Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2023
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1). Obiectul litigiului dedus judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş – secţia I civilă, la data de 21 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta S.N.T.F.C.C.F.R. Călători S.A. – Sucursala Regională de Transport Feroviar Călători Timişoara a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 17.065 RON, sumă ce reprezintă paguba produsă unităţii reclamante, constând în contravaloarea lucrărilor şi materialelor necesare remedierii locomotivei DHC 546, a locomotivei EA–931 şi a vagonului 61531970004-8.
2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1).Prin sentinţa civilă nr. 231/PI din 2 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiş – secţia I-a civilă a hotărât declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că, în cauză, acţiunea a fost promovată de C.N.C.F. "C.F.R." S.A. – prin Sucursala Timişoara, calitatea de reclamantă fiind deţinută de unitatea cu personalitate juridică C.N.C.F. "C.F.R." S.A. care, în considerarea capacităţii civile recunoscute de lege, este şi parte în raportul juridic de muncă ce a stat la baza prezentului conflict.
A considerat că împrejurarea că în cererea de chemare în judecată este menţionată Sucursala Timişoara– unitate fără personalitate juridică, ca împuternicit al reclamantei C.N.C.F. "C.F.R." S.A. Bucureşti, nu este de natură să producă efecte juridice în ceea ce priveşte competenţa teritorială, chiar dacă raportul juridic dedus judecăţii s-a derulat la această unitate, atâta vreme cât acţionează în calitate de mandatar al reclamantei.
S-a mai reţinut că indicarea sediului procedural la adresa unităţii fără personalitate juridică, în condiţiile art. 158 C. proc. civ., vizează exclusiv comunicarea actelor de procedură la mandatar, fără a constitui criteriu de stabilire a competenţei teritoriale.
2.2). La data de 14 iunie 2022, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, iar prin sentinţa civilă nr. 6399 din 14 octombrie 2022, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect "acţiune în răspundere patrimonială" privind pe formulată de reclamantul S.N.T.F.C. CFR Călători SA– Sucursala Regională de Transport Feroviar Călători Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Timiş; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, în consecinţă, a trimis cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că prin cererea de chemare în judecată reclamanta S.N.T.F.C. CFR Călători– Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara a indicat, ca sediu, pe cel situat în municipiul Timişoara unde, potrivit actelor dosarului şi susţinerilor din cererea de investire a instanţei, se află sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar de Călători Timişoara, care reprezintă o subunitate fără personalitate juridică a societăţii.
Textul legal ce reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă nu cuprinde în mod expres menţiuni referitoare la sediul principal sau secundar al societăţii reclamante, astfel că, în lipsa unor dispoziţii în sensul de a se avea în vedere sediul principal al angajatorului, de vreme ce societatea reclamantă a ales să se judece la instanţa în circumscripţia căreia se află sediul unei subunităţi ale sale, instanţei respective îi aparţine competenţa de soluţionare a pricinii.
Pentru aceste considerente, având în vedere că la data introducerii acţiunii reclamanta şi-a indicat sediul din municipiul Timişoara (al unei subunităţi), unde de altfel s-au desfăşurat raporturile de muncă cu pârâtul salariat, iar sediul subunităţii constituie de fapt sediu al reclamantei, întrucât reprezintă locul unde se desfăşoară activitatea reclamantei în teritoriu, Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara nefiind o persoană juridică distinctă, a considerat că, fiind prima instanţă investită cu soluţionarea cauzei, aparţine Tribunalului Timiş competenţa de soluţionare, în temeiul art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă
Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din acelaşi cod, va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.
În ceea ce priveşte legalitatea învestirii în vederea soluţionării conflictului de competenţă, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la emiterea regulatorului de competenţă, stabilind competenţa soluţionării acesteia în favoarea Tribunalului Timiş, pentru următoarele considerente:
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că litigiul de faţă, având ca obiect cererea formulată de reclamanta S.N.T.F.M. "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara, în calitate de angajator, în contradictoriu cu persoana fizică pârâtă, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, sunt relevante dispoziţiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".
Totodată, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."
Din interpretarea celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare. În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.
