Şedinţa publică din data de 15 martie 2023
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în data de 28 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, în nume propriu, au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acesteia la plata sumei de 1.124.594 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului, compus din teren intravilan, în suprafaţă de 885 mp şi construcţii demolate, în suprafaţă totală de 249 mp, situat în Piteşti, str. x, jud. Argeş şi valoarea de 1.415.000 RON, reprezentând preţul imobilului, stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 16 iunie 2010, actualizat cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată, în ceea ce priveşte suma de 333.333,3 RON, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 791.260,7 RON, de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată, în ceea ce priveşte suma de 333.333,3 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 791.260,7 RON, de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ. din 1864, privitoare la răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.
Prin întâmpinare, pârâta A.N.R.P. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a următoarelor persoane: A. S.A., B., C. şi D..
Chemata în garanţie B. a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanţie, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
Chemata în garanţie A. S.A. a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanţie, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 19 octombrie 2021, instanţa a admis în principiu cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta A.N.R.P. împotriva chemaţilor în garanţie A. S.A., B., C. şi D., dispunând disjungerea acesteia şi judecarea sa separată.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa nr. 1670 din 03 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca prescrisă.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia nr. 754/A din 12 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor împotriva sentinţei nr. 1670 din 03 decembrie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român.
Recurenţii au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă, reţinând, în mod greşit, că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie este cel mai târziu momentul soluţionării contestaţiei A.N.R.P. împotriva deciziei Curţii de Conturi, astfel cum a stabilit şi prima instanţă.
În mod greşit instanţa de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamanţii, din prezenta cauză, ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia este acela al pronunţării sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014, în dosarul nr. x/2014, hotărâre prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, contestaţia promovată de intimata din prezenta cauză împotriva încheierii nr. 18 din 10 martie 2014 şi a Deciziei nr. 10 din 10 martie 2013, emise de Curtea de Conturi.
Argumentele instanţei de control judiciar, vizând stabilirea momentului obiectiv al începutului curgerii prescripţiei, de la data pronunţării sentinţei menţionate, nu satisfac cerinţele normei materiale - art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât, de la momentul indicat de instanţa de apel nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, întinderea acesteia fiind realizată, ca urmare a executării, de către Preşedintele A.N.R.P. a măsurii care viza "verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011 şi expertizarea si reevaluarea imobilelor în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare".
Aşadar, măsurile dispuse prin Decizia nr. 10/2013 a Curţii de Conturi, a căror legalitate a fost validată prin sentinţa civilă nr. 2767 din 17 octombrie 2014 vizau, într-o primă etapă, verificarea conformării sau nu, a rapoartelor iniţiale de evaluare la Standardele Internaţionale de Evaluare şi doar în măsura în care erau identificate rapoarte neconforme, urma să se demareze o nouă evaluare pentru a se putea stabili întinderea prejudiciului.
Or, cum se poate constata, la data pronunţării sentinţei nr. 2767/2014 a Curţii de apel Bucureşti – SCAF nu se putea afirma că raportul de evaluare nr. x din 16 iunie 2010, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, respecta rigorile impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare, motiv pentru care, la momentul pronunţării acestei sentinţe nu se putea vorbi de existenţa unui prejudiciu.
La momentul indicat de instanţa de control judiciar, anume la data pronunţării sentinţei civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014, recurentul-reclamant nu cunoştea şi nici nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte existenţa prejudiciului şi cu atât mai puţin, întinderea acestuia.
În mod eronat se arată în considerentele deciziei recurate că apelanţii au susţinut că "prin cunoaşterea pagubei trebuie să se înţeleagă cunoaşterea întinderii prejudiciului, or, la momentul indicat de prima instanţă paguba nu putea fi cunoscută, câtă vreme reevaluarea a avut loc ulterior, tocmai în baza deciziei Curţii de Conturi".
Recurentul-reclamant era în imposibilitatea de a cunoaşte paguba la momentul indicat de instanţă, întrucât aceasta a fost stabilită atât sub aspectul existenţei, cât şi al întinderii ei, doar ca urmare a întocmirii raportului de reevaluare efectuat de firma S.C. E. S.R.L.
În lipsa acestui raport, nu s-ar fi putut cunoaşte existenţa pagubei, întrucât, atât timp cât al doilea raport nu ar fi stabilit o valoare mai mică decât cea stabilită de primul raport, nu s-ar fi putut vorbi de existenţa unui prejudiciu.
Or, dacă în lipsa celui de-al doilea raport nu s-ar fi putut cunoaşte nici existenţa pagubei, este evident că nu se putea cunoaşte nici întinderea acesteia.
Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, se arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4) C. civ., întrucât a aplicat, în aceeaşi cauză, atât Decretul nr. 167/1958, cu privire la momentul "de la care începe să curgă termenul de prescripţie", cât şi noul C. civ., cu privire la celelalte aspecte legate de prescripţia extinctivă.
