Şedinţa publică din data de 02 martie 2023
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată la 12.05.2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Educaţiei şi Cercetării – Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării – Unitatea Executivă pentru Finanţarea Învăţământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării şi Inovării (UEFISCDI), solicitând:
- anularea deciziei de admitere a sesizării nr. 3055/7.10.2020, emisă de UEFISCDI,
- anularea deciziilor emise de Consiliul General al CNATDCU de numire a membrilor comisiei de lucru pentru analiza sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 şi nr. 3055/7.10.2020,
- obligarea CNATDCU să dispună clasarea administrativă a sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 şi nr. 3055/7.10.2020.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1537 din data de 29 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, a respins cererile de intervenţie principale formulate de intervenienţii B. din Iaşi şi C., ca neîntemeiate.
A anulat decizia UEFISCDI nr. 3093/09.10.2020 şi deciziile CNATDCU nr. 118/25.11.2020 si nr. 127/25.11.2020 şi a obligat pârâtul CNATDCU să dispună clasarea administrativă a sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 şi nr. 3055/7.10.2020; totodată, a obligat pârâţii la plata, în solidar, a sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
3. Cererile de recurs
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâta Unitatea Executivă pentru Finanţarea Învăţământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării şi Inovării – UEFISCDI, precum şi intervenienţii B. din Iaşi şi C..
3.1. Pârâta Unitatea Executivă pentru Finanţarea Învăţământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării şi Inovării – UEFISCDI a declarat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea parţială a sentinţei recurate în sensul rejudecării capătului de dispozitiv prin care instanţa de fond a dispus "anularea Deciziei UEFISCDI nr. 3093/09.10.2020" şi respingerea acţiunii împotriva deciziei menţionate, casarea şi anularea în totalitate a capătului de dispozitiv cu privire la obligarea în solidar la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, admiterea recursului, cu privire la celelalte capete ale hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
A susţinut recurenta că, din cuprinsul întregii motivări, rezultă faptul că argumentele pro şi contra ale instanţei de fond sunt doar cele ale reclamantului, celelalte argumente depuse deja la dosar sau care izvorau din aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei, nefiind nici prezentate şi nici analizate de către instanţa de fond; mai mult, susţine titulara căii de atac, instanţa a încercat să creeze prezumţia de legalitate a hotărârii pronunţate, pornind de la calitatea publică a reclamantului şi nu de la o aplicare imparţială a legii, care nu poate ţine cont de faptul că o parte din proces este sau nu o persoană publică (nerespectându-se, în acet fel, principiul egalităţii în faţa legii).
În opinia titularei căii de atac, acest fapt ar rezulta şi din faptul că motivarea preluată de către instanţă nu a apelat la forma gramaticală neutră, rezultând, astfel, faptul că judecătorul de primă instanţă poate fi confundat cu reclamantul cauzei, acest aspect datorându-se copierii "ad-literam" a argumentaţiei depusă de către reclamantul A..
O altă critică, din cadrul aceluiaşi recurs, vizează pretinsa aplicare corectă de către UEFISCDI a dispoziţiilor legale din Ordinului MECS nr. 5229 din 17 august 2020 pentru aprobarea metodologiilor referitoare la acordarea atestatului de abilitare, acordarea titlului de doctor, precum şi la soluţionarea sesizărilor cu privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv cu privire la existenţa plagiatului, în cadrul unei teze de doctorat, instanţa de fond interpretând greşit dispoziţiile legale din Anexa 3 la Ordinul menţionat, contrar sensului legal al interpretării şi preluând necenzurat viziunea reclamantului; astfel, susţine recurenta, instanţa de fond ar fi apreciat greşit că UEFISCDI avea obligaţia de a analiza fondul argumentaţiei depuse de către semnatarii sesizărilor menţionate.
Astfel, UEFISCDI, nu avea dreptul legal de a cenzura o reclamaţie pentru că unele argumente din reclamaţii erau sau nu identice, aşa cum a menţionat reclamantul-intimat şi cum, în mod automat şi neargumentat legal, a menţionat şi instanţa de fond; dacă aceasta ar fi ţinut cont corect de dispoziţiile legale aplicabile, ar fi putut constata că UEFISCDI, în mod corect şi legal, în opinia acesteia, a admis de principiu (procedural) sesizările formulate, CNATDCU având atribuţii în sensul de a constata că, pe fondul sesizărilor, argumentele ar fi putut sau nu să fie identice, aspecte pe care CNATDCU nu s-a pronunţat definitiv, nici până la data recursului.
