Şedinţa publică din data de 03 ianuarie 2023
Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din data de 07.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în baza art. 362 alin. (2) din C. proc. pen. rap. la art. 208 alin. (4) din C. proc. pen. a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului A. şi în baza art. 208 alin. (4) din C. proc. pen. a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului A..
Pentru a hotărî în acest sens, curtea a reţinut că împotriva sentinţei penale nr. 568/2022 pronunţate de Judecătoria Slobozia, în dosarul nr. x/2022, a declarat apel inculpatul A..
Potrivit art. 362 alin. (2) din C. proc. pen. raportat la art. 208 alin. (2), (3) şi (4) din C. proc. pen., în cazurile în care inculpatul este arestat, instanţa este datoare să verifice periodic pe parcursul judecăţii legalitatea şi temeinicia arestării preventive în vederea respectării drepturilor prevăzute de art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO).
Instanţa poate dispune menţinerea măsurii arestării preventive dacă reţine că temeiurile care au determinat arestarea se menţin, sunt relevante, necesare şi suficiente, fiind de natură a impune continuarea privării de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, iar măsura este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal în faza de judecată. Este, totodată, necesar să nu fie depăşit termenul rezonabil al arestării preventive.
Curtea a apreciat că, în cauză, există probe de natură să convingă un observator obiectiv, în sensul art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale cu privire la existenţa unei bănuieli rezonabile că inculpatul este posibil autor al faptelor pentru care a fost trimis în judecată, respectiv cele pentru care a fost condamnat în primă instanţă.
Articolul 5 paragraful (1) lit. c) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România la data de 20.06.1994 stipulează necesitatea existenţei unor motive rezonabile de a presupune că persoana privată de libertate a comis o infracţiune, garantând astfel temeinicia măsurii privative de libertate şi caracterul său nearbitrar.
În Hotărârea Murray contra Marii Britanii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că dacă sinceritatea şi temeinicia unei bănuieli constituiau elementele indispensabile ale rezonabilităţii sale, această bănuială nu putea privită ca una rezonabilă decât cu condiţia ca ea să fie bazată pe fapte sau informaţii, care ar stabili o legătură obiectivă între suspect şi infracţiunea presupusă. În consecinţă, nici o privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiţie, o simplă asociere de idei sau de prejudecăţi (etnice, religioase sau de altă natură), indiferent de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la comiterea unei infracţiuni.
Totuşi faptele probatorii care ar putea da naştere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare (cauza Calejja contra Maltei).
Curtea a constatat faptul că suspiciunea rezonabilă în sensul art. 223 alin. (2) din C. proc. pen. privind săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii imputate decurge din materialul probator administrat în cauză, respectiv probele administrate în faza de urmărire penală şi cele din faţa instanţei de fond.
De asemenea, a reţinut că în cauză există situaţia prevăzută de art. 223 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv privarea apelantului inculpat de libertate este în continuare necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
În ceea ce priveşte această ultimă condiţie, Curtea a învederat faptul că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpatului îl prezintă nu trebuie făcut abstracţie de gravitatea faptelor a căror săvârşire i se impută acestuia. De altfel, potrivit normei procesual penale anterior menţionate, gravitatea faptelor şi modul şi circumstanţele de comitere a acestora constituie elemente care, coroborate circumstanţelor personale, pot conduce sau nu la concluzia existenţei unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Astfel, pentru a reţine pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate, s-a avut în vedere gradul ridicat de periculozitate socială a faptei pentru care acesta a fost trimis în judecată, modul şi împrejurările în care se presupune că a fost comisă.
Totodată, Curtea a constatat că arestarea inculpatului corespunde scopului prevăzut de art. 202 alin. (1) din C. proc. pen. care nu poate fi atins prin luarea unei măsuri preventive mai puţin restrictive de drepturi sau a arestului la domiciliu.
Curtea a considerat că, în acest stadiu procesual, nu este depăşită durata rezonabilă a arestării preventive, prin raportare la dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din CEDO şi la principiile şi criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza B. c. Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, cauza Labita c. Italiei, Hotărârea din 6 aprilie 2000, parag. 152 şi urm, cauza W. c Elveţiei, Hotărârea din 26 ianuarie 1993, parag. 30-40, cauza Contrada c Italiei, Hotărârea din 24 august 1998, parag. 51-57, cauza I.A. c. Franţei, Hotărârea din 23 septembrie 1998, parag. 94-112).
Relevant este şi faptul că, aşa după cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Weimhoff contra Germaniei şi B contra Austriei, după pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, indiferent dacă hotărârea este executorie sau nu în dreptul intern al unui stat membru, detenţia se încadrează în prevederile art. 5 par. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, dată fiind legătura esenţială a acestor dispoziţii cu cele prevăzute de către paragrafele 3 şi 1 lit. c) ale art. 5 din Convenţia Europeană, potrivit cărora o persoană condamnată în primă instanţă şi menţinută în arest preventiv în calea de atac nu mai poate fi considerată ca fiind deţinută pentru a fi adusă în faţa autorităţii competente în baza unei suspiciuni rezonabile că ar fi comis acea infracţiune.
Aşadar, nu a intervenit niciun element de noutate de natură a conduce la concluzia că se impune revocarea măsurii arestării preventive atâta vreme cât prin sentinţa penală apelată a fost dedusă exclusiv perioada executată în stare de arest preventiv în prezenta cauză, iar aspectele învederate de inculpat, prin avocat ales, privind deducerea unor perioade executate în alte cauze, urmează a fi avute în vedere pe fondul apelului.
Prin urmare, curtea a apreciat că, în cauză, temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă şi impun în continuare privarea de libertate a apelantului - inculpat A. şi, pe cale de consecinţă, nu se impune revocarea măsurii arestării preventive şi nici înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară.
Împotriva încheierii din data de 07.12.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală a formulat contestaţie inculpatul A..
La termenul din data de 03.01.2023, preşedintele completului de judecată a pus în discuţie pe cale de excepţie admisibilitatea contestaţiei formulate.
Examinând încheierea atacată, Înalta Curte constată următoarele:
Dând eficienţă principiilor legalităţii căilor de atac şi liberului acces la justiţie, reglementate de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţia României, revizuită, precum şi exigenţelor determinate prin art. 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor, potrivit legii, în termenele şi pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.
Aşadar, revine părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
În prezenta cauză, Înalta Curte constată că a fost sesizată cu contestaţia formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 07.12.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, ce vizează menţinerea măsurii preventive faţă de acesta.
Potrivit prevederilor art. 206 alin. (1) din C. proc. pen., împotriva încheierilor prin care se dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Ca atare, încheierea pronunţată, în apel, cu privire la măsurile preventive nu este susceptibilă de reformare pe calea contestaţiei.
Pe de altă parte, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (1) din C. proc. pen., calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres.
În aceste condiţii, raportat la dispoziţiile textelor de lege anterior menţionate, se constată că inculpatul A. a promovat o cale de atac împotriva unei încheieri pronunţate în apel ce a vizat măsura preventivă, învestind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acesteia, deşi nu întruneşte cerinţele legale.
Or, atâta timp cât prin lege nu este reglementată posibilitatea exercitării unei căi de atac şi împotriva încheierilor pronunţate în apel vizând măsurile preventive, o asemenea procedură nu este admisibilă, întrucât în situaţia contrară s-ar încălca principiul instituit prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". În consecinţă, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) teza a II-a din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 07 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de contestatorul inculpat A. împotriva încheierii din data de 07 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 ianuarie 2023.