Din considerentele şi dispozitivul deciziei în interesul legii nr. 1 din 17 aprilie 2014, rezultă cu claritate că prescripţia extinctivă, într-o anumită cauză, este în întregime supusă "dispoziţiilor legale care au instituit-o", prin urmare, nefiind posibilă aplicarea, în aceeaşi cauză, atât a Decretului nr. 167/1958, cât şi a noului C. civ.
În opinia recurenţilor, acest aspect este încadrabil şi în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât contrazice decizia în interesul legii anterior menţionată, fiind astfel încălcate prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la efectele deciziei în interesul legii, potrivit cărora, "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României".
5. Apărările formulate în cauză
În data de 20 octombrie 2022, intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii (nulităţii) recursului pentru nemotivare.
De asemenea, a arătat şi că înţelege să se folosească de un argument statuat, deja, în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia civilă nr. 862A din 31 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în considerentele căreia s-a reţinut că indiferent "dacă ne raportăm la momentul obiectiv, ori la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii."
În data de 21 noiembrie 2022, recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivele de nelegalitate invocate şi astfel, excepţia nulităţii (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilităţii) nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.
- Este lipsită de temei susţinerea recurentului conform căreia, în soluţionarea cauzei, s-ar fi făcut o greşită aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, ceea ce ar fi condus la o soluţie nelegală şi la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, domeniul prescripţiei extinctive, cu regimul juridic aferent, este determinat de natura dreptului subiectiv pretins (a cărui sancţionare pe calea justiţiei s-a solicitat), respectiv, aceea de drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP – constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei. În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 8651/26.08.2010 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.
Or, faţă de dreptul de creanţă pretins – corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate – instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.
În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este cel al săvârşirii faptei ilicite (anul 2010, când a fost întocmit raportul supraevaluat).
Într-adevăr, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958– conform cărora "prescripţia dreptului la acţiune în rapararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea" – stabilesc două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei – unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Instituirea celor două momente alternative corespund necesităţii de a armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garantze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
Or, în speţă, prevalându-se de momentul subiectiv – reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/19.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2010 – recurentul-reclamant a arătat că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).
Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.
În ce priveşte întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).
În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare – aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi – nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.
Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia RIL nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61,62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi (par. 57) şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal (par. 55).
Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).
În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.
În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/19.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite în 2010 (din cele 569 de rapoarte verificate rezultând o diferenţă de evaluare cu privire la 520 de imobile, printre care şi cel din speţă).
Or, partea recurentă ignoră faptul că scopul reglementării atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţie extinctivă a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul ANRP nr. 5276/16.06.2010 – i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.
Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment – Titlul VII din Legea nr. 247/2005 – se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele ANRP şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1).
De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama statului român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII).
În ce priveşte ANRP, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
Ca atare, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2010), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.
Astfel fiind, Statul prin Ministerul Finanţelor putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de trei ani.
Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.
Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.
- Împrejurarea că în considerentele deciziei din apel se face referire şi la data pronunţării sentinţei nr. 2767/17.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia contencios administrativ şi fiscal (prin care a fost respinsă contestaţia ANRP împotriva deciziei Curţii de Conturi) ca fiind posibil moment de la care ar putea începe să curgă termenul prescripţiei extinctive, deşi este într-adevăr eronată, nu este de natură să lase soluţia fără temei legal.
Aceasta întrucât instanţa se raportează la sentinţa respectivă ca reprezentând momentul "cel mai târziu" de la care reclamantul ar fi putut cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Considerentul este oricum unul nenecesar în susţinerea soluţiei câtă vreme anterior, în motivare, decizia validase raţionamentul de primă instanţă, care reţinuse incidenţa art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi ca moment de început al prescripţiei, anul 2010, data săvârşirii pretinsei fapte ilicite.
- În ce priveşte referirea pe care instanţa de apel o face deopotrivă, la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi la cele ale noului C. civ. (art. 2517, art. 2528) aplicabile prescripţiei acţiunilor în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, ea este eronată din perspectiva dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, care lasă regimul prescripţiei extinctive în puterea legii sub care a început să curgă.
În acelaşi timp însă, acest considerent eronat nu este unul apt să ducă la nelegalitatea soluţiei din apel.
Aceasta întrucât ambele reglementări – din vechiul Decret şi din actualul cod – au acelaşi conţinut, stabilind aceleaşi reguli în ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei produse de o faptă ilicită.
Ca atare, analiza pe fondul acestei excepţii a presupus aceleaşi verificări jurisdicţionale, aşa încât regimul juridic mixt pe care îl realizează în final instanţa trimiţând la Decretul nr. 167/1958, pentru a stabili momentul de început al prescripţiei extinctive, dar şi la dispoziţiile în materie ale noului C. civ. – deşi greşită, este lipsită de consecinţe pe planul soluţiei ce trebuia adoptată, câtă vreme termenii analizei sunt identici în ambele reglementări.
Pentru considerentele arătate, toate criticile de nelegalitate formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român, împotriva deciziei nr. 754/A din 12 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 15 martie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.