Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 13 martie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.05.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii GUVERNUL ROMÂNIEI şi SECRETARIATUL GENERAL AL GUVERNULUI, anularea răspunsului la plângerea prealabilă nr. 15A/1608/CA din 02.04.2021; admiterea plângerii prealabile, în sensul anulării pct. 1 indice 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004.

La data de 25.08.2021, Ministerul Finanţelor a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea Guvernului României.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1906 din 14 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată; a admis acţiunea; a anulat pct. 1 indice 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 20459,93 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. a respins cererea de intervenţie formulată de către intervenientul accesoriu Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât pârâţii Guvernul României şi Secretariatul General al Guvernului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., cât şi intervenientul Ministerul Finanţelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

3.1. Recursul formulat de pârâţii Guvernul României şi Secretariatul General al Guvernului

Pârâţii Secretariatul General al Guvernului şi Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului au formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care au solicitat casarea acesteia şi, în cazul reţinerii cauzei pe rolul instanţei de control, spre rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată si admiterea cererii de intervenţie formulată de Ministerul Finanţelor, în interesul Guvernului României.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

Principalul motiv de recurs este întemeiat pe articolul 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanţa depăşindu-şi atribuţiile puterii judecătoreşti, subrogându-se autorului acţiunii.

Astfel, deşi în mod declarativ (aşa cum apare în preambulul acţiunii introductive), reclamanta solicită expressis verbis anularea răspunsului la plângerea prealabilă cu efectul anulării dispoziţiilor pct. 1 indice 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, instanţa neagă acest aspect, subliniind că, de fapt, reclamanta a cerut declarativ anularea actului administrativ sus-mentionat.

Sub acest aspect, instanţa de fond, în motivarea de respingere a excepţiei inadmisibilităţii invocate de recurenţii-pârâţi, s-a limitat la enunţarea lapidară a unei teze neargumentate în sensul că, prin cererea de chemare în judecată, intimata - reclamantă a apreciat ca fiind nelegal respinsă plângerea prealabilă formulată şi că aceasta ar trebui admisă cu consecinţa anulării prevederilor legale antemenţionate, neschimbându-se obiectul acţiunii, fapt ce conduce la concluzia evidentă că instanţa şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti, prin asumarea unor interpretări logico-juridice în favoarea părţii reclamante, care depăşesc cadrul stabilit de legea specială şi cea de procedură civilă, practic fiind dispus mai mult sau altceva decât s-a solicitat. Prin acest exerciţiu, instanţa nu şi-a exercitat rolul activ, ci şi-a depăşit atribuţiile cu care era învestită prin cererea dedusă judecăţii, de către reclamantă, potrivit principiului disponibilităţii.

Totodată, dacă ar fi fost, potrivit raţionamentului instanţei, o acţiune clară în anularea acestei hotărâri a Guvernului, S.G.G. nu are calitate procesuală pasivă, nefiind emitentul actului administrativ în discuţie.

Dată fiind strânsa legătură dintre motivele de casare întemeiate pe prev. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., în cauză, respectiv incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., recurenţii au arătat că le vor trata împreună.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., una din cerinţele obligatorii ce trebuie cuprinse într-o hotărâre judecătorească este reprezentată de indicarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, cu arătarea atât a motivelor pentru care s-au admis, cât şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Deşi în cauza de faţă, atât pârâtul Guvernul României, cât şi intervenientul Ministerul Finanţelor, au formulat apărări în sensul respingerii acţiunii reclamantei, din considerentele hotărârii judecătoreşti nu rezultă că apărările formulate de Ministerul Finanţelor au fost analizate de instanţa de fond.

Astfel, dacă în partea introductivă a considerentelor, instanţa de fond a redat pasaje din întâmpinarea formulată de pârât, respectiv din cererea de intervenţie formulată de intervenient, ceea ce ar trebui să fie motivarea soluţiei pronunţate nu reprezintă altceva decât redarea repetată a unor texte de acte normative sau preluarea unor susţineri ale reclamantei. Or, de vreme ce din considerentele hotărârii judecătoreşti nu rezultă că a analizat apărările formulate de intervenient, se desprinde concluzia că instanţa de fond a procedat ca şi cum aceste apărări nu ar fi existat, sau ca şi cum prezenţa acestei autorităţi în litigiul de faţă trebuia să fie formală. Rezultă, aşadar, că instanţa de fond a nesocotit apărările formulate de intervenient, lipsind astfel hotărârea de indicarea elementelor care atrag criticile şi în raport de care trebuie să fie formulat recursul. Aşa cum se poate observa, instanţa de fond s-a pronunţat în sensul admiterii acţiunii, prin luarea în considerare şi, practic, prin însuşirea susţinerilor reclamantei, fără însă a rezulta că a existat o verificare şi o analiză a acestor susţineri şi fără a indica, în concret, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea pentru pronunţarea acestei soluţii.

Instanţa de fond a început prin a reda un text din cuprinsul actului administrativ cu caracter normativ, care ar conţine dispoziţiile în raport de care reclamanta s-a considerat vătămată într-un drept sau într-un interes legitim şi a sesizat instanţa de contencios administrativ cu cererea de chemare în judecată. Despre acest text, instanţa arată că ar aparţine pct. 1 indice 1 din Normele Metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal. Important de reţinut este faptul că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, şi reclamanta a redat acelaşi text, despre care susţine acelaşi lucru, respectiv că ar aparţine pct. 1 indice 1 din Normele Metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal. Aceasta este o primă dovadă a faptului că instanţa de fond a preluat pur şi simplu susţinerile reclamantei, fără a face nici cea mai mică verificare pentru a constata dacă există concordanţă între textul redat de reclamantă şi numărul punctului din norme aferent acestuia.

Aşadar, textul dedus judecăţii aparţine dispoziţiilor pct. 2 alin. (1) indice 1 din Normele metodologice, nicidecum pct. 1 indice 1, cum a menţionat reclamanta şi a preluat instanţa de fond fără să verifice.

În continuare, la primele trei alineate de la pagina 16 din hotărârea judecătorească, instanţa de fond a preluat, într-o altă ordine, alin. (2), (3) şi 4 de la pagina 8 din cererea de chemare în judecată. Recurenţii au arătat că mai multe pasaje din motivarea sentinţei reprezintă un conspect făcut de instanţa de fond cu privire cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Aşa cum au arătat în prima parte a cererii de recurs, instanţa de fond nu a făcut absolut nicio menţiune din care să rezulte că a analizat apărările formulate de Ministerul Finanţelor prin intermediul cererii de intervenţie formulată în interesul pârâtului.

Important este de reţinut faptul că paragraful existent la lit. b) al art. 7 alin. (1) pct. 28 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, a fost introdus de legiuitor din nevoia de a identifica şi de a arăta cu titlu de exemplu, în cazul produselor software, elementele ce nu constituie redevenţă, luând în considerare particularităţile acestor tipuri de produse legate de modul de operare, instalare, implementare, stocare sau utilizare, diferite de cele ale celorlalte elemente considerate redevenţă şi enumerate în cuprinsul lit. b).

