Şedinţa publică din data de 16 martie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2015, astfel cum a fost precizată la data de 03.11.2015 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea deciziei nr. 13/14.04.2015.
La termenul de judecată din data de 16.09.2022 (în rejudecare) reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (4) şi art. 62 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 21/1996, în forma anterioară modificărilor intervenite prin O.U.G. nr. 31/2015.
1.2. Încheierea instanţei de fond
Prin încheierea din 25 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (veche) s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (4), art. 62 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 21/1996, în forma anterioară modificărilor intervenite prin O.U.G. nr. 31/2015, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei.
Totodată, s-a respins cererea de suspendare a judecăţii pricinii, ca neîntemeiată.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva încheierii din 25 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (veche) a declarat recurs reclamanta, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a susţinut că prima instanţă s-a substitut Curţii Constituţionale a României, realizând un control de admisibilitate a excepţiei, în afara cadrului legal.
A subliniat faptul că, până în prezent, atât Curtea de Apel Bucureşti, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au apreciat în dosare similare, având ca obiect anularea aceleiaşi Decizii a Consiliului Concurenţei nr. 13/2015, că o astfel de excepţie, asupra celor două norme din Legea Concurenţei este admisibilă, şi au sesizat Curtea Constituţională (dosarul nr. x/2015 - cauza Maspex şi dosarul nr. x/2015 – cauza Auchan).
Or, din moment ce ambele excepţii de neconstituţionalitate care au acelaşi obiect ca şi excepţia invocată de A., au fost considerate admisibile de către instanţele ordinare, urmând ca admisibilitatea să fie tranşată definitiv de către Curtea Constituţională, iar Curtea de Apel Bucureşti cunoştea acest fapt (încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale, pronunţate în ambele dosare menţionate anterior fiind depuse la termenul de judecată din 11.11.2022), în realitate Curtea de Apel şi-a arogat prerogativele Curţii Constituţionale şi a decis în avans de aceasta că nu se impune analiza pe fond a constituţionalităţii celor două texte de lege invocate.
Astfel, recurenta-reclamantă a considerat că, prin soluţia adoptată, instanţa de fond a aplicat inechitabil şi discriminatoriu legea, cu încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, depăşindu-şi competenţele.
Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea dată de prima instanţă cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionale prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
A arătat că, instanţa de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate trebuie să verifice admisibilitatea în raport de criteriile prevăzute la alin. (1) - (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992. Consideră că aceste condiţii sunt îndeplinite în prezenta cauză. Astfel, excepţia a fost invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti; priveşte neconstituţionalitatea unor norme juridice în vigoare; normele juridice vizate au legătură cu soluţionarea cauzei, fiind esenţiale pentru soluţionare; niciuna dintre normele juridice în discuţie nu a fost declarată anterior neconstituţională.
În esenţă, a susţinut că litigiu ridică două problematici din perspectiva compatibilităţii cu principiul constituţional al legalităţii, respectiv:
• Dacă art. 62 (fost 59) alin. (1) din Legea concurenţei în forma în vigoare anterior modificării prin O.U.G. nr. 31/2015 (i) îndeplineşte cerinţele de precizie, claritate şi previzibilitate conform principiului legalităţii având în vedere caracterul vag şi imprecis al sintagmelor "orice acţiune", "în scopul declanşării investigaţiei", "procedurile legale", care au generat deja în practică interpretări divergente chiar şi la nivelul Înaltei Curţi, şi (ii) dacă această normă poate fi interpretată constituţional şi conform principiului legalităţii în sensul că orice act emis sau fapt întreprins de Consiliul Concurenţei este interumptiv de prescripţie, respectiv, dacă sintagma din art. 62 (fost 59) alin. (2) lit. c) din lege, "începerea procedurilor legale" poate fi interpretată extensiv şi dincolo de ratio legis ca incluzând nu numai declanşarea procedurii de investigaţie prin ordinul de începere a investigaţiei, ci şi desfăşurarea ei efectivă;
• Dacă art. 26 alin. (4) din Legea concurenţei poate fi interpretat constituţional şi conform principiului legalităţii în sensul că actul de constatare şi sancţionare a contravenţiilor la Legea concurenţei poate să fie altul decât decizia emisă de Consiliul Concurenţei în forma prevăzută de lege, act administrativ, motivat, comunicat întreprinderii sancţionate şi susceptibil de recurs judiciar, respectiv dacă un astfel de act de constatare şi sancţionare poate fi considerat a fi minuta deliberărilor Plenului Consiliului Concurenţei (act nemotivat, necomunicat părţilor şi pentru care nu se prevede nicio procedură de contestare).
Ambele întrebări antamează aceeaşi problemă de fond, respectiv dacă regimul sancţionator în materie contravenţională de dreptul concurenţei în temeiul textelor legale sus menţionate îndeplineşte condiţiile de previzibilitate, transparenţă şi neretroactivitate impuse de principiul constituţional al legalităţii. Clarificările solicitate Curţii Constituţionale în speţa de faţă au menirea de a tranşa interpretarea pe care instanţa de judecată o poate da regimului sancţionator în materia dreptului concurenţei pentru a se înscrie în limitele Constituţiei.
Or, Curtea Constituţională a admis în repetate rânduri că poate fi sesizată inclusiv cu interpretarea dispoziţiilor legale în spiritul Constituţiei, mai ales în cazul unor omisiuni legislative sau a lipsei de precizie a legii, aceasta fiind şi opinia doctrinară în materie (cu titlul exemplificativ a făcut trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 349 din 19 decembrie 2001).
De asemenea, a arătat că excepţia de neconstituţionalitate ridicată nu este inadmisibilă prin raportare la obiectul ei şi nu contravine niciuneia dintre prevederile cuprinse în alin. (1) – (3) din art. 29 al Legii nr. 47/1992.
Pe de o parte, art. 62 (fost 59) alin. (1) şi (2) din Legea concurenţei, ca normă incidenţă în cauză, în temeiul principiului tempus regit actum, fiind în vigoare la momentul aplicării sancţiunii de către Consiliul Concurenţei, este neconstituţională prin raportare la imprecizia sa, încălcând principiul legalităţii şi al securităţii circuitului civil, iar pe de altă parte, art. 26 alin. (4) din Legea concurenţei este neconstituţional numai dacă este interpretat în sensul de a include minuta deliberărilor (un fapt juridic care nu satisface condiţiile actului administrativ cu caracter individual) în şirul actelor prin care Consiliul Concurenţei aplică sancţiuni contravenţionale.
A menţionat că, prin critica de constituţionalitate adusă art. 62 (fost 59) alin. (1) şi (2) din Legea concurenţei, recurenta-reclamantă nu încearcă să obţină o îndrumare privind aplicarea legii. Critica de neconstituţionalitate formulată priveşte exclusiv imprecizia normei cu privire la actele interumptive de prescripţie, prin aceasta fiind încălcate garanţiile constituţionale.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 26 alin. (4) din Legea concurenţei, recurenta-reclamantă a arătat că se solicită Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii neutralizante, prin care se va consacra o anumită interpretare care asigură caracterul constituţional al textului de lege. Mai precis, se solicită să se elimine indirect viciul de neconstituţionalitate care afectează textul de lege criticat, prin clarificarea înţelesului constituţional al normei criticate.
Totodată, recurenta-reclamantă a exemplificat mai multe decizii ale instanţei de contencios constituţional de clarificare a înţelesului constituţional al unei norme juridice aplicabile într-un proces pendinte (Decizia nr. 9/1993, Decizia nr. 34/1993, Decizia nr. 349/2001, Decizia nr. 766/2001), considerând că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este admisibilă şi din perspectiva scopului urmărit.
În opinia sa, nu există mai multe criterii de analiză a admisibilităţii unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale în afară de cele expres prevăzute la art. 29 din Legea nr. 47/1992. A invocat cu titlu de jurisprudenţă Decizia CCR nr. 723/2011, Decizia CCR nr. 546/2020, Decizia CCR nr. 714/2017, Decizia ÎCCJ nr. 356/2018 şi Decizia ÎCCJ nr. 3120/2013.
În continuare, a prezentat argumentele pentru care excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată.
În acest sens, a arătat că modificarea prin O.U.G. nr. 31/2015 a art. 62 din Legea concurenţei nu a fost menită să asigure numai o corespondenţă de ordin formal, şi nu de conţinut, între art. 62 (fost 59) din Legea concurentei şi art. 25 din Regulamentul CE nr. 1/2003. Contrar susţinerilor Consiliului Concurenţei, niciodată norma din art. 62 (fost 59) din Legea concurenţei nu a avut un conţinut identic celui al art. 25 din Regulamentul CE nr. 1/2003, iar acesta din urmă nu se putea aplica în cazul de faţă.
În opinia sa, practica instanţelor dovedeşte faptul că textul art. 62 (fost 59) din Legea concurenţei nu satisface exigenţele constituţionale vizând preciza, claritatea şi previzibilitatea legii. Caracterul de strictă interpretare şi aplicare a normelor privind prescripţia extinctivă în materia concurenţei împiedică o interpretare extensivă a tipurilor de acte şi fapte care determină întreruperea termenului de prescripţie. În concluzie, întreprinderea oricăror astfel de acte procedurale poate întrerupe cursul termenului de prescripţie numai faţă de întreprinderea în cauză şi nu faţă de toate părţile investigate. Interpretarea sistematică precum şi interpretarea logică a textului art. 62 (fost 59) nu permit deci concluzia că interviurile, comunicarea raportului ori cererile de informaţii pot fi acte care întrerup prescripţia.
În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. 24 alin. (6) din Legea concurenţei, a arătat că nu este plauzibil într-un stat de drept ca o autoritate care exercită o formă de putere publică să ia mai întâi decizia de a aplica o sancţiune pecuniară semnificativă, cu caracter de confiscare, şi abia apoi să găsească motivele pentru care a aplicat o astfel de sancţiune, respectiv, să definească piaţa pe care ar fi avut loc anterior o faptă care putea da loc unor astfel de sancţiuni.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În esenţă, a arătat că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este greşit invocat şi că, de fapt, criticile formulate se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., implicând o presupusă interpretare şi aplicare greşită a legii de către instanţa de judecată, respectiv a art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind criteriile de analiză a (in)admisibilităţii unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale.
Or, condiţiile de admisibilitate a unei excepţii de neconstitutionalitate nu sunt exclusiv cele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, ci derivă inclusiv din competenţa Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra aspectelor cu care a fost sesizată, în acest sens fiind exemplificată Decizia CCR nr. 686/2007.
În opinia sa, deşi recurenta-reclamantă afirmă că formulează critici de "imprecizie" a normei, în realitate, întreaga motivare este fundamentată pe premisa că interpretarea dată de ICCJ (şi nu textul propriu-zis al normei) înfrânge garanţiile constituţionale, în privinţa ambelor articole de lege la care se raportează excepţia de neconstituţionalitate (art. 62, respectiv art. 26 din Legea concurenţei).
Prin urmare, aşa cum reiese explicit din cererea de sesizare a CCR, criticile de neconstituţionalitate formulate de A. nu vizează dispoziţiile art. 62 din Legea concurentei - pe care chiar autoarea excepţiei îl considera "o norma clară", ci vizează, în fapt, interpretarea dată de ÎCCJ dispoziţiilor art. 62 din Legea concurenţei în ceea ce priveşte actele intreruptive ale cursului termenului de prescripţie (anterior/simultan deschiderii investigaţiei sau/şi ulterior declanşării acesteia).
În ceea ce priveşte art. 26 alin. (4) din Legea concurentei, ceea ce se critică, în realitate, din perspectiva neconstitutionalitatii, este "interpretarea extensivă" a ÎCCJ cu privire la actul prin care se poate constata şi sancţiona o contravenţie. Prin urmare, şi în aceasta privinţă se propune dezbaterii CCR o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, ce excedează competenţelor instanţei de contencios constituţional, fapt ce reiese neechivoc din chiar motivarea cererii.
Pentru a releva inadmisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie în care este criticată interpretarea dată de instanţa de judecată unei anumite norme legale, intimatul-pârât a făcut referire la Decizia Curtii Constituţionale nr. 454 din 22 iunie 2017, pronunţată în soluţionarea unei alte excepţii de neconstituţionalitate ce viza prevederi din Legea concurenţei.
Totodată, a susţinut că practica ÎCCJ confirmă corectitudinea Încheierii recurare în cauză şi relevă faptul că instanţa de fond are atribuit rolul unui veritabil filtru, având competenţa de a respinge ca inadmisibile cererile de sesizare a Curţii Constituţionale care vizează, în realitate, chestiuni de interpretare şi aplicare a legii. (Încheierea din 9 noiembrie 2013 pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2015, Decizia nr. 1316/03.03.2022, Încheierea ÎCCJ din data de 08.02.2022, pronunţată in dosarul nr. x/2021, Decizia nr. 2134/28.06.2016, pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2016).
