Şedinţa publică din data de 22 februarie 2023
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18.10.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat instanţei de judecata să constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.03.2016 şi să dispună: obligarea FGA la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale; obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin cererea de plată înregistrată la FGA sub nr. x/11.03.2016, A. a solicitat plata sumei de 3662,1 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptăţită să le recupereze de la B. S.A..
La data de 31.08.2021 reclamanta A. S.A. a depus cerere modificatoare, solicitând ca în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 să se dispună obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA constând: 1. în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 –7243.63 RON, calculate până la 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective; 2. în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. De asemenea, menţine solicitarea privind obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor invocat excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei acţiunii; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată; constatarea exercitării unui abuz de drept al reclamantei, conform dispoziţiilor art. 14, art. 15 C. civ. şi sancţionarea cu amenda judiciară de la 100 la 1.000 RON în baza dispoziţiilor art. 12 raportat la art. 187, alin. (1), pct. l, lit. a) C. proc. civ. respingerea cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 403 din data de 04.03.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei acţiunii invocate de pârât; a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată. A respins cererea de aplicare a amenzii judiciare, formulată de pârât, ca nefondată.
3. Cererile de recurs.
Împotriva sentinţei civile nr. 403 din data de 04.03.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi recurs incident pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta A. S.A. arată că hotărârea primei instanţei este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material care stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice pentru repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal, trebuie să fie îndeplinite, în esenţă, următoarele condiţii:
a. Să existe un act administrativ nelegal
b. Să existe un prejudiciu material sau moral
c. Existenţa unui raport de cauzalitate între actul administrativ nelegal şi prejudiciu
d. Existenţa culpei autorităţii.
Cu privire la existenţa unui act administrativ nelegal, recurenta-reclamantă arată că, prin Decizia 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată a A.. Faţă de decizia de respingere, A. a promovat acţiunea în contencios administrativ, acţiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia civilă nr. 4644 pronunţată de ICCJ la data de 13.10.2021 în dosarul nr. x/2018.
Totodată, FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată, iar în urma analizei pe fond a fost recunoscut dreptul A. la despăgubiri.
Faţă de cele de mai sus, este evident că în speţă există un act administrativ nelegal -respectiv Decizia FGA 14.452/03.25.2018. Prin această Decizie pronunţată în soluţionarea cererii A. de plată, FGA a respins cererea de plată, încălcând dreptul A. la plata despăgubirilor iar instanţele de judecată au declarat nelegală această respingere. Aşadar, condiţia existenţei unui act administrativ nelegal este îndeplinită.
Faptul că prin hotărârea judecătorească prin care a fost anulată Decizia FGA 14.452 nu a obligat FGA direct la plată, ci la analiza pe fond a dosarului de daună, nu poate conduce la ideea că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece aceasta ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia nr. 14.452/03.05.2018.
Totodată se poate observa că după ce instanţele de judecată au declarat nelegală soluţia FGA asupra cererii, FGA a procedat la analiza pe fond a cererii de plată şi a efectuat plata despăgubirilor, ceea ce nu face decât să certifice prejudiciul suferit de A..
Cu privire la existenţa prejudiciului se arată că, FGA avea obligaţia de a proceda imediat la soluţionarea cererii de plată, această soluţionare a avut loc formal la mai bine de 2 ani după depunerea cererii şi a fost în sensul respingerii. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018, FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii şi la 29.10.2021 a efectuat plata despăgubirilor, respectiv la mai bine de 5 ani de ta data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile.
Aşadar, prin soluţia dată cererii de plată a A., FGA a lipsit A. de folosinţa sumelor de bani la care era îndreptăţit cu titlu de despăgubiri o perioadă de mai bine de 5 ani.
Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGA confirmă indubitabil dreptul A.. Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, dreptul A. la plata accesoriilor există şi are un caracter cert.
De asemenea, prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora:
"În vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări. Fondul va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnica a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună şi avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic. Instrumentarea dosarelor de dauna se va face cu respectarea dispoziţiilor legate în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare."
Aşadar, în instrumentarea dosarelor de daună, FGA este ţinut de dispoziţiile legale aplicabile contractului de asigurare, printre care şi plata penalităţilor pentru întârzierea soluţionării acestuia.
