Şedinţa publică din data de 16 februarie 2022
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat:
- anularea deciziei nr. 18136/28.01.201, prin care s-a dispus respingerea cererilor de plată formulate de A. în dosarele de daună menţionate în Borderoul nr. 3 la decizie;
- obligarea FGA în principal, la plata sumei de 3.044.351,26 RON, în subsidiar, la emiterea unor decizii individuale prin care să se analizeze şi să se soluţioneze pe fond cererile de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menţionate în Borderoul nr. 3 la decizia nr. 18136/28.01.2019;
- obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.
2. Hotarârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 165 din 14 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti:
- a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 3.044.351,26 RON, cu respingerea în consecinţă a acestuia;
- a admis în parte a cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;
- a anulat decizia nr. 18136/28.01.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor;
- a obligat pârâtul la soluţionarea pe fond a cererilor de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menţionate în borderoul nr. 3 la decizia nr. 18136/28.01.2019;
- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
3.1. Reclamanta A. S.A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate, rejudecarea cauzei pe fond şi admiterea cererii de chemare în judecată sub toate motivele de nulitate invocate. De asemenea, a solicitat obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de recurenta A. în fond şi recurs.
În motivarea recursului, a arătat că este criticată hotărârea instanţei de fond exclusiv în ceea ce priveşte următoarele aspecte: soluţia instanţei de fond vizând insuficienta motivare a motivului de nulitate întemeiat pe aplicabilitatea Legii nr. 136/1995; soluţia prin care instanţa de fond a respins motivul de nelegalitate referitor la faptul că legea aplicabilă raportului de drept substanţial este Legea nr. 136/1995, iar nu Legea nr. 213/2015; soluţia prin care instanţa de fond a respins ca inadmisibilă cererea A. de obligarea a FGA la plata sumei solicitate de 3.044.351,26 RON.
Recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa este insuficient motivată, întrucât, instanţa de fond nu a arătat motivele pentru care a înlăturat criticile reclamantei vizând motivul de nulitate întemeiat pe greşita identificare a legii aplicabile, respectiv că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie şi cu încălcarea principiului securităţii juridice şi a predictibilităţii legii, astfel că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
O altă critică adusă sentinţei vizează soluţia prin care s-a reţinut că legea aplicabilă raportului de drept substanţial este Legea nr. 213/2015.
Consideră că, fiind vorba despre poliţe RCA derulate integral sub imperiul Legii nr. 136/1995, riscurile asigurate s-au produs tot sub imperiul acestei legi. Diferenţa de regim dintre cele două acte normative este esenţială, întrucât în timp ce art. 60 din Legea nr. 136/1995 stabileşte obligaţia FGA de a garanta nelimitat sumele datorate de asigurătorii intraţi în faliment, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 stabileşte un plafon al despăgubirilor limitat la suma de 450.000 RON.
Critică faptul că FGA a soluţionat cererile de plată în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, lege ce nu era în vigoare pe perioada de valabilitate a poliţelor în discuţie.
Susţine că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, art. 6 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. civ. şi art. 1399 C. civ., deoarece instanţa de fond a reţinut că raportul juridic dintre părţile litigante nu s-a născut prin simpla încheiere a contractului de asigurare facultativă şi nici nu reprezintă un efect viitor al acestuia, ci esenţiale pentru naşterea acestui raport sunt: falimentul asigurătorului şi exercitarea dreptului potestativ prin formularea cererii de plată adresate Fondului.
Recurenta-reclamantă apreciază că s-a reţinut în mod greşit faptul că A. S.A. ar fi legat naşterea raportului juridic de momentul încheierii poliţei facultative CASCO, deoarece din contestaţie reiese că este vorba despre o poliţă RCA, fiind posibil să fie vorba despre o greşeală materială.
