Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea penală din data de 17 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a luat act că nu a intervenit încetarea de drept a măsurilor asigurătorii luate în cursul urmăririi penale şi menţinute prin Sentinţa penală nr. 303/23.11.2020 pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. x/2015.
În baza art. 2502 din C. proc. pen. coroborat cu art. 250 şi 2501 din C. proc. pen. s-au menţinut măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale şi menţinute prin Sentinţa penală nr. 303/23.11.2020 pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. x/2015.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Ploieşti a interpretat dispoziţiile Legii nr. 6/2021 în sensul că în cauzele aflate în curs de judecată la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ (28.02.2021), aşa cum este cazul prezentului proces penal, o primă verificare a subzistenţei temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii se face din oficiu, în termen de cel mult 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 6/2021, indiferent de data luării, de faza procesului în care se afla cauza la momentul luării sau de data ultimei menţineri a măsurilor asigurătorii, prin urmare, până la data de 28.02.2022.
Curtea de apel a reţinut că art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., invocat de apărare în susţinerea concluziei intervenirii încetării de drept, nu este incident în cauză, măsurile asigurătorii nefiind dispuse "pe un anumit termen", aşa cum prevede acest articol, organului judiciar nerevenindu-i obligaţia să menţioneze care este data până la care măsura se dispune, aşa cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul arestării preventive, iar obligativitatea verificării la anumite intervale de timp a măsurii asigurătorii, nu conduce la concluzia că măsura asiguratorie este luată pe un anumit termen.
De asemenea, Curtea a constatat că prin încheierea din data de 29.07.2021 s-a pronunţat asupra cererii de ridicare parţială a sechestrului asigurător - poprire asigurătorie, formulată de apelanta parte responsabilă civilmente SC A. SA, respingând-o ca nefondată, moment de la care nu a trecut un an de zile.
Curtea a constatat că în cursul urmăririi penale s-a dispus prin ordonanţa din data de 05.05.2015 poprirea sumelor de bani în RON şi valută datorate SC A. SA Bucureşti de terţii propriţi Primăria Municipiului Bucureşti, Primăria Oraşului Azuga şi B. SRL Otopeni, până la concurenţa sumei de 19.821.513,76, reprezentând prejudiciul cauzat statului prin infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, iar această măsură asiguratorie a fost menţinută prin Sentinţa penală nr. 303 din data de 23 noiembrie 2020 a Tribunalului Prahova pentru garantarea recuperării pagubei pretins produse prin activitatea pretins infracţională reţinută în cauză.
Curtea a apreciat că se impune menţinerea măsurilor asigurătorii, având în vedere, pe de o parte, că în relaţiile furnizate de A.N.A.F. se menţionează că din datele deţinute de această instituţie nu rezultă o achitare a prejudiciului reţinut în cauză până la acest moment şi că nivelul prejudiciului reţinut în actul de sesizare a instanţei şi în sentinţa penală apelată este ridicat, iar, pe de altă parte, faptul că, în procesele penale care au ca obiect, printre altele, infracţiunile de evaziune fiscală şi spălare de bani, luarea de astfel de măsuri este obligatorie.
În ceea ce priveşte cuantumul sumei poprite până la acest moment, Curtea a avut în vedere că modul de soluţionare a acţiunii civile este criticat de către apelanta parte civilă, care a invocat că prima instanţă a omis să dispună cu privire la obligaţiile fiscale accesorii pe care partea civilă le-a menţionat în declaraţia de constituire ca parte civilă în cauză.
Faţă de nivelul prejudiciului şi complexitatea cauzei, Curtea a apreciat că nu se poate reţine ca excesivă durată restrângerii de drepturi la care se ajunge prin prezenta dispoziţie de menţinere a măsurilor asigurătorii.
Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie partea responsabilă civilmente SC A. SA.
În esenţă, a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii atacate şi, în principal, să se constate încetată de drept măsura asigurătorie, iar, în subsidiar, să se dispună restrângerea acesteia până la concurenţa sumei de 1.901.983,76 RON, valoarea probabilă a pagubei nerecuperată de către partea civilă Statul român prin ANAF.
După ce a prezentat istoricul măsurilor asigurătorii luate atât în cauza penală pendinte, cât şi în cadrul procedurilor administrative fiscale cu privire la debitele fiscale rezultate din relaţiile comerciale ale SC A. SA cu societăţile C., D. şi La E., calificate drept prejudiciu în Dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti şi, în acelaşi timp, stabilite cu titlu de creanţe fiscale prin raportul de inspecţie fiscală nr. x întocmit de ANAF - DGAMC la data de 10.10.2019, partea responsabilă civilmente a arătat că ultima dispoziţie referitoare la aceste măsuri asigurătorii a fost cea de menţinere a lor prin Sentinţa penală nr. 303 din 23.11.2020, astfel că a fost depăşit termenul de 1 an prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen., omisiune faţă de care a intervenit încetarea de drept a măsurii procesuale, în condiţiile art. 268 alin. (2) din C. proc. pen.
Întrucât măsurile asigurătorii constituie o limitare a exerciţiului dreptului de proprietate ocrotit de art. 44 din Constituţia României, partea responsabilă civilmente a menţionat că reglementarea legislativă a unei proceduri de verificare periodică a legalităţii şi temeiniciei măsurilor asigurătorii este menită a asigura necesitatea şi proporţionalitatea acestei măsuri procesuale, condiţie impusă de art. 53 alin. (2) din Constituţia României pentru legitimitatea oricărei restrângeri a drepturilor şi libertăţilor individuale.
A arătat că instituirea ex lege a unor termene în interiorul cărora organele judiciare competente sunt ţinute a verifica legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii constituie o garanţie intrinsecă a efectivităţii protecţiei dreptului de proprietate împotriva oricăror ingerinţe care nu respectă cerinţele de necesitate şi proporţionalitate.
Întrucât termenele care sunt stabilite prin lege în vederea ocrotirii unor drepturi ori libertăţi fundamentale, sunt per se termene substanţiale, în privinţa acestora fiind imperativă respectarea lor, partea responsabilă civilmente a precizat că termenul prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen. este unul substanţial prin esenţa sa, prin protecţia acordată exerciţiului dreptului material la proprietate, prin urmare acesta are natura unui termen peremptoriu sau imperativ, a cărui nerespectare atrage de drept încetarea efectelor măsurii, neputând o măsură procesuală care restrânge exerciţiul unor drepturi fundamentale să depăşească intervalul stabilit prin lege.
Astfel, partea responsabilă civilmente a arătat că sancţiunea nerespectării termenului rezultă din prevederile art. 268 din C. proc. pen., iar în materia verificării măsurilor asigurătorii consecinţa este încetarea de drept prevăzută de art. 268 alin. (2) din C. proc. pen.
S-a mai arătat că, deşi nu există un termen pentru care sunt luate ori menţinute aceste măsuri, depăşirea termenului în care trebuie verificată legalitatea şi temeinicia măsurii asigurătorii atrage sancţiunea încetării de drept, astfel că termenul de 1 an a expirat la data de 28.02.2022, iar verificarea ulterioară prin încheierea din data de 17.05.2022 nu acoperă încetarea de drept care a operat la data de 01.03.2022.
Partea responsabilă civilmente a precizat că respingerea unei cereri de ridicare parţială a sechestrului nu poate fi subsumată ca natură şi conţinut juridic cu verificarea periodică avută în vedere de art. 2502 din C. proc. pen., întrucât procedura prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen. presupune o verificare din oficiu, iar nu la cererea altui participant procesual, iar, în al doilea rând, întrucât însăşi încheierea prin care s-a soluţionat o asemenea cerere de ridicare parţială a sechestrului nu este supusă căii de atac separate a contestaţiei, prevăzută de lege doar în cazul verificărilor efectuate conform art. 2502 din C. proc. pen. de către instanţa de judecată.
În subsidiar, partea responsabilă civilmente a arătat că art. 249 alin. (5) din C. proc. pen. prevede o limită legală cu privire la obiectul măsurilor asigurătorii, acestea neputând depăşi valoarea probabilă a pagubei, iar orice măsura asigurătorie care excedează acestei valori este una fără fundament legal şi neproporţională, în lumina art. 53 alin. (2) din Constituţia României.
