo de valoarea considerabilă a despăgubirilor.
Simpla lecturare a menţiunilor cuprinse la punctul 2.9. din raportul de evaluare ar fi fost de natură să atragă atenţia membrilor comisiei asupra comparabilelor insuficiente şi discutabile folosite de expert, chestiune ce nu implica o analiză tehnică specializată.
Astfel, expertul a reprodus dispoziţia legală potrivit căreia în cadrul procedurilor administrative pentru acordarea despăgubirilor, la cererea evaluatorilor, băncile, notarii public, agenţiile imobiliare, birourile de carte funciară, precum şi orice alţi deţinători de informaţii privind tranzacţiile cu proprietăţi imobiliare sunt obligaţi să le comunice de îndată, în scris, datele şi informaţiile necesare efectuării evaluării- art. 16, alin. (64) din Legea nr. 247/2005- pentru ca subsecvent să se rezume la a afirma "cu excepţia comparabilei A (în cazul terenului intravilan în suprafaţă de 118.605 mp), nu se cunosc date despre tranzacţii efective realizate cu proprietăţi similare proprietăţii supuse evaluării, piaţa actuală fiind una în declin cu tranzacţii foarte puţine, motiv pentru care în metoda comparaţiei vânzărilor s-au folosit ca şi comparabile proprietăţi imobiliare ofertate spre vânzare.".
Este adevărat că textul de lege menţionat nu instituie o obligaţie în sarcina evaluatorului de a solicita persoanelor indicate date privind tranzacţiile cu proprietăţi imobiliare similare, însă aceste date sunt necesare unei astfel de evaluări a preţului de piaţă, chestiune evidentă pentru orice persoană indiferent de pregătire.
Este, de asemenea, adevărat că expertul a precizat că, în lipsa unor date concrete privind astfel de tranzacţii, se acceptă, potrivit Standardelor Internaţionale de Evaluare, luarea în considerare a ofertelor de vânzare. Se observă astfel că, în chiar cuprinsul raportului de evaluare, expertul menţionează caracterul subsidiar al ofertelor de vânzare în procesul de evaluare, context în care justificarea pe care o oferă, a lipsei de date în contextul unui declin al pieţei imobiliare, apare ca insuficientă în lipsa unei minime atestări a unor demersuri ale acestuia pentru obţinerea de informaţii concrete în acest sens.
Ca atare, faptul că printre comparabilele utilizate se regăseşte o singură tranzacţie, respectiv contractul de vânzare cumpărare pentru un teren de 3750 mp, situat în altă zonă şi încheiat cu un an înainte de evaluare -la 29 ianuarie 2010- pus la dispoziţie de însuşi beneficiarul despăgubirilor, coroborată cu lipsa oricărei solicitări a expertului în scopul obţinerii de date privind tranzacţii efectiv realizate era de natură să ateste caracterul formal al evaluării şi posibilitatea ca rezultatul acesteia să fie afectat, inculpaţii având suficiente date care să îi determine a solicita reevaluarea, chiar în lipsa unor cunoştinţe de ordin tehnic, comparabilele folosite fiind vădit insuficiente şi improprii, iar lipsa altor date nefiind atestată obiectiv.
Astfel, apreciem că o persoană diligentă trebuia şi putea observa neconformitatea evaluării întocmite doar pe baza comparabilelor indicate în raport, ceea ce confirmă teza potrivit căreia membrii comisiei fie nu au analizat raportul de evaluare, fie l-au analizat formal, ceea ce a condus la neîndeplinirea atribuţiei de serviciu prevăzută de art. 16 alin. (7) din Legea 247/2005, omisiunea de a îndeplini această atribuţie de serviciu fiindu-le imputabilă la nivel obiectiv.
În lipsa unor probe certe care să ateste faptul că inculpaţii menţionaţi au comis cu intenţie fapta, în sensul că au prevăzut şi cel puţin au acceptat posibilitatea producerii unei pagube, atitudinea pasivă a acestora le poate fi reproşată cel puţin sub forma culpei simple în contextul în care ar fi trebuit şi ar fi putut să prevadă că evaluarea efectuată în baza unei singure tranzacţii efective puse la dispoziţie de chiar beneficiarul despăgubirilor este una supraevaluată şi că, deci, rezultatul putea fi evitat dacă ar fi manifestat diligenţă.
Deşi legea penală incriminează fapta de neglijenţă în serviciu, în cauză nu a fost supusă dezbaterii schimbarea încadrării juridice, un astfel de demers fiind lipsit de finalitate pentru angajarea răspunderii penale în considerarea termenului de prescripţie şi a momentului de la care acesta a început să curgă, 24 mai 2011.