În legătură cu normele metodologice date în aplicarea art. 115 alin. (1) lit. d), în speţă pct. 2 alin. (1indice 1), trebuie reţinut că acestea nu adaugă aspecte noi la conţinutul legii, ci doar vin să aducă clarificări referitoare la încadrarea sau nu în termenul de redevenţă a unor sume, cu motivarea neîncadrării în definiţia generală de la art. 7 pct. 28, "deoarece acestea nu sunt efectuate în schimbul folosinţei sau dreptului de folosinţă a unui element de proprietate inclus în definiţie."

Această normă nu adaugă şi nu limitează în vreun fel norma juridică superioară şi, pe cale de consecinţă, nu intră în conflict cu dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În ceea ce priveşte atât definiţia redevenţei de la art. 7 pct. 28 din Codul fiscal, cât şi pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal, trebuie avut în vedere că acestea sunt elemente de fiscalitate internaţională de comun agreate de statele membre şi nemembre, printre care şi România, ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), ale cărei linii directoare în ceea ce priveşte fiscalitatea se regăsesc în Modelul Convenţiei de eliminare a dublei impuneri privind impozitele pe venit şi capital şi comentariile aferente la aceasta. Astfel, aplicarea liniilor directoare privind fiscalitatea în cadrul tranzacţiilor transfrontaliere asigură statelor un cadru uniform, clar şi standardizat în ceea ce priveşte impozitarea şi, totodată, asigură găsirea unor soluţii comune la situaţii identice de dublă impunere. în acest sens, România a ales să alinieze legislaţia internă cu privire la impunerea veniturilor nerezidentilor cu normele internaţionale în materie, în dorinţa de a asigura predictibilitate şi stabilitate în ceea ce priveşte tratamentul fiscal al unor tipuri de venituri.

Astfel, în cazul plăţilor de redevenţe, prevederile pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal rescriu o parte din comentariile existente la pct. 10.1 aferente articolului 12 "Redevenţe" din Modelul Convenţiei elaborat de OCDE. De reţinut faptul că România, deşi nu este stat membru OCDE, şi-a prezentat poziţia în legătură cu Modelul Convenţiei de eliminare a dublei impuneri privind impozitele pe venit şi capital elaborat de OCDE şi comentariile aferente la aceasta, poziţie consemnată în partea finală a acestui document. Referitor la comentariile de la pct. 10.1 aferente Articolului 12 "Redevenţe" din Modelul Convenţiei, elaborat de OCDE, nu a fost transmisă o poziţie, acestea fiind însuşite în totalitate. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (3) din Codul fiscal, prevederile unui tratat la care România este parte prevalează prevederilor Codul fiscal şi evident normelor subsecvente, motiv pentru care nu poate fi pusă în discuţie incompatibilitatea legislaţiei interne cu cea europeană sau internaţională.

Mai mult, definiţia redeventei din legislaţia internă nu este în contradicţie cu directivele europene - cu referire directă la Directiva 2003/49/CE a Consiliului din 3 iunie 2003 privind sistemul comun de impozitare, aplicabil plăţilor de dobânzi şi de redevenţe efectuate între societăţi asociate din state membre diferite, cu amendamentele ulterioare, transpusă în Codul fiscal la art. 255 - 264, şi nici cu cea existentă în Convenţiile de evitare a dublei impuneri pe care România le are încheiate cu alte state.

În ceea ce priveşte neidentificarea industriei specifice căreia îi era destinată limitarea prevăzută la pct. 2 alin. (1indice 1) din Normele metodologice, ceea ce, potrivit susţinerilor reclamantei, pune aceste dispoziţii în vădită contradicţie cu reglementările vechiul Codul fiscal şi cu intenţia explicită a legiuitorului fiscal de limitare a conţinutului noţiunii de redevenţă exclusiv în domeniul software, trebuie reţinut că norma în discuţie este una general aplicabilă, referindu-se la drepturile exclusive de distribuţie a oricăror produse sau servicii, motiv pentru care nu a fost identificată o industrie specifică. Pentru industria de software, având in vedere ca aceasta are anumite particularităţi, legiuitorul a ales să facă precizări distincte, aşa cum a arătat mai sus. Aceste prevederi sunt, de asemenea, preluate din Comentariile la Modelul Convenţiei elaborat de OCDE, pentru a nu exista conflicte în interpretarea dată de autorităţile fiscale care aplică un acord fiscal internaţional.

Totodată, trebuie avut în vedere că în Nota de fundamentare a H.G. nr. 1620/2009 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, prin care a fost introdus, la pct. 2, atât alin. (1indice 1) aflat în discuţie, cât şi alin. (5indice 1) cu referire la produsele software, pct. 5 al secţiunii Schimbări preconizate privind impozitul pe veniturile obţinute de nerezidenţi face referire la ambele puncte nou introduse, identificând distinct elementele de interes, respectiv distribuţia produselor software şi distribuţia unor bunuri şi servicii:

,,5. Clarificarea impozitului pe venitul obţinut din România de nerezidenti sub forma plăţilor făcute pentru obţinerea dreptului de distribuţie a produselor software, a unor bunuri sau servicii, în sensul că nu se consideră redevenţe sumele plătite pentru dreptul exclusiv de distribuţie."

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 din C. proc. civ.

3.2. Recursul formulat de intervenientul Ministerul Finanţelor

Intervenientul accesoriu Ministerul Finanţelor (fost Ministerul Finanţelor Publice - reorganizat potrivit art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 212/2020 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative) a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat casarea acesteia şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, iar în subsidiar, rejudecând cauza, respingerea acţiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată şi admiterea cererii de intervenţie formulate de Ministerul Finanţelor în interesul Guvernului României.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

În dezvoltarea acestor motive de casare, recurentul-intervenient a invocat aceleaşi aspecte ca cele invocate prin recursul recurenţilor-pârâţi.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare faţă de recursurile formulate în cauză de către recurentele Guvernul României şi Secretariatul General, precum şi de Ministerul Finanţelor, prin care a solicitat in principal, anularea recursurilor formulate în cauză de către recurente, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., cât timp criticile invocate nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în subsidiar, respingerea ca nefondate a recursurilor formulate în cauză; obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Având în vedere faptul că criticile de nelegalitate ale sentinţei recurate valorificate de către Guvern şi Ministerul Finanţelor prin intermediul recursurilor formulate sunt identice, singura excepţie fiind reprezentată de critica respingerii excepţiei inadmisibilităţii susţinută de către Guvern, intimata a arătat că va demonstra netemeinicia tuturor acestor critici şi legalitatea sentinţei recurate prin intermediul prezentei întâmpinări.

Cu privire la nulitatea recursului şi neîncadrarea criticilor formulate de recurente în motivele de recurs prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., s-a arătat că recursurile formulate de către recurente nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., atât timp cât criticile formulate nu reprezintă altceva decât o reproducere a argumentelor din întâmpinările depusă în faţa instanţei de fond, neîncadrându-se în motivul de casare cuprins de art. 488 din C. proc. civ.. Pe cale de consecinţă, nu este satisfăcută, implicit, condiţia motivării recursului, impunându-se aplicarea sancţiunii nulităţii acestuia.

Pretinsele critici valorificate de către recurente reprezintă o simplă reiterare a argumentelor susţinute în faţa instanţei de fond. După cum se poate observa, criticile invocate de către recurente ce fundamentează pretinsa nelegalitate a sentinţei recurate reprezintă, în realitate, o simplă reproducere a argumentelor din cuprinsul întâmpinărilor depuse la instanţa de fond şi nicidecum nu se invocă vreun motiv concret de nelegalitate a sentinţei recurate. Astfel, invocarea formală a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., fără indicarea concretă a modului în care instanţa a acţionat nelegal ori a normelor materiale ce au fost încălcate în momentul pronunţării sentinţei nelegale, nu este suficientă pentru a înlătura nulitatea recursurilor formulate.

