Şedinţa publică din data de 16 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, la data de 4 mai 2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 5300/12.04.2017, cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumei de 90.000 RON, cu cheltuieli de judecată.
Prin încheierea de şedinţă aferentă termenului de la data de 29.11.2018, luând act de decesul reclamantului, Curtea a dispus introducerea în cauză în calitate de părţi reclamante a moştenitorilor legali B., C. şi D..
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 6 din 7 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti:
- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;
- a anulat în parte decizia nr. 5300/12.04.2017, emisă de pârâtul FGA, doar în ceea ce priveşte suma reprezentând daunele morale şi suma reprezentând despăgubirile materiale pentru bunul avariat;
- a obligat pârâtul FGA în consecinţă, la emiterea unei noi decizii, prin care să acorde reclamanţilor daune morale în cuantum de 43.466 RON şi despăgubiri materiale pentru bunul avariat în cuantum de 8.899 RON;
- a respins în rest acţiunea;
- a menţinut decizia atacată în privinţa sumei de 607 RON, reprezentând daune materiale aferente vătămării corporale suferite de A. în urma accidentului rutier din data de 10.05.2015;
- conform art. 451-453 C. proc. civ., a obligat pârâtul FGA către reclamanta B., la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat aferent părţii din acţiune admise, redus în mod corespunzător;
- a respins în rest, cererea reclamantei B. de acordare a cheltuielilor de judecată.
3. Calea de atac exercitat în cauză
Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând în principal casarea sentinţei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe în vederea motivării soluţiei dispuse, iar în subsidiar, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecarea pe fond, respingerea în tot a acţiunii, cu consecinţa menţinerii deciziei FGA nr. 5300/12.04.2017, emise în cadrul analizării dosarelor de daună cu numerele unice x si y. De asemenea, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la motivul de recurs încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea atacată nu arată motivele de fapt şi de drept care au dus la admiterea parţială a cererii reclamanţilor, regăsindu-se doar suţinerile părţilor implicate în litigiu, astfel că, hotărârea pronunţată nu corespunde exigentelor menţionate în cadrul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă şi inteligibilă, să nu se rezume la o însuşire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.
În considerentele hotărârii recurate nu există nicio frază care să poată fi apreciată ca o motivare convingătoare, iar în această situaţie este imposibil de exercitat controlul judiciar, fapt pentru care, se impune casarea sentinţei si trimiterea cauzei spre reiudecare aceleiaşi instanţe, soluţia casării fiind justificată prin aceea că nemotivarea hotărârii echivalează cu o necercetare a fondului pricinii.
În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea normelor de drept material.
Cu privire la daunele morale, majorate de instanţă de la suma în cuantum de 31.875 RON la suma în cuantum de 43.466 RON, recurentul-pârât consideră că prima instanţă a aplicat greşit prevederile Legii nr. 213/2015, precum şi Decizia FGA nr. 258/16.11.2016 pentru amendarea şi completarea Deciziei nr. 142/25.05.2016 emisă de Directorul General al Fondului de Garantare a Asiguraţilor prin care s-a aprobat Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (materiale şi morale) izvorâte din cazuri de vătămare corporală sau deces prin raportare la consecinţele suferite de victimă.
Menţionează că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, asa cum sunt definite la art. 5.
Rezultă aşadar, din textul legii, că F.G.A. are dreptul de a stabili proceduri interne privind modul de cuantificare a daunelor morale şi, dat fiind că aceste proceduri reprezintă rezultatul cercetării jurisprudenţei în materie, susţine că Procedura aprobată prin Decizia nr. 142/2016 şi modificată prin Decizia nr. 258/2016 reprezintă un criteriu obiectiv în stabilirea cuantumului danelor morale.
Procedura internă prevede limite minime si maxime ale despăgubirii care sunt raportate la numărul de zile de îngrijiri medicale, iar între aceste limite valorile în concret trebuie stabilite în raport de anumiţi indicatori particulari fiecărei speţe.