Fără a proceda la analizarea detaliată a culpei inculpaţilor, notăm că răspunderea civilă delictuală se angajează pentru culpa cea mai uşoară, adică inclusiv pentru prejudiciul cauzat prin neglijenţă sau imprudenţă, în condiţiile art. 998 C. civ. din 1864, în vigoare la data producerii prejudiciului, potrivit căruia "Orice fapta a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a făcut să-l repare."
Astfel, angajarea răspunderii civile delictuale se raportează la comportamentul unui om normal care acţionează cu prudenţă şi diligenţă, în raport de circumstanţele concrete, la conduita unui bonus pater familias, aceea a unui om normal sau om rezonabil şi avizat, criteriu ce a fost evaluat în cele ce preced. Rezidă, din cele afirmate, că, fără vinovăţie în sensul art. 998 C. civ., acţionează acel autor care nu a avut reprezentarea caracterului antisocial al faptei sale, nu a prevăzut şi nici nu trebuia să prevadă, în raport de circumstanţele obiective, urmările ei păgubitoare, factorul intelectiv lipsind din componenţa vinovăţiei. Cu alte cuvinte, lipsa vinovăţiei presupune ca neprevederea prejudiciului cauzat ca urmare a faptei comise să nu se datoreze exclusiv conduitei neglijente a autorului.
Or, în cauză, inculpaţii A., B., C., D., E. şi G. nu au îndeplinit atribuţia de serviciu de a trimite spre reevaluare dosarul de despăgubire, în contextul în care puteau în mod obiectiv constata deficienţele acestuia, motiv pentru care soluţia de achitare trebuia întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., fapta nefiind săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, respectiv intenţia, soluţie care ar fi antrenat răspunderea civilă delictuală a acestora în considerarea culpei.
Opinie concurentă
În acord cu ceilalţi membri ai completului de judecată, am apreciat ca fiind fondate apelurile declarate de inculpaţii K., L. şi M., motiv pentru care, prin hotărârea dată în unanimitate, căile ordinare de atac promovate de aceştia au fost admise, cu consecinţa desfiinţării parţiale a sentinţei penale nr. 399 din 29 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, iar, în rejudecare, a încetării procesului penal sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, în forma specială, însă argumentele avute în vedere la adoptarea soluţiei referitoare la incidenţa cauzei de înlăturare a răspunderii penale prevăzută de art. 153 C. pen. sunt următoarele:
Astfel, având în vedere acuzaţiile formulate împotriva celor trei inculpaţi prin rechizitoriul nr. x/2013 din 12 decembrie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, circumscrise infracţiunii prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen., în forma autoratului şi, respectiv a complicităţii, se reţine că, prin Decizia nr. 5 din 11 februarie 2019 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 2 mai 2019, s-a stabilit că "Prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit".
În considerentele acestei hotărâri s-a arătat, printre altele, că "în cazul infracţiunilor de: abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen., folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 din C. pen., momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale este cel în care s-a produs prima pagubă sau s-a obţinut primul folos patrimonial, întrucât doar atunci sunt întrunite toate condiţiile cerute de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârşită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în forma tip. Prin urmare, atunci când infracţiunea comisă este o infracţiune de rezultat sau de pericol concret, dacă, în cazul concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracţiune consumată) se produce la o oarecare distanţă în timp faţă de momentul desfăşurării (şi încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracţiune)".
De asemenea, admiţând excepţia invocată şi constatând că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 raportate la art. 132 din acelaşi act normativ, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituţionale, Curtea Constituţională a statuat, prin decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, că, spre deosebire de infracţiunile prevăzute în art. 10 - 13, "cea cuprinsă în art. 132 din Legea nr. 78/2000, pe de o parte, reprezintă o infracţiune de rezultat, nefiind calificată prin scop, iar, pe de altă parte, presupune existenţa unei condiţii - obţinerea de către funcţionarul public, pentru sine sau pentru altul, a unui folos necuvenit - a cărei îndeplinire, dacă şi celelalte elemente constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, în varianta tip, sunt îndeplinite, determină constatarea săvârşirii infracţiunii prevăzute de acesta, în forma consumată" (paragr. 48).
În cauză, aşa cum am arătat, inculpaţii K., L. şi M. au fost trimişi în judecată prin rechizitoriul nr. x/2013 din 12 decembrie 2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen., în forma autoratului şi, respectiv, a complicităţii (art. 48 C. pen.), reţinându-se, la Secţiunea "În drept", că primii doi, împreună cu alţi inculpaţi, în calitate de membri ai Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, prin exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu, respectiv cu încălcarea art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005, "au aprobat, în unanimitate, raportul de evaluare întocmit de expertul evaluator F., din cadrul S.C. P. S.R.L., prin care a fost stabilită o valoare a terenului în suprafaţă de 13,0535 hectare de 377.282.300 RON, prin supraevaluarea acestuia cu suma de 263.327.559 RON, prejudiciind cu această sumă bugetul de stat, cu consecinţele prevăzute de art. 309 C. pen. şi facilitând obţinerea unor avantaje patrimoniale de către M., Q., R. şi S. în cuantum de 197.507.284,1 RON (46.288.238,3 euro), 30.021.107,1 RON (7.035.812,2 euro), 17.907.327,1 RON (4.196.800,2 euro), 17.907.327,1 RON (4.196.800,2 euro)".
Instanţa de fond, în urma administrării unui amplu material probator, a constatat, în mod corect, că sunt îndeplinite, în persoana inculpaţilor K., L. şi M., toate condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu, cu consecinţe deosebit de grave, în forma specială prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen., precum şi a art. 48 C. pen. în cazul celui din urmă acuzat, inclusiv sub aspectul urmării imediate, reţinând în capitolul I.7 al considerentelor "existenţa unui prejudiciu, a unei pagube de 218.353.075 RON produsă statului român, constând în diferenţa dintre suma stabilită cu titlu de despăgubiri prin raportul de evaluare întocmit de către S.C. P. S.R.L. şi valoarea terenului astfel cum aceasta a rezultat din raportul de expertiză efectuat în cauză.
Suma reprezintă totodată un folos necuvenit obţinut de către beneficiar, titularul despăgubirilor, respectiv de inculpatul M. şi martorii cărora le-a cesionat un procent de 25% din drepturile litigioase".
Cu toate că acţiunile ce formează elementul material al laturii obiective s-au comis la 15 martie 2011, când a fost emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi Decizia de despăgubire nr. x/2011, în favoarea beneficiarilor M., Q., R. şi S. pentru suma de 377.282.300 RON stabilită prin raportul de evaluare nr. x/2011 întocmit în dosarul nr. x/2010, apreciez, în conformitate cu Decizia nr. 5 din 11 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi având în vedere şi aspectele statuate prin Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017 a Curţii Constituţionale, că infracţiunea de abuz în serviciu în forma prevăzută de legea specială nu s-a consumat la acea dată, ci la momentul producerii primului folos patrimonial necuvenit, respectiv la data de 20 mai 2011, când au fost eliberate pe numele beneficiarilor S. şi R. titlurile de conversie nr. 1051/2011, în valoare de 25.655.196,40 RON, reprezentând un număr de 44.187.386 acţiuni, şi, respectiv, nr. 1052/2011, în cuantum de 25.655.196,40 RON, reprezentând un număr total de 44.187.386 acţiuni, ţinând seama, în acest sens, de faptul că, potrivit art. 3 lit. a) din Capitolul I, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (forma în vigoare în perioada de referinţă), titlurile de despăgubire încorporează doar drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate, urmând a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată.
Chiar dacă în cuprinsul actului de sesizare s-a reţinut că R. şi S., asemenea lui Q., au fost dobânditori de bună credinţă ale cotelor procentuale din drepturile litigioase ce le-au fost cesionate de M. prin contractul nr. x din 7 februarie 2011 (în total 25%), consider că o atare împrejurare nu afectează caracterul necuvenit al folosului patrimonial pe care l-au obţinut aceştia prin emiterea, în baza Deciziei de despăgubire nr. x din 15 martie 2011, a titlurilor de conversie nr. 1051 şi nr. 1052, ambele din 20 mai 2011, căci fiecare dintre ei au dobândit - prin certificarea de către autorii infracţiunii de abuz în serviciu, cu complicitatea lui M., a unei sume supraevaluate a terenului ce a făcut obiectul cauzei - un număr mai mare de acţiuni decât cel care li se cuvenea dacă imobilul era corect evaluat, cu consecinţa stabilirii unor despăgubiri reprezentând valoarea reală a acestuia.
Oricum, chiar dacă s-ar accepta teza că numiţii R. şi S. erau îndreptăţiţi, potrivit legii, să obţină folosul de care au beneficiat în temeiul titlurilor de conversie nr. 1051 şi nr. 1052, cu toate că perfectarea contractului de cesiune ori buna sau reaua lor credinţă nu poate schimba natura acestuia (fiind obţinut prin încălcarea legii) din moment ce norma de incriminare nu distinge sub acest aspect, infracţiunea de abuz în serviciu s-ar fi consumat, într-adevăr, în forma tip, nu în cea prevăzută de legea specială, tot la data de 20 mai 2011, când s-ar fi produs prima pagubă în patrimoniul Statului Român.
În plus, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, fără ca acest aspect să fi fost contestat în căile ordinare de atac, în cauză există cel puţin indicii care pun la îndoială buna credinţă a cesionarilor de drepturi litigioase, de vreme ce aceştia au încheiat contractul, aşa cum a arătat martorul Q., în condiţiile în care inculpatul M. "i-a lăsat impresia că poate rezolva acest dosar" şi că este "o persoană extrem de documentată şi sigură pe ea". De asemenea, sub acelaşi aspect, nu poate fi omis faptul că, la momentul perfectării convenţiei, cesionarii şi-au luat măsuri de prevedere pentru situaţia în care cererea nu va fi soluţionată favorabil într-un anumit termen, în sensul includerii, în contract, a obligaţiei inculpatului M. de a restitui toate sumele plătite cu titlu de preţ, părţile fiind repuse în situaţia anterioară.
Aşadar, apreciez că infracţiunea de abuz în serviciu, în forma specială prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 309 C. pen., reţinută în sarcina inculpaţilor K., L. şi M. în varianta autoratului şi, respectiv, a complicităţii s-a consumat la data de 20 mai 2011 (când au fost emise titlurile de conversie nr. 1051 şi nr. 1052), moment de la care se calculează, potrivit art. 154 alin. (2) C. pen., şi termenul general de prescripţie a răspunderii penale, care, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de lege (de la 4 la 14 ani închisoare) este, conform art. 154 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., de 10 ani, la care se adaugă intervalul de 1 an şi 5 luni şi 29 zile în care judecata a fost suspendată conform încheierii din 22 iunie 2020 până la soluţionarea cauzelor preliminare conexate înregistrate pe rolul C.J.U.E. sub nr. C-811/19 şi C-840/19, în concret până la 21 decembrie 2021.
La determinarea termenului de prescripţie incident în cauză, se au în vedere Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018 (prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională) şi nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022 (ce a stabilit că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale), precum şi Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, conform căreia normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 C. pen.
Totodată, la calcularea termenului general de prescripţie a răspunderii penale, ce este un termen substanţial, se au în vedere dispoziţiile art. 186 alin. (1) teza a II-a C. pen., potrivit cărora "luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei la care acestea au început să curgă". Ca atare, calculându-se de la data de 20 mai 2011, consider că termenul general de prescripţie s-a împlinit în cauză în ziua de 17 noiembrie 2022.
OPINIE CONCURENTĂ
La data de 23.11.2022, stabilită pentru pronunţare şi decelată ca utilă în deliberare, soluţiile de condamnare, privindu-i pe inculpaţii K., L. şi M., erau legale şi temeinice.
Termenul de 10 ani, suspendat pe un interval de 1 an şi 6 luni, ce a început a curge la data de 24.05.2011, se considera împlinit la data de 23.11.2022, dată ce este inclusă în termenul menţionat.
Probele administrate în apel, la cererea părţilor şi procurorului (declaraţiile martorilor audiaţi nemijlocit, recunoaşterile inculpaţilor, chiar şi cele parţiale, înscrisurile depuse), nu au avut amplitudinea de a modifica situaţia de fapt ori caracterizarea în drept a bazei facturale descrise în sentinţă şi au fundamentat decizia din apel.
La data de 23.11.2022, stabilită pentru pronunţare, pe latură penală soluţia diferită viza incidenţa instituţiei prescripţiei răspunderii penale pentru inculpatul J., urmare a Deciziei nr. 358/26.05.2022 pronunţate de Curtea Constituţională şi a poziţiei exprimate personal în sensul că nu solicită continuarea procesului penal. Încetarea procesului penal în considerarea prescripţiei intervine după pronunţarea în fond a soluţiei de condamnare pentru infracţiunea de trafic de influenţă, recunoscută de inculpat. Ca urmare, actul ilicit penal prescris constituie temeiul măsurii confiscării speciale ce trebuie menţinută în limitele stabilite judicios de prima instanţă.
Pe latură civilă, soluţia diferită era rezultatul rezolvării unei chestiuni referitoare la temeiul achitării în ipoteza cazului reglementat de art. 16 lit. b) şi la consecinţa asupra temeiniciei soluţiei acţiunii civile în contextul aplicării dispoziţiei art. 25 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen.
În aceste limite, se impunea menţinerea soluţiilor pronunţate şi a temeiurilor de drept.