Totodată, cu titlu subsidiar, arată că, în ipoteza în care instanţa nu reţine aplicabilitatea dispoziţiilor mai sus arătate şi în cazul FGA, în raport de faptul că dispoziţiile art. 1535 din C. civ. prezumă existenţa prejudiciului în situaţia lipsei de folosinţă a unor sume de bani, cât şi prin faptul că FGA a confirmat dreptul A. la plata despăgubirilor, efectuând plata acestora la data de 29.10.2021 (confirmând certitudinea dreptului A.), A. are dreptul la plata dobânzii legale pentru perioada în care a fost lipsită de suma de bani solicitată şi achitată într-un final de Fond.
Cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, recurenta-reclamantă arată că, prejudiciul suferit de A. constă în lipsa de folosinţă a sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri. Care este cauza acestui prejudiciu, ce a determinat această întârziere în plata despăgubirilor este evident - modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată prin Decizia 14.452/03.05.2018.
Faţă de cererea de plată formulată de A. pentru realizarea dreptului său, FGA a dispus prin Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 respingerea cererii de plată. Abia după anularea Deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018 FGA a procedat la analiza pe fond şi plată. Este evident că dacă FGA ar fi soluţionat de la bun început cererea de plată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale şi ar fi procedat la plată, prejudiciul A. nu ar fi existat.
Prin urmare, legătura între Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018 - actul administrativ anulat ca nelegal, şi prejudiciul suferit de A. - lipsa de folosinţă asupra sumei de bani la care era îndreptăţită, există un incontestabil raport de cauzalitate.
În ceea ce priveşte culpa FGA, şi aceasta este una evidentă. FGA, ca structură de garantare creată de lege tocmai cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia ca în îndeplinirea obligaţiilor sale să acţioneze în deplină concordanţă cu prevederile legale. în realitate însă. Fondul nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani.
Acţionând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, Fondul a interpretat greşit şi tendenţios prevederile legale, căutând prin orice mijloc a nu achita creanţele de asigurare, ignorând impactul pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor. Aceasta în condiţiile în care Fondul a fost creat chiar cu scopul de a asigura încrederea asiguraţilor în sistemul de asigurări, sistem care ar trebui să funcţioneze şi să îi protejeze chiar în condiţiile în care anumiţi asigurători ar intra în procedura falimentului.
În dezvoltarea motivelor din recursul incident, recurentul-pârât FGA a arătat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit inadmisibilitatea acţiunii raportat la prevederile art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, tardivitatea în raport de prevederile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, prescripţia în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi în completare cu dispoziţiile art. 2517 şi urm. C. civ.
Cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii, în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în temeiul prevederilor art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004.
Cererea de plată disputată în prezenta cauză a fost soluţionată prin Decizia 14452/03.05.2018, iar această decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018 Prin Decizia pronunţată de ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile părţilor, sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 rămânând astfel definitivă.
Prin această sentinţă se reţine că instanţa anulează Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi obligă pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexată Deciziei cu privire la suma de 7.913.561 RON (...).
Prin urmare s-a decis cu putere de lucru judecat că trebuie să "analizeze pe fond cererile de plată". Cu alte cuvinte, în cauză există o hotărâre judecătorească definitivă statuând că FGA trebuie să analizeze cereri de plată ce fac obiectul anexei la Decizia FGA nr. 14452/2018, această decizie emisă în baza primei analize a Fondului fiind desfiinţată de instanţă în mod definitiv.
Prin respingerea excepţiei de inadmisibilitate, instanţa de judecată ignoră atât conţinutul acţiunii modificate, cât şi obligaţia FGA de analizare a cererii de plată şi nu de plată a acesteia, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă că FGA nu are obligaţia să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusă, ci doar să analizeze cererea de plată pe fond şi să analizeze înscrisurile anexate, analiză care se poate finaliza cu o decizie de admitere a cererii sau de respingere a acesteia.
Aşa cum a învederat instanţei de fond, dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 menţionează că: "(l)Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale."
Prin urmare regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acţiunea în anularea actului administrativ să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi "repararea pagubei cauzate".
Totodată, având în vedere soluţia instanţei de judecată pronunţată în dosarul nr. x/2018 prin care FGA a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate, FGA urmează să analizeze cererile de plată şi în funcţie de această analiză să admită la plată sau să respingă pretenţiile A..
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepţie de la regulă, însă cu condiţia esenţială ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător.