Recurentul-pârât arată că s-a raportat la această procedură, respectiv la Anexa 2 din Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese – criterii determinante vătămări corporale prag 2, potrivit căruia este considerată vătămare corporală gravă cea care necesită un număr de cel puţin 30 de zile îngrijiri medicale şi de maxim 90 de zile, cu precizarea că încadrarea în punctaj se va face spre minim dacă vătămarea corporală a avut ca urmare una dintre consecinţele expuse în cadrul acestui prag şi spre maxim dacă vătămarea corporală a cumulat cel puţin două consecinţe dintre cele expuse la acest prag (210 RON – 500 RON/zi de îngrijire medicală), astfel că s-a acordat valoarea de 425 RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală, rezultând 31.875 RON (75 zile x 425 RON/zi = 31.875 RON).
Consideră că suma de 31.875 RON acordată cu titlu de daune morale reprezintă o sumă rezonabilă raportat la gravitatea vătămării, durata afectării stării de sănătate, precum şi neplăcerile asociate acestora.
Sigur că nu există un sistem care sa repare pe deplin daunele morale constând din dureri psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii, însă, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte.
Mai arată recurentul-pârât că raportarea strict la numărul de zile de îngrijiri medicale nu poate reprezenta un motiv de nelegalitate a Deciziei nr. 5300/12.04.2017, în condiţiile în care, un astfel de barem corespunde principiului fundamental de drept al egalităţii, presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, fără a exclude, ci dimpotrivă implicând soluţii juridice diferite pentru situaţii diferite.
În consecinţă, în raport de probatoriul administrat, instanţa de fond a apreciat în mod greşit că despăgubirile acordate de F.G.A. nu sunt de natură a oferi o satisfacţie compensatorie, înţelegând să majoreze cuantumul daunelor morale până la concurenţa sumei de 43.466 RON.
Referitor la daunele materiale pentru bunul avariat, majorate de instanţă de la suma în cuantum de 6.674 RON la suma în cuantum de 8.899 RON, recurentul-pârât consideră că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 50 ale Ordinului A.S.F. nr. 14/2011.
Având în vedere prevederile art. 50 alin. (9) din Ordinul A.S.F. nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în vigoare la data emiterii poliţei de asigurare RCA nr. x, precum şi faptul că valoarea unui autovehicul la data producerii accidentului se calculează de obicei plecând de la valoarea de nou, probată cu documente justificative sau preluată din cataloage specializate, din care se scade uzura valorică, recurentul-pârât susţine că valoarea de piaţă a tipului de autoturism din speţă este în cuantum de 8.899 RON, astfel că, potrivit art. 50 alin. (12) din Ordinul nr. 14/2011 valoarea maximă a despăgubirii este în cuantum de 6.674,25 RON (calculându-se după cum urmează: 8.899 RON x 75 % = 6.674,25 RON).
Prin urmare, instanţa de fond a dispus în mod greşit admiterea sumei în cuantum de 8.899 RON, aplicând greşit dispoziţiile art. 50 ale Ordinului nr. 14/2011.
O alta critică adusă de recurentul-pârât hotărârii pronunţate în fond se referă la obligarea sa la plata directă a despăgubirilor cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015.
Arată că, potrivit prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 coroborate cu art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, acţiunea în justiţie pe care petenţii o au împotriva FGA este contestaţia la decizia de respingere, în tot sau în parte, a cererilor de plată formulate de aceştia pentru plata de despăgubiri/indemnizaţii ce decurg din contracte de asigurări, iar nu acţiunea în pretenţii prin care se solicită obligarea F.G.A. la plata unor sume de bani. Or, în speţa prezentă petitul 2 al acţiunii a fost reprezentant de obligarea FGA la plata sumei în cuantum de 90.000 RON.