A menţionat că în prezenta cauză rezultă că limita maximă a măsurilor asigurătorii luate faţă de partea responsabilă civilmente nu poate depăşi valoarea de 19.821.513,76 RON, echivalentul probabilei pagube, valoare cu mult depăşită prin măsurile asigurătorii aflate în fiinţă ori executate în prezent. A precizat că în cauză sunt în fiinţă şi au fost menţinute prin încheierea din 17.05.2022 măsuri asigurătorii împotriva SC A. SA aplicate asupra sumei de 22.978.392,44 RON, sumă consemnată de terţii popriţi Primăria municipiului Bucureşti (18.382.198,91 RON) şi Primăria oraşului Azuga (4.596.193,53 RON). Prin urmare, în cauză este indisponibilizată suma totală de 22.978.392,44 RON, pentru asigurarea acoperirii prejudiciului reclamat de ANAF în valoare de 19.821.513,76 RON.
În continuare, s-a arătat că partea civilă s-a îndestulat din prejudiciul alegat de 19.821.513,76 RON cu suma de 17.919.530 RON, deci singura valoare probabilă a pagubei care nu a fost recuperată de partea civilă ANAF fiind cea de 1.901.983,76 RON, limită valorică până la care poate fi menţinută măsura asigurătorie în cauză.
În legătură cu debitele fiscale aferente raporturilor comerciale dintre A. şi furnizorii La E. SRL, D. SRL şi C. SRL, partea responsabilă civilmente a menţionat că ANAF nu numai că s-a constituit parte civilă în prezenta cauză penală, dar a şi întreprins acţiuni de control în urma cărora au fost luate măsuri asigurătorii care, în final, au fost executate în baza deciziei de impunere emisă de ANAF.
Astfel, în cadrul controlului efectuat la dispoziţia procurorului DIICOT de către Direcţia Generală Antifraudă a ANAF, prin Decizia nr. x din 08.12.2014 inspectorii fiscali au dispus instituirea de măsuri asigurătorii în cuantum de 17.919.530 RON, din care 10.751.730 RON reprezentând TVA nedeductibil şi 7.167.800 RON impozit pe profit suplimentar, obligaţii fiscale stabilite pentru achiziţiile A. de la furnizorii La E. SRL, D. SRL şi C. SRL, iar această sumă de 17.919.530 RON a fost consemnată în contul de trezorerie de garanţii, a fost executată şi s-a constituit venit la bugetul de stat.
Prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/10.10.2019 ANAF a stabilit obligaţii fiscale inclusiv aferente raporturilor comerciale ale A. cu furnizorii La E. SRL, D. SRL şi C. SRL, în cuantum de 19.821.513,76 RON, pentru care a fost emisă decizia de impunere nr. x din 10.10.2019, iar pentru realizarea acestei creanţe fiscale, ANAF a executat potrivit notei contabile din 08.02.2021 garanţia de 17.919.530 RON.
Partea responsabilă civilmente a concluzionat că partea civilă ANAF a recuperat de la A. suma de 17.919.530 RON din totalul prejudiciului de 19.821.513,76 RON reclamat în Dosarul nr. x/2015.
Faţă de considerentele imperative ale Deciziei nr. 17/2015 şi luând în considerare că raportul juridic fiscal dintre A. şi statul român cu privire la care ANAF a executat garanţia de 17.919.530 RON, are acelaşi obiect cu raportul juridic civil, derivat din cel penal, pentru care A. participă ca parte responsabilă civilmente în prezenta cauză, s-a arătat că acelaşi presupus fapt delictual fie că îmbracă forma prezumtivului ilicit fiscal, fie a celui penal, nu poate angaja de două ori răspunderea patrimonială a A., deoarece ANAF şi-a îndestulat pretenţiile pe calea executării garanţiei de 17.919.530 RON şi nu poate fi obligată din nou la plata aceleiaşi sume, cu atât mai puţin neputând fi menţinută o măsura asigurătorie cu privire la o suma care deja a fost recuperată.
