Ședințe de judecată: Februarie | | 2025
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 1962/2022

Decizia nr. 1962

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 mai 2018, pe rolul Judecătoriei Oradea, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare din 10 noiembrie 2016, emis în cadrul dosarului execuţional nr. x/2012 al B.E.J. D., prin care s-a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului identificat prin C.F. x Oradea, nr. top. x, reprezentând în natură casa de locuit P+M cu teren intravilan aferent în suprafaţă de 270 mp, pe motiv de fraudă la lege, restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară pentru imobilul menţionat anterior, precum şi plata cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial, taxa judiciară de timbru şi onorariu expertiză.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Între Judecătoria Oradea şi Tribunalul Bihor s-a ivit un conflict negativ de competenţă cu privire la soluţionarea acţiunii, iar Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 28 din 9 mai 2019 a stabilit competenţa de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Prin sentinţa civilă nr. 111 C din 23 septembrie 2020, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea, precum şi cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri reclamanţii A. şi B. au formulat apel principal, iar intimatul C. a declarat apel.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 563A din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor şi ca inadmisibil apelul incident declarat de intimat.

4. Recursul declarat în cauză.

Hotărârea de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamanţii A. şi B., în dezvoltarea căruia au invocat mai multe critici, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect au susţinut nemotivarea hotărârii, întrucât aceasta se grefează pe argumentele folosite de judecătorul de cameră preliminară, care prin încheierea nr. 9/11.03.2020 a menţinut soluţia de clasare dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea faţă de plângerea penală a recurenţilor cu privire la infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 246 C. pen. - deturnarea licitaţiei publice.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii au explicat că au sesizat, în legătură cu modalitatea de derulare a licitaţiei publice din 20.10.2016, organele de urmărire penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen., procesul penal finalizându-se cu soluţia de clasare, confirmată prin încheierea nr. 9/2020.

În cadrul aceluiaşi aspect dedus pe calea recursului se reproşează instanţei de apel că prin silogismul juridic folosit a nesocotit prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite’’.

Curtea de apel a preluat raţionamentul instanţei penale cuprins într-o hotărâre care nu are putere juridică şi l-a dezvoltat. Instanţa de apel a confundat răspunderea penală cu răspunderea civilă, mai precis a confundat vinovăţia cerută în cadrul unui raport juridic civil cu vinovăţia necesară în cadrul unui raport juridic penal.

Hotărârea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară a analizat existenţa vinovăţiei doar din perspectivă penală, instanţa penală fiind în măsură a analiza acţiunile materiale ale celor implicaţi în cadrul licitaţiei din 19.06.2017 strict din perspectiva încadrării acestora în ipoteza reglementată de norma penală. Judecătorul din penal nu a analizat şi nici nu putea să analizeze acţiunile materiale şi vinovăţia din perspectiva normelor civile incidente în cadrul raportului juridic dedus judecăţii la instanţa civilă, concluzie ce se sprijină pe înseşi prevederile legale cuprinse în art. 1 alin. (1) C. pen. ("Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni’’) coroborate cu art. 1 alin. (2) din acelaşi cod ("Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită’’).

Din aceste ultime norme citate se poate observa faptul că norma penală este una cu caracter special, inclusiv în materia vinovăţiei, faţă de norma civilă.

Rezultă, din aspectele evidenţiate, că instanţa de apel a încălcat prevederile legale cu o astfel de motivare a hotărârii, prin preluarea silogismului logico-juridic al judecătorului de cameră preliminară, plecând de la o premisă greşită şi, astfel, având o idee preconcepută în sensul că cele două noţiuni juridice (vinovăţia penală - vinovăţia civilă) se suprapun când, în realitate, între ele există o relaţie de tipul specie-gen.

Al doilea aspect este centrat pe încălcarea dispoziţiilor art. 509 alin. (5) din vechiul C. proc. civ., critică ce îmbracă forma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra criticii fundamentale a apelului şi a cererii de chemare în judecată, respectiv existenţa unei fraude la lege. Motivarea instanţelor anterioare se rezumă la analiza probaţiunii şi a elementelor dosarului prin raportare la litera legii, omiţând să observe spiritul acesteia.

În opinia recurenţilor, au fost nesocotite prevederile art. 509 alin. (5) din vechiul C. proc. civ., invocate pentru a conferi o aparenţă de legalitate actului de adjudecare ulterior întocmit.