Or, în cazul de faţă cererea se află în procesul de analiză în urma reluării pe flux după soluţia definitivă pronunţată de instanţele de judecată în dosarul nr. x/2018.
Drept urmare, la acest moment A. nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în raport cu FGA astfel încât să poată solicita despăgubiri, motiv pentru care nu sunt întrunite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 pe care A. a înţeles să îşi întemeieze acţiunea.
În consecinţă, pentru aceste considerente, solicită casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată cu consecinţa respingerii cererii ca inadmisibilă.
Cu privire la respingerea excepţiei tardivităţii se arată că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia tardivităţii acţiunii, încălcând astfel dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015 în forma de la data depunerii cererii de plată, precum şi principiul specialia generalibus derogant.
Având în vedere faptul că intimata a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, precum şi faptul că nu există niciun motiv ca să nu ceară aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosar x/2018, recurentul-pârât consideră că acţiunea de faţă este tardivă, în raport de dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispoziţiile art. 8 şi 19 din Legea 554/2004.
Astfel, reţinerea instanţei de fond privind faptul că "decizia prin care refuzul FGA de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, context în care dreptul la acţiune s-a născut la acel moment (...)" este total eronată atât timp cât însăşi reclamanta susţine că dreptul la despăgubire curge din a 31-a zi de la depunerea cererii de plată faţă de FGA, situaţie în care dreptul la acţiune s-a născut odată cu cererea de anulare a Deciziei FGA nr. 14452 şi nu la 3 ani mai târziu.
Cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei, recurentul-pârât arată că în mod greşit instanţa de fond a considerat faptul că acţiunea de faţă ar fi în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, respingând excepţia prescripţiei raportat la faptul că dreptul la acţiune s-a născut la data la care Decizia FGA nr. 14452 a fost declarată nelegală în mod definitiv în 2021.
Conform art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004 "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fard a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", motiv pentru care consideră că aceste dispoziţii legale sunt clare în sensul că introducerea acţiunii principale pentru anularea actului nu echivalează cu motivul de întrerupere a prescripţiei prevăzut de C. civ.
Instanţa de fond consideră că dreptul la daunele moratorii pretinse în prezenta cauză s-ar fi născut la data la care Decizia FGA nr. 14452 a fost declarată nelegală în mod definitiv în 2021.
Or, este evident faptul că nu se poate susţine legal faptul că abia în 2021 s-ar fi născut dreptul la daune moratorii al intimatei-reclamante calculate asupra despăgubirilor solicitate de intimata-reclamantă prin cererea din 2017- dacă un astfel de drept s-ar fi născut în vreun fel.
FGA consideră o astfel de cerere neîntemeiată, neexistând nicio baza legală pentru plata penalităţilor/dobânzilor. Mai mult decât atât, acest aspect reţinut de Curtea de Apel Bucureşti este chiar contrar susţinerilor intimatei-reclamante care solicită acordarea penalităţilor/dobânzilor din a 31 -a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/11.03.2016, soluţia definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 fiind pronunţată abia la data de 13.10.2021. Astfel, instanţa de judecată nu s-a raportat la solicitarea intimatei-reclamante care a stabilit prin cererea modificatoare, prin actele depuse la dosarul cauzei şi prin susţinerile orale, faptul că prejudiciul i-a fost cunoscut din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată.
În prezenta cauză reclamanta solicită despăgubiri începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plata nr. x/11.03.2016 şi până la plata debitului solicitat prin aceasta cerere. Cuantumul acestora este, în teza principală, de 0.1%/zi întârziere conform Normei ASF 23/2014, şi în subsidiar, conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
Susţinerea reclamantei că a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, precum şi reţinerea instanţei de fond, cum că data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, este nereală, având în vedere că A. a depus prezenta acţiune înainte de această dată.
De asemenea, este nereală susţinerea reclamantei că prezenta acţiune nu putea fi depusă înainte de soluţionarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanţei judecătoreşti în materia acestui tip de cereri, sau de pronunţarea Deciziei 29/2020 a ICCJ, deoarece, pe de-o parte, prezenta acţiune a fost depusă înainte de soluţionarea definitivă a dosarului x/2018, şi anume data de 13.10.2021, şi, pe de altă parte, în Decizia ICCJ dată în RIL cu numărul 22/2019 se arată foarte clar că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie specială şi nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul şi întinderea sa.
În speţă, intimata-reclamantă cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii, cel târziu la data comunicării către aceasta a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/11.03.2016, la data de 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului FGA apreciat nelegal de către intimata-reclamantă, precum şi a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalităţi/dobânzi la care se considera îndreptăţită sau cel târziu la data pronunţării Deciziei 29/2020 de către ICCJ în dezlegarea unor chestiuni de drept, moment de la care reclamanta prin înscrisurile depuse la dosar susţine că putea să prevadă soluţia pe care o va pronunţa ICCJ în dosarul nr. x/2018.
Ca urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situaţii a început să curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a împlinit un an mai târziu conform dispoziţiilor art. 19 alin. (2) şi urm. ale Legii nr. 554/2004.
Împrejurarea ca debitul principal a fost efectiv achitat reclamantei mai târziu sau nu a fost achitat deloc nu are impact asupra stabilirii datei de început al termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004, având în vedere raţionamentul expus mai sus, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoştea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască de la care curge acest termen de prescripţie, totodată ţinând cont şi de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018 prin care s-a obligat FGA la analizarea cererii de plată şi nicidecum la plata acesteia.
În concluzie, având în vedere că intimata-reclamantă a depus acţiunea pe rolul instanţelor mult după împlinirea acestor termene, cererea de despăgubiri fiind înregistrată la data de 01.04.2021, solicită admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii formulată de reclamanta-intimată.
Pentru toate considerentele arătate, solicită casarea în parte a sentinţei recurate şi menţinerea cauzei spre rejudecare, iar ca urmare a analizei excepţiilor, respingerea acţiunii formulată de A. pe cale de excepţie.
4. Apărările formulate în cauză.
Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare cu privire la recursul recurentei-reclamante prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus concluzii scrise prin care a solicitat admiterea recursului declarat în cauză.
5. Procedura de soluţionare a recursului.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 28 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 22 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
6. Soluţia instanţei de recurs.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât, pentru următoarele considerente:
Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată a sumei de 2465 RON înregistrate la FGA sub nr. x/29.01.2016, reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptăţită să le recupereze de la B. S.A..
Prin cererea modificatoare depusă la data de 23.06.2021, recurenta-reclamantă a solicitat în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în material asigurărilor, respectiv de 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 – 9505,04 RON, caluclate până la data de 06.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită cponform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
Prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor – FGA, ca neîntemeiată.
6.1. Învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.
Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că ambele părţi litigante au formulat critici împotriva hotărârii primei instanţe invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă din perspective diferite.
Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
6.1. Analizând cu prioritate recursul incident formulat de recurentul-pârât, Înalta Curte va respinge critica referitoare la nelegalitatea soluţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, prin raportare la reglementarea cuprinsă în dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri şi din care rezultă caracterul său admisibil.
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" rezultă faptul că nu există nicio cauză de inadmisibilitate a acţiunii în daune formulată separat de acţiunea în anulare, singura condiţie impusă fiind respectarea termenului de prescripţie de un an de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Întreaga reglementare a acţiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că respingerea unei cereri de chemare în judecată ca inadmisibilă intervine doar în acele ipoteze în care, prin lege, este în mod expres interzisă formularea unei acţiuni ori în acele situaţii în care este stabilită o anumită procedură pentru exercitarea unui drept, iar partea nu a urmat-o, formulând direct acţiunea în faţa instanţei de judecată.
Concluzionând, Înalta Curte va respinge motivul de recurs prin care se invocă inadmisibilitatea cererii deduse judecăţii, ca nefondat.
Referitor la cea de-a doua critică a recurentului-pârât prin care susţine că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia tardivităţii, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".
Totodată, instanţa supremă a reţinut că "80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripţie şi nicidecum extinsă la natura juridică şi la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicţie cu alin. (1) al art. 19, care stabileşte natura termenului ca fiind de prescripţie, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanţial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.".
În acest context, Înalta Curte constată că atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât şi din decizia ÎCCJ – RIL nr. 22/219 reiese cu evidenţă faptul că termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri este unul de prescripţie, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate interveni sancţiunea tardivităţii.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, Înalta Curte o va respinge ca nefondată având în vedere că decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 (prin care au fost respinse un număr de 434 de cereri) a fost anulată prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului (iar pârâtul a fost obligat la analiza cererilor de plată), context din care rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât la data învestirii instanţei judecătoreşti (01.04.2021) existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 2662 RON, ce a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 28.10.2021.
Într-adevăr, dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 menţionează că "Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", însă având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 28.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.
De fapt, prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie se invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante, context în care, Înalta Curte va respinge criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripţiei.
6.2. Analizând cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorităţii publice şi repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ ilegal.
Sub acest aspect se constată că, natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat – refuzul administrativ nelegal), iar condiţiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ.
Astfel, potrivit art. 1349 C. civ.: "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.".
Cu alte cuvinte, pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: (1) existenţa unui prejudiciu, (2) existenţa unei fapte ilicite, (3) existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, (4) existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.
Într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 2662 RON, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobate la plată şi plătite din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON reprezentând limită maximă prev. de Legea nr. 213/2015.
Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal de respingere a recursului, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa respectivă a reţinut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 … nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».
În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestaţia formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanţa de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analiza pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existenţa creanţei litigioase din cauza dedusă judecăţii.
Aşadar, creanţa principală – 2662 RON – solicitată de A. în calitate de creditor de asigurări nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească, motiv pentru care, câtă vreme FGA nu recunoaşte existenţa acesteia prin plată sau o instanţă judecătorească nu o acordă în beneficiul recurentei-reclamante, nu i se poate imputa acesteia omisiunea de a nu fi solicitat despăgubiri sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale concomitent cu acţiunea în anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018.
Altfel spus, nu se poate conchide că recurenta-reclamantă ar fi avut, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei pretinse sub forma penalităţilor de întârziere sau a dobânzii legale încă de la data formulării acţiunii în anulare, din moment ce instanţa învestită cu dosarul nr. x/2018 privind decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu a fost învestită şi cu analiza pe fond a cererilor de plată a creanţelor de asigurări.
În aceste condiţii, dreptul pretins de A. la acordarea accesoriilor solicitate sub forma penalităţii de întârziere sau a dobânzii legale aferente creanţei principale nu devine actual câtă vreme nu se decide asupra existenţei sau inexistenţei dreptului la acordarea sumei de 2662 RON în beneficiului părţii reclamante.
Însă, Înalta Curte constată că, în urma reanalizării cererii de plată nr. x/11.03.2016, la data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. a unor creanţe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/11.03.2016, anume suma de 2662 RON având ca detalii: ROC/RR1015DA000590 Despăgubire daună B. S.A., ordin de plată x/29.10.2021, respectiv doar despăgubirea cerută de reclamantă, fără penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, context în care se poate observa că respingerea cererii de plată a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa dreptului pretins.
De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosinţa creanţei de asigurări în cuantum de 2662 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) – 28.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite).
În sfârşit, vinovăţia intimatului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică şi sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.
Concluzionând, Înalta Curte constată că odată anulată, prin hotărâre judecătorească definitivă, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părţii pârâte se reţine o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a întârziat folosinţa de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanţă de asigurări.
De esenţa acţiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci şi repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată.
În cauza de faţă, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanţa de asigurări, anume suma de 2662 RON, ce a fost însă reparat prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021.
Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 2662 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosinţa sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă.
Aşadar, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acţiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 – 28.10.2021, exercitată în forma subsidiară prev. de art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.
În acest context, Înalta Curte subliniază că prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, partea reclamantă a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implică premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor manifestată între data înregistrării cererii de plată (11.03.2016) şi data emiterii deciziei anulate din 03.05.2018.
În continuare, admiţând existenţa faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică şi prejudiciul suferit a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 2662 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.
Conform dispoziţiilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.".
În consecinţă, despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 2662 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.
Într-adevăr, recurenta-reclamantă a primit plata despăgubirii pentru riscul produs, izvorâtă din contractul de asigurare, însă în cazul plăţii penalităţilor de întârziere, legătura de cauzalitate se grevează pe o culpă ulterioară a FGA care a refuzat să achite despăgubirea cuvenită A. la momentul analizării cererii de plată înregistrată la data de 11.03.2016 sub nr. x.
7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Faţă de considerentele mai sus expuse, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ., precum şi ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte, sentinţa recurată şi rejudecând, va admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2662 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.
Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1088 RON, (fond şi recurs) reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.
Va menţine restul dispoziţiilor sentinţei şi va respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 403 din 4 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:
Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2662 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.
Obligă pârâtul la plata către partea reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1088 RON, (fond şi recurs) reprezentând onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 22 februarie 2023.