3.2. Recurenta C. a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1537 din data de 29.10.2021, împotriva încheierii din data de 13.10.2021 pronunţată în şedinţa din Camera de Consiliu, în ceea ce priveşte respingerea ca inadmisibila a cererii de recuzare pe care a formulat-o, dar şi împotriva încheierii din data de 15.10.2021, în ceea ce priveşte tot respingerea ca inadmisibilă a cererii de recuzare, solicitând constatarea incidenţei motivelor de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţei de fond.
O primă critică vizează faptul că, la data de 07.10.2021, ar fi formulat o cerere de recuzare împotriva judecătorului de fond, cerere întemeiată pe motivele prevăzute la art. 42 alin. (1) punctele 2 şi 13 C. proc. civ. şi respinsă ca neîntemeiată, pentru ca, în şedinţa publică din data de 15.10.2021, să formuleze o nouă cerere de recuzare împotriva aceluiaşi judecător, întemeiată, de această dată, pe motivul prevăzut la art. 42 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., cerere în cuprinsul căreia a arătat ca a formulat o sesizare la Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) cu privire la teza de doctorat a judecătorului cauzei, sub aspectul nerespectării standardelor de calitate şi de etică profesională, sesizare înregistrată sub nr. x/28.09.2021, iar prin încheierea din data de 15.10.2021, atacată pe calea prezentului recurs, cererea de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă.
În opinia titularei acestui recurs, prin încheierile pronunţate în condiţiile de mai sus, instanţa ar fi încălcat dispoziţiile art. 6-7, art. 9. art. 20 şi art. 50 C. proc. civ. întrucât, din analiza încheierii din data de 13.10.2021, a constatat că instanţa care a a soluţionat cererea de recuzare, ar fi inventat un motiv de recuzare pe care recurenta nu l-ar fi invocat şi anume faptul că aceasta ar fi formulat, la Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, sesizarea menţionată, dar acest motiv de incompatibilitate ar fi fost ridicat abia la data de 15.10.2021, în şedinţă publică, când cererea de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă tocmai pe motivul că recurenta ar fi invocat şi anterior acelaşi motiv de incompatibilitate, fapt care nu ar corespunde realităţii, aşa cum lesne poate fi constatat din cele două cereri de recuzare.
În recursul declarat împotriva sentinţei ce a finalizat procesul în primul grad de jurisdicţie, aceeaşi recurentă susţine că această sentinţă ar fi fost pronunţată de un judecător incompatibil, astfel încât, sub aspect calitativ, instanţa nu ar fi fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, tocmai din cauza pretinsei situaţii de incompatibilitate în care s-ar fi aflat judecătorul de primă instanţă.
O altă critică din cadrul aceluiaşi recurs vizează faptul că, în anularea Deciziei UEFISCDI nr. 3093/09.10.2020, instanţa de fond ar fi ţinut cont, în motivarea sa, doar de argumentele invocate de intimatul reclamant A., fără a prezenta sau analiza celelalte argumente care reieşeau din aplicarea corectă a dispoziţiilor legale pentru soluţionarea cauzei, neanalizând aspecte esenţiale ale procesului, hotărârea fiind nemotivată, din această perspectivă.
În opinia aceleiaşi recurente, documentele asupra cărora instanţa de fond s-a pronunţat, nu ar fi acte administrative, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 544, iar, prin sentinţa pronunţată, curtea de apel a dispus anularea Deciziei UEFISCDI nr. 3093/09.10.2020, a Deciziilor CNATDCU nr. 118/25.11.2020 şi nr. 127/25.11.2020 şi obligarea CNATDCU să dispună clasarea administrativă a Sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 şi nr. 3055/7.10.2020.
Susţine această recurentă că, în motivarea sa, instanţa de fond s-a raportat la documentele mai sus-menţionate ca la acte administrative, deşi acestea nu îndeplinesc această calitate şi, pe de altă parte, aspectele incluse în sesizarea cu nr. 3055/7.10.2020, nu au fost tranşate de CNATDCU prin intermediul unei proceduri anterioare, iar în cazul deciziilor de menţinere sau de retragere a titlului de doctor emise de CNATDCU, acestea nu se bucură de "autoritate de lucru judecat" faţă de sesizări ulterioare, care pot face referire la aspecte care nu au fost analizate; sesizarea nr. 3055/07.10.2020 s-ar referi strict la aspecte asupra cărora CNATDCU nu s-a pronunţat în cazul unei proceduri anterioare şi ar face referire doar la lucrările care nu au putut fi procurate de CNATDCU şi, în consecinţă, nu au intrat în analiza comisiei şi nu au contat în evaluarea "procedurii anterioare".