Au considerat edificator raţionamentul expus de Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei nr. 207/15.05.2003, în care se arată: "Raţiunea pentru care legiuitorul nu a considerat necesar, în cazul mai multor ofertanţi, să instituie o limită inferioară a preţului de adjudecare a constituit-o convinserea că, cel puţin în principiu, concursul dintre aceştia este de natură să asisure creşterea respectivului preţ, făcând astfel puţin probabilă ipoteza în care preţul cel mai mare oferit să fie inferior preţului de începere a licitaţiei. Dimpotrivă, în situaţia unui singur participant, în persoana unui terţ, stabilirea unei limite inferioare a preţului de adjudecare a fost determinată de necesitatea evitării unei reduceri prea mari a acestuia, pe care respectivul ofertant, în absenţa unor contraofertanţi, ar putea să o impună în mod univoc, de natură să îl prejudicieze atât pe creditor, cât şi pe debitorul proprietar’’.

Aşadar, instanţa de contencios constituţional a evidenţiat că, în principiu, din economia prevederilor legale cuprinse în C. proc. civ. în materia vânzării silite a unui bun, rezultă că legiuitorul a avut în vedere existenţa unei "lupte’’ de oferte şi contraoferte între participanţi, "luptă’’ care va duce la adjudecarea bunului vândut silit la un preţ mai mare decât cel care apare în publicaţia de vânzare.

Or, potrivit susţinerii recurenţilor, chiar acest principiu a fost încălcat prin faptul că în cadrul licitaţiei s-au prezentat doar două persoane, între care exista o legătură apropiată - cumnaţi - dintre care una a declarat neprovocat în fata unor organe de urmărire penală că niciodată nu a avut intenţia de a intra în cadrul acestei "lupte’’ de ofertă şi contraofertă care se derulează între participanţi.

Chiar dacă legislaţia procesual-civilă nu interzice în mod expres existenţa unei legături de rudenie între participanţii la o licitaţie publică, aceasta rezultă din economia prevederilor legale, având rolul de a asigura caracterul onest, legal şi concurenţial al procedurii.

Au evocat recurenţii, prin raportare la modul în care s-a derulat licitaţia publică, premisele care conduc la concluzia unei fraude la lege, conchizând că numitul E. a participat la licitaţie cu un alt scop decât cel de a cumpăra bunul imobil.

Deşi în apel instanţa a realizat o analiză a probatiunii administrate în cadrul prezentului litigiu şi a interpretat-o prin raportare la propria convingere, nu a analizat criticile apelanţilor privind existenţa unei fraude la lege.

Totodată, instanţa de apel a dat eficienţă în mod greşit prevederilor art. 478 C. proc. civ., reţinând că motivele de anulare a actului, din perspectiva preţului sincer şi serios, au fost invocate pentru prima dată în apel, cale de atac în care nu este permisă completarea obiectului şi cauzei cererii de chemare în judecată. Or, această excepţie nu a fost pusă în discuţia părţilor în cadrul dezbaterilor realizate în fata instanţei de apel, pe de o parte, iar, pe de altă parte, la prima instanţă s-a pus problema analizei pricinii din perspectiva temeiului de drept.

Recurenţii au criticat pe calea prezentului recurs şi modalitatea de interpretare a prevederilor art. 329 C. proc. civ. referitoare la prezumţiile simple, apreciind că nu este legală aplicarea acestora de către judecător după simpla lui apreciere.

Au făcut diferenţa între prezumţiile deductive şi inductive şi au arătat că folosirea prezumţiilor de natură inductivă, cum este şi în situaţia de faţă, este o obligaţie şi nu o facultate pentru judecător.

Obiect de critică a constituit şi modalitatea în care au fost interpretate prevederile art. 1237 C. civ. ("Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative’’) şi art. 1236 alin. (2) C. civ. ("Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice’’), fără a mai relua argumentele expuse anterior.

Recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de apel şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru în toate fazele procesuale şi onorariul de avocat.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimatul a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 iunie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 563A din 27 aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă şi s-a fixat termen pentru judecata recursului la 20 octombrie 2022, complet C4 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

Contrar celor afirmate de recurenţi, instanţa de apel nu a nesocotit prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care o a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Nu există nicio îndoială - iar sub acest aspect afirmaţiile recurenţilor sunt corecte - cu privire la faptul că într-un proces penal cercetarea şi stabilirea vinovăţiei făptuitorului sunt realizate între limitele şi cu particularităţile care interesează în raport cu legea penală. Prin urmare, la nivel teoretic şi general, este just a considera că elementele de caracterizare a vinovăţiei în materie penală sunt sau, în concret, pot fi diferite sau parţial diferite de acelea care, în plan civil, ar putea interesa sub aspectul stabilirii vinovăţiei ca element şi necesară condiţie a răspunderii civile delictuale.