Prin urmare, textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, astfel încât, în speţă, trebuie determinată norma de competenţă teritorială în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, situaţie în care se aplică norma cu caracter general în materia conflictelor de muncă, în vigoare, respectiv, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii.
În ceea ce priveşte conflictul de competenţă ivit între Tribunalul Timiş şi Tribunalul Bucureşti, în cauza pendinte, instanţele în conflict au apreciat diferit noţiunea de "sediu al reclamantului".
Analizând maniera în care a fost concepută cererea intitulată "acţiune în răspundere patrimonială", introdusă pe rolul Tribunalului Timiş, aceasta, deşi pare a fi formulată de societatea mamă cu sediul în Bucureşti, este, de fapt, formulată, în numele acesteia, de persoana directorului Sucursalei, semnatar al acţiunii, care a indicat sediul Sucursalei din Timişoara, jud. Timiş, ca sediu procedural pentru comunicarea actelor de procedură.
Cu toate că este de necontestat faptul că alegerea unui sediu pentru comunicarea actelor de procedură nu este de natură a atrage competenţa teritorială în soluţionarea respectivului litigiu, din analiza coroborată a acţiunii şi a actelor anexate, reiese faptul că intenţia reală a mandantului, director general al Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. CĂLĂTORI" S.A., a fost aceea de a împuternici directorii de sucursale pentru a exercita acţiuni în instanţă, în numele acestuia, singura condiţie fiind aceea referitoare la luarea unei decizii de retragere a oricărei acţiuni sau căi de atac, respectiv, de renunţare la promovarea acţiunilor în justiţie, precum şi la încheierea de tranzacţii pentru hotărârile de expedient, situaţie care presupunea o aprobare prealabilă din partea mandantului.
În executarea mandatului astfel acordat, directorii sucursalelor preluau, prin delegare, o serie de atribuţii ce îi reveneau directorului general al societăţii mamă, urmând a exercita şi astfel de acţiuni, de genul celei ce face obiectul cauzei pendinte.
Cu toate că acţiunea, s-ar fi putut considera că a fost formulată de o manieră de natură a crea o oarece confuzie asupra autorului acţiunii, aceasta nu poate fi analizată independent de actul de mandatare, rezultând faptul că societatea mamă urma să fie reprezentată în astfel de litigii de directorii sucursalelor sale, care nu sunt altceva decât dezmembrăminte ale societăţii mamă ce deţine, astfel, şi sedii cu caracter secundar.
Având în vedere că, potrivit art. 227 alin. (2) din C. civ., "în funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru", din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii cu cele ale art. 227 alin. (2) C. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" utilizată în cuprinsul art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice, ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, textul legal neputând fi interpretat restrictiv, în lipsa unei menţiuni exprese referitoare la sediul principal al reclamantului.
În altă ordine de idei, Înalta Curte reţine că, fiind în situaţia unei persoane juridice de drept privat, care are dezmembrăminte fără personalitate juridică, sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 109 C. proc. civ.
Mai mult, cererea de chemare în judecată a fost formulată de S.N.T.F.C.C.F.R. CĂLĂTORI S.A. – SUCURSALA REGIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI TIMIŞOARA, în contradictoriu cu pârâtul A., fost angajat care şi-a exercitat atribuţiile de serviciu, aferente contractului de muncă, în cadrul Sucursalei Timişoara, aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul Tribunalului Timiş.
Existând, aşadar, un raport de muncă derulat pe raza sediului respectivului dezmembrământ, în considerarea ipotezelor prevăzute de dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., respectiv, "pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta", Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei în circumscripţia căreia îşi are sediul sucursala la care a activat pârâtul, în calitate de angajat.
Stabilirea acestei competenţe răspunde în egală măsură atât dezideratului unei bune administrări a justiţiei, cât şi interesului pârâtului, care, prin eliminarea impedimentului distanţei geografice, îşi poate susţine apărarea la o instanţă cât mai apropiată de domiciliul său, fiind, astfel, create şi premisele unui proces echitabil, în care dreptul la apărare să fie unul efectiv pentru ambele părţi.
Temeiul legal al soluţiei
Pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 133 pct. 2 şi în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 aprilie 2023.