Mai arată că instanţa a greşit atunci când a încercat să determine momentul naşterii raportului juridic fără ca în prealabil să identifice natura acestuia şi fără a stabili dacă este vorba despre un raport juridic principal sau accesoriu, precizând că în speţă este vorba de un raport juridic de garantare născut în temeiul legii.
Consideră că nu falimentul B. S.A. este evenimentul care a dat naştere dreptului de a obţine despăgubiri din partea Fondului, cu excepţia persoanelor care aveau de încasat despăgubiri de pe urma unor poliţe RCA emise de B. S.A., ci calitatea de persoane îndreptăţite să primească despăgubiri în baza unor poliţe RCA emise de B. S.A., întrucât potrivit art. 1399 C. civ., condiţia suspensivă afectează eficacitatea obligaţiei şi a dreptului corelativ, iar nu naşterea ei.
Apreciază că în speţă este vorba de un raport juridic de garantare născut anterior momentului publicării falimentului B. S.A. şi care poate fi valorificat de către titular doar în măsura îndeplinirii condiţiei suspensive a falimentului asiguratorului.
Recurenta-reclamantă susţine că formularea cererii de plată adresate Fondului nu poate marca momentul naşterii dreptului de a obţine protecţie din partea FGA, deoarece anterior formulării cererii de plată, semnatarul trebuia să aibă un drept preexistent în baza căruia să formuleze respectiva cerere.
Reţinând că raportul juridic dedus judecăţii s-a născut la momentul şi ca urmare a publicării falimentului B. S.A., consideră că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1399 C. civ., art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din C. civ., aplicând Legea nr. 213/2015 în mod retroactiv, dar şi principiul securităţii juridice şi a previzibilităţii legii.
Consideră că fondul pretenţiilor deduse judecăţii este guvernat de Legea nr. 136/1995, având în vedere că: exceptând condiţia suspensivă a falimentului B. S.A., toate celelalte elemente ale raportului juridic pe care sunt grefate cererile de plată s-au petrecut sub imperiul Legii nr. 136/1995; instanţa ar trebui să ţină cont şi să dea eficienţă principiilor securităţii juridice şi predictibilităţii legii; se impune identificarea şi aplicarea legii în conformitate cu principiul neretroactivităţii. Întrucât Legea nr. 213/2015 nu conţine dispoziţii de drept intertemporal, legea aplicabilă urmează să fie determinată în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, art. 6 C. civ. şi art. 102 din Legea nr. 71/2011.
Prin urmare, susţine că limitele şi condiţiile în care FGA este chemată să răspundă sunt guvernate de Legea nr. 136/1995, iar orice concluzie contrară ar avea ca efect încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
De asemenea, sentinţa recurată a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi a art. 18 din Legea nr. 554/2004.
Soluţionând capătul de cerere prin care A. a solicitat obligarea FGA la plata sumei de 3.044.351,26 RON, instanţa l-a respins ca fiind inadmisibil, reţinând că în lumina prevederilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 decizia poate fi verificată doar cu privire la aspectele care au făcut obiectul analizei FGA.
Din analiza însă a prevederilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, al căror conţinut îl citează, recurenta-reclamantă susţine că acestea nu reglementează limitarea avută în vedere de instanţă la momentul admiterii excepţiei inadmisibilităţii. În aceste condiţii, apare evident că soluţia recurată a fost pronunţată cu greşita aplicare a prevederilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.
Mai mult, respingând cererea de obligare a FGA la plata sumei de 3.044.351,26 RON, instanţa a încălcat şi prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ şi care conferă instanţei posibilitatea să reformeze decizia administrativă dedusă judecăţii. Ca urmare a anulării deciziei contestate, se impunea şi obligarea Fondului la plata sumei indicate prin cererea de plată.
3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată. De asemenea, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluţionarea prezentei cauze.
Recurentul-pârât a susţinut caracterul contradictoriu al motivării hotărârii instanţei de fond în ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a beneficia de plată în condiţiile în care a constatat că aceasta nu este creditor de asigurare. A susţinut recurentul că deşi instanţa de fond pleacă de la premisa că reclamanta nu este creditor de asigurare, totuşi consideră că are un drept propriu la despăgubire.
A susţinut, de asemenea, că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, în privinţa calităţii de creditor de asigurare a reclamantei A., care deţine o creanţă de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obţinut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogaţiei legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilităţile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile şi limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.
Reclamanta este înscrisă în tabelul creditorilor asigurătorului falit B., în virtutea subrogării legale, cu valoarea totală a creanţelor preluate de la asiguraţii CASCO, însă suma maximă pe care o poate obţine în procedura administrativă este plafonată conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.
Ca atare, recurentul-pârât a apreciat a fi greşită interpretarea primei instanţe cu privire la prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit căreia plafonul de garantare trebuie aplicat pentru fiecare contract de asigurare în parte şi că relevant este contractul de asigurare obligatorie RCA încheiat între B. şi persoana vinovată de producerea accidentului, iar nu cel de asigurare facultativă încheiat între A. şi asiguratul său. A apreciat recurentul, în esenţă, că o astfel de interpretare adaugă la lege, întrucât dispoziţiile Legii nr. 213/2015 stabilesc plafonul maxim prin raportare la un "creditor de asigurare", iar nu la o "creanţă de asigurări" ori la un "contract de asigurare". În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014 şi Ordinul CSA nr. 11/2011.
A susţinut recurentul că interpretarea primei instanţe conduce la concluzia nelegală că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, preluând obligaţiile asigurătorului, ceea ce contravine scopului înfiinţării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum şi de art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015. Nicio dispoziţie legală nu prevede preluarea de către Fond a obligaţiilor asigurătorului, ipoteză care ar contraveni însuşi scopului legal al acestei instituţii publice, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător prin efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA, potrivit condiţiilor şi plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor de produse şi servicii de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii sau ca obligaţii ale asigurătorului în faliment.
Aşadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfăşoară operaţiuni administrative şi intră în raporturi de drept administrativ cu petenţii. Obligaţiile Fondului sunt obligaţii noi, proprii, iar nu obligaţii preluate de la asigurătorul falit.
În opinia recurentului-pârât, modalitatea de interpretare de către instanţa de fond a textelor de lege incidente încalcă mecanismul de garantare prevăzut de art. 2 alin. (1) şi alin. (3) şi de art. 11 din Legea nr. 213/2015. Introducerea de către legiuitor a unui plafon maxim de despăgubire este menit să protejeze asiguraţii şi, mai ales, asiguratul RCA de o eventuală plată a daunei. Or, reclamanta A. nu este un asigurat, ci un asigurător CASCO, un profesionist care desfăşoară acte şi operaţiuni comerciale, în scopul obţinerii de profit care, pentru diferenţa de valoare dintre plafonul maxim de despăgubire şi creanţa pretinsă, se poate înscrie la masa credală a asigurătorului, în procedura falimentului.
Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reţinută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanţa pe care o are împotriva B.. În acest sens, pârâtul a reiterat aspectele anterior expuse, referitoare la natura şi condiţiile dreptului de regres pe care îl exercită reclamanta.
Recurentul-pârât a criticat şi înlăturarea susţinerilor sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a asigurătorului B., apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 2 art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 21/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr. 85/2014.
Astfel, recurentul a apreciat că cele două proceduri speciale se derulează în strânsă interdependenţă, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziţia A. de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe, impune concluzia că, şi în cazul procedurii administrative, reclamanta deţine tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe de asigurări.
Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalităţii de înscriere în tabelul creanţelor, respectiv cu o creanţă scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei creanţe. Aşadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuţie interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiţie suspensivă a creanţei reprezentând sumele respinse la plată, nu şi înscrierea creanţei de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiţie rezolutorie.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare în dosarul instanţei de recurs, solicitând respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat.
4.2. Recurentul-pârât a depus, de asemenea, întâmpinare în dosarul instanţei de recurs, solicitând respingerea recursului declarat de partea reclamantă, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată, în raport de criticile formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate.
II.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. S.A., referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-reclamante nu sunt fondate, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare menţionat.
Sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.
De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar ipoteza că hotărârea recurată este insuficient motivată nu poate fi reţinută.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu este incident, de asemenea, instanţa de fond aplicând şi interpretând corect dispoziţiile de drept material.
Înalta Curte constată că principala critică formulată vizează legea aplicabilă raportului de drept substanţial, care, în opinia recurentei-reclamante, este Legea nr. 136/1995, şi nu Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre poliţe RCA derulate integral sub imperiul Legii nr. 136/1995, pentru care riscurile asigurate s-au produs tot sub imperiul acestei legi.
Recurenta-reclamantă a solicitat ca raporturile juridice să fie analizate prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, pe motiv că art. 60 din Legea nr. 136/1995 stabileşte obligaţia FGA de a garanta nelimitat sumele datorate de asigurătorii intraţi în faliment, în timp ce art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 stabileşte un plafon al despăgubirilor limitat la suma de 450.000 RON.
Cu alte cuvinte, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.
Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliţei de asigurare nu exista, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi asigurător sau asigurat.
Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu conţine existenţa unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.
Ca atare, nu se poate vorbi despre existenţa unei condiţii suspensive, care, dacă era în fiinţă ar fi trebuit să fie prevăzută expres de lege.
Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic rezultat din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului.
Din acest motiv, legea aplicabilă dreptului la plata indemnizaţiei/despăgubirii se supune normei în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a deschis procedura falimentului - 28.04.2016, când a rămas definitivă, prin neapelare, sentinţa nr. 9661/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, cererile de plată fiind depuse ulterior acestui moment, conform Anexei la Decizia nr. 18136/28.01.2019, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Aşadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.
Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.
Prin urmare, prin aplicarea Legii nr. 213/2015 prima instanţă nu a făcut o aplicare retroactivă a legii, nefiind încălcate principiile securităţii juridice şi a previzibilităţii legii.
De fapt, interesul recurentei-reclamante în aplicarea Legii nr. 136/1995 constă, astfel cum a şi recunoscut prin cererea de recurs, în obţinerea unor despăgubiri nelimitate la plafonul instituit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.
De asemenea, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că pârâtul nu poate fi obligat în mod direct la plata sumei solicitate şi nici nu pot fi analizate cererile de plată din speţă, întrucât pârâtul nu a analizat cererile de plată pe fondul acestora, ci s-a limitat să constate că acestui creditor de asigurare i s-a aprobat la plată şi i s-a plătit din disponibilităţile FGA suma de 450.000 RON, suma maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, motiv pentru care singura consecinţă admisibilă este obligarea pârâtului la reanalizarea cererilor de plată respinse prin decizia atacată.
II.2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte reţine că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât hotărârea instanţei de fond respectă exigenţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că nu există o contradictorialitate a motivării hotărârii instanţei de fond, cu referire la calitatea de creditor de asigurare, instanţa de fond reţinând corect situaţia de fapt a cauzei şi dispoziţiile legale aplicabile.
Trecând la analiza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că toate criticile formulate de pârât din această perspectivă sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii pârâte potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către C., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute de reclamantă ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare.
Instanţa de control judiciar reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:
"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."
În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:
"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.
158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."
159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.
160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."
Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 [în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2)], referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.
Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul-pârât a respins cererea de plată formulată de reclamantă (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel încât recursul declarat de pârât va fi respins, ca nefondat.
Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondate.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, faţă de dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentului-pârât, precum şi faptul că soluţionarea prezentei cauze a presupus pentru recurenta-reclamantă efectuarea de cheltuieli de judecată, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă este îndreptăţită la plata cheltuielilor de judecată.
În condiţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 165 din data de 14 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a sumei de 2.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial redus.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2022.