3.3. Prin recursul promovat împotriva aceleiaşi sentinţe, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta B. din Iaşi a solicitat casarea în tot a hotărârii recurate, susţinând faptul că, în mod eronat, instanţa de fond ar fi apreciat ca tardivă cererea sa de intervenţie, întrucât "ar fi fost expediată prin e-mail pe data de 08.07.2021, ora 11:50, după închiderea dezbaterilor pe fond", dar cu toate acestea, se precizează, la începutul încheierii, că s-a primit cererea de intervenţie, făcându-se această menţiune înainte de deschiderea dezbaterilor pe fond.
Susţine această recurentă şi că, potrivit probatoriului ataşat, e-mailul ar fi fost expediat la ora 8:52, nu la 11:50 aşa cum a reţinut instanţa, şedinţa de judecată începând la ora 10:00, iar dosarul ar fi fost strigat la ora 10:30, după care s-a luat pauză pentru consultarea intervenţiei numitei C., dezbaterile fiind finalizate în jurul orei 11:00, în data respectivă; prin urmare, în viziunea acestei recurente, cererea a fost formulată şi depusă până la încheierea dezbaterilor, astfel că, prin soluţia de respingere ca tardivă a cererii de intervenţie, consideră că i s-au încălcat drepturile procesuale garantate de art. 5-7, 20 noul C. proc. civ., respectiv de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 CEDO.
Acelaşi recurent a invocat, în cererea de recurs, critici referitoare la conexarea şi soluţionarea cererilor de suspendare a actelor administrative, formulate de către recurent, în temeiul art. 14 şi 15 din Legea contenciosului administrativ, dar şi critici referitoare la fondul litigiului.
4. Apărările formulate în cauză
În termen legal, intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondate a tuturor recursurilor, întrucât hotărârea instanţei de fond este legală şi motivată corespunzător, iar faptul că s-au avut în vedere o serie de argumente expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu înseamnă, în opinia sa, că instanţa nu şi-a motivat hotărârea, susţinerile formând convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, ca urmare a pertinenţei lor.
A mai arătat sus-numitul că decizia de admitere a sesizării nr. 3055/7.10.2020 şi deciziile emise de Consiliul general al CNATDCU de numire a membrilor comisiei de lucru pentru analiza sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 şi nr. 3055/7.10.2020 ar fi fost adoptate cu încălcarea condiţiei prevăzute de art. 2 lit. D) din anexa nr. 3 la Ordinul nr. 5.229/2020 al Ministerului Educaţiei şi Cercetării, autoritatea emitentă acţionând cu exces de putere, astfel că se impunea anularea actelor administrative atacate.
În opinia sa, în mod corect au fost interpretate toate dispoziţiile normative de către instanţa de fond, care a reţinut că principala problemă de drept ce trebuie dezlegată este aceea dacă se impune clasarea unei sesizări ulterioare în cazul unei similitudini dintre aceasta şi o sesizare anterioară.
În ceea ce priveşte încheierea din data de 15.10.2021, în opinia intimatului-reclamant, în mod corect s-ar fi respins ca inadmisibilă cererea de recuzare formulată de recurentă, în condiţiile în care s-a constatat o identitate de motive cu cererea respinsă prin încheierea din data de 13.10.2021, relevant, din acest punct de vedere, fiind motivul de fapt invocat, respectiv existenţa unei stări de duşmănie între recurentă şi judecătorul cauzei, generată de formularea de către aceasta a unei sesizări cu privire la un pretins plagiat în teza de doctorat a judecătorului, iar nu încadrarea motivului de fapt într-un anume motiv de drept.
În ceea ce priveşte existenţa identităţii de obiect între sesizarea nr. 157/17.01.2018 si sesizarea nr. 3276/15.11.2019, în opinia sus-numitului, o simplă analiză comparativă a pasajelor de text care, în viziunea ambilor semnatari ai sesizărilor, constituie elemente de similitudine ce trebuie supuse evaluării CNATDCU, cu referire expresă la lista lucrărilor selectate şi invocate în acest sens de către petenţi, ar conduce la concluzia neechivocă a identităţii de obiect al celor două sesizări; practic, cele 19 elemente ce au fost invocate în sesizarea nr. 157/17.01.2018, supuse ulterior analizei Comisiei de etică din cadrul Universităţii "Al. I. Cuza" Iaşi, respectiv analizei comisiei de experţi desemnaţi de către CNATDCU, toate incluse în verdictul de neplagiat acordat prin Decizia nr. 15045/1.04.2020, fiind preluate până la identitate în sesizarea nr. 3276/15.11.2019.
Recurenta pârâtă Unitatea Executivă pentru Finanţarea Învăţământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării şi Inovării – UEFISCDI a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de intervenienta B. din Iaşi, solicitând admiterea acestui recurs.
La dosarul cauzei au fost depuse şi note scrise de către reclamant care a solicitat instanţei de judecată respingerea celor trei recursuri ca fiind nefondate.
La termenul de judecată din data de 17 februarie 2023, Înalta Curte a supus dezbaterii contradictorie a părţilor prezente excepţia tardivităţii recursului promovat de către recurenta B., excepţie de procedură cu caracter premptoriu, pe care o va analiza cu prioritate în cadrul prezentei decizii.
II. Excepţia tardivităţii recursului promovat de către recurenta B..
În legătură cu acest aspect ce se impune a fi analizat cu prioritate, trebuie precizat faptul că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile Legii contenciosului administrativ care, la articolul 20 alin. (1), stipulează că: "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar conform dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".
Termenul de recurs, aşadar, are caracter imperativ, absolut şi de decădere, dar pentru ca această din urmă sancţiune procedurală să-şi producă efectele, trebuie ca termenul de recurs ce se socoteşte a fi împlinit, la data declarării, ceea ce ar atrage caracterul tardiv al căii de atac astfel exercitată, să curgă fără dubiu de la data comunicării hotărârii ce se atacă, astfel încât principala condiţie ce se cere a fi îndeplinită, din această perspectivă, să fie aceea a legalităţii procedurii de comunicare.
În cauza de faţă, o astfel de dovadă nu a fost făcută, astfel că, în legătură cu momentul comunicării sentinţei curţii de apel şi, deci în legătură cu momentul de la care ar fi început să curgă termenul de recurs în cazul recurentei-interveniente B., se creează un dubiu serios care profită acestei din urmă părţi din proces, astfel că recursul său nu poate fi respins ca fiind tardiv formulat.
Aceasta deoarece, aşa cum rezultă din înscrisul depus la fila x (dosar fond), prin cererea de intervenţie principală formulată în cauză, recurenta a solicitat citarea şi comunicarea actelor procesuale, în cazul său, la sediul procesual ales (Oficiul Poştal nr. 1, Căsuţa Poştală nr. 11, municipiul Iaşi, judeţul Iaşi cod 700570). Cu toate acestea, iniţial, sentinţa a fost comunicată la o altă adresă, respectiv la sediul Asociaţiei, "Iaşi, judeţul Iaşi" fără o altă specificaţie pe dovada de comunicare, sentinţa fiind primită la data de 02/12/2021 de "funcţionarul însărcinat cu primirea corespondenţei, respectiv D., MZ 490669", fără ca recurenta să confirme această primire ori calitatea persoanei care a semnat pe dovadă.
Ulterior, la data de 10 mai 2022, printr-o cerere ataşată dosarului de fond, recurenta în cauză a solicitat recomunicarea sentinţei la adresa indicată, hotărârea curţii de apel fiindu-i recomunicată la data de 17 iunie 2022, însă fără ca, la dosarul cauzei, să se regăsească procesul-verbal de îndeplinire al acestei proceduri, ceea ce, aşa cum am menţionat anterior, creează un dubiu rezonabil în favoarea recurentei în legătură cu faptul şi momentul de la care termenul de recurs a început să curgă în defavoarea sa, astfel că sancţiunea decăderii nu îi poate fi aplicată, ceea ce va conduce la respingerea excepţiei tardivităţii, pentru argumentele expuse.
III. Soluţia instanţei de recurs privind fondul recursurilor.
Examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al recursurilor din această perspectivă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:
3.1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Se reţine că, prin cererea de chemare în judecată introductivă, reclamantul-intimat A. a solicitat anularea deciziei de admitere a sesizării nr. 3055/7.10.2020, emisă de UEFISCDI, a deciziilor emise de Consiliul General al CNATDCU de numire a membrilor comisiei de lucru pentru analiza sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 şi nr. 3055/7.10.2020 şi obligarea CNATDCU să dispună clasarea administrativă a sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 şi nr. 3055/7.10.2020.