1.5. Procedura de soluţionare a recursului
În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.
Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 16 martie 2023, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Analizând încheierea recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În faţa primei instanţe, recurenta-reclamantă a invocat:
- excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 21/1992, în forma relevantă în litigiu, conform cărora "Orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripţie prevăzute la art. 61. Întreruperea termenului de prescripţie va avea efect de la data comunicării acţiunii întreprinse de către Consiliul Concurenţei, făcută către cel puţin un operator economic sau o asociaţie de operatori economici care a participat la săvârşirea încălcării legii. (2) Acţiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei şi care întrerup cursul termenului de prescripţie includ, în principal, următoarele: a) solicitări de informaţii, în scris; b) ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei de declanşare a unei investigaţii; c) începerea procedurilor legale";
- excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (4) din Legea nr. 21/1992, care statuează în sensul că "Deciziile Consiliului Concurenţei sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual prin care se constată încălcarea prevederilor prezentei legi şi se aplică sancţiunile corespunzătoare, se dispun măsurile necesare restabilirii mediului concurenţial, se acordă accesul la informaţii confidenţiale, se soluţionează plângerile formulate în baza dispoziţiilor prezentei legi, precum şi cererile şi notificările privind concentrările economice".
Prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, reţinând că prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în prezentul litigiu, reclamanta solicită, în fapt, Curţii Constituţionale să procedeze la interpretarea normelor legale incidente în speţă în vederea aplicării lor speţei deduse judecăţii, atribuţie ce nu aparţine instanţei de contencios constituţional.
Primul motiv de recurs invocat este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă considerând că, prin soluţia adoptată, instanţa de fond a aplicat inechitabil şi discriminatoriu legea, cu încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, depăşindu-şi competenţele; că s-a substitut Curţii Constituţionale, realizând un control de admisibilitate a excepţiei, în afara cadrului legal; că şi-a arogat prerogativele Curţii Constituţionale şi a decis în avans de aceasta că nu se impune analiza pe fond a constituţionalităţii celor două texte de lege invocate.
Potrivit acestui motiv de nelegalitate, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, "instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".
Prin această sintagmă se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească. Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti nu se poate identifica cu depăşirea competenţei.
Acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuţii constituţionale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale. Altfel spus, excesul de putere atinge principiul separaţiei puterilor în stat, spre deosebire de necompetenţă, care constă în amestecul unei instanţe judecătoreşti în atribuţiile altor instanţe judecătoreşti.
Instanţa săvârşeşte un exces de putere în una din următoarele forme: îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.
Or, în cauza de faţă se constată că prima instanţă, fiind investită pe fondul cauzei cu anularea unui act administrativ emis de autoritatea pârâtă, a apreciat că prin cererea de sesizare, reclamanta urmăreşte statuarea de către Curtea Constituţională a modului de interpretare a normelor legale, în vederea aplicării acestora în speţă, cu nesocotirea atribuţiilor distincte ale instanţelor judecătoreşti şi ale Curţii Constituţionale.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată, fără a analiza fondul raportului juridic dedus judecăţii, că prima instanţă a pronunţat o hotărâre în limitele atribuţiilor puterii judecătoreşti, motivul de recurs invocat fiind nefondat.
Al doilea motiv de recurs invocat este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motiv de casare este incident, criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind fondate.
Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale rezultă că pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În cauză, prima instanţă deşi a constat că sunt îndeplinite aceste condiţii, a reţinut că prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în prezentul litigiu, reclamanta solicită, în fapt, Curţii Constituţionale să procedeze la interpretarea normelor legale incidente în speţă în vederea aplicării lor speţei deduse judecăţii, atribuţie ce nu aparţine instanţei de contencios constituţional.
Contrar reţinerilor primei instanţe, Înalta Curte constată că din modul de expunere a argumentelor prezentate în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, recurenta-reclamantă a invocat, de fapt, o neclaritate a normelor criticate.
Astfel, cu privire la ambele texte de lege criticate, recurenta-reclamantă a susţinut că regimul sancţionator în materie contravenţională de dreptul concurenţei nu îndeplineşte condiţiile de previzibilitate, transparenţă şi neretroactivitate impuse de principiul constituţional al legalităţii.
În concret, cu privire la art. 62 (fost 59) alin. (1) din Legea concurenţei în forma în vigoare anterior modificării prin O.U.G. nr. 31/2015 s-a solicitat CCR să constate: dacă (i) îndeplineşte cerinţele de precizie, claritate şi previzibilitate conform principiului legalităţii având în vedere caracterul vag şi imprecis al sintagmelor "orice acţiune", "în scopul declanşării investigaţiei", "procedurile legale", care au generat deja în practică interpretări divergente chiar şi la nivelul Înaltei Curţi, şi (ii) dacă această normă poate fi interpretată constituţional şi conform principiului legalităţii în sensul că orice act emis sau fapt întreprins de Consiliul Concurenţei este interumptiv de prescripţie, respectiv, dacă sintagma din art. 62 (fost 59) alin. (2) lit. c) din lege, "începerea procedurilor legale" poate fi interpretată extensiv şi dincolo de ratio legis ca incluzând nu numai declanşarea procedurii de investigaţie prin ordinul de începere a investigaţiei, ci şi desfăşurarea ei efectivă.
Totodată, a susţinut că art. 62 (fost 59) alin. (1) şi (2) din Legea concurenţei, ca normă incidenţă în cauză, în temeiul principiului tempus regit actum, fiind în vigoare la momentul aplicării sancţiunii de către Consiliul Concurenţei, este neconstituţională prin raportare la imprecizia sa, încălcând principiul legalităţii şi al securităţii circuitului civil.
Referitor la art. 26 alin. (4) din Legea concurenţei s-a solicitat Curţii Constituţionale să constate dacă acesta poate fi interpretat constituţional şi conform principiului legalităţii în sensul că actul de constatare şi sancţionare a contravenţiilor la Legea concurenţei poate să fie altul decât decizia emisă de Consiliul Concurenţei în forma prevăzută de lege, act administrativ, motivat, comunicat întreprinderii sancţionate şi susceptibil de recurs judiciar, respectiv dacă un astfel de act de constatare şi sancţionare poate fi considerat a fi minuta deliberărilor Plenului Consiliului Concurenţei (act nemotivat, necomunicat părţilor şi pentru care nu se prevede nicio procedură de contestare).
În acest sens, recurenta-reclamantă a precizat că se solicită Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii neutralizante, prin care se va consacra o anumită interpretare care asigură caracterul constituţional al textului de lege. Mai precis, se solicită să se elimine indirect viciul de neconstituţionalitate care afectează textul de lege criticat, prin clarificarea înţelesului constituţional al normei criticate.
Având în vedere cele expuse anterior, instanţa de control judiciar constată că motivele pentru care recurenta-reclamantă a apreciat asupra caracterului neconstituţional al textelor de lege au fost arătate în cuprinsul cererii de sesizare, prin indicarea punctuală a prevederilor constituţionale încălcate şi a modalităţii în care, în opinia sa, textele de lege contestate contravin acestora.
Prin urmare, Înalta Curte nu împărtăşeşte argumentul instanţei de fond potrivit căruia recurenta-reclamantă a procedat la o simplă invocare a neclarităţii normelor a căror neconstituţionalitate a susţinut-o şi, cum celelalte condiţii de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) – (3) din Legea nr. 47/1992 au fost reţinute de prima instanţă, iar respectarea lor rezultă din datele speţei, Înalta Curte reţine că se impune admiterea căii de atac formulate în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, casarea în parte a încheierii recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de reclamanta A. S.R.L..
Totodată, instanţa de control judiciar va menţine soluţia de respingere a cererii de suspendare formulată în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., constatând că nu s-au formulat critici de nelegalitate cu privire la aceasta.
În opinia Înaltei Curţi, exprimată potrivit Legii nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată întrucât, prin conţinutul lor normativ, textele contestate nu contravin prevederilor constituţionale indicate de recurenta – reclamantă.
2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul formulat de reclamantă, să caseze în parte încheierea recurată şi, în rejudecare, să admită cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii din 25 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte încheierea atacată şi, în rejudecare, admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 alin. (4), art. 62 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 21/1996, în forma anterioară modificărilor intervenite prin O.U.G. nr. 31/2015, formulată de reclamanta A. S.R.L..
Menţine în rest încheierea recurată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 16 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.