Şedinţa publică din data de 6 iunie 2023
După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2020 reclamantul A. a formulat acţiune în contrafacere în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.R.L. prin care a solicitat, în temeiul art. 6, 36, 47 si 90 din Legea nr. 84/1998, să se constate încălcarea drepturilor reclamantului de folosire exclusivă a mărcii "x" nr. y, să se dispună interzicerea folosirii semnului "D." şi obligarea pârâţilor B. şi C. S.R.L. la încetarea imediată a oricărui act de folosire neautorizată în activitatea comercială a mărcii "D." şi a oricărei alte denumiri similare capabile să creeze un risc de confuzie cu marca reclamantului. Reclamantul a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, în principal prin obligarea pârătului B. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariul avocaţial şi, în subsidiar, obligarea pârâţilor B. şi C. S.R.L. la plata în solidar a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariul avocaţial.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1038 din data de 7 octombrie 2021, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii C. S.R.L. şi B., a constatat încălcarea dreptului de folosire exclusivă a mărcii "x" nr. y şi a dispus interzicerea folosirii semnului "D.". De asemenea, tribunalul a obligat pârâţii la încetarea imediată a oricărui act de folosinţă neautorizată în activitatea comercială a mărcii "D." şi a obligat pârâţii la plata sumei de 10.389,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 84 din 3 martie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, s-a respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 1038 din data de 7 octombrie 2021 pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi C. S.R.L. Curtea a obligat apelantul la plata sumei de 3000 RON către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial redus.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei nr. 84 din 3 martie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a declarat recurs pârâtul B. solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii, ca fiind nefondată, şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului, recurentul pârât a arătat că hotărârea atacată prezintă mai multe aspecte de nelegalitate, decurgând din aplicarea greşită de către instanţe a prevederilor legale ce reglementează protecţia mărcii în litigiu. În acest sens, recurentul a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul inaplicabilităţii art. 2 din Legea nr. 84/1998 pe care instanţa, în mod eronat, 1-a avut în vedere.
Recurentul pârât a susţinut că nu s-a produs o încălcare efectivă a dreptului la marcă întrucât nu există identitate absolută a denumirii din moment ce există mai multe elemente concrete de diferenţiere între denumiri, dar şi aranjament, dispoziţia specială, culoarea şi forma caracterelor.
Recurentul pârât a susţinut că denumirea înregistrată de reclamant ca marcă poate fi considerată că fiind încălcată exclusiv în situaţia folosirii sale cuvânt cu cuvânt, înregistrarea privind o denumire absolut generală, pe care o folosesc o mulţime de cafenele aflate în parcuri. Recurentul pârât a susţinut că reclamantul nu utilizează marca în mod efectiv, întrucât nu există în oraşul Sinaia un punct comercial, o activitate care să funcţioneze sub protecţia acestei mărci.
Recurentul pârât a arătat că denumirea "KALIMTZAKIS D." provine dintr-un şir de tradiţii, cât şi din dispunerea geografică a locului ce poartă această denumire, respectiv, lângă parcul "Dimitrie Ghica" din Sinaia, judeţul Prahova.
Recurentul pârât a considerat că denumirea este distinctă faţă de marca înregistrată de reclamant, cuprinzând numele său de familie, al proprietarului imobilului şi al autorilor săi, care au desfăşurat aceeaşi activitate sub numele Kalimtzakis x, începând din anii 1920, dobândind notorietate locală. Recurentul pârât a arătat că numele a fost consemnat de Registrul Comerţului la 01 august 2014, cu patru ani înainte de înregistrarea mărcii reclamantului, fost chiriaş, care a uzurpat sintagma x, din numele cu valoare istorică şi sentimentală ce a aparţinut familiei sale, iar după 5 ani de la încetarea contractului de închiriere, din culpa reclamantului şi plecarea să definitivă din oraşul Sinaia, a înregistrat marca în 20 noiembrie 2018.