În opinia recurentului-pârât, instanţa de judecată nu se poate subroga în atribuţiile şi competenţele Comisiei Speciale din cadrul F.G.A., singura care poate să aprobe ori să respingă în tot sau în parte cererea de plată - conform normei de drept material prevăzută la art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, instanţa având competenţa să verifice doar legalitatea deciziilor F.G.A.
Prin urmare, instanţa de fond a pronunţat o sentinţă nelegală care se impune a fi casată de instanţa de recurs, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi D. şi C. solicită respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurent.
4.2. Intimata-reclamantă B. a formulat întâmpinare la dosarul instanţei de recurs, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiilor nulităţii şi a inadmisibilităţii recursului pârâtului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.
5. Aspecte procedurale
Excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului, invocate prin întâmpinarea intimatei-reclamante B., au fost respinse pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Înalta Curte constată că, deşi recurentul-pârât şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa, în cuprinsul acesteia, a unor motive contradictorii sau străine cauzei. Deşi a susţinut, pasager, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, recurentul nu a detaliat această critică, iar argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale relevante, urmând a fi analizată din această perspectivă.
De altfel, chiar dacă s-ar trece peste astfel de aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme judecătorul fondului a respectat rigorile art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Astfel, sentinţa recurată cuprinde argumente ce demonstrează că instanţa a analizat în mod adecvat susţinerile părţilor, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, fiind expus în mod clar şi fără elemente de contradictorialitate silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, considerentele hotărârii fiind în evidentă legătură cu cauza. Totodată, instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României.
Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În susţinerea acestui motiv de recurs, printr-o primă critică formulată, recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a intrepretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale.
Din această perspectivă, de principiu, cuantumul/câtimea despăgubirilor morale stabilite de prima instanţă conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitate, fiind necenzurabilă prin calea de atac a recursului.
Cu toate acestea, analizând sentinţa de fond prin prisma criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce permit, însă, doar verificarea manierei în care criteriile de identificare a prejudiciului moral au fost aplicate de primul judecător, iar nu şi modul în care acesta şi-a exercitat dreptul de apreciere din perspectiva câtimii valorii acordate cu titlu de despăgubire, instanţa de control judiciar constată că un astfel de motiv de casare nu este incident în cauză.
Potrivit art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 (în temeiul căreia a fost emisă decizia contestată), în cazul vătămărilor corporale, daunele morale se acordă "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".
Instanţa de control judiciar reţine că Legea nr. 213/2015, în temeiul căreia a fost formulată cererea de plată adresată de recurenţi FGA, nu cuprinde nicio trimitere la eventuale repere pentru determinarea cuantumului prejudiciilor de natură nepatrimonială, atât FGA, cât şi instanţele învestite ulterior cu contestaţiile celor nemulţumiţi de sumele acordate, având îndatorirea de a cerceta dacă suma pretinsă răspunde, în concret, exigenţei de a acoperi prejudiciul suferit de partea lezată prin evaluarea individuală a circumstanţelor particulare ale fiecărui caz.
În literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească, s-a reţinut constant că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului (sau de persoanele care au suferit o vătămare de ordin moral ca urmare a evenimentului rutier), importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori gradul în care a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională a solicitantului despăgubirilor.
Astfel, Înalta Curte subliniază că întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, instanţa acordă despăgubiri apte să constituie o indemnizaţie pentru satisfacţie echitabilă. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.
Astfel, întinderea despăgubirilor morale este subordonată unui drept de apreciere, a cărui existenţă este reglementată inclusiv de prevederile art. 1391 alin. (1) C. civ., intenţia legiuitorului în acest sens fiind evidenţiată de conţinutul normativ al textului de lege, în care, în sintagma: "poate fi acordată şi o despăgubire", este utilizat verbul tranzitiv "a putea" (ce este un indicativ al unei opţiuni).
Cu toate acestea, cuantificarea daunelor morale trebuie realizată cu respectarea principiului proporţionalităţii. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor social ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora (Hotărârea din 13 iulie 1995, cauza Tolstoy Miloslavsky vs. Regatul Unit), fără a fi depăşită sfera unor compensaţii echitabile, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o îmbogăţire fără just temei a persoanei prejudiciate.
Aplicând aceste considerente de ordin legislativ şi teoretic la speţa de faţă, Înalta Curte reţine că, prin cererea sa de recurs, pârâtul FGA nu a contestat urmările negative suferite de reclamant, astfel cum au fost constatate de instanţa de fond, ci a invocat legalitatea actului administrativ atacat, apreciind că, în stabilirea cuantumului daunelor, a ţinut seama de criterii determinante şi încadrarea pe praguri valorice, agreate printr-o procedură internă, în raport cu numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea vătămărilor corporale suferite de reclamant ca urmare a accidentului în care a fost implicat.
Înalta Curte constată că, deşi prin elaborarea respectivei proceduri interne, recurentul-pârât a urmărit să se raporteze la un criteriu obiectiv şi rezonabil în stabilirea despăgubirilor morale solicitate de persoanele vătămate, procedura internă trebuie corelată cu principiul reparării prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) C. civ., dar şi de jurisprudenţa instanţelor naţionale, care trebuie privită în raport de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze.
Instanţa de control judiciar reţine că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorilor, ci garantează, în condiţiile şi limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015, plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, însă o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea prevederilor C. civ. cu privire la modalitatea de determinare a existenţei şi întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri pentru acestea.
Aşadar, nu pot fi primite susţinerile recurentului, care a invocat procedura internă, fiind stabilite praguri valorice în funcţie de gravitatea vătămării şi numărul de zile de îngrijiri medicale, întrucât normele interne, reprezentate de Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, nu prevalează dispoziţiilor art. 1391 din C. civ.
Pe de altă parte, reţine instanţa de control că dispoziţiile normative invocate de recurentul-pârât nu justifică instituirea acestor condiţii şi nici nerespectarea criteriilor jurisprudenţiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, aşadar, să ţină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate şi de principiul acoperirii integrale a acestuia.
Nu în ultimul rând, contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat la propria evaluare a întinderii prejudiciului moral suferit de reclamant, demersul instanţei nereprezentând o simplă stabilire formală a cuantumului daunelor pe baza unei proceduri care nu ar ţine seama de particularităţile fiecărui caz analizat.
Astfel, din considerentele sentinţei recurate, rezultă că judecătorul fondului s-a raportat la jurisprudenţa actuală în materie, iar în procesul de cuantificare a daunelor morale acordate reclamantului a avut în vedere aspecte omise de autoritatea pârâtă, respectiv că pe parcursul judecării dosarului s-au descoperit urmări mai periculoase asupra sănătăţii şi integrităţii corporale a reclamantului (astfel cum au fost ilustrate în certificatul medico-legal eliberat de serviciul de medicină legală şi expertiza medico-legală efectuată în cauză), raportându-se inclusiv la criteriile consecinţelor negative suferite de persoana păgubită.
Înalta Curte constată că parametrii concreţi ai cauzei au fost analizaţi în mod adecvat de prima instanţă, care a concluzionat cu privire la caracterul echitabil al sumei de 579,546 RON/zi de îngrijire medicală în raport de intensitatea prejudiciului suferit.
În concluzie, reclamantul fiind îndreptăţit, în temeiul Legii nr. 213/2015, la repararea prejudiciului moral, se constată că în mod corect prima instanţă a obligat pârâtul la plata daunelor morale în cuantumul acordat.
Printr-o a doua critică, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a majorat cuantumul daunelor materiale, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50 din Ordinul ASF nr. 14/2011 [în realitate, art. 51 alin. (9) şi alin. (12) din Norma ASF nr. 23/2014].
Prealabil, observă Înalta Curte că, deşi prin recurs, FGA invocă o greşită aplicare a art. 50 din Ordinul ASF nr. 14/2011, atât în cuprinsul deciziei administrative, cât şi al întâmpinării formulate în faţa instanţei de fond, FGA s-a raportat la prevederile incidente din Norma ASF nr. 23/2014, care, de altfel, au fost analizate şi de instanţa de fond. Prin urmare, dispoziţiile aceleiaşi Norme ASF vor fi avute în vedere şi de instanţa de control în analiza sa.
Înalta Curte reţine că în art. 51 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, se prevede ca regulă generală că despăgubirile pentru vehicule nu pot depăşi cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA.
Tot Norma ASF defineşte cuantumul pagubei şi valoarea vehiculului la data producerii accidentului, valoare stabilită potrivit prevederilor art. 52 alin. (1).
De asemenea, Norma ASF stipulează la art. 51 alin. (9) că despăgubirile nu pot depăşi:
a) cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situaţia în care păgubitul face dovada reparării vehiculului;
b) cuantumul pagubei, diferenţa dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasă şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situaţia în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului, şi în cazul daunelor parţiale.
(10) Dauna totală se defineşte ca fiind situaţia în care cuantumul pagubei, definit conform alin. (3), depăşeşte 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.
(11) În cazul unei daune majore, asigurătorul RCA are obligaţia de a comunica în scris păgubitului, în termen de 10 zile de la data avizării daunei, valoarea maximă a despăgubirii ce poate fi acordată, precum şi modul de calcul al acesteia.
(12) Se defineşte dauna majoră ca fiind dauna pentru care cuantumul despăgubirii stabilit de asigurător pe baza sistemelor de specialitate pentru evaluarea daunelor auto depăşeşte 75% din valoarea vehiculului la data producerii evenimentului.
Înalta Curte constată că recurentul-pârât FGA a aplicat eronat dispoziţiile art. 51 alin. (12) din Norma ASF nr. 23/2014. Acesta defineşte dauna majoră prin raportare la cuantumul despăgubirii stabilite de asigurătorul RCA [la care se referă art. 51 alin. (11) din Normă], iar nu la un plafon de despăgubire de către FGA a creditorului de asigurare.
Mai mult, art. 51 alin. (3) din actul normativ menţionat consacră regula acoperirii integrale a întregului prejudiciu suferit (prejudiciul suportat de creditorul de creanţă, iar nu doar cel derivat din costul reparaţiilor).
În plus, din probatoriu nu reiese nici în ce bază a stabilit recurentul că în speţă nu este vorba de o daună parţială ori de o daună totală, ci este o situaţie de daună majoră (deşi noţiunile sunt definite diferit în Normă).
Prin urmare, recurentul-pârât în mod eronat a plafonat despăgubirea cuvenită intimatului-reclamant, iar concluzia instanţei de fond că valoarea maximă a despăgubirii nu se poate stabili în conformitate cu dispoziţiile art. 51 pct. 12 din Norma ASF nr. 23/2014, ci potrivit celor prevăzute la art. 51 alin. (1) din acelaşi act normativ, este legală.
În fine, nu poate fi reţinut nici argumentul recurentului-pârât FGA potrivit căruia nu poate plăti direct sumele solicitate prin cererea de plată, ci este obligat să facă propria evaluare şi să acţioneze diligent cu sumele care îi stau la dispoziţie. Deşi în sarcina FGA există o obligaţie de diligenţă şi un drept de analiză proprie a cererilor de plată şi dosarelor de daună, din perspectiva existenţei şi cuantumului despăgubirii solicitate, plafonarea despăgubirii prin raportare la un criteriu neprevăzut de lege este contrară prevederilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 şi depăşeşte marja de apreciere a autorităţii pârâte şi limitele obligaţiei de diligenţă.
În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) acelaşi Cod, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.
Având în vedere şi prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimaţii-reclamanţi D. şi C. a sumei de 1000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 6 din data de 7 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimaţii-reclamanţi D. şi C. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2022.