Partea responsabilă civilmente a precizat că ANAF a acordat A. beneficiul eşalonării la plată prin decizia de eşalonare nr. x/25.03.2021 pentru diferenţa datorată de 1.901.983,76 RON, deci că nu se justifică menţinerea vreunor măsuri asigurătorii pentru asigurarea plăţii obligaţiilor fiscale accesorii.
Pentru aceste motive, în concluzie, în principal, partea responsabilă civilmente a solicitat să se constate că măsurile asigurătorii au încetat de drept, potrivit art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., ca urmare a omisiunii verificării acestora în termenul de 1 an prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen. în subsidiar, a solicitat restrângerea obiectului măsurilor asigurătorii la suma de 1.901.983,76 RON, aceasta fiind valoarea probabilă a pagubei aferentă faptelor deduse judecăţii care a rămas neacoperită, fiind necesar ca terţii popriţi Primăria Municipiului Bucureşti şi Primăria Oraşului Azuga să elibereze diferenţa de 21.076.408,70 RON din suma de 22.978.392,44 RON care în prezent este consemnată în conturile de Trezorerie. Ca o ultimă variantă, s-a solicitat ridicarea măsurii asigurătorii cu privire la suma de 3.156.878,7 RON, diferenţa între valoarea pagubei reclamate de ANAF 19.821.513,76 RON şi suma poprită în cauză 22.978.392,44 RON, pentru obligaţiile fiscale accesorii operând deja eşalonarea la plată dispusă prin decizia de eşalonare nr. x/25.03.2021.
Examinând contestaţia formulată de partea responsabilă civilmente SC A. SA, în temeiul art. 2502 rap. la art. 2501 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că este fondată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 2502 din C. proc. pen. introdus prin Legea nr. 6/2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 167 din 18 februarie 2021, în tot cursul procesului penal instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse.
În cursul urmăririi penale s-a dispus prin ordonanţa din data de 05.05.2015 poprirea sumelor de bani în RON şi valută datorate părţii responsabile civilmente SC A. SA Bucureşti de către terţii propriţi Primăria Municipiului Bucureşti, Primăria Oraşului Azuga şi B. SRL Otopeni până la concurenţa sumei de 19.821.513,76, reprezentând prejudiciul cauzat statului prin infracţiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, iar această măsură asiguratorie a fost menţinută prin Sentinţa penală nr. 303 din data de 23 noiembrie 2020 a Tribunalului Prahova pentru garantarea recuperării pagubei pretins produse prin activitatea pretins infracţională reţinută în cauză.
În contestaţie, partea responsabilă civilmente a invocat nelegalitatea măsurii asigurătorii, argumentând că art. 249 alin. (5) din C. proc. pen. prevede o limită legală cu privire la obiectul măsurilor asigurătorii, acestea neputând depăşi valoarea probabilă a pagubei, iar orice măsura asigurătorie care excedează acestei valori este una fără fundament legal şi neproporţională, în lumina art. 53 alin. (2) din Constituţia României.
În susţinerea acestui motiv, contestatoarea a invocat că în prezenta cauză rezultă că limita maximă a măsurilor asigurătorii luate faţă de partea responsabilă civilmente nu poate depăşi valoarea de 19.821.513,76 RON, echivalentul probabilei pagube, valoare cu mult depăşită prin măsurile asigurătorii aflate în fiinţă ori executate în prezent. A precizat că în cauză sunt în fiinţă şi au fost menţinute prin încheierea din 17.05.2022 măsuri asigurătorii împotriva SC A. SA aplicate asupra sumei de 22.978.392,44 RON, sumă consemnată de terţii popriţi Primăria municipiului Bucureşti (18.382.198,91 RON) şi Primăria oraşului Azuga (4.596.193,53 RON). Astfel, în cauză este indisponibilizată suma totală de 22.978.392,44 RON, pentru asigurarea acoperirii prejudiciului reclamat de ANAF în valoare de 19.821.513,76 RON.
Înalta Curte constată că susţinerea este inexactă, deoarece partea civilă reclamă în cadrul procesului penal pendinte nu doar debitul principal în valoare de 19.821.513,76 RON, ci şi plata obligaţiilor fiscale accesorii aferente acestuia.
Prin urmare, este nefondat argumentul invocat potrivit căruia suma poprită depăşeşte posibila pagubă pe care o garantează, deci critica de nelegalitate nu poate fi primită.
În continuare, s-a invocat încetarea de drept a măsurii asigurătorii, din cauză că instanţa de apel nu a verificat măsura în interval de un an de la menţinerea acesteia prin sentinţa atacată.
În legătură cu acest motiv de contestaţie, prioritar Înalta Curte constată că prin încheierea din data de 29.07.2021 în cursul judecării apelului, Curtea de Apel Ploieşti s-a pronunţat numai asupra cererii de ridicare parţială a sechestrului asigurător - poprire asigurătorie, formulată de apelanta parte responsabilă civilmente SC A. SA, fără a menţine măsura asigurătorie. Instanţa de apel în considerentele încheierii doar a respins ca fiind nedovedite afirmaţiile părţii responsabile civilmente A. SA în sensul consemnării de către cei doi terţi popriţi Primăria Municipiului Bucureşti şi Oraşul Azuga a sumei de 22.351.352.58 RON, aşadar instanţa de apel nu a verificat măsura asigurătorie.
În consecinţă, poprirea nu a fost verificată în termen de un an de la ultima menţinere a acesteia prin sentinţa atacată.
În schimb, susţinerea contestatoarei că, din această cauză, măsura asigurătorie a încetat de drept este lipsită de temei legal, din moment ce legiuitorul nu a prevăzut odată cu introducerea obligaţiei legale de verificare a măsurii asigurătorii sancţiunea nerespectării sale.
Afirmaţia că sancţiunea neverificării măsurii asigurătorii ar rezulta din din prevederile art. 268 alin. (2) din C. proc. pen. nu poate fi primită, nefiind îndeplinite condiţiile din textul invocat.
Textul dispune că doar atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.
Or, cum măsura asigurătorie nu a fost dispusă pe un anumit termen, atunci aceasta nu încetează de drept, dacă nu a fost verificată, fiindcă nu a expirat termenul pe care a fost dispusă.
Ca atare, Înalta Curte va trece la analiza pe fond a măsurii asigurătorii menţinute în cauză de către instanţa de apel prin încheierea contestată.
Cu titlu preliminar observă că în parag. 30 al Deciziei CCR nr. 24/2016, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 276 din 12 aprilie 2016 - decizie ce a stat la baza introducerii de către legiuitor a verificării măsurii asigurătorii în cursul procesului penal, instanţa de contencios constituţional a subliniat că doar în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice.
Evident, Înalta Curte constată că un controlul judiciar efectiv vizează nu doar etapa luării măsurii asigurătorii, ci şi etapa verificării periodice a acesteia nu mai târziu de şase luni în cursul urmăririi penale, şi nu mai târziu de un an în cursul judecăţii.
Controlul judecătoresc este unul efectiv doar în măsura în care verificarea periodică este una efectivă în sensul statuat de legiuitor în art. 2502 teza finală din C. proc. pen., şi anume, dacă se verifică concret că subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, dispunându-se după caz menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii, respectiv ridicarea măsurii dispuse.
Referitor la motivul invocat în contestaţie, potrivit căruia poprirea ar trebui ridicată, Înalta Curte constată că la dosar nu există nicio dovadă a susţinerii contestatoarei că partea civilă s-a îndestulat din garanţia consemnată de către terţii popriţi în conturile Trezoreriei.
Înscrisurile invocate în sprijinul acestei cereri de la dosar apel, relevă doar că Oraşul Azuga înregistrează în contul Furnizori facturile emise de A. SA Bucureşti, respectiv suma de 4.772.444,64 RON din care suma poprită este de 3.969.153,67 RON.
De asemenea, nu există o dovadă a consemnării unei sume de către Primăria Municipiului Bucureşti, iar Decizia nr. x emisă de către A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale din decizia de impunere nr. FMC 360/10.10.201, nu are valoarea juridică de dovadă de consemnare.
De altfel, chiar partea responsabilă civilmente a solicitat în motivarea cererii de ridicare a sechestrului - ce a făcut obiectul analizei instanţei de apel la termenul din 27 iulie 2021 - transferarea sumelor poprite din conturile terţilor popriţi în contul său de Trezorerie şi dispunerea eliberării lunare către partea civilă a ratelor din graficul de eşalonare convenit între părţi.