Recurentul pârât a susţinut că nu cuvântul în sine este protejat ca marcă, ci aranjamentul, dispoziţia specială, culoarea şi forma caracterelor folosite pentru a scrie respectivele cuvinte, ca un tot care o alcătuieşte. Astfel, împrejurarea că utilizează, în activităţile de promovare, denumirea "KALIMTZAKIS D." nu are nicio legătură cu marca înregistrată de reclamant sub nr. y, având în vedere caracteristicile reprezentate de aranjamentul, dispoziţia specială, culoarea şi forma caracterelor folosite.
Recurentul pârât a considerat că este important faptul că respectivele cuvinte "CAFENEAUA" şi "PARCULUI" sunt două substantive comune, ce prezintă un grad incredibil de mare de generalitate, astfel că atât reclamantul, cât şi pârâţii au procedat la alipirea altor cuvinte cu scopul de a diferenţia denumirea. Mai mult, partea de început a unui semn/unei denumiri prezintă un grad mare de importanţă, astfel încât utilizarea, la începutul denumirii, a numelui său de familie "KALIMTZAKIS", are scopul de a evidenţia şi a diferenţia numele cafenelei de alte întreprinderi de acest gen.
În ceea ce priveşte gradul de atenţie al consumatorului, recurentul pârât a susţinut că, având în vedere generalitatea celor doi termeni ce fac obiectul mărcii în discuţie, nu poate fi vorba de un impact major al acestora asupra atenţiei consumatorului, în condiţiile în care nu se poate crea o confuzie, deoarece nu există o activitate comercială în Sinaia cu această marcă. Astfel, de aici provine şi nevoia de diferenţiere prin alăturarea celor doi termeni distinctivi, anume "KALIMTZAKIS", respectiv "established 2008". De asemenea, societatea "B. - D. ÎNTREPRINDERE INDIVIDUALA", ce stă la baza restaurantului "KALIMTZAKIS D." a luat naştere ca persoana juridică în 2014, moment în care a fost aleasă şi denumirea cafenelei.
Recurentul pârât a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că, pentru a se aprecia gradul de similitudine existent între semnele în conflict, trebuie să se determine gradul lor de similitudine vizuală, fonetică şi conceptuală şi, eventual, să se evalueze importanţa care trebuie acordată acestor elemente diferite, ţinând seama de categoria de produse sau servicii în cauză şi de condiţiile în care sunt comercializate {Hotărârea din 22 iunie 1999, Lloyd Schuhfabrik Meyer, C-342/97, EU:C:1999:323, punctul 27, şi Hotărârea din 12 iunie 2007, OAPI/Shaker, C-334/05 P, EU:C:2007:333, punctul 36). Mai mult, această comparaţie trebuie să se întemeieze pe impresia de ansamblu pe care semnele menţionate o lasă în memoria publicului relevant.
Cu privire la similitudinea vizuală, recurentul pârât a susţinut că semnele în conflict nu sunt similare, în măsura în care diferă prin caracteristicile acestora, prin structura, prin stilizare şi prin combinaţia lor de culori, chiar dacă au în comun elementele verbale "cafeneaua" şi "parcului". În această privinţă, deşi prezenţa în fiecare dintre semnele în conflict a mai multor litere în aceeaşi ordine poate avea o anumită importanţă în aprecierea similitudinii vizuale dintre două semne în conflict [Hotărârea din 20 octombrie 2016, Clover Canyon/EUIPO - Kaipa Sportswear (CLOVER CANYON), T-693/15], includerea în denumirea celor doua cafenele a cuvintelor "KALIMTZAKIS", respectiv "established 2008" duce la diferenţierea din punct de vedere vizual al celor două denumiri.
De asemenea, atât fondul, cât şi culorile utilizate influenţează publicul relevant, având în vedere faptul că acestea reprezintă elemente de originalitate. Recurentul pârât a arătat că denumirea "KALIMTZAKIS D." este compusă dintr-un număr de cuvinte diferit iar termenul "KALIMTZAKIS" care se afla la începutul acesteia constituie diferenţa vizuală a semnelor respective, aceste două aspecte fiind suficiente pentru a neutraliza similitudinea vizuală.
Recurentul pârât a arătat că un alt aspect ce trebuie analizat este fondul celor două semne şi impresia globală pe care acestea o conferă, în mod separat şi individual, asupra publicului. "KALIMTZAKIS D." prezintă un fundal de culoare maro, utilizând un font distinct de culoare aurie-galben, în comparaţie cu "x" ce prezintă un fundal de culoare albastră, cu fontul de culoare albă. De asemenea, dimensiunile caracterelor din alcătuirea cuvântului "KALIMTZAKIS" mai mari decât a celorlalte elemente din alcătuirea denumirii reprezintă încă un aspect distinctiv.
Cu privire la similitudinea fonetică, recurentul pârât a arătat că trebuie amintit că reproducerea fonetică a unui semn complex corespunde reproducerii tuturor elementelor sale verbale (Cauza T-498/18, ZPC Fiis sp.j. v. EU1PO). Semnele în conflict au o lungime diferită şi sunt compuse dintr-un număr diferit de cuvinte iar cuvântul "KALIMTZAKIS" în sine are capacitatea de a fi un element distinctiv, ce va impacta fonetic publicul, având în vedere unicitatea acestuia.
Cu privire la similitudinea conceptuală, recurentul pârât a considerat că trebuie avută în vedere lipsa de semnificaţie specială în limba română a cuvintelor "cafeneaua" şi "parcului". Astfel, consumatorul mediu român ar înţelege faptul că alăturarea celor două substantive face referire strict la poziţionarea geografică pe care cafeneaua o are.
Recurentul pârât a concluzionat că diferenţele vizuale, fonetice şi conceptuale dintre mărcile în conflict exclud orice risc de confuzie din partea consumatorului.
Recurentul pârât a invocat art. 5 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998 şi a arătat că denumirea "x established 2008" este compusă în mod exclusiv din indicaţii ce servesc provenienţa geografică şi data iar sintagma "established 2008" nu poate fi considerată ca fiind distinctivă şi utilizată în scopul de a individualiza denumirea, deoarece anul 2008, este ales aleatoriu, deoarece, după cum chiar reclamantul a arătat, marca a fost înregistrată în anul 2018.
Recurentul pârât a arătat că nu a utilizat marca reclamantului ci substantivele comune "CAFENEAUA" şi "PARCULUI", în limba română.
Recurentul pârât a considerat că un alt aspect ce necesita analizat este cel referitor la serviciile oferite de către părţi. Astfel, instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că produsele şi serviciile mărcii cu obiect de activitate bar-cafenea şi a semnului restaurant sunt identice, numai datorită faptului că fac parte din clasa 43 de servicii - titlu general. În realitate şi specific, nu au o activitate identică şi nu au produse identice şi nici servicii de acelaşi fel, deoarece activitatea restaurant implică servicii complexe de bucătărie, astfel încât publicul diferenţiază cu uşurinţă produsele şi serviciile diferite şi de aceea, nu există confuzie între activitatea şi serviciile unui bar-cafenea şi ale unui restaurant - G.. Semnul restaurantului - G., împreună cu produsele şi servicii specifice şi diferite indică originea comercială a produselor şi a specialităţilor de bucătărie, cafea şi băuturi greceşti, muzică ambientală şi live grecească, precum şi reprezentaţii ale comunităţii elene din Braşov, toate acestea în consonanţă cu numele subsemnatului grecesc KALIMTZAKIS şi cu mesajul stradal x, care prezintă produse greceşti. Astfel, se furnizează o altfel de informaţie către consumator, din punct de vedere conceptual.
Recurentul pârât a considerat că semnul ce are în componenţa sa numele său îi conferă acestuia un caracter individual şi complet distinctiv, ceea ce îl face total diferit de marcă, astfel fiind înlăturat riscul vreunei confuzii, deoarece publicul relevant reţine partea de început, respectiv Kalimtzakis; publicul local cunoaşte proprietarul cu domiciliul în acest imobil, restul publicului este informat de placa memorială amplasată sub semn.
Recurentul pârât a invocat art. 40 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 şi a arătat că reclamantul nu a utilizat marca pe care acesta a înregistrat-o în anul 2018, ceea ce reprezintă încă un argument pentru care existenţa unei confuzii create în cadrul publicului este imposibilă, o altă "D.", alta decât "Kalimtsakis x", neexistând în oraşul Sinaia.
5. Apărările formulate în cauză.
Intimatul reclamant A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat şi nefondat, cu consecinţa păstrării în tot a deciziei recurate şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivarea întâmpinării, intimatul reclamant a arătat că decizia recurată este legală şi pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind aplicabile motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Intimatul reclamant a arătat că art. 2 din Legea nr. 84/1998 nu reprezintă altceva decât o simplă definiţie a mărcii, iar nerespectarea oricărei prevederi conţinute de art. 2 ar fi dus, în primul rând, la un eventual aviz de refuz provizoriu sau la respingerea cererii de înregistrare în etapa de examinare preliminară desfăşurată în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM). Marca "x" a parcurs procedura de examinare preliminară fără a întâmpina niciun impediment, OSIM constatând că marca este distinctivă şi că poate fi reprodusă în Registrul mărcilor. Astfel, intimatul reclamant a considerat că ar fi absurd să se afirme că definiţia mărcii înregistrate reprezintă un criteriu de analiză a riscului de confuzie.
Intimatul reclamant a arătat că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au recunoscut distinctivitatea şi funcţiile esenţiale ale mărcii deţinute de către acesta iar recurentul pârât învederează o analiză eronată a riscului de confuzie dintre o marcă înregistrată şi un semn. Instanţa de apel a efectuat corect analiza riscului de confuzie, acesta incluzând şi riscul de asociere şi fiind apreciat prin prisma asemănărilor şi nu a deosebirilor dintre mărci, fiind suficient să existe similaritate la nivelul unei singure analize (fie ea vizuală, fonetică sau conceptuală) pentru a induce publicul în eroare (Cazul T-6/oi Matratzen Concord v, OHIM - Hukla Germany Matratzen 2002 ECRII - 4335, paragraful 30).
Intimatul reclamant a arătat că sintagma "x", care reprezintă elementul dominant şi distinctiv al mărcii sale, a fost preluată în manieră identică.
Intimatul reclamant a considerat că, dacă normele de drept material şi jurisprudenţial ar fi aliniate cu raţiunile recurentului, acesta ar putea prelua orice marcă notorie precum "Google", "Facebook" sau "Coca-Cola" sub umbrela denumirii "Kalimtzakis" pentru simplul fapt ca stilizările grafice sunt diferite sau pentru că mai exista alte cuvinte suplimentare adăugate.
Intimatul reclamant a considerat că, întrucât recurentul utilizează "x" fără acordul intimatului reclamant, există o veritabilă utilizare neautorizată de marcă. Intimatul reclamant a arătat că sunt nenumărate decizii anterioare care precizează expres faptul că partea verbală este reţinută cu precădere de publicul relevant, fiind astfel cea mai importanta componentă. În această linie de idei, nu are absolut nicio relevanţă dacă marca "x" este însoţită sau nu de un element figurativ sau de un slogan.
Intimatul reclamant a susţinut că, în cazul mărcilor compuse atât din elemente verbale cât şi din elemente figurative, elementul verbal este mai distinctiv decât cel figurativ, pentru că publicul relevant se va referi mai uşor la produse sau servicii prin denumire (partea verbală), decât prin încercarea de a descrie elementul figurativ al mărcii, fiind reţinut în mod constant principiul potrivit căruia elementul verbal din componenţa unei mărci este acela pe care consumatorul îl va reţine în majoritatea cazurilor.
Intimatul reclamant a invocat, drept jurisprudenţă relevantă care îi susţine argumentele, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă (camera a treia) din data de 14 iulie 2005, Wassen International Ltd împotriva EUIPO. Marca comunitara. Cauza T-312/03. Paragraful 37, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă (camera a patra) din data de 23 octombrie 2002. Claudia Oberhauser împotriva Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (mărci de comerţ, desene şi modele industriale) (OAPI). Marca comunitara. Cauza T-104/01.
Intimatul reclamant a considerat că recurentul confundă analiza criteriilor de distinctivitate necesare înregistrării mărcii cu criteriile de evaluare a riscului de confuzie dintre o marcă şi un semn.
Intimatul reclamant a considerat că analiza gradului de generalitate al termenilor care formează o marcă este de competenţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM), folosirea unor termeni prea generali, deveniţi uzuali în limbajul comun sau fără capacitate distinctivă reprezentând motive absolute de refuz la înregistrarea unei mărci, conform art. 5 alin. (1) lit. (b) şi (c) din Legea nr. 84/1998. Având în vedere că marca este înregistrată, se bucură cel puţin de o prezumţie a caracterului distinctiv.
Intimatul reclamant a susţinut că marca sa nu reprezintă o simplă "indicaţie geografică" a locului prestării serviciilor. Astfel, "x" reprezintă o personificare exprimată în manieră metaforică în sensul în care "parcul" ar fi "proprietarul" unei "cafenele" sau, în altă ordine de idei, "cafeneaua s-ar afla în proprietatea parcului". Publicul relevant nu înţelege un mesaj concret cu privire la adresa sau la originea geografică atunci când percepe marca, contrar susţinerilor recurentului. Un exemplu lipsit de distinctivitate ar fi "D." însă marca înregistrată se îndepărtează de o astfel de indicaţie lipsită de distinctivitate.
Intimatul reclamant a considerat că, în ciuda micilor diferenţe care există la nivel de stilizare, acestea nu au capacitatea de a diferenţia mărcile, riscul de confuzie şi, implicit, de asociere, fiind incident. Recurentul nu poate prelua mărcile competitorilor în propriul portofoliu prin simpla adăugare a numelui de familie în faţa unei mărci înregistrate.
Intimatul reclamant a susţinut că marca sa este similară cu semnul folosit de recurent în urma analizei riscului de confuzie prin raportare la similarităţile vizuale, fonetice şi conceptuale.
Intimatul reclamant a arătat că jurisprudenţa a statuat constant că partea de început a unui semn prezintă un grad ridicat de importanţă în impresia globală pe care o produce acesta (L'Oreal S.A. v OHIM, Cauza T-112/03) deoarece publicul relevant va reţine cu precădere partea de început a unei mărci, tinzând să se concentreze pe primele elemente verbale al unui semn (Opposition No B 2 567 355, WANDA vs. WANDA FILMS). În cazul de faţă, publicul relevant va reţine "D." şi o va recunoaşte atunci când va intra în contact cu semnele pe care le foloseşte recurentul - pârât care include în manieră identică denumirea "D.".
Intimatul reclamant a susţinut că, dat fiind faptul că serviciile sunt identice, folosirea unui semn atât de similar este de natură a-i provoca grave prejudicii. Marca sa este protejată pentru serviciile din clasa 43 (de alimentaţie publică, restaurant şi cafenea), iar recurentul foloseşte semnele care încalcă drepturile sale de exclusivitate pentru servicii identice de restaurant de tip cafenea.
Intimatul reclamant a arătat că, din punct de vedere fonetic, identitatea elementului "D." majorează posibilitatea naşterii unui potenţial risc de confuzie si de asociere în rândul publicului relevant, dat fiind faptul ca pronunţia este aceeaşi. În ceea ce priveşte conceptul mărcilor, poate fi observat faptul ca recurentul pârât vizează acelaşi concept creat de titularul mărcii anterioare, prin preluarea în manieră identică a sintagmei "D.". Ambele denumiri conţinând elementul identic, consumatorul va percepe şi va înţelege acelaşi mesaj.
Recurentul-pârât B. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea tuturor argumentelor formulate de către intimatul-reclamant în cadrul întâmpinării ca fiind neîntemeiate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de recurs, aşa cum a fost formulată.
La termenul de judecată din 23 mai 2023, intimatul-reclamant A. a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul pârât.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul pârât pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de lege, invocată de intimatul-reclamant A., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
În condiţiile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de alin. (1) din acest articol. Argumentarea şi dezvoltarea motivelor de recurs trebuie făcută astfel încât să fie posibilă încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. şi să permită exercitarea de către instanţa de recurs a controlului său cu privire la pretinsele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Art. 489 din C. proc. civ. instituie sancţiunea nemotivării recursului, stabilind, la alin. (2), că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute la art. 488. Examinând susţinerile expuse în cererea de recurs, Curtea constată că recurentul pârât a invocat, pe lângă expunerea unor aspecte de fapt rezultate, în opinia sa, din coroborarea probelor administrate în cauză, şi modul în care instanţa de apel a procedat la aplicarea criteriilor legale în aprecierea riscului de confuzie între marca intimatului reclamant şi semnul utilizat de recurentul pârât pentru a ajunge la concluzia că au fost încălcate drepturile rezultate din înregistrarea mărcii, situaţie în care respectivele susţineri pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reprezentând o încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material. În consecinţă, Curtea urmează a analiza criticile prin care recurentul pârât a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a unor dispoziţii de ordin material, prin prisma aspectelor învederate în cererea de recurs, excepţia nulităţii recursului urmând a fi respinsă.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât a criticat, în esenţă, faptul că instanţa de apel nu a aplicat în mod corect în cauză condiţiile cerute pentru constatarea existenţei riscului de confuzie între marca înregistrată de intimatul reclamant şi semnul utilizat de recurentul pârât.
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa de apel a constatat că reclamantul A. a înregistrat marca "x" la Oficiul pentru Invenţii şi Mărci, având număr de depozit x, aceasta beneficiind de protecţie începând cu data de 20.11.2018, pe o durată de 10 ani, cu posibilitatea de reînnoire şi având număr de marcă înregistrată y din data de 23.08.2019, fiind înregistrată pentru toate serviciile din clasa Nisa 43, împrejurări reţinute de instanţă din cuprinsul certificatului de înregistrare emis de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Invocând drepturile conferite de această înregistrare, intimatul reclamant a reclamat folosirea neautorizată a denumirii "x" în activitatea comercială desfăşurată de recurentul pârât.
În acest context, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului pârât în sensul că hotărârea ar fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că instanţa, în mod eronat, a avut în vedere art. 2 din Legea nr. 84/1998, care nu este aplicabil speţei.
Art. 2 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice defineşte noţiunea de marcă, stabilind că aceasta poate fi orice semn, cum ar fi cuvintele, inclusiv numele de persoane sau desenele, literele, cifrele, culorile, elementele figurative, forma produsului sau a ambalajului produsului sau sunetele, cu condiţia ca aceste semne să fie capabile: a) să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi; şi b) să fie reprezentate în Registrul mărcilor într-un mod care să permită autorităţilor competente şi publicului să stabilească cu claritate şi precizie obiectul protecţiei conferite titularului lor.
Întrucât textul legal menţionat conţine definiţia noţiunii de marcă, iar în cauză s-au invocat drepturile rezultate din înregistrarea unei mărci, nu se poate contesta existenţa unei legături între respectiva normă legală şi soluţionarea cauzei pe fond.
Procedând la analiza riscului de confuzie, instanţa de apel a precizat că trebuie să fie luate în considerare nu doar elementele ce intră în alcătuirea mărcii şi sunt înregistrate ca atare, potrivit certificatului de înregistrare, ci şi acele caracteristici care ţin de utilizarea în practică a mărcii înregistrate, chiar dacă nu sunt efectiv înregistrate. Instanţa a considerat că un consumator cu grad mediu de atenţie, analizând denumirea dominantă "D." va fi tentat să asocieze serviciile oferite de către pârâţi cu cele oferite de intimatul reclamant.
De asemenea, instanţa a considerat că denumirea "Kalimtzakis D." creează în mintea consumatorului un risc de confuzie în privinţa serviciilor pe care le oferă.
Instanţa de apel a expus condiţiile în care titularul unei mărci înregistrate poate interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic sau asemănător cu marca sa în aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data introducerii acţiunii, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie cu privire la interpretarea art. 9 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară.
Sub aspectul legii aplicabile, este de remarcat că art. 36 din Legea nr. 84/1998 a devenit, după republicarea legii la data de 18.09.2020, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, art. 39, iar Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară a fost abrogat prin Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene.
Întrucât normele legale partea relevantă pentru speţă, împrejurarea că instanţa de apel nu le-a avut în vedere la pronunţarea hotărârii nu determină însă nelegalitatea deciziei din acest punct de vedere.
Analizând condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru a reţine existenţa încălcării mărcii prin raportare la elementele de fapt ale speţei, instanţa de apel a constatat că utilizarea are loc în cadrul comerţului, fără consimţământul titularului mărcii, pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca, de natură a produce risc de confuzie în percepţia publicului, incluzând, contrar susţinerilor pârâtului, şi riscul de asociere a mărcii cu semnul.
Analizând cele două denumiri, instanţa de apel a constatat că acestea prezintă diferenţe prin combinaţia de culori, prin stilizare şi sunt compuse dintr-un număr diferit de cuvinte, însă elementul dominant "D." se regăseşte în manieră identică în denumirea "Kalimtzakis D." iar serviciile prestate sunt identice.
De asemenea, instanţa de apel a considerat că, deşi din punct de vedere fonetic, nu conţin acelaşi număr de cuvinte, elementul de identitate "D." este de natură a da naştere unui risc de confuzie şi de asociere în rândul publicului relevant, pronunţia fiind aceeaşi. Astfel, instanţa de apel a apreciat riscul de confuzie în raport cu elementul dominant şi comun inclus în cadrul semnelor în cauză, considerând că nu este relevant dacă celelalte elemente care nu sunt comune acestora sunt diferite.
În contextul expus, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a aplicat în mod corect în cauză condiţiile cerute pentru constatarea existenţei riscului de confuzie între marca intimatului reclamant şi semnul utilizat de recurentul pârât întrucât în considerentele deciziei recurate se regăsesc doar parţial elementele necesar a fi analizate, ele neputând susţine concluzia îndeplinirii condiţiilor specifice problemei de drept analizate.
Sub acest aspect, se remarcă utilizarea în mod greşit de către instanţa de apel, la analiza riscului de confuzie, a criteriului vizând caracteristicile care ţin de utilizarea în practică a mărcii înregistrate, chiar dacă acestea nu sunt efectiv înregistrate. Protecţia drepturilor asupra mărcii se întinde asupra reprezentării acesteia în modalitatea concretă în care a fost înregistrată, astfel încât elementele care trebuie comparate se referă la marca înregistrată şi semnul folosit de terţ, fiind lipsite de relevanţă sub acest aspect caracteristicile care ţin de utilizarea în practică a mărcii înregistrate.
Astfel, pentru a analiza existenţa riscului de confuzie, instanţa trebuie să identifice în primul rând limitele de protecţie a mărcii, aşa cum rezultă din înregistrarea acesteia, adică elementele verbale, elementele figurative, culorile revendicate, clasele de protecţie. În determinarea caracterului distinctiv al mărcii şi, astfel, în stabilirea împrejurării dacă ea este puternic distinctivă, este necesar să se facă o evaluare globală a capacităţii mai mari sau mai mici a mărcii de a identifica bunurile sau serviciile pentru care a fost înregistrată ca provenind de la un anumit producător şi astfel să distingă acele bunuri sau servicii de cele ale altui producător (Windsurfing Chiemsee, C-108/97 şi C-109/97, parag. 49).
Cu cât mai distinctivă este marca anterioară, cu atât mai mare este riscul de confuzie. Pe de altă parte, o marcă cