Şedinţa publică din data de 16 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, la data de 15 octombrie 2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea deciziei nr. 16924/11.09.2018, prin care s-a respins cererea de plata nr. x/05.09.2016 privind acordarea de despăgubiri constând în: 1.915 RON reprezentând daune materiale şi 20.000 RON daune morale, constând in suferinţele fizice si psihice, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1842 din 27 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti:
- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;
- a anulat decizia FGA nr. 16924/11.09.2018;
- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor materiale şi morale în cuantum total de 14.216 RON, după cum urmează: suma de 4.216 RON reprezentând daune materiale şi suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale;
- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 350 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.
3. Calea de atac exercitat în cauză
Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecarea pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Printr-o primă critică, recurentul-pârât susţine că sentinţa recurată este nemotivată şi cuprinde motive contradictorii, apreciind astfel că este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Prima instanţă a apreciat calitatea de persoană păgubită a reclamantei, în raport de art. 49 din Ordinul CSA nr. 14/2011, art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum şi art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, şi, pornind de la această premisă, a trecut la judecarea cauzei pe fondul cererii de plată, fără a motiva această soluţie.
Consideră că procedând astfel, instanţa s-a substituit Comisiei Speciale a FGA, singura îndrituită a analiza pe fond cererea de plată.
Consecinţa constatării nelegalităţii Deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. Chiar dacă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ, conferind posibilitatea instanţei de contencios să reformeze decizia administrativă, apreciază că, în speţă, această situaţie nu se regăseşte. În acest sens arată că nu a analizat fondul dreptului pretins, rezumându-ne la a emite decizia de respingere în ceea ce priveşte sumele solicitate cu acest titlu pentru motivul că nu există legătură de cauzalitate între leziunile suferite de intimata-reclamantă şi evenimentul rutier în discuţie, fără a analiza pe fond cererea de plată.
Recurentul-pârât arată că, potrivit prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 coroborate cu art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, acţiunea în justiţie pe care petenţii o au împotriva FGA este contestaţia la decizia de respingere, în tot sau în parte, a cererilor de plată formulate de aceştia pentru plata de despăgubiri/indemnizaţii ce decurg din contracte de asigurări, iar nu acţiunea în pretenţii prin care se solicită obligarea FGA la plata unor sume de bani.
Concluzionând pe acest aspect, susţine că instanţa de judecată nu se poate subroga în atribuţiile şi competenţele Comisiei speciale din cadrul FGA, singura care poate să aprobe ori să respingă în tot sau în parte cererea de plată - conform normei de drept material prevăzută la art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, instanţa având competenţa să verifice doar legalitatea deciziilor FGA.
Totodată, prima instanţă a constatat din verificarea înscrisurilor de la dosar că rezultă un cuantum al daunelor materiale de 4.216 RON compus din: 40+30+250+45+104 cheltuieli dovedite cu chitanţele anexate, 247 RON reprezentând diferenţa dintre salariul lunar care i s-ar cuveni reclamantei şi salariul încasat în urma acordării concediului medical, precum şi sumele de 1.800 RON şi 1.700 RON reprezentând cheltuielile de judecată ocazionate de formularea cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Iaşi, în care s-a dispus încetarea procesului ca urmare a intrării în faliment a asigurătorului.
Pe de altă parte, la dosarul de daună depus la FGA, există următoarele înscrisuri justificative depuse de petentă în dovedirea daunelor materiale solicitate, respectiv: chitanţa de 40 de RON emisă de Institutul de Medicină Legală Iaşi, bonuri emise de anumite societăţi medicale în valoare de 365 RON şi un bon fiscal în valoare de 104,65 RON emis de B. S.A..
Recurentul-pârât consideră că prima instanţă nu a motivat acordarea acestor cheltuieli, în contextul în care nu rezultă din sentinţă ce înscrisuri justificative au fost avute în vedere de către prima instanţă, dacă au fost depuse la dosarul de daună sau numai la dosarul instanţei şi, mai cu seamă, nu sunt explicit individualizate.
În ceea ce priveşte chitanţele de plată a onorariului avocaţial, susţine că acestea nu au fost depuse la dosarul de daună, iar, pe de altă parte, nu pot fi luate în considerare câtă vreme nu există o hotărâre judecătoreasca prin care FGA să fie obligată la plata acestora. Cheltuielile efectuate de parte într-un dosar în care s-a dispus încetarea acţiunii civile, nu au relevanţă, nefiind creanţe de asigurare conform legislaţiei speciale, acestea nerezultând dintr-un contract de asigurare, iar FGA nu are temei juridic pentru a le acorda.
Printr-o a doua critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât afirmă că instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată cu încălcarea normelor de drept material incidente speţei.
Astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, în sensul că judecătorul de fond s-a substituit Comisiei speciale a FGA şi a analizat cererea de plată pe fond.
Consideră, de asemenea, că prima instanţă nu a avut în vedere scopul FGA, nesocotind prevederile art. 2 din Legea nr. 213/2015, invocate de FGA în faţa instanţei de fond.
Cât priveşte daunele morale solicitate de la FGA, apreciază că acestea trebuie să fie îndreptate spre pragul minim, având în vedere falimentul asigurătorului, dar şi că FGA este o persoană juridică de drept public şi nu o societate de asigurare având drept scop obţinerea de venituri.
FGA face plata către creditorii de asigurări din propriile surse şi nu din sursele asigurătorului în faliment. De altfel, plafonarea despăgubirilor prin Legea nr. 213/2015 la suma maximă de 450.000 RON, comparativ cu cea acordată de societăţile de asigurare în cuantum maxim de 5.000.000 RON, denotă intenţia clară a legiuitorului de a tine cont de contextul creat prin intrarea în faliment a unei societăţi de asigurare.
FGA este o schemă de garantare, iar garanţia pe care acesta o acordă este cea a plăţii unei despăgubiri în condiţiile legii speciale, în strânsă legătură cu noţiunea de insolvenţă a unui asigurător, protecţia acordată fiind, în mod evident, una de ultima instanţa. De altfel, schemele de garantare apar ca fiind organisme înfiinţate de state pentru a remedia deficientele existente în sistemele naţionale de asigurări, chiar şi în contextul directivei-cadru Solvabilitate II, iar acestea nu pot crea un cadru legal de natură a ignora absenţa totală a falimentului companiilor de asigurare.
De asemenea, instituirea unor criterii de apreciere a despăgubirilor ce pot fi acordate în procedura administrativă este agreată de Uniunea Europeană şi în concordanţă cu practica instanţelor europene. În prezent, la nivelul Uniunii Europene, din cele 30 de state, numai în 12 state membre sunt legiferate scheme de garantare în domeniul asigurărilor. Mai mult, neexistând o armonizare a legislaţiilor, aceste scheme de garantare se prezintă diferit în ceea ce priveşte: nivelul (plafonul) de acoperire al daunelor, principiile sub care acţionează, sistemul de finanţare, categoriile de asigurări garantate.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. solicită respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurent.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în următoarele limite:
Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-pârât nu sunt fondate, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare menţionat.
Sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.
De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar ipoteza că hotărârea recurată este insuficient motivată nu poate fi reţinută.
Trecând la analiza cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că un prim rând de critici subsumate acestui motiv de recurs se referă la greşita stabilire a valorii despăgubirilor morale cuvenite reclamantei.
Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, reţinând în acest sens că prima instanţă a făcut o corectă apreciere a cuantumului lor, în raport de circumstanţele particulare relevate de probatoriul administrat în speţă.
Astfel, contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că instanţa de fond a avut în vedere care este rolul acestuia, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (3) şi ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum şi ale art. 21 din Norma A.S.F. nr. 16/2015 şi limitele în care acesta poate să acorde despăgubiri, iar ca urmare sumele acordate intimatei-reclamante drept daune morale se încadrează în plafonul maxim de garantare în cuantum de 450.000 RON per creditor de asigurare şi au fost stabilite în acord cu prevederile art. 49 pct. 1 din Norma A.S.F. nr. 14/2011 (în temeiul căruia a fost emisă decizia contestată), potrivit cărora, daunele morale se acordă "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".
În literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească, s-a reţinut constant că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.
Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.
Din această perspectivă, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate al sentinţei recurate, Înalta Curte reţinând că, deşi procedura internă a recurentului referitoare la stabilirea daunelor morale nu contravine de principiu vreunei prevederi legale, aceasta nu este stabilită prin acte normative, astfel că nu poate avea decât o valoare orientativă, nicidecum obligatorie, pentru instanţa de judecată.
Înalta Curte reaminteşte că instanţa supremă a statuat în numeroase rânduri că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare şi, pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferinţele fizice şi morale, susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită precum şi de toate consecinţele acesteia, astfel cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.
Contrar susţinerilor părţii, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în speţă, nereţinând că Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a cererilor de plată utilizată de pârât pentru evaluarea despăgubirilor ar contraveni vreunei dispoziţii legale.
Totodată, Înalta Curte subliniază că principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) C. civ., justifică nerespectarea condiţiilor privind depunerea unor anumite acte la dosarul de daună şi depăşirea pragurilor stabilite prin proceduri interne adoptate de FGA, acte cu o forţă juridică inferioară C. civ. şi care contravin şi paragrafului 20 al expunerii de motive al Directivei 2009/103/CE, potrivit cărora: "Victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii".
Reţine instanţa supremă că dispoziţiile normative invocate de pârât nu justifică instituirea acestor condiţii şi nici nerespectarea criteriilor jurisprudenţiale, care implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, aşadar, să ţină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate şi de principiul acoperirii integrale a acestuia.
Sub acest aspect este de observat că prima instanţă a făcut o justă evaluare a daunelor morale, apreciind că suma de 10.000 RON constituie o despăgubire adecvată ce vine să compenseze prejudiciul moral suferit de intimata-reclamantă, ţinând seama de specificitatea situaţiei acesteia ca urmare a impactului accidentului rutier în care a fost implicată şi în temeiul unei ample analize a probatoriului administrat.
În consecinţă, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile aduse soluţiei instanţei de fond cu privire la stabilirea daunelor morale.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că sunt întemeiate următoarele critici invocate de recurentul-pârât, respectiv cele referitoare la cuantumul daunelor materiale stabilit de instanţa de fond la valoarea totală de 4.216 RON.
Înalta Curte reţine că cheltuielile de judecată pe care persoana păgubită le-a suportat în cursul urmăririi penale sau a litigiilor promovate împotriva asigurătorului pentru neplata despăgubirii nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, dacă nu au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.
Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".
De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"
Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod: "Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."
Din interpretarea acestor norme de drept, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere, dobânzilor şi cheltuielilor de judecată care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent.
Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte acest tip de cheltuieli, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.
În concluzie, cheltuielile de judecată în cuantum de 3.500 RON (1800 + 1700) suportate de reclamanta în cauză în vederea obligării asigurătorului la plata despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale.
În privinţa criticilor ce susţin greşita obligare a recurentului-pârât la plata daunelor materiale în sumă de 716 RON (40+30+250+45+104+247), Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, hotărârea instanţei fiind legală sub acest aspect, în condiţiile în care pentru aceste cheltuieli au fost depuse dovezi în faţa instanţei de judecată, potrivit dispoziţiilor legale.
În fine, instanţa de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile recurentului-pârât formulate sub aspectul imixtiunii instanţei de fond în competenţa proprie a Fondului de Garantare a Asiguraţilor ca urmare a obligării directe a acestuia la plata către reclamanta A. a sumelor reprezentând despăgubiri materiale şi morale, fără a-i da posibilitatea analizării fondului dreptului pretins de această reclamantă.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de control judiciar constată că pârâtul a analizat pe fond cererea de plată a reclamantei, pe care a respins-o în totalitate, interpretând dispoziţiile Normei ASF nr. 14/2011, ale Normei ASF nr. 16/2015 şi ale Legii nr. 213/2015 şi apreciind în acest sens că prejudiciul moral şi material pretins nu se justifică.
Or, din moment ce Fondul de Garantare a Asiguraţilor a examinat cererea de plată formulată de intimata-reclamantă A. şi a respins-o în totalitate, considerând că nu se justifică despăgubirile solicitate, nu se poate susţine cu suficient temei că instanţa de fond s-ar fi substituit organului administrativ în competenţa acestuia, încălcându-i posibilitatea evaluării pe fond a cererii de plată.
Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi va casa în parte sentinţa recurată, în sensul înlăturării din cuatumul daunelor materiale acordate reclamantei A. a sumei de 3.500 RON, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1842 din data de 27 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:
Înlătură din cuantumul daunelor materiale acordate reclamantei A. suma de 3.500 RON.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Obligă intimata-reclamantă A. la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2022.