Astfel, partea responsabilă civilmente a cerut ca raportat la decizia de eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale în care sunt incluse integral tranzacţiile reţinute în obiectul ordonanţei x/2014 şi care se regăsesc în decizia de impunere nr. x/10.10.2019, să se dispună:
1. oprirea indisponibilizărilor suplimentare peste suma de 19.821.513,76 RON, deja poprită, şi
2. transferarea sumei consemnate de terţii popriţi de 19.821.513,76 RON din conturile de consemnare, în cont de Trezorerie restricţionat, deschis Ia Trezoreria Operativă a Municipiului Bucureşti unde este arondată A. SA şi din care să se elibereze lunar ratele din graficul de eşalonare, anexă a deciziei de eşalonare nr. x/25.03.2021, astfel cum a fost convenit cu Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală şi,
3. ridicarea măsurii popririi asupra sumelor de bani datorate A. SA de către clientul Oraşul Azuga, respectiv Municipiului Bucureşti care exceda pragului de 19.821.513,76 RON.
Înalta Curte constată că eşalonarea plăţii datoriilor fiscale nu prezintă semnificaţia consemnării contravalorii sumelor poprite, astfel încât poprirea să fie ridicată.
În continuare, partea responsabilă civilmente a arătat că partea civilă s-a îndestulat din prejudiciul alegat de 19.821.513,76 RON cu suma de 17.919.530 RON, singura valoare probabilă a pagubei care nu a fost recuperată de partea civilă ANAF fiind cea de 1.901.983,76 RON, această sumă constituind limita valorică până la care ar putea fi totuşi menţinută poprirea asigurătorie în cauză.
În mod temeinic însă instanţa de apel a constatat, pe baza relaţiilor furnizate de către partea civilă statul român prin ANAF, că din datele deţinute de această instituţie nu rezultă o achitare a prejudiciului reţinut în cauză.
În fine, partea responsabilă civilmente a precizat că obiectul măsurilor asigurătorii în prezenta cauză nu poate privi decât diferenţa de valoare de 1.901.983,76 RON, fiindcă partea civilă ANAF a acordat părţii responsabile civilmente, SC A. SA, beneficiul eşalonării la plată prin decizia de eşalonare nr. x/25.03.2021 pentru diferenţa datorată constând în principal şi accesorii, astfel că nu se justifică menţinerea vreunor măsuri asigurătorii pentru asigurarea plăţii obligaţiilor fiscale accesorii.
Înalta Curte observă însă că susţinerea nu este relevantă din perspectiva regimului juridic ce guvernează măsura popririi asigurătorii procesual penale.
Astfel, potrivit art. 254 din C. proc. pen., sumele de bani datorate părţii civile de către o a treia persoană sunt poprite în mâinile acesteia de la data primirii ordonanţei de înfiinţare a popririi, în limitele prevăzute de lege.
Înalta Curte constată, în primul rând, că, prin natura sa, măsura asigurătorie poate dura până la soluţionarea cauzei, iar legea nu prevede că eşalonarea survenită între creditor-parte civilă şi debitor-parte responsabilă civilmente constituie o cauză de ridicare a sechestrului asigurător ce garantează repararea prejudiciului cauzat de către inculpat.
În al doilea rând, eşalonarea nicidecum nu se substituie popririi asigurătorii, fiindcă nu garantează repararea pagubei, precum poprirea asigurătorie.
Diferenţa dintre cele două este esenţială, fiindcă la soluţionarea definitivă a procesului, dacă este cazul, poprirea devine executorie, ducând la repararea pagubei în limitele sumelor poprite la terţi.
În al treilea rând, eşalonarea nici nu ar putea determina ridicarea popririi, din moment ce în cauză luarea măsurii asigurătorii este obligatorie potrivit legii, conform art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
Mai mult, după cum se constată din actele de la dosar, partea civilă nu a renunţat la niciunul dintre capetele de cerere cu care s-a constituit parte civilă în procesul penal aflat pe rolul instanţei de apel, dimpotrivă, a atacat cu apel sentinţa tribunalului, invocând ca motiv tocmai omisiunea primei instanţe de a obliga la plata accesoriilor fiscale aferente debitului principal.