Infracţiunea de abuz în serviciu. Momentul săvârşirii
Consideraţii preliminare. Jurisprudenţa CJUE incidentă
Decizia CJUE, pronunţată de Marea Cameră, la data de 21 dec. 2021 în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, preluată în opinia majoritară, impune determinarea unor condiţii legislative ori de practică judiciară naţională de natură să excludă un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracţiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupţie în general.
În opinie majoritară, în considerarea hotărârii CJUE, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a lăsat neaplicată Decizia nr. 417/2019 pronunţată de Curtea Constituţională, relativ la noţiunea de instanţă constituită potrivit legii, considerând că ar fi generat un risc sistemic de impunitate, însă a evaluat diferit şi a recunoscut şi aplicat jurisprudenţa aceleiaşi Curţii Constituţionale în materia prescripţiei (Decizia nr. 358/2022), justificată de considerentul exclusiv al naturii prescripţiei de normă de drept substanţial, deşi consecinţa imediată şi evidentă este aceeaşi, a impunităţii, efect susţinut de soluţiile de încetare a procesului penal pronunţate.
În considerarea aceleiaşi argumentaţii şi în evaluarea obligaţiei legale asumate şi de directă aplicabilitate a hotărârii CJUE, se impunea aceeaşi soluţie a excluderii incidenţei şi cu privire la Decizia nr. 358/2022 pronunţată de aceeaşi Curte Constituţională.
Determinarea unor condiţii de practică judiciară ce au ca scop evitarea impunităţii faptelor ce constituie infracţiuni (grave) de corupţie, alături de principiul ubi idem ratio idem solutio, justificau excluderea de la aplicare şi a Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, pronunţate în materia prescripţiei, alături ori subsecvent înlăturării Deciziei nr. 417/2019.
Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) incidentă
Prin Decizia nr. 5/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că: prin data săvârşirii infracţiunii şi, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înţelege momentul apariţiei primei pagube ori al obţinerii primului folos necuvenit.
Obiectul recursului în interesul legii l-au vizat exclusiv infracţiunile simple ce constau într-o unică acţiune sau inacţiune, care prezintă particularitatea producerii unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp, respectiv infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen., folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane, prevăzută de art. 301 din C. pen., momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale este cel în care s-a produs prima pagubă sau s-a obţinut primul folos patrimonial, întrucât doar atunci sunt întrunite toate condiţiile cerute de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în configuraţia sa tipică, acesta fiind momentul în care fapta săvârşită a produs rezultatul cerut de norma de incriminare pentru existenţa infracţiunii în forma tip.
Relevantă pentru prezenta situaţie este argumentul sau explicaţia conţinută în considerente potrivit căreia atunci când infracţiunea comisă este o infracţiune de rezultat sau de pericol, dacă, în caz concret, urmarea tipică (corespunzătoare stadiului de infracţiune consumată) se produce la o oarecare distanţă în timp faţă de momentul desfăşurării (şi încetării comiterii) elementului material, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale este momentul consumării (data producerii primei urmări relevante penal/primul moment de la care fapta se poate încadra juridic drept infracţiune).
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale (CCR) incidentă
Relevantă soluţionării problematicii consumării infracţiunii ce constituie acuzaţia în prezenta cauză este însă şi Decizia nr. 458/2017 a Curţii Constituţionale care a constatat că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, raportate la art. 132din acelaşi act normativ, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituţionale.
În considerentele acestei decizii s-a arătat că săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 132din Legea nr. 78/2000 în varianta consumată se produce în ipoteza consumării infracţiunii de abuz în serviciu în varianta-tip, precum şi în situaţia obţinerii folosului necuvenit, condiţie prevăzută de art. 132din Legea nr. 78/2000. (pg 45)
48. Infracţiunea prevăzută în art. 132din Legea nr. 78/2000, pe de o parte, reprezintă o infracţiune de rezultat, nefiind calificată prin scop, iar, pe de altă parte, presupune existenţa unei condiţii - obţinerea de către funcţionarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit - a cărei îndeplinire, dacă şi celelalte elemente constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, în varianta tip, sunt îndeplinite, determină constatarea săvârşirii infracţiunii prevăzute de acesta, în forma consumată
33 (….), producerea pagubei, deşi uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obţinerea acestui folos.