Caracterul formal al recursurilor formulate este fundamentat inclusiv pe faptul că recurentele nici măcar nu încearcă să delimiteze criticile ce se subsumează punctului 6, respectiv punctului 8 ale art. 488 C. proc. civ., ci enumera pur si simplu argumentele deja prezentate instanţei fondului, invocând aceste prevederi legale strict în încercarea de a conferi o aparenţă de legalitate căilor de atac exercitate în mod defectuos. Prin reluarea unor critici deja cenzurate de instanţa de fond, recurentele tind să obţină o nouă verificare pe fond a susţinerilor acestora, în pofida caracterului nedevolutiv al prezentei căi de atac. Or, o astfel de conduită este nelegală, întrucât conduce la eludarea prevederilor imperative ale art. 487 C. proc. civ., conform cărora recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs.

Prin urmare, ţinând cont de aceste aspecte, în cauză devin incidente dispoziţiile prevăzute de art. 489 C. proc. civ.

Pe fond, s-a arătat că sunt nefondate criticile privind modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată; instanţa fondului în mod corect a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de către Guvern - pct. 4 al art. 488 din C. proc. civ.

Astfel, prima instanţă a analizat în mod judicios temeinicia argumentelor invocate de către RAGT atât în cadrul plângerii prealabile, cât şi în cadrul Cererii de chemare în judecată, şi considerând cererea astfel formulată temeinică, a dispus anularea pct. 1 indice 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, aceasta fiind singura soluţie aflată la dispoziţia instanţei conform prevederilor Legii 554/2004.

În concluzie, petitul cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentei cauze este suficient precizat, instanţa fiind pe deplin abilitată să se pronunţe asupra legalităţii punctului 1indice 1 (ori, pct. 2 alin. (1indice 1) astfel cum este identificat de către recurente) din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal şi să dispună anularea actului administrativ contestat.

Adresa nr. x/02.04.2021 (Răspunsul la plângerea prealabilă) a fost emisă în regim de putere publică în vederea aplicării legii (fiscale). Din analiza conţinutului Răspunsului Guvernului rezultă că acest act nu este o simplă adresă, prin care pârâtul îşi exprimă un punct de vedere, o opinie, ci un act care materializează manifestarea de voinţă a unei autorităţi publice, emis în regim de putere publică în vederea aplicării legii.

Acest răspuns, chiar dacă s-ar putea aprecia că nu întruneşte (toate) valenţele unui act administrativ tipic, apt prin el însuşi să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, exteriorizează poziţia autorităţii publice căreia i se solicită revocarea unui act administrativ cu referire la aspectele invocate prin plângerea prealabilă.

Totuşi, analiza legalităţii actului administrativ atacat (i.e. dispoziţiile pct. î'din Normele Metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1), lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004) ce formează obiectul acţiunii în anulare din prezentul litigiu determină implicit, fără a fi necesară o pronunţare expresă asupra răspunsului la plângerea prealabilă, analiza valabilităţii acestui răspuns, indisolubil legată de soarta actului administrativ a cărui revocare s-a solicitat prin parcurgerea procedurii cerute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Rolul parcurgerii acestei proceduri este acela de a conferi acces la instanţa de contencios administrativ competentă, în condiţiile dovedirii îndeplinirii acestei condiţii de exercitare a dreptului la acţiune, după cum rezultă din interpretarea art. 193 alin. (1) C. proc. civ.

Însă, în ipoteza admiterii acţiunii de contencios şi a anulării actului administrativ cu caracter normativ atacat, este evident că Răspunsul Guvernului nu poate să continue să existe în vădită contradicţie cu o realitate juridică consfinţită de instanţele de judecată.

In aceste condiţii, instanţa de contencios învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare, în situaţia soluţionării favorabile a acesteia, poate să pronunţe şi anularea răspunsului la plângerea prealabilă. Aşadar, se impune respingerea ca neîntemeiate a criticilor de nelegalitate invocate de Guvern asupra modului de soluţionare al excepţiei inadmisibilităţii, cu consecinţa menţinerii sentinţei recurate.

Prima instanţă a fost învestită în mod legal cu anularea actului administrativ normativ contestat, fiind pe deplin abilitată să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere, în conformitate cu principiul disponibilităţii. Cu alte cuvinte, nu se poate vorbi de o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti astfel cum în mod neîntemeiat invocă Guvernul, instanţa de fond stabilind in mod corect obiectul acţiunii în anulare, în conformitate cu temeiul de drept şi situaţia de fapt invocate de Societate.

În plus, motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. reglementează situaţia depăşirii de către instanţe a atribuţiilor puterii judecătoreşti prin aceasta înţelegându-se incursiunea autorităţii judecătoreşti în sferele celorlalte puteri ale statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituţionale sau de către legile organice, instanţa săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

În concluzie, nu i se poate reproşa instanţei de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamant, iar operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional.

Intimata a susţinut netemeinicia criticilor recurentelor privind motivarea lacunară a sentinţei recurate -pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ.

Sentinţa recurată nu conţine motive contradictorii. Ca o notă generală, interpretarea sintagmei "motive contradictorii", din cuprinsul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nu este în concordanţă, în vreun fel, cu linia de argumentare propusă de către recurente. În prezenta cauză, nu se poate reţine existenţa unui astfel de motiv de casare, cât timp soluţia pronunţată prin dispozitivul sentinţei recurate, respectiv de admitere a cererii de chemare în judecată, este în perfect acord cu argumentele reţinute de prima instanţă din perspectiva admiterii criticilor de nelegalitate, atât procedurale, cât şi substanţiale, ale actului administrativ atacat.

Sentinţa recurată a fost temeinic motivată în fapt şi în drept. În continuare, în argumentarea presupusei "nemotivări" a sentinţei recurate, recurentele aduc o serie de critici, toate încercând să fundamenteze ideea că instanţa de fond, în pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii introductive, şi-a bazat raţionamentul strict pe argumentele cuprinse în cererea de chemare în judecată, fără a analiza argumentele recurentelor, aceasta echivalând, în opinia autorităţii, cu o nemotivare a hotărârii.

În esenţă, argumentele recurentelor formulate iniţial prin intermediul întâmpinărilor depuse în faţa instanţei de fond şi, ulterior, reiterate într-o manieră aproximativ identică în cadrul recursurilor formulate, converg spre fundamentarea unei singur aspect esenţial, respectiv Pct. 1indice 1 (ori, pct. 2 alin. (1indice 1), astfel cum este identificat de către recurente) al Normelor metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) reprezintă o simplă explicitare a prevederilor vechiul Codul fiscal, fără a reprezenta o condiţie restrictivă suplimentară ce contravine în mod nelegal normei juridice primare cu forţă juridică superioară reprezentată de vechiul Codul fiscal.

Or, acest aspect esenţial a fost analizat şi tranşat în mod expres şi temeinic de către prima instanţă. Considerând în mod judicios că argumentele deja prezentate soluţionează în totalitate situaţie de drept dedusă judecăţii şi sunt suficiente pentru a admite cererea de chemare în judecată formulată, fără a mai fi necesară analizarea restului argumentelor de nelegalitate prezentate de către reclamantă, judecătorul fondului a conchis în sensul că cele constatate anterior apar ca fiind suficiente pentru admiterea acţiunii şi constatarea nelegalităţii.

În atare condiţii, rezultă cu evidenţă faptul că prima instanţă a analizat apărările susţinute de către recurente în cadrul primului ciclu procesual şi, având în vedere netemeinicia acestora, le-a infirmat, motivând în mod temeinic respingerea acestora si, în consecinţa, admiterea cererii de chemare în judecată. Criticile recurentelor referitoare la nemotivarea sentinţei recurate au un caracter strict formal şi denotă reaua-credinţă a recurentelor.

În primul rând, recurentele critică faptul că prima instanţă a dispus anularea "pct. i'" al Normelor Metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal, iar nu pct. 2 alin. (1¹) al acestor Norme Metodologice. Or, astfel cum rezultă fără putinţă de tăgadă din cuprinsul Cererii de chemare în judecată, reclamanta a identificat în mod specific secţiunea Normelor Metodologice de aplicare a vechiul Codul fiscal ce se solicită a fi anulată. Această distincţie este deosebit de importantă, având în vedere că secţiunea dedicată aplicării strict a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal din Normele Metodologice nu este compusă din multiple articole ori subsecţiuni, plenitudinea prevederilor Normelor Metodologice de aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal fiind înglobată în cadrul punctelor/alin. (1) - (11) ale acestei secţiuni specifice a Normelor Metodologice, fără a exista vreo divizare suplimentară. In aceste condiţii, formulările sunt echivalente şi suficient identificate astfel încât prima instanţă să se poată pronunţa asupra cererii de chemare în judecată astfel cum aceasta a fost formulată.

De asemenea, este de subliniat că, în virtutea logicii juridice restrictive şi absurde propuse de recurente, nici măcar identificarea normei legale făcute de către recurente prin intermediul recursurilor formulate, respectiv "anularea pct. 2 alin. (1') al Normelor Metodologice", nu ar putea fi considerată judicioasă, atât timp cât aceste Norme Metodologice prevăd multiple puncte 2, iar calificarea generică oferită de recurente nu este suficientă pentru a identifica norma legală ce se solicită a fi anulată. În realitate, ceea ce este esenţial de subliniat este că reclamanta a indicat în mod specific, încă din petitul cererii de chemare în judecată, conţinutul prevederii legale atacate, iar instanţa fondului a analizat în mod specific strict această prevedere legala în momentul admiterii cererii de chemare în judecată.

Suplimentar, şi în măsura în care ar valida prin absurd argumentele recurentelor, indicarea strict a unei denumiri greşite a prevederii legale contestate, deşi toate argumentele părţilor şi considerentele primei instanţe denotă în mod concret prevederea legală efectiv atacată, nu reprezintă altceva decât o simplă eroare materială. Astfel, criticarea strecurării unei erori materiale în cadrul sentinţei recurate este inadmisibilă direct pe calea recursului, astfel cum au procedat recurentele, ci necesită în mod obligatoriu parcurgerea procedurii îndreptării erorilor materiale prevăzute de art. 442 din C. proc. civ.

În al doilea rând, criticile recurentelor conform cărora prima instanţă ar fi preluat, într-o altă ordine, alin. (2), (3) şi (4) de la pagina 8 din cererea de chemare în judecată relevă reaua-credinţă a recurentelor şi încearcă să inducă în eroare instanţa de control. După cum se poate observa, acestea redau strict prevederile legale analizate de instanţă în cadrul alineatelor ulterioare ale sentinţei recurate. Or, este clar că prevederile legale adoptate de legiuitorul naţional nu reprezintă creaţia intelectuală a reclamantei, iar, in aceste condiţii, nu poate fi reţinută pretinsa "preluare" a argumentelor societăţii în cadrul sentinţei recurate prin simpla prezentare a unor prevederi legale general aplicabile.

Sintetizând, se poate lesne observa faptul că, din perspectiva analizei fondului raportului juridic dedus judecăţii, instanţa de fond a observat normele legale aplicabile, a procedat la interpretarea acestor norme, redând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat constatarea nelegalităţii actului administrativ contestat, a analizat apărările recurentelor şi le-a respins în mod legal, motivând netemeinicia acestora, concluzionând că se impune admiterea cererii de chemare în judecată cu consecinţa anulării actului administrativ normativ contestat.

Intimata a mai susţinut netemeinicia criticilor substanţiale formulate de către recurente; prevederile atacate aduc o restrângere nelegală a drepturilor recunoscute prin acte normative cu o forţă juridică superioară - pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ.

Definiţia redevenţei prevăzută de art. 7 alin. (1) pct. 28 din vechiul Codul fiscal prevede în mod expres şi limitativ sumele ce nu pot fi încadrate în această categorie. Astfel, legiuitorul stabileşte faptul că reprezintă redevenţă, printre altele, orice sumă plătită în bani sau în natură pentru folosirea ori dreptul de folosinţă al unui brevet, invenţie, inovaţie ori licenţă. De asemenea, aceeaşi prevedere legală stabileşte o unică excepţie de la această regulă, în sensul în care nu pot fi considerate redevenţe sumele achitate pentru obţinerea drepturilor de operare a programelor software.

Textul de lege apare ca fiind extrem de clar, art. 7 lit. b) teza II din vechiul Codul fiscal reprezentând norma specială, derogatorie de la dispoziţiile tezei I ale aceluiaşi articol, motiv pentru care nu este susceptibilă de extrapolare sau de aplicare prin analogie. Astfel, interpretarea pe care o încearcă atât Ministerul Finanţelor, cât şi Guvernul României este contrazisă flagrant de principiul de drept exceptio est strictissimae interpretationis, în considerarea căruia excepţia aferentă domeniului programelor software nu este şi nu poate fi una exemplificativă, ci reprezintă, în fapt, singura limitare instituită de vechiul Codul fiscal de la calificarea sumelor plătite pentru folosirea ori dreptul de folosinţă al unui brevet, invenţie, inovaţie ori licenţă, excluderea pe care legiuitorul fiscal a operat-o (prin art. 7 lit. b) para. II din Legea nr. 571/2003) neputând fi niciun moment interpretată in mod extensiv.

Dacă art. 7 lit. b) teza I din vechiul Codul fiscal reprezintă regula generală, comună pentru o întreagă sferă de reglementare (ceea ce înseamnă că acţionează în toate cazurile), art. 7 lit. b) teza II din vechiul Codul fiscal reprezintă norma specială care îşi va găsi aplicarea exclusiv în domeniul restrâns, special determinat şi limitat la cazurile expres stabilite.

Şi astfel cum, in mod constant s-a reţinut în literatura de specialitate, pe baza acestei realităţi şi a ceea ce opune, ca reguli de interpretare, specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală) de generaţia specialîbus non derogant (norma generală nu derogă de la norma specială), legea specială este de strictă interpretare, nu este susceptibilă de extrapolare şi nu poate fi aplicată prin analogie.

Esenţial. De altfel, este de necontestat faptul că limitarea drepturilor recunoscute de lege contribuabililor, având în vedere efectul pe care l-ar putea avea asupra patrimoniului acestora, trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar nu una implicită, lăsată la aprecierea (ulterioara) a recipienţilor, fie ci chiar autorităţi ale statului.

Dispoziţiile atacate nu sunt corelate (nici) cu legea organică substanţială în materia proprietăţii intelectuale. Contrar criticilor recurentelor, prin adoptarea acestei prevederi a fost limitat, printr-un act administrativ normativ cu forţă juridică inferioară, conceptul de redevenţă, cu desconsiderarea atât a prevederilor vechiul Codul fiscal, cât şi a legilor speciale organice ce legiferează în domeniul noilor soiuri de plante, respectiv Legea 255/1998 şi Legea 266/2002.

Normativul atacat vine şi neagă substanţa drepturilor conferite de art. 30 din Legea 255/1998 şi, respectiv, art. 38 din Legea 266/2002, legi organice care instituie dreptul titularului de brevet asupra noilor soiuri de a beneficia de protecţia dreptului său de proprietate industrială şi de a percepe o redevenţă pentru comercializarea/distribuţia noilor soiuri de plante de la persoanele licenţiate în vederea efectuării unei asemenea comercializări.

Totodată, acesta stabileşte în mod nelegal faptul că sumele plătite pentru dreptul de distribuţie a unui produs nu pot reprezenta redevenţe, în vădită contradicţie cu cele 2 legi organice anterior amintite care prevăd în mod expres faptul că, în materia dreptului de proprietate industrială asupra noilor soiuri de plante, sumele achitate pentru obţinerea dreptului de distribuţie asupra soiurilor protejate reprezintă redevenţe.

Liniile directoare ale OCDE nu pot fundamenta legalitatea actului administrativ contestat. In acelaşi timp, recurentele insistă asupra faptului că pct. 1¹ din Normele Metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal ar reprezenta, în fapt, o transpunere în legislaţia internă a comentariilor aferente Articolului 12 "Redevenţe" din Modelul Convenţiei de eliminare a dublei impuneri privind impozitele pe venit şi capital elaborat de OCDE.

România nu este membră OCDE, demersurile pentru aderarea în cadrul acestui organism internaţional fiind demarate abia la începutul anului 2022, acestea nefiind finalizate până la momentul formulării prezentei. În aceste condiţii, alegaţiile recurentelor cu privire la forţa obligatorie a Convenţiei OCDE sunt netemeinice în lipsa dobândirii calităţii de membru OCDE e României.

În acelaşi timp nu trebuie pierdut din vedere că, de plano, liniile directoare ale OCDE nu reprezintă decât un simplu ghid de reglementare pentru statele membre ale OCDE, neavând forţă juridică obligatorie. În atare condiţii, reclamarea unei convenţii internaţionale fără forţă juridică obligatorie, în vederea fundamentării legalităţii unui act administrativ normativ ce încalcă atât acte juridice interne (Legea 255/1998 şi Legea 266/2002) cât şi europene (Regulamentul UE) cu forţă juridică obligatorie nu poate conduce la reţinerea legalităţii pct. l¹ din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal.

Mai mult, în măsura în care s-ar fi constatat ci legislaţia internă nu era aliniată cu Convenţia OCDE, rigorile procesului de legiferare impuneau amendarea legilor interne presupus a contraveni normativului OCDE (vechiul Codul fiscal, Legea 255/1998, Legea 266/2002), prin supunerea la vot în plenul Parlamentului, principala entitate cu prerogative în adoptarea legilor pe teritoriul naţional, a unor proiecte de lege în acest sens.

Or, în speţa dedusă judecăţii, Guvernul, organ executiv al statului fără atribuţii directe de legiferare, a eludat în totalitate un asemenea demers legal. În realitate, recurenta a adoptat pct. 1¹ din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal printr-un act administrativ normativ nelegal, ce contravine şi limitează în mod nelegal drepturi recunoscute prin acte normative cu forţă juridică superioară.

În drept, au fost invocate prevederile art. 490 din C. proc. civ., precum şi orice alte dispoziţii legale la care am făcut referire în cuprinsul prezentei.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-intervenient Ministerul Finanţelor a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, iar pe fond înlăturarea apărărilor intimatei-reclamante.

În motivarea răspunsului la întâmpinare, s-au arătat următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia excepţia nulităţii recursului promovat de Ministerul Finanţelor, aceasta este nefondată, calea de atac formulată respectând cerinţele de formă şi de fond reglementate de art. 483 - 492 C. proc. civ. din lecturarea întregului recurs pot fi identificate argumente de fapt şi de drept ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Aşa cum a menţionat şi prin apărările formulate în faţa instanţei de fond cât şi prin calea de atac promovată, prevederile pct. 2 din H.G. nr. 44/2004 rescriu o parte din comentariile existente la pct. 10.01 aferente articolului 12 Redevenţe din Modelul Convenţiei elaborat de OCDE.

Astfel, deşi România nu este stat membru OCDE, şi-a prezentat poziţia în legătură cu Modelul convenţiei de eliminare a dublei impuneri privind impozitele pe venit şi capital elaborat de OCDE şi comentariile aferente, poziţie consemnată în partea finală a acestui document. Este important de menţionat faptul că referitor la aceste comentarii nu a fost transmisă nici o poziţie, acestea fiind însuşite în totalitate.

Totodată, potrivit art. 1 alin. (3) din Codul fiscal, prevederile unui tratat la care România este parte prevalează prevederilor Codul fiscal.

Nu în ultimul rând, atât prevederile Codul fiscal, cât şi cele ale H.G. nr. 44/2004 reprezintă transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 2003/49/CE a Consiliului din 3 iunie 2003 privind sistemul comun de impozitare aplicabil plăţilor de dobânzi şi redevenţe efectuate între societăţi asociate din state membre diferite, cu amendamentele ulterioare.

Având în vedere aspectele mai sus menţionate cât şi argumentele arătate atât în cuprinsul apărărilor susţinute în faza fondului cât şi în faza recursului, textul de lege a cărui anulare a fost solicitată a fost reglementat cu respectarea principiilor forţei juridice şi al ierarhiei actelor normative.

Ţinând cont de cele mai sus prezentate precum şi de cele menţionate în cuprinsul recursului promovat de Ministerul Finanţelor, rugăm înalta Curte ca, prin hotărârea ce o va pronunţa sa dispună admiterea acestuia, casarea sentinţei nr. 1906/14.12.2021, şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Ca o chestiune prealabilă, prin încheierea de şedinţă de la data de 28 februarie 2023, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursurilor ca nefondată, pentru raţiunile cuprinse în acea încheiere.

6.1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenţii-pârâţi au invocat acest motiv de casare raportat la soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii invocate de recurenţii-pârâţi.

În faţa primei instanţe, pârâţii au susţinut că reclamanta solicită declarativ anularea răspunsului la plângerea prealabilă cu efectul anulării dispoziţiilor pct. 1 indic e1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cerere care ar fi inadmisibilă prin raportare la prevederile art. 1 şi prin raportare la prevederile art. 1 şi art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Prima instanţă a reţinut că, contrar acestor susţineri, acţiunea priveste anularea în parte a unui act administrativ normativ, respectiv pct. 1 indice 1 din Normele metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, iar faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a apreciat ca fiind nelegal respinsă plângerea prealabilă formulată şi că aceasta ar trebui admisă cu consecinţa anulării prevederilor legale antemenţionate nu schimbă obiectul acţiunii şi implicit nu atrage inadmisibilitatea acesteia.

În esenţă, se susţiune că reclamanta în mod greşit a cerut anularea răspunsului la plângerea prealabilă (care nu e act administrativ), iar nu a normei din actul normativ indicat, iar instanţa, apreciind că de fapt s a cerut anularea acesteia din urmă, a atribuţiile puterii judecătoreşti, subrogându-se autorului acţiunii.

În susţinerea acestui argument, s-a mai arătat că dacă ar fi fost, potrivit raţionamentului instanţei, o acţiune clară în anularea acestei hotărâri a Guvernului, S.G.G. nu are calitate procesuală pasivă, nefiind emitentul actului administrativ în discuţie.

Înalta Curte constată netemeinicia criticilor privind modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, prima isntanţă respingând în mod corect excepţia inadmisibilităţii invocată de către Guvern.

Motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. reglementează situaţia depăşirii de către instanţe a atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin aceasta înţelegându-se incursiunea autorităţii judecătoreşti în sferele celorlalte puteri ale statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituţionale sau de către legile organice, instanţa săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Or, ceea ce invocă recurenţii nu se încadrează în această ipoteză, ci în aceea a unei eventuale încălcări a principiului disponibilităţii procesului civil, încălcare ce s-ar încadra la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., dar recurenţii nu au invocat acest motiv.

Pe de altă parte, petitul cererii de chemare în judecată ce formează obiectul prezentei cauze este suficient precizat, instanţa fiind pe deplin abilitată să se pronunţe asupra legalităţii normei atacate şi să dispună anularea actului administrativ contestat.

Chiar dacă reclamanta ar fi redactat deficitar petitul acţiunii, cât timp din lecturarea cererii de chemare în judecată a reieşit explicit că aceasta a atacat legalitatea actului administrativ invocat analiza valabilităţii răspunsului la plngerea prealabilă este indisolubil legată de soarta actului administrativ a cărui revocare s-a solicitat prin parcurgerea procedurii cerute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Adresa nr. x/02.04.2021 (Răspunsul la plângerea prealabilă), deşi nu întruneşte valenţele unui act administrativ, apt prin el însuşi să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice, exteriorizează poziţia autorităţii publice căreia i se solicită revocarea unui act administrativ cu referire la aspectele invocate prin plângerea prealabilă şi înglobează aspectele criticate prin acţiunea introductivă de instanţă.

În conformitate cu art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 4 alin. (4) şi art. 8 alin. (1) din Legea 554/2004, atunci când plângerea prealabilă formulată de o persoană lezată în drepturile sale printr-un act administrativ normativ este respinsă în mod nelegal, aceasta are dreptul de a se adresa instanţei de contencios administrativ în vederea anulării actului administrativ nelegal.

Răspunsul la plângerea prealabilă marchează finalizarea parcurgerii procedurii recursului graţios, etapă obligatorie cerută în lumina dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, în cazurile anume prevăzute, pentru a putea fi sesizată instanţa de contencios administrativ cu cererea de anulare a unui act administrativ pretins vătămător de către titularul acţiunii judiciare. Rolul parcurgerii acestei proceduri este acela de a conferi acces la instanţa de contencios administrativ competentă, în condiţiile dovedirii îndeplinirii acestei condiţii de exercitare a dreptului la acţiune, după cum rezultă din interpretarea art. 193 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea că, în această ipoteză, pârâtul S.G.G. nu are calitate procesuală pasivă, nefiind emitentul actului administrativ în discuţie, Înalta Curte constată că, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) pct. 13 din H.G. nr. 137/2020 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Secretariatului General al Guvernului, acesta "asigură reprezentarea Guvernului, inclusiv a prim- ministrului, în faţa instanţelor judecătoreşti, împreună cu ministerele iniţiatoare sau continuatoare/succesoare în urma reorganizării şi/sau instituţiile publice care au obligaţia de a pune în executare actele adoptate de Guvern şi deciziile prim- ministrului împotriva cărora s-au formulat acţiuni în justiţie sau care au obligaţia de a iniţia actele administrative sau de a efectua operaţiunile administrative solicitate Guvernului sau prim-ministrului." Prin urmare, legitimarea procesuală a acestei entităţi este dată de legiuitor în calitate de reprezentant al Guvernului, iar nu de emitent al actului atacat.

În concluzie, se impune respingerea ca neîntemeiate a criticilor de nelegalitate invocate asupra modului de soluţionare al excepţiei inadmisibilităţii, cu consecinţa menţinerii sentinţei recurate pe acest aspect.

6.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de casare, recurenţii au invocat faptul că deşi în cauza de faţă, atât pârâtul Guvernul României, cât şi intervenientul Ministerul Finanţelor, au formulat apărări în sensul respingerii acţiunii reclamantei, din considerentele hotărârii judecătoreşti nu rezultă că apărările formulate de Ministerul Finanţelor au fost analizate de instanţa de fond; instanţa de fond a procedat ca şi cum aceste apărări nu ar fi existat, sau ca şi cum prezenţa acestei autorităţi în litigiul de faţă trebuia să fie formală; motivarea soluţiei pronunţate nu reprezintă altceva decât redarea repetată a unor texte de acte normative sau preluarea unor susţineri ale reclamantei; instanţa de fond a preluat pur şi simplu susţinerile reclamantei, inclusiv erorile acesteia, fără a face nici cea mai mică verificare pentru a constata dacă există concordanţă între textul redat de reclamantă şi numărul punctului din norme aferent acestuia.

Recurenţii au mai arătat că la primele trei alineate de la pagina 16 din hotărârea judecătorească, instanţa de fond a preluat, într-o altă ordine, alin. (2), (3) şi 4 de la pagina 8 din cererea de chemare în judecată; mai multe pasaje din motivarea sentinţei reprezintă un conspect făcut de instanţa de fond cu privire cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată, iar faptul că instanţa a preluat pasaje din argumentaţia uneia dintre părţi nu poate în sine conduce la nulitatea sentinţei pe acest aspect, atâta timp cât din considerentele sentinţei reiese raţionamentul ce a stat la baza soluţiei adoptate.

Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

6.3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Problema de drept dedusă judecăţii prin prezentul recurs este conformitatea unei norme cuprinse într-un act administrativ cu caracter normativ (H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor Metodologice de punere în aplicare a vechiul Codul fiscal) cu actul normativ de forţă juridică superioară în aplicarea căruia a fost emis (vechiul Codul fiscal).

Această problemă de drept implică verificarea respectării principiului ierarhiei actelor normative, ierarhie care se stabileşte în funcţie de importanţa relaţiilor sociale reglementate (conţinutul normativ) şi în funcţie de locul autorităţii emitente în rândul autorităţilor publice. Având aceste două elemente ca temei, ierarhia actelor normative determină forţa juridică a acestora.

Principiul de drept aplicabil în speţă este acela că actul normativ de nivel inferior trebuie să fie emis în limitele şi potrivit normelor care le guvernează de nivel superior. Astfel, art. 1 alin. (5) din Constituţie stabileşte că "În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Textul constituţional cuprinde şi o reglementare relativ indirectă a principiului ierarhiei actelor normative, dedusă din succesiunea în care sunt reglementate principiile generale, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale şi autorităţile publice – emitenţii actelor normative. Cadrul normativ subsecvent Constituţiei a detaliat reglementarea principiului ierarhiei actelor normative. Articolul 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. De asemenea, art. 81 din acelaşi act normativ dispune că la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziţii ale autorităţile administraţiei publice locale se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legilor, hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului şi altor acte de nivel superior.

Actele normative date în executarea actelor normative primare trebuie să fie date cu respectarea competenţei constituţionale şi legale a organului emitent şi cu respectarea actelor normative cu forţă juridică superioară.

Astfel, ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome, acestea trebuie să fie emise în conformitate cu reglementările cu forţă juridică superioară, fiind acte cu caracter administrativ ce pot fi contestate în cadrul contenciosului administrativ.

Textul a cărui anulare este solicitată prin cererea de chemare în judecată este cel de la pct. 2 alin. (1) indice 1 din Normele Metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal (H.G. nr. 44/2004).

Ca o primă clarificare, Înalta Curte constată că, deşi au existat dezbateri contradictorii referitoare la greşita indicare a textului (prin individualizarea punctului sau a alineatului care îl identifică), Înalta Curte constată că aceste aspecte nu sunt relevante din perspectiva legalităţii sentinţei; conţinutul concret al textului atacat a fost arătat explicit, nu au existat dubii cu privire la identificarea lui, susţinerile părţilor au privit acelaşi conţinut, iar sentinţa a analizat acelaşi text, orice alte menţiuni greşite putând fi supuse procedurii îndreptării de erori materiale, în caz de necesitate, dar fără consecinţe asupra fondului cauzei.

Textul pct. 2 alin. (1) indice 1 din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor Metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal, prevede următoarele:

"Nu reprezintă redevenţe sumele plătite în schimbul obţinerii drepturilor exclusive de distribuţie a unui produs sau serviciu, deoarece acestea nu sunt efectuate în schimbul folosinţei sau dreptului de folosinţă a unui element de proprietate inclus în definiţie. Intermediarul distribuitor rezident nu plăteşte dreptul de a folosi marca sau numele sub care sunt vândute bunurile, el obţine doar dreptul exclusiv de a vinde bunurile pe care le cumpără de la producător."

Art. 115 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevede următoarele:

"(l)Veniturile impozabile obţinute din România, indiferent dacă veniturile sunt primite în România sau în străinătate, sunt:

a) dividende de la un rezident;

b) dobânzi de la un rezident;

c) dobânzi de la un nerezident care are un sediu permanent în România, dacă dobânda este o cheltuială a sediului permanent/a sediului permanent desemnat;

d) redevenţe de la un rezident".

În strânsă legătură cu chestiunea de drept dezbătută se află şi prevederile art. 7 pct. 28 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, conform cărora:

"Redevenţă - orice sumă ce trebuie plătită în bani sau în natură pentru folosirea ori dreptul de folosinţă al oricăruia dintre următoarele: [...]

b) orice brevet, invenţie, inovaţie, licenţă, marcă de comerţ sau de fabrică, franciză, proiect, desen, model, plan, schiţă, formulă secretă sau procedeu de fabricaţie sau software.

Nu se consideră redevenţă, în sensul prezentei legi, remuneraţia în bani sau în natură plătită pentru achiziţiile de software destinate exclusiv operării respectivului software, fără alte modificări decât cele determinate de instalarea, implementarea, stocarea sau utilizarea acestuia. De asemenea, nu va fi considerată redevenţă, în sensul prezentei legi, remuneraţia în bani sau în natură plătită pentru achiziţia în întregime a drepturilor de autor asupra unui program pentru calculator; [ ]

e) orice know-how."

Prima instanţă a reţinut că sunt întemeiate criticile reclamantei, deoarece norma de la pct. 2 alin. (1) indice 1 din Normele Metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal schimbă definiţia data de actul cu forţă juridică superioară sumelor plătite cu titlu de redevenţă. A arătat prima instanţă că este corectă susţinerea că 7 alin. (1) pct. 28 din Codul fiscal defineşte redevenţa ca fiind orice sumă ce trebuie plătită în bani sau în natură pentru folosirea ori dreptul de folosinţă şi elimină din sfera noţiunii de redevenţă doar acea remuneraţie în bani sau în natură plătită pentru achiziţiile de software destinate exclusiv operării respectivului software. Or, pct. 1 indice 1 din Normele Metodologice de punere în aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal, contrar susţinerilor pârâtului, nu se rezumă la o explicitare a normei primare, ci se indepărtează de la conţinutul definitiei impuse prin norma ierarhic superioară, stabilind că nu reprezintă redevenţe sumele plătite în schimbul obţinerii drepturilor exclusive de distribuţie a unui produs sau serviciu.

Reţine astfel prima instanţă că voinţa legiuitorului primar a fost aceea de a exclude noţiunea de redevenţă doar în domeniul software, extinderea limitării operată prin Normele metodologice cu privire la orice achiziţie de bun/serviciu în scopul distribuirii fiind în contradicţie evidentă cu norma ierarhic superioară; cât timp unica limitare de la calificarea sumelor plătite pentru folosirea ori dreptul de folosinţă al unui brevet, inovaţie, invenţie sau licenţă, etc, excluderea din categoria revedenţelor a tuturor sumelor plătite în schimbul obţinerii drepturilor exclusive de distribuţie a unui produs sau serviciu apare ca fiind nelegală.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii prin acest raţionament, iar criticile pârâţilor şi ale intervenientului sunt fondate din perspectiva acestui motiv de casare.

Înalta Curte constată că normele metodologice date în aplicarea art. 115 alin. (1) lit. d), în speţă pct. 2 alin. (1)indice 1 nu adaugă aspecte noi la conţinutul art. 115 alin. (1) lit. d) din vechiul Codul fiscal, ci doar aduc clarificări referitoare la încadrarea sau nu în termenul de redevenţă a unor sume, cu motivarea neîncadrării în definiţia generală de la art. 7 pct. 28, "deoarece acestea nu sunt efectuate în schimbul folosinţei sau dreptului de folosinţă a unui element de proprietate inclus în definiţie."

Explicitarea de la această normă a avut în vedere trăsăturile generice ale noţiunii de redevenţă, fiind în deplină concordanţă cu noţiunea de redevenţă definită la art. 7 pct. 28 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Altfel spus, norma metodologică trebuie interpretată nu doar prin prisma art. 115 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal, ci deopotrivă şi prin prisma art. 7 pct. 28 din acelaşi Cod.

Argumentele legate de faptul că prevederile pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a art. 115 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal ar fi avut în vedere comentariile existente la pct. 10.1 aferente articolului 12 "Redevenţe" din Modelul Convenţiei elaborat de OCDE nu au o relevanţă hotărâtoare în dezlegarea chestiunii de drept deduse judecăţii, instanţa de contencios având în vedere exclusiv norma juridică superioară cu forţă juridică obligatorie, respectiv vechiul Codul fiscal.

Paragraful 2 de la lit. b) al art. 7 alin. (1) pct. 28 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, a fost introdus de legiuitor din nevoia de a identifica şi de a arăta cu titlu de exemplu, în cazul produselor software, elementele ce nu constituie redevenţă, luând în considerare particularităţile acestor tipuri de produse legate de modul de operare, instalare, implementare, stocare sau utilizare, diferite de cele ale celorlalte elemente considerate redevenţă şi enumerate în cuprinsul lit. b).