Instanţa de contencios administrativ a admis acţiunea, în condiţiile arătate în preambulul prezentei decizii, împotriva sentinţei şi a încheierilor din 13 octombrie 2021 şi respectiv 15 octombrie 2021, exercitându-se recurs, aşa cum s-a expus în anterioarele paragrafe.
Înalta Curte va analiza, înainte de toate, recursul promovat de către recurenta C. împotriva încheierii din data de 13.10.2021 dar şi împotriva încheierii din data de 15.10.2021 pronunţate în şedinţa din Camera de Consiliu, fiind vorba de încheieri interlocutorii prin care s-au respins ca inadmisibile cererile de recuzare pe care sus-numita le-a formulat împotriva judecătorului de primă jurisdicţie, acuzând starea de pretinsă lipsă de imparţialitate în care s-ar afla acesta din urmă.
Din analiza criticilor ce fac obiectul acestui recurs, raportate la actele şi lucrările referitoare la aceste aspecte, din cadrul dosarului de fond, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului îndreptat împotriva celor două încheieri, astfel că îl va respinge ca atare.
Astfel, recurenta-intervenientă C. a susţinut faptul că, în încheierea de respingere a cererii sale de recuzare din data de 13.10.2021, judecătorul investit ar fi analizat un motiv de recuzare pe care sus-numita nu l-ar fi invocat, respectiv motivul prevăzut de art. 42 alin. (1) punctul 9 C. proc. civ., acest motiv fiind invocat ulterior, după soluţionarea cererii de recuzare şi motivarea încheierii din 13 octombrie 2021.
Aceste susţineri sunt lipsite de suport real, aşa cum rezultă, fără putinţă de tăgadă, din conţinutul cererii de recuzare, îndeosebi din partea de final a acesteia deoarece, inclusiv în cadrul primei cereri de recuzare (respinsă de curtea de apel prin încheierea din 13.10.2021), titulara a invocat situaţia de incompatibilitate prevăzută de dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
De asemenea, în conţinutul cererii, sus-numita a dezvoltat alegaţii de natură să inducă judecătorului care a soluţionat cererea de recuzare concluzia că numita C. a formulat sau urmează să formuleze o sesizare la CNATDCU cu privire la un pretins plagiat în teza de doctorat, împotriva judecătorului recuzat; astfel sus-numita a afirmat, în cadrul cererii de recuzare că starea de lipsă de imparţialitate a judecătorului recuzat ar putea reieşi şi din faptul că "admiterea acţiunii de anulare a reclamantului A. poate crea un precedent în materia contestării procedurilor de sesizare şi analizare a unei teze de doctorat de către CNATDCU, în sensul creării unei practici jurisprudenţiale, de pe urma căreia E. ar putea profita".
Astfel de afirmaţii, coroborate cu invocarea în cauză a punctului 9 al art. 42, puteau crea cu uşurinţă judecătorului care a pronunţat încheierea din 13.10.2021, reprezentarea că C. formulase deja/urma să formuleze ori avea cunoştinţă despre formularea unei asemenea sesizări la CNATDCU împotriva judecătorului de primă jurisdicţie, ceea ce a determinat pe magistratul ce a respins cererea de recuzare să se refere, în motivarea sa, la un asemenea aspect, cu atât mai mult cu cât, recurenta s-a referit expres la situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 42 pct. 9, fără a aduce acestei situaţii o motivare expresă şi aparte.
Împrejurarea că, după numai 2 zile, recurenta C. a formulat o nouă cerere de recuzare, căreia a încercat să îi creeze aparenţa de noutate, referindu-se, de această dată în mod expres, la sesizarea de la CNATDCVU (sesizare, de altfel, anterioară ambelor cereri de recuzare), nu a fost de natură să poată fi calificată ca un motiv nou de recuzare a magistratului învestit cu soluţionarea cauzei, astfel încât acesta să nu facă aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 47 alin. (3), a doua ipoteză, potrivit căreia este inadmisibilă cererea de recuzare "îndreptată împotriva aceluiaşi judecător pentru acelaşi motiv de incompatibilitate" şi să nu respingă cererea de recuzare ca atare, prin încheierea interlocutorie din data de 15.10.2021.
Pentru toate aceste motive Înalta Curte constată că recursul îndreptat de către recurenta-intervenientă împotriva încheierilor de şedinţă din 13.10.2021 şi 15.10.2021, este nefondat.
De asemenea, înainte de analiza efectivă a motivelor de recurs, se impune a se preciza faptul că, în recursul său, recurenta-intervenientă Asociaţia Liga Studenţilor a criticat pretinsa respingere ca tardivă a cererii sale de intervenţie principală, considerând că, printr-o asemenea soluţie, i-ar fi fost încălcate drepturile procesuale.
Aceste susţineri sunt, în mod vădit, nefondate şi nu vor fi analizate ca fiind un veritabil motiv de recurs deoarece, aşa cum reiese, fără putinţă de tăgadă, din considerentele încheierii de şedinţă din 08.02.2021 a curţii de apel, dar şi din cele ale Deciziei nr. 4107/21.09.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cererea de intervenţie principală formulată de recurenta Asociaţia Liga Studenţilor a fost respinsă ca tardiv formulată în dosarul nr. x/2021, în ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 3093/9.10.2020, cerere formulată în baza art. 15 din Legea nr. 554/2008, iar soluţia a rămas definitivă şi a dobândit autoritatea de lucru judecat, chiar prin decizia instanţei supreme mai sus amintită.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie principală, formulată de aceeaşi recurentă, în legătură cu cererea de anulare a actelor administrative, s-a stabilit, prin hotărârile judecătoreşti menţionate, că aceasta va fi luată în considerare în procedura de regularizare, procedură în care, contrar susţinerilor recurentei, s-a apreciat că cererea de intervenţie este formulată în termen şi a fost soluţionată pe fond, aşa cum rezultă din dispozitivul sentinţei recurate.
Deci, recurenta Asociaţia Liga Studenţilor nu mai poate critica, pe calea prezentului recurs, soluţia rămasă definitivă în legătură cu cererea de intervenţie principală, formulată în dosarul având ca obiect suspendarea actelor administrative şi apreciată, cu caracter definitiv, ca fiind tardiv formulată faţă de cererea de suspendare a actelor administrative contestate.
În ceea ce priveşte recursurile îndreptate împotriva sentinţei, din perspectiva celorlalte critici, examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al celor trei recursuri, din această perspectivă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:
Aşadar, într-o ordine firească, Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), această situaţie de reformare fiind invocată de către toţi recurenţii, alături de alte motive de casare.
Se impune a se aminti, înainte de toate că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor". Astfel, în lumina acestor dispoziţii legale, din perspectiva exigenţei de a motiva, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, aşa cum s-a evidenţiat în doctrină, "considerentele hotărârii judecătoreşti trebuind să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).
În legătură cu acest aspect, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, "motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele; în ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii".
Pe de altă parte, în doctrină şi în practica instanţei supreme, s-a subliniat, deseori că această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile, nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, dar, chiar dacă exigenţa motivării nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent, este imperios necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei.
În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României – 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei – 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi a hotărârilor, în diferite state; mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei.
Aşadar, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat, cu adevărat, chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate. Astfel, dacă se invocă un argument suficient de clar şi de precis, susţinut de probe, şi de natură să aibă relevanţă asupra soluţiei, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să formuleze un răspuns explicit. În condiţiile în care hotărârea nu conţine niciun răspuns, trebuie să se aprecieze dacă tăcerea poate fi, în mod rezonabil, interpretată ca o respingere implicită. CEDO a decis că, dacă respectivul argument face parte dintr-o categorie juridică distinctă de cea din care fac parte celelalte argumente invocate, un răspuns specific şi explicit se impune. În lipsa unei asemenea motivaţii, este imposibil să se determine dacă respectivul argument a fost doar neglijat sau dacă, dimpotrivă, el a făcut obiectul unei respingeri implicite şi, în această din urmă ipoteză, pentru ce motive.
Revenind la prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. şi transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de către toţi recurenţii, Înalta Curte aminteşte că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată nu le îndeplineşte.
Aceasta deoarece, aşa cum au invocat toţi cei trei recurenţi, în motivarea situaţiei de casare prevăzută de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este vădit viciul nemotivării sentinţei a cărei reformare se solicită, din perspectiva faptului că judecătorul de primă jurisdicţie nu a răspuns în niciun fel argumentelor esenţiale invocate de către pârâtă, respectiv de către intervenienţii principali, limitându-se la a prelua necenzurat susţinerile titularului cererii introductive de instanţă.
Astfel, aşa cum rezultă din acea parte a sentinţei recurate care reprezintă argumentele, considerentele proprii ale judecătorului de primă instanţă, după expunerea situaţiei de fapt, acesta s-a limitat, în cea mai mare parte, la a copia din cererea introductivă de instanţă pasaje întregi, relevante, în acest sens, fiind paginile 44, 45 şi 46 din acţiune, în care sunt preluate pasaje din cererea de chemare în judecată, fără ca judecătorul curţii de apel să expună propriile argumente şi fără a expune o analiză proprie a aspectelor inserate, care să justifice concluzia identităţii dintre cele două sesizări.
Pe de altă parte, nu au fost analizate şi înlăturate susţinerile pârâtei şi cele ale intervenienţilor, susţineri care exced analizei comparative a celor două sesizări, respectiv argumente precum: afirmaţiile pârâtei referitoare la competenţa sa legală, respectiv pretinsa lipsă a obligaţiei sale de a analiza fondul argumentaţiei depuse de către semnatarii sesizărilor, interpretarea pe care aceasta din urmă şi recurenta C. o atribuie articolului 4 din Anexa 3 la Ordinul nr. 5.229/2020 al MEC referitoare la Metodologia privind soluţionarea sesizărilor cu privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, limitele de competenţă atribuite UEFISCDI în procesul de înregistrare a unei sesizări etc.
De asemenea, sentinţa ce face obiectul căilor de atac cu care a fost învestită instanţa de reformare este nemotivată şi din perspectiva soluţiei ce s-a dispus cu privire la cererile de intervenţie principală, curtea de apel limitându-se la a preciza, în considerente, doar că cele două cereri formulate de către intervenienta C. şi, respectiv, intervenienta B., vor fi respinse ca neîntemeiate, cu toate că fiecare dintre cele două cereri conţinea propriile argumente, diferite, în parte, de cele invocate de către pârâta iniţială, astfel că motivarea soluţiei nu se putea limita doar la argumentul soluţiei şi motivării atribuite cererii principale, ca în cazul intervenţiei accesorie.
Înalta Curte aminteşte că, odată ce s-a admis în principiu cererea de intervenţie, terţul intervenient devine parte în proces şi ia procedura din starea in care se află; în acelaşi timp, instanţa de judecată este învestită şi cu soluţionarea cererii de intervenţie, ceea ce înseamnă o extindere a cadrului procesual în privinţa părţilor, precum şi a obiectului, în cazul intervenţiei principale. Din punctul de vedere al conţinutului, intervenţia terţei părţi cu pretenţii proprii constituie o veritabilă acţiune civilă, întrucât, prin intermediul ei, se urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv, caracterul de acţiune al intervenţiei terţei părţi cu pretenţii proprii, fiind incontestabil şi rezultând din conţinutul material şi procesual al acestei forme de participare a intervenienţilor în procesul civil.
De aceea, intervenientul principal, odată ce a dobândit calitatea de parte în procesul civil, se bucură de toate drepturile procesuale acordate de lege părţilor principale, inclusiv de dreptul ca pretenţiile sale deduse judecăţii, pe calea intervenţiei principale, să fie analizate cu adevărat de către judecător, exigenţă pe care sentinţa recurată nu o satisface cu privire la niciuna dintre cele două cereri de intervenţie admise în principiu, hotărârea fiind reformabilă şi din această perspectivă.
3.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile îndreptate împotriva sentinţei curţii de apel şi va respinge recursul declarat de recurenta C. împotriva încheierii din 13 octombrie 2021şi a încheierii din 15 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.
În consecinţă, instanţa de recurs va dispune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în acord cu dispoziţiile prezentei decizii; în rejudecare, instanţa urmează a analiza şi aspectele de fond invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, faţă de soluţia casării cu trimitere, respectiv a acelor aspecte invocate în primul grad de jurisdicţie, dar pe care, în sentinţa casată, magistratul de primă jurisdicţie, nu le-a analizat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii recursului formulat de B..
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta C. împotriva încheierii din 13 octombrie 2021şi a încheierii din 15 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021.
Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă Unitatea Executivă pentru Finanţarea Învăţământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării şi Inovării (UEFISCDI), de recurenta C. şi de recurenta B. împotriva sentinţei civile nr. 1537 din 29 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 02 martie 2023.