În privinţa momentului săvârşirii infracţiunii prevăzute în art. 132din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 297 alin. (1) şi 309 din C. pen., este nerelevant momentul emiterii titlului de despăgubire. Conform Titlului VII, art. 3 din legea nr 247/2005, titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit legii şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege. În cauză titlul de despăgubire, anterior celui de conversie, a fost emis de Comisia Centrală la 15.03.2011 (f. x). La data de 24.05.2011, în considerarea titlul de despăgubire, respectiv a deciziei din 15.03.2011, s-a emis titlul de conversie, în cuantum de 282.961.725 RON, în favoarea numitului M.. În cauză paguba s-a converti, în parte, într-un folos necuvenit pentru inculpatul menţionat.
În concluzie, prima urmare a infracţiunii de abuz în serviciu s-a produs la data emiterii titlului de conversie în favoarea inculpatului M., respectiv la data de 24.05.2011, acesta fiind momentul săvârşirii ce coincide cu data producerii primei urmări relevante penal de la care fapta se poate încadra juridic în infracţiunea de rezultat, abuz în serviciu, în formă consumată. Cuantumul prejudiciului a impus şi reţinerea producerii unor consecinţe deosebit de grave, astfel cum corect s-a evocat în sentinţă.
Momentul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu a fost implicit evaluat ori determinat de instanţa de fond ca fiind cel al emiterii titlului de conversie, instanţa de fond stabilind obligarea la plata dobânzilor cu începere de la 24.05.2011.
Existenţa prejudiciului şi cuantumul pagubei
Existenţa prejudiciului şi întinderea sa au fost evaluate de către prima instanţă prin prisma probatoriilor administrate. În cursul cercetării judecătoreşti s-a dispus efectuarea unei expertize judicare a terenului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire x/2010 (pct I.7 din sentinţă).
În raport cu motivele de apel, pot fi adaugate următoarele agumente rezultate din conţinutul suplimentului la raportul de expertiză ce a menţinut evaluarea terenului la 158.929.225 ron, echivalentul a 37.247.000 euro. Prin decizia din 15.03.2011, emisă de Comisia Centrală, se constatase un drept de creanţă în cuantum de 377.282.300 ron. În aceste condiţii, sunt susţinute probator, existenţa şi întinderea prejudiciului sau a unei pagube în cuantum de 218.353.075 RON, produsă statului român, reprezentând diferenţa dintre suma stabilită cu titlu de despăgubiri prin raportul de evaluare întocmit de către S.C. P. S.R.L. şi valoarea terenului astfel cum aceasta a rezultat din raportul de expertiză efectuat în cauză.
Suma reprezintă totodată un folos necuvenit obţinut de către beneficiar, titularul despăgubirilor, respectiv de inculpatul M..
Infracţiunea de abuz în serviciu. Momentul de la care curge termenul de prescripţie
Potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., termenele de prescripţie ale răspunderii penale încep să curgă de la momentul săvârşirii infracţiunii. Infracţiunea de rezultat se consideră săvârşită la momentul producerii urmării imediate, respectiv a prejudiciului sau obţinerea folosului necuvenit (24.05.2011).
Decizia nr. 358/26.05.2022 pronunţată de Curtea Constituţională are drept unic şi direct efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat în art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit, însă poate fi afectat de cauze de suspendare.
Cu privire la suspendarea termenului de prescripţie, consecinţă a suspendării judecăţii
Potrivit art. 156 (1) din C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. (2) Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Prin încheierea din data de 22 iunie 2020, s-a dispus suspendarea judecării până la soluţionarea cauzelor preliminare conexate, înregistrate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sub nr. C-811/19 şi C-840/19. În considerentele încheierii s-a motivat măsura [arătându-se că, potrivit art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., cu denumirea marginală "Suspendarea facutativă", "Instanţa poate suspenda judecata:(...) când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară".
De asemenea, consacrând aplicabilitatea generală a C. proc. civ., art. 2 alin. (2) din acest act normativ statuează că"(...) dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare".
De vreme ce Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. nu cuprinde dispoziţii derogatorii sub aspectul suspendării judecării unei cauze penale în situaţia sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară, rezultă că normele de procedură civilă antemenţionate se aplică în mod corespunzător şi în materie penală.
Cazurile de suspendare a judecării unei cauze penale, reglementate de legea procesual penală, sunt circumscrise fie unor impedimente factuale, ce ţin exclusiv de situaţia medicală sau procesuală a unui inculpat ori de desfăşurarea procedurii de mediere (art. 367 alin. (1) şi (3) şi art. 368 C. proc. pen.), fie unor impedimente juridice, ce derivă din declanşarea unor mecanisme de unificare a practicii judiciare (art. 476 alin. (2) şi (4) C. proc. pen.), consecinţa tuturor acestor impedimente temporare la desfăşurarea procesului fiind aceea că determină de plin drept suspendarea termenului de prescripţie a răspunderii penale]
Cauza a fost repusă pe rol prin încheierea din data de 4 ianuarie 2022, ca urmare a încetării motivului care a condus la suspendare, iar primul termen după reluarea judecăţii a fost în data de 17 ianuarie 2022, respectiv ca urmare a pronunţării la data de 21 decembrie 2021 a hotărârilor CJUE.