Dar, această normă nu adaugă şi nu limitează în vreun fel norma juridică superioară şi, pe cale de consecinţă, nu intră în conflict cu dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Argumentul principal al raţionamentului primei instanţe a fost acela că, spre deosebire de intenţia explicită a legiuitorului fiscal de limitare a conţinutului noţiunii de redevenţă exclusiv în domeniul software prin paragraful 2 mai sus menţionat, norma atacată nu a identificat industria specifică căreia îi era destinată limitarea prevăzută la pct. 2 alin. (1indice 1) din Normele metodologice; prin urmare ar rezulta o "adăugare" la textul art. 115 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal.

Acest argument este însă nefondat; trebuie reţinut că norma atacată este una general aplicabilă, referindu-se la drepturile exclusive de distribuţie a oricăror produse sau servicii, motiv pentru care nu a fost identificată o industrie specifică.

Această normă se încadrează în trăsăturile specifice ale noţiunii de redevenţă, care reprezintă orice sumă ce trebuie plătită în bani sau în natură pentru folosirea ori dreptul de folosinţă al oricărui brevet, invenţie, inovaţie, licenţă, marcă de comerţ sau de fabrică, franciză, proiect, desen, model, plan, schiţă, formulă secretă sau procedeu de fabricaţie sau software. Ca urmare, excluderea din noţiunea de redevenţă a sumelor plătite în schimbul obţinerii drepturilor exclusive de distribuţie a unui produs sau serviciu, deoarece acestea nu sunt efectuate în schimbul folosinţei sau dreptului de folosinţă a unui element de proprietate inclus în definiţie, se încadrează în definiţia de gen a redevenţei; norma explicitează şi mai mult, în sensul că intermediarul distribuitor rezident nu plăteşte dreptul de a folosi marca sau numele sub care sunt vândute bunurile, el obţine doar dreptul exclusiv de a vinde bunurile pe care le cumpără de la producător.

Pentru industria de software, având in vedere ca aceasta are anumite particularităţi, legiuitorul a ales să facă precizări distincte, aşa cum a arătat mai sus.

Argumentul legat de ceea ce conţine Nota de fundamentare a H.G. nr. 1620/2009 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, prin care a fost introdus, la pct. 2, atât alin. (1¹) aflat în discuţie, cât şi alin. (5¹) cu referire la produsele software, la pct. 5 al secţiunii Schimbări preconizate privind impozitul pe veniturile obţinute de nerezidenţi unde face referire la ambele puncte nou introduse, identificând distinct elementele de interes, respectiv distribuţia produselor software şi distribuţia unor bunuri şi servicii, nu poate fi avut în vedere. Interpretarea legii trebuie făcută prin ceea ce a fost adoptat ca şi norma obligatorie, nota de fundamentare ca şi act preparator în emiterea unei norme juridice nefăcând parte din corpul legislativ cu putere obligatorie.

Intimata-reclamantă a invocat în apărare faptul că dispoziţiile atacate nu sunt corelate nici cu legea organică substanţială în materia proprietăţii intelectuale, deoarece, prin adoptarea acestei prevederi a fost limitat, printr-un act administrativ normativ cu forţă juridică inferioară, conceptul de redevenţă, cu desconsiderarea atât a prevederilor vechiul Codul fiscal, cât şi a legilor speciale organice ce legiferează în domeniul noilor soiuri de plante, respectiv Legea 255/1998 şi Legea 266/2002. Astfel, se susţine că normativul atacat vine şi neagă substanţa drepturilor conferite de art. 30 din Legea 255/1998 şi, respectiv, art. 38 din Legea 266/2002, legi organice care instituie dreptul titularului de brevet asupra noilor soiuri de a beneficia de protecţia dreptului său de proprietate industrială şi de a percepe o redevenţă pentru comercializarea/distribuţia noilor soiuri de plante de la persoanele licenţiate în vederea efectuării unei asemenea comercializări. Totodată, acesta stabileşte în mod nelegal faptul că sumele plătite pentru dreptul de distribuţie a unui produs nu pot reprezenta redevenţe, în vădită contradicţie cu cele 2 legi organice anterior amintite care prevăd în mod expres faptul că, în materia dreptului de proprietate industrială asupra noilor soiuri de plante, sumele achitate pentru obţinerea dreptului de distribuţie asupra soiurilor protejate reprezintă redevenţe.

Conform prevederilor art. 30 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 255/1998:

"(5) Titularul de brevet pentru soi este îndreptăţit să solicite redevenţe pentru exploatarea soiului protejat în cazul acordării de licenţe pe bază contractuală, iar licenţiatul este obligat la plata sumelor de bani convenite.

(6) Valoarea redevenţei se va stabili prin contract între titularul de brevet şi cel care multiplică şi exploatează pentru producţie şi/sau comercializează sămânţa şi materialul săditor."

Conform prevederilor art. 38 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 266/2002:

"(4) Dreptul de a produce şi/sau de a comercializa sămânţa unui soi protejat se poate transmite contractual oricărei persoane fizice sau juridice, înregistrată conform prevederilor art. 4, care se angajează să achite titularului de brevet o redevenţă stabilită de comun acord.

(5) Nerespectarea prevederilor alin. (4) atrage plata contravalorii redevenţei majorată de 5 ori şi plata altor daune care rezultă din aceasta, precum şi retragerea autorizaţiei de producţie şi de comercializare a seminţelor."

În esenţă, aceste prevederi legale se referă la contractele de licenţă ca atare, respectiv acele contracte prin care titularul de brevet de soi nou transmite unei alte persoane in totalitate sau in parte dreptul de folosinta asupra unei inventii brevetate in schimbul unei plati numita redevenţă, drept ce include dreptul de exploatare (respectiv fabricaţie şi ulterior distribuţie/vânzare).

Spre deosebire de aceasta, distribuţia exclusivă este un acord comercial între un producător şi un distribuitor care stabileşte că primul îşi va vinde produsele numai celui de-al doilea, dacă acesta din urmă este de acord să nu vândă produse concurente.

Cu alte cuvinte, normele speciale menţionate se referă la alt tip de contract ce ar putea fi încheiat de către titularul dreptului asupra soiului nou, calificarea în fapt ca fiind contract de licenţă sau contract de distribuţie exclusivă nefăcând obiectul prezentei cauze şi ducând, într-una sau alta din ipoteze, la incidenţa sau nu a prevederilor atacate; norma atacata este incidentă doar în ipoteza unor contracte de distribuţie exclusivă, nu şi în cazul contractelor de licenţă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că acest motiv de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este fondat, impunându-se casare sentinţei pe acest aspect.

6.4. Temeiul procesual al soluţiei date recursurilor

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Guvernul României şi Secretariatul General al Guvernului şi de recurentul – intervenient Ministerul Finanţelor; va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea în anulare formulată de reclamanta A. S.R.L., ca nefondată; faţă de apărările formulate, care vor fi validate prin respingerea acţiunii, va admite cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Finanţelor în favoarea pârâtului Guvernul României; vor fi păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Guvernul României şi Secretariatul General al Guvernului şi de recurentul – intervenient Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1906 din 14 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea în anulare formulată de reclamanta A. S.R.L., ca nefondată.

Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Finanţelor în favoarea pârâtului Guvernul României.

Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate referitoare la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 13 martie 2023.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj