Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, înregistrată la data de 12.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor contestaţie împotriva Deciziei nr. 19008/11.02.2019, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 316 din 27 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat decizia nr. 19008 din 11.02.2019 şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 67,88 RON, reprezentând despăgubiri materiale.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.
A enunţat recurentul prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 referitoare la creditorii de asigurare şi a arătat că, atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanţa de asigurare ca fiind creanţa creditorului de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare.
Textul reprezintă transpunerea Directivei 2001/17/CE privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurări, preluată în legislaţia naţională, care defineşte "creanţa de asigurare" ca fiind orice sumă care este datorată de către societatea de asigurare unor asiguraţi, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva societăţii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menţionate, când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neîncheierea sau anularea acestor contracte sau operaţiuni în conformitate cu legea aplicabilă pentru astfel de contracte sau operaţiuni, înaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se consideră, de asemenea, ca fiind creanţe de asigurare. Acest text a fost preluat şi în noua Directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare.
Consideră recurentul că definiţiile creanţei de asigurare cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) şi ulterior în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi ale creditorilor de asigurare prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 şi, ulterior, prin art. 4 alin. (1) lit. b) punctele (i), (ii) şi (iii) din Legea nr. 213/2015, nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asiguraţi sau beneficiarii asiguraţilor şi asigurători, ci, numai în raporturile cu Fondul, legiuitorul dorind să facă o distincţie clară între creanţele pe care FGA le achită potenţialilor creditori de asigurare şi celelalte creanţe ale asigurătorului falit, Fondul neachitând indemnizaţii de asigurare, ci creanţe de asigurare.
În speţă, apreciază că spitalul nu deţine o creanţă de asigurare în raport cu Fondul şi nu este creditor de asigurare în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, întrucât pretinsa creanţă nu rezultă dintr-un raport de asigurare şi nici nu este beneficiar al asigurării, creanţa de asigurare în discuţie rezultând numai în baza unei poliţe de asigurare de răspundere civilă.
Recurentul –pârât a mai invocat şi tardivitatea depunerii cererii de plată, arătând că în cadrul instrumentării dosarului de daună, din analizarea documentaţiei aferente s-a constatat tardivitatea depunerii cererii şi lipsa calităţii de creditor de asigurare a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenta Craiova.
In ceea ce priveşte data depunerii cererii de plată, s-a stabilit respingerea întrucât, petentul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenta Craiova a înţeles să formuleze şi să depună cererea de plată după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată la F.G.A. pentru asigurătorul A. S.A., în faliment.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-reclamant Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:
Preliminar, Înalta Curte constată că prin criticile formulate în recurs, recurentul - pârât a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, cât priveşte calitatea de creditor de asigurare a unităţii spitaliceşti, acestea încadrându-se în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nu în cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel cum recurentul a menţionat în cererea de recurs.
Pentru a răspunde acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului", iar art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare" (norme care transpun în dreptul naţional prevederile a Directivei 2009/138/CE).
Cât priveşte categoria creditorilor de asigurări, dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015 stabilesc că în această categorie se include şi persoana păgubită, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.
Înalta Curte constată că, prin sentinţa penală nr. 243/03.03.2015 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă în data de 27.10.2015 prin decizia nr. 1389/27.10.2015 a Curţii de Apel Craiova, a fost recunoscută calitatea procesuală a Spitalului Clinic de Urgenţă Craiova în raportul juridic de dezdăunare decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate B., ca urmare a săvârşirii unui accident de circulaţie de către conducătorul auto C., asigurat de răspundere civilă la S.C. A. S.A., constatându-se că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat – 67,88 RON, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi.
Prin urmare, producerea riscului asigurat, respectiv a accidentului rutier amintit, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare pentru îngrijirea persoanei vătămate, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului decurgând din acest accident valorizând, în acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgenţă Craiova, pretenţiile acestuia în cuantum de 67,88 RON, în contradictoriu cu asigurătorul persoanei vinovate de producerea accidentului.
În acord cu considerentele instanţei penale şi contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că Spitalul Clinic de Urgenţă Craiova are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2005, în acest temei deţinând o creanţă de asigurare şi fiind parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.
Pentru a stabili dacă reclamantul este creditor de asigurare, iar creanţa invocată de acesta este o creanţă de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererii de plată adresate FGA. Or, despăgubirea solicitată prin cererea de plată reprezintă un prejudiciu pe care reclamantul l-a suportat ca urmare a producerii riscului asigurat (accidentul auto) şi a cărui reparare cădea în sarcina asigurătorului falit, conform deciziei definitive a instanţei penale. În temeiul obligaţiei de garanţie legală, în cazul falimentului unui asigurător, pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în condiţiile legii, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se a mai pune în discuţie, în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească cu exigenţele procesuale specifice.
Înalta Curte mai reţine că, deşi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a fost parte în litigiul penal, dezlegările instanţei îi sunt opozabile şi acestuia, în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului, în cazul falimentului asigurătorului D., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.
Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraţilor de a aproba cererea de plată formulată de reclamant pentru suma de 67,88 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare, este nelegal, astfel încât hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente cauzei, creanţa pretinsă de reclamant fiind o creanţă de asigurare, iar acesta având calitatea de creditor de asigurare.
În ceea ce priveşte criticile recurentului referitoare la aspectul tardivităţii depunerii cererii de plată, Înalta Curte reţine că prin decizia contestată, recurentul –pârât a respins cererea de plată formulată de petentul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova exclusiv în considerarea lipsei calităţii acestuia de creditor de asigurare, argumentele de nelegalitate prezentate de reclamant în susţinerea cererii privind anularea deciziei referindu-se, în mod evident, la acest motiv. Prin urmare, chiar dacă prin decizia contestată a fost analizat inclusiv aspectul tardivităţii, instanţa de fond, cu respectarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (6) C. proc. civ., a procedat la verificarea calităţii reclamantului de "creditor de asigurare", acesta fiind motivul care a stat la baza emiterii deciziei.
De altfel, analiza tardivităţii depunerii cererii de plată (aspect reţinut de pârât în considerentele deciziei atacate), ar fi reprezentat un demers lipsit de vreo utilitate practică.
Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod, Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile din 316 din 27 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 februarie 2022.