Conform art. 413 alin. (2) din C. proc. civ., suspendarea va dura până la pronunţarea hotărârii (CJUE) ce a impus măsura, ziua pronunţării fiind considerată inclusă în suspendare.
Atunci când operează suspendarea facultativă (cum este dat în speţa de faţă, art. 413 alin. (1) C. proc. civ.), în conformitate cu art. 413 alin. (2) C. proc. civ. "Suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă". Spre deosebire de cauzele de suspendarea voluntară şi suspendare de drept, prevăzute de art. 411 şi 412 C. proc. civ., pentru care legislaţia procesual civilă, prevede modalităţi de reluare a judecăţii la art. 415 C. proc. civ., în cazul suspendării facultativ, operează un termen precis de suspendare, acesta sfârşindu-se la data rămânerii definitive a hotărârii care a provocat suspendarea (conform art. 413 alin. (2) C. proc. civ.) - Decizia nr. 867/2020, C.A Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Obligaţia de a solicita repunerea pe rol a cauzei, în ipoteza suspendării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., revine părţii interesate în considerarea următoarelor argumente: a) În conformitate cu art. 413 alin. (2) C. proc. civ., suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă. De asemenea, potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. civ., cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecăţii, pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute la art. 413, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată. Rezultă din cuprinsul dispoziţiilor legale citate că această suspendare este limitată sub aspectul duratei ei de momentul la care a devenit definitivă hotărârea în cauza care a provocat suspendarea. În intervalul cuprins între data la care instanţa a dispus suspendarea cauzei şi momentul soluţionării definitive a cauzei ce a determinat suspendarea, cursul perimării este, la rândul lui, suspendat. Se înţelege, totodată, că momentul încetării suspendării marchează începerea curgerii termenului de perimare. - Decizia nr. 49/2022, C.A Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Potrivit art. 413 alin. (2) C. proc. civ., atunci când a operat în baza art. 413 alin. (1) C. proc. civ., suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă, astfel că reluarea judecăţii se face ulterior acestui moment.
Potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. civ., cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecăţii, pronunţată de instanţă în cazurile prevăzute la art. 413, precum şi în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată.
Totodată, potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.
Raportat la textele legale menţionate, interpretate în mod coroborat, rezultă că suspendarea facultativă este limitată sub aspectul duratei ei de momentul la care hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă. Odată ce hotărârea pronunţată în cauza care a determinat suspendarea a rămas definitivă, suspendarea încetează, iar termenul de perimare îşi reia cursul, părţile fiind obligate să îndeplinească acte de procedură în vederea continuării judecăţii.
De aceea, instanţa nu poate primi susţinerea reclamantei în sensul că momentul de la care începe să curgă termenul de perimare este acela al comunicării hotărârii pronunţate în cauza care a determinat suspendarea judecăţii, mai ales că nu prezintă relevanţă pentru cererea de repunere a cauzei pe rol considerentele respectivei hotărâri. - Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 1012/2022, în Lege5
În materie penală, perioada suspendării judecăţii şi implicit a cursului prescripţiei a fost evaluată prin raportare la sesizarea cu o excepţie de neconstituţionalitate, considerându-se că: durata suspendării se încadrează temporal între momentul sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată şi momentul desesizării instanţei de contencios constituţional prin decizia pronunţată, acestea fiind cele două repere temporale care marchează soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate(ICCJ, Completul de 5 judecători, Decizia nr. 160 din 20 iunie 2012, Dosar nr. x/2012, p. 298).
Într-o altă cauză penală, instanţa supremă a constatat că termenului de prescripţie a răspunderii penale a avut ca moment de început data de 21 octombrie 2019, data pronunţării încheierii de sesizare a CJUE, prescripţia reluându-şi cursul la 23 decembrie 2021, data comunicării hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie, în considerarea incidenţei dispoziţiilor legale prevăzute de art. 2 alin. (7) din Legea nr. 340/2009 coroborat cu art. 156 alin. (2) din C. pen.. (ICCJ, Completul de 5 judecători, Decizia nr. 85 din 25 noiembrie 2022, Dosar nr. x/2018, p.35).
Potrivit art. 2 alin. (1) - (7) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, evocate anterior:
(1) Instanţa de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie.
(6) În cauzele penale în care instanţa a dispus suspendarea cauzei, art. 303 alin. (6) din C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător.
(7) Judecarea cauzei suspendate se reia după comunicarea hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Se constată că voinţa legiuitorului referitoare la reluarea judecăţii cauzei suspendate după comunicarea hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este unică, cu aplicabilitate generală, în orice cauză în care s-a dispus supendarea de drept ori facultativă, astfel că incidenţa sa era pertinentă şi în prezentul dosar.
În plus, potrivit art. 303 alin. (6) din C. proc. pen., în vigoare la momentul formularii de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, instanţa suspenda judecata până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către CCR (text abrogate în 2010).
De asemenea, potrivit art. 303 alin. (4) din C. proc. pen., în cazul suspendării judecăţii pe motiv de boală gravă, procesul se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată.
Suspendarea judecăţii constituie o cauză de suspendare a cursului prescripţiei fiind o împrejurare ce împiedică temporar continuarea procesului penal. [e.g. art. 367, 368 ori art. 476 alin. (2) din C. proc. pen.. De asemenea, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile constituie similar o cauză facultativă de suspendare a judecăţii. A se vedea şi I. Nedelcu în C. pen. adnotat - Comentariu pe articole, Ediţia 3, Ed. C.H.Beck, art. 156, pct. 5, p. 596.].
În prezenta cauză nu ar fi fost incidente alte temeiuri de suspendare de drept ale judecăţii şi implicit ale prescripţiei răspunderii penale, respectiv art. 64 alin. (5) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, emis de preşedintele României, având în vedere că în dosar este implicat, încă din faza de urmărire penală, un martor cu identitatea protejată. Potrivit textului evocat, procesele penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, (…), se suspendă de drept pe durata stării de urgenţă, cu excepţia cauzelor (…) ce cuprind măsuri de protecţie a victimelor şi a martorilor. Totuşi, prin dispoziţie expresă (rezoluţie), instanţa a suspendat de drept judecata şi implicit prescripţia, pentru o perioada de 19 zile.
În opinie majoritară, se consideră că ziua pronunţării hotărârii CJUE găseşte procesul penal pe rol, din oficiu, suspendarea judecăţii şi implicit a prescripţiei fiind încetată în ziua anterioară, opinie ce nu poate fi susţinută de norme procesuale ori de jurisprudenţă.
În realitate, ziua pronunţării hotârârii CJUE este zi de suspendare a judecăţii şi prescripţiei, iar cursul prescripţiei se reia, cel mai devreme din ziua următoare, când şi judecata poate fi reluată ori de la momentul comunicării hotărârii CJUE instanţei naţionale.
Ca urmare, suspendarea judecăţii şi a cursului prescripţiei au operat, cel puţin, în perioada 22 iunie 2020, data suspendării judecăţii - 21 decembrie 2021, data pronunţării hotărârii CJUE, inclusiv, şi a durat 1 an şi 6 luni (cel puţin), perioadă ce nu putea fi avută în vedere la calculul termenului de prescripţie.
Durata termenului de prescripţie
Pentru infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 297 alin. (1) şi art. 309 din C. pen. (rechizitoriul nr. x/2013), termenul general de prescripţie este de 10 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen.. Determinarea sa a avut în vedere limitele de pedeapsă, respectiv maximul special rezultat din caracterizarea în drept a infracţiunii.
Momentul la care se împlineşte termenul de prescripţie
Potrivit art. 186 alin. (1) teza finală din C. pen., luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.
Socotirea termenului ca împlinit cu o zi înainte de data corespunzătoare momentului de debut ia în calcul atât ziua de la care începe să curgă termenul, cât şi ziua de împlinire a acestuia (sistemul zilelor pline; a se vedea comentariu art. 155 din Noul C. pen.. Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, 2014, ISBN 978-606-678-921-9, autori RRRR., SSSS., TTTT., UUUU., VVVV., WWWW.).
Termenul pe ani nu se va fragmenta în luni şi zile, această manieră conducând la pierderea unor zile succesive, determinate de calculul specific şi distinct pe unităţi mai scurte de timp (pe luni şi zile) şi la denaturarea, prin reducere, a termenului real şi momentului împlinirii sale.
Termenul de 10 ani, suspendat pe un interval de 1 an şi 6 luni, ce a început a curge la data de 24.05.2011, se putea considera împlinit în data de 23.11.2022, dată inclusă în termenul menţionat, astfel că, la data de 23.11.2022, stabilită pentru pronunţare şi decelată ca utilă în deliberare, soluţiile de condamnare privindu-i pe inculpaţii K., L. şi M. erau legale şi temeinice.