În consecinţă, Înalta Curte, trecând mai departe, va verifica proporţionalitatea măsurii asigurătorii instituite în cauză încă din cursul urmăririi penale prin ordonanţa 14 din data de 05.05.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Serviciul Teritorial Ploieşti privind poprirea sumelor de bani în RON şi valută, datorate A. SA Bucureşti de terţii popriţi până la concurenţa sumei de 19.821.513,76, reprezentând prejudiciul cauzat statului prin infracţiunea de evaziune fiscală.
Analizându-se în concret măsurile asigurătorii instituite în cauză se constată că intervalul de timp scurs de la momentul instituirii acestor măsuri, de peste 7 ani, este unul îndelungat, de natură să conducă la concluzia unei sarcini excesive în sarcina părţii responsabile civilmente, ceea ce nu mai satisface exigenţele desprinse din jurisprudenţa CEDO şi nici cele ale art. 53 alin. (2) din Constituţia României.
Prin Decizia RIL nr. 19/2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. S-a considerat că proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Mai mult, condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii).
În Cauza Benet Praha ş.a cta Cehia, CEDO a concluzionat (parag. 116, din Hotărârea din 24 februarie 2011) că indisponibilizarea bunurilor acestei companii pe o durată de 4 ani şi 9 luni nu a încălcat art. 1 din Protocolul 1, reţinând însă complexitatea anchetei penale şi factorii care au complicat investigaţiile, ce vizau 809 tranzacţii de import, asistenţa judiciară a autorităţilor din 16 ţări şi audierea a sute de martori, concretizate în evaluarea unei documentaţii de aproximativ 100.000 de pagini.
În speţa de faţă, Înalta Curte constată că nici complexitatea cauzei, nici numărul de martori şi nici documentaţia de evaluat nu justifică restrângerea adusă dreptului de proprietate a părţii responsabile civilmente pe o durată de peste 7 ani pentru recuperarea prejudiciului de către partea civilă.
Pe de altă parte, nici măcar pentru partea civilă măsura asigurătorie nu mai este strict necesară, din moment ce a eşalonat obligaţia fiscală ce constituie prejudiciu în cauză.
În concluzie, Înalta Curte reţine că la acest moment, după 7 ani, măsura asigurătorie a devenit excesivă pentru partea responsabilă civilmente, poprirea nu mai respectă exigenţa de proporţionalitate cu scopul urmărit în momentul luării sale, din cauză că nu mai este imperativ necesară pentru recuperarea prejudiciului, partea civilă instituind măsuri alternative de recuperare a plăţii obligaţiei fiscale ce se constituie prejudiciu în cauză.
Aşa fiind, în baza art. 2502 raportat la art. 2501 din C. proc. pen. va admite contestaţia formulată de către contestatoarea SC A. SA împotriva încheierii din data de 17 mai 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală, şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Va ridica măsura asigurătorie astfel cum a fost luată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Ploieşti prin ordonanţa din data de 05.05.2015, constând în poprirea sumelor de bani în RON şi valută datorate părţii responsabile civilmente SC A. SA Bucureşti, măsură asiguratorie menţinută în cursul judecăţii prin Sentinţa penală nr. 303 din data de 23 noiembrie 2020 a Tribunalului Prahova.
În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de către stat vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
În baza art. 2502 raportat la art. 2501 din C. proc. pen. admite contestaţia formulată de către contestatoarea SC A. SA împotriva încheierii din data de 17 mai 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală, şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Ridică măsura asigurătorie astfel cum a fost luată de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T.- Serviciul Teritorial Ploieşti prin ordonanţa din data de 05.05.2015, constând în poprirea sumelor de bani în RON şi valută datorate părţii responsabile civilmente SC A. SA Bucureşti, măsură asiguratorie menţinută în cursul judecăţii prin Sentinţa penală nr. 303 din data de 23 noiembrie 2020 a Tribunalului Prahova.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 iulie 2022.
GGC - ED