Dintr-o asemenea perspectivă şi subordonat unei asemenea maniere de înţelegere a vinovăţiei capătă sens şi pot fi înţelese inclusiv dispoziţiile tezei finale a alin. (1) al art. 28 C. proc. pen., conform cărora, aşa cum deja s-a menţionat mai sus, hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal, chiar definitivă fiind, nu leagă instanţa civilă în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului şi, sub aspectul care interesează în procesul de faţă, a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În acelaşi sens sunt, de altfel, şi prevederile art. 1365 C. civ., privitoare la efectele hotărârii penale, potrivit cărora "Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Aceasta pentru că, în ceea ce priveşte vinovăţia, în planul răspunderii cazurile de vinovăţie penală pot fi diferite de cele de vinovăţie civilă, suprapunerea perfectă a celor două forme de vinovăţie nefiind întotdeauna cerută de lege, în condiţiile în care unele elemente de particularitate ale vinovăţiei penale, înţeleasă ca o condiţie a răspunderii penale, pot fi, prin voinţa legii, diferite de acelea pretinse cu privire la vinovăţia cerută pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Astfel fiind, rezultă că dacă în prezentul proces instanţa de apel şi-ar fi întemeiat constatarea potrivit căreia nu s-a dovedit existenţa unei vinovăţii a intimatului succeptibilă de a atrage răspunderea sa civilă exclusiv pe cele stabilite prin încheierea penală nr. 9/CP/11.03.2020 a Curţii de Apel Oradea, prin care a fost menţinută soluţia de clasare dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea sub aspectul săvârşirii unor infracţiuni de către actualul intimat C., s-ar fi putut într-adevăr considera că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Examinarea considerentelor deciziei atacate cu prezentul recurs trimite, însă, cu evidenţă la concluzia că instanţa de apel a realizat o analiză proprie a elementelor factuale relevante în prezentul proces, precum şi a dispoziţiilor legale de interes, existenţa încheierii penale nr. 9/CP/11.03.2020 a Curţii de Apel Oradea reprezentând doar unul dintre elementele pe care instanţa le-a evocat, fără însă a-l considera o componentă hotărâtoare ori măcar relevantă în cadrul procesului de faţă.

Dimpotrivă, analiza instanţei de apel se centrează pe stabilirea existenţei şi a semnificaţiei juridice a unor elemente de fapt indicate de reclamanţii înşişi, respectiv cele privitoare la următoarele împrejurări: că C. şi E. sunt cumnaţi, soţiile lor fiind surori; că cei doi nu sunt nici rude, nici afini şi nu există nicio interdicţie legală de participare la licitaţie a acelor doi; că lipsesc elemente probatorii care să îngăduie concluzia că între cei doi a existat o conivenţă frauduloasă, menită a-i facilita intimatului C. adjudecarea imobilului la un preţ situat sub cel de începere a licitaţiei; că circumstanţele concrete ale desfăşurării licitaţiei nu trimit la concluzia pretinsă de reclamaţi, anume aceea că se poate prezuma că vânzarea-cumpărarea, în procedura urmăririi silite, a imobilului a avut ca scop fraudarea drepturilor actualilor recurenţi, reprezentând totodată o formă de fraudă la lege.

Instanţa de apel şi-a dezvoltat raţionamentul, evidenţiind elemente factuale şi legale care, în aprecierea sa, fac neîntemeiate susţinerile reclamanţilor, astfel că nu s-ar putea considera, precum pretind recurenţii reclamanţi, că ar fi vorba despre o preluare a celor stabilite prin încheierea penală nr. 9/CP/11.03.2020 a Curţii de Apel Oradea şi, deci, despre o situaţie de încălcare a prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Fără temei susţin recurenţii şi că acestei încheieri penale nu ar fi trebuit să i se acorde o forţă juridică superioară în raport cu încheierea penală din data de 05.09.2019 a Curţii de Apel Oradea, prin care, într-o etapă procesuală anterioară, se admisese plângerea actualilor recurenţi şi se desfiinţase soluţia de clasare, dispunându-se completarea urmăririi penale.

Întâi de toate, are în vedere Înalta Curte că, în acord cu cele deja arătate în precedent, încheierii penale nr. 9/CP/11.03.2020 nu i s-a atribuit, în prezentul proces, o importanţă şi o semnificaţie relevante în planul judecării cauzei de faţă. În al doilea rând, chiar şi în situaţia în care s-ar fi produs aceasta, instanţa de apel ar fi avut sprijin în faptul că încheierea penală iniţială nu era decât un act procedural intermediar, întemeiat pe o probaţiune care mai trebuia completată în vederea stabilirii adevărului, în vreme ce ultima încheiere penală (nr. 9/CP/11.03.2020) are semnificaţia unui act judiciar întemeiat pe o probaţiune completă, deci susceptibil de a furniza constatări mai puternice şi mai convingătoare.

Toate cele de mai sus trimit la concluzia că primul motiv al recursului este nefondat, neputându-se considera că decizia pronunţată în apel ar fi nemotivată sau că ar conţine motive contradictorii sau străine de pricină, în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., după cum, prin extensie, nu s-ar putea considera nici că, prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-ar fi săvârşit o interpretare sau aplicare greşită a prevederilor art. 28 alin (1) C. proc. pen., ca normă de drept material a cărei încălcare recurenţii au invocat-o.

Nefondate sunt şi criticile subsumate celui de al doilea motiv al recursului, prin care se afirmă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Într-adevăr, existenţa fraudei la lege a reprezentat cauza de nulitate care a întemeiat cererea de chemare în judecată, existenţa sau, dimpotrivă, inexistenţa acesteia fiind elementul central al judecăţii.

Examinarea în integralitatea lor a considerentelor deciziei date în apel impune, însă, concluzia, că instanţa de apel a făcut o analiză pertinentă, completă şi convingătoare, la finele căreia a concluzionat că " . . . . . . . . . .în mod judicios a apreciat prima instanţă că nu s a dovedit de către reclamaţi intenţia pârâtului de a frauda legea, nici procedeul fraudulos prin care au fost eludate prevederi legale imperative, nefiind incidente dispoziţiile art. 1237 şi 1236 alin (2) C. civ. privind cauza ilicită, respectiv frauda la lege".

Fără a relua esenţialele elemente de configurare în fapt şi drept a argumentaţiei şi raţionamentului instanţei de apel (acestea fiind sintetic evidenţiate în cadrul analizei dedicate primului motiv de recurs), Înalta Curte reţine că, prin raportare la probaţiunea administrată şi la dispoziţiile legale incidente, instanţa a oferit o analiză care satisface exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la motivarea unei hotărâri judecătoreşti şi, deci, cu privire la calitatea şi completitudinea analizei pe care instanţa de judecată trebuie să o realizeze.

Susţinerile recurenţilor privitoare la caracterul general sau insuficient al analizei nu se confirmă, împrejurarea că instanţa nu a ajuns la concluzia agreată de aceştia nefiind de natură a permite constatarea că există un viciu al motivării suceptibil de a atrage casarea deciziei.

Observă Înalta Curte, sub acest aspect, şi că deşi recurenţii au subsumat aceste critici motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (".... când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), în realitate ele sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare prevăzut la pct. 6 al articolului, respectiv ipoteza care se referă la casarea hotărârii când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază".

Indiferent însă de încadrarea juridică a criticilor, Înalta Curte reţine însă, aşa cum s-a arătat mai sus, că în substanţa lor acestea sunt neîntemeiate.

Mai are în vedere prezenţa instanţă şi că faţă de particularităţile căii extraordinare de atac a recursului - aceasta, după cum înşişi reclamanţii menţionează în cererea lor de recurs, nefiind devolutivă -, nu s-ar putea proceda la o analiză în recurs a probelor administrate şi nici la o utilizare a prezumţilor judiciare pentru a se ajunge, în opoziţie cu cele stabilite de instanţele fondului, la concluzia că a existat un comportament ilicit al intimatului şi, în legătură cu acesta, o fraudă la lege.

Stabilirea elementelor factuale ale procesului sunt atribuite de lege, cu forţă imperativă, primei instanţe şi celei de apel, instanţa de recurs limitându-şi controlul exclusiv la chestiunile de nelegalitate enumerate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel fiind, rezultă că atâta vreme cât instanţele fondului au ajuns la concluzia că nu au fost dovedite elemente de fapt care să permită concluzia că a existat o fraudă la lege, Înalta Curte nu ar putea reanaliza probele şi restabili starea de fapt pentru a ajunge la o altă concluzie decât aceea trasă de instanţele fondului în urma interpretării probatoriului administrat.

Pe această linie de gândire, comportamentul în cadrul licitaţiei publice din data de 20.10.2016 al intimatului şi al celuilalt participant, domnul E., precum şi, în legătură cu acest comportament, posibila influenţă rezultată din legătura de familie dintre ei, nu reprezintă elemente de nelegalitate care să poată fi circumscrise limitelor de verificare pe care art. 488 C. proc. civ. le recunoaşte instanţei de recurs, ci elemente care interesează sub aspectul stabilirii stării de fapt de către instanţele fondului.

În legătură cu critica îndreptată împotriva statuării din apel privitoare la caracterul serios şi sincer al preţului de adjudecare şi la faptul că, potrivit instanţei de apel, acest motiv de nulitate a fost invocat întâia oară în apel, reţine Înalta Curte că inclusiv în situaţia în care această cauză de nulitate ar fi fost invocată, aşa cum recurenţii susţin, prin concluziile scrise depuse înaintea primei instanţe, aceasta nu ar fi schimbat constatarea că ea nu avea aptitudinea de a învesti în mod legal instanţa cu cercetarea ei.

Este de avut în vedere că limitele esenţiale ale judecăţii (adică părţile, obiectul şi cauza cererii), în raport de care se verifică dacă instanţa s-a pronunţat cu respectarea învestirii sale, se stabilesc, în ce-l priveşte pe reclamant, prin cererea de chemare în judecată ori în condiţiile art. 204 C. proc. civ., prin modificarea în termenul legal a cererii de chemare în judecată. Nicio dispoziţie legală nu îngăduie însă adăugarea unei noi cauze de nulitate a actului juridic litigios abia prin concluziile scrise.

Prin urmare, în procesul de faţă este lipsită de efect împrejurarea că prin concluziile scrise depuse înaintea primei instanţe, iar nu întâia oară în apel, ar fi fost menţionat acest nou motiv de nulitate a actului, căci în niciuna dintre aceste situaţii învestirea instanţei cu soluţionarea lui nu se putea realiza.

În fine, este nefondată şi critica potrivit căreia, prin raportare la prevederile art. 329 C. proc. civ., instanţa de apel ar fi statuat în mod nelegal că aplicarea prezumţiilor ar ţine de posibilitatea de apreciere a judecătorului.

Din întreaga analiză conţinută în considerentele deciziei recurate se desprinde cu claritate că ceea ce s-a reţinut este că în cauză lipsesc suficiente elemente de fapt dovedite care să-i permită instanţei să poată prezuma că între intimat şi cumnatul său a existat o conivenţă frauduloasă săvârşită în contra intereselor legitime ale recurenţilor, fără însă ca instanţa să lase să se înţeleagă că utilizarea prezumţiilor ar putea fi lăsată la arbitrariul judecătorului.

Într-adevăr, faţă de conţinutul prevederilor art. 329 C. proc. civ. ("În cazul prezumţilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi putere de a naşte probabilitatea faptului pretins"), devine evidentă concluzia că judecătorul ar putea uza de prezumţii doar atunci când, în circumstanţele concrete ale cauzei, acesta se poate întemeia pe elemente de fapt certe (altfel spus, cunoscute, deci deja dovedite) în raport de care să poată considera că ar putea trage concluzii cu privire la existenţa unui alt fapt vecin şi conex, dar încă nedovedit. Or, aceste elemente de fapt cunoscute (probate) trebuie să fie, prin ele însele, îndeajuns de convingătoare şi de bine caracterizate pentru ca judecătorul, în raport de ele, să poată accepta că existenţa unui alt fapt ar putea fi, în temeiul lor, prezumată.

Prin urmare, nu este vorba despre o putere discreţionară a judecătorului în legătură cu utilizarea prezumţiilor, ci despre a se aprecia în concret, în circumstanţele fiecărei cauze şi în considerarea elementelor de fapt deja dovedite, dacă sunt sau nu întrunite condiţiile impuse de art. 329 C. proc. civ., ştiut fiind că nu orice element de fapt satisface exigenţa de a putea sta la baza unei prezumţii judiciare. Or, toate aceste chestiuni ţin de puterea de apreciere pe care legea le-o acordă instanţelor de fond, în acord cu prevederile art. 264 alin. (2) C. proc. civ., în partea lor care consacră dreptul judecătorului de a aprecia probele în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.

În concluzie, nu este vorba despre arbitrariu şi putere discreţionară, ci despre dreptul şi obligaţia instanţei de a aprecia probele potrivit convingerii proprii, însă în limitele legii şi subsumat scopului fundamental al aflării adevărului.

Faţă de toate cele de mai sus, recursul urmează a se respinge ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 563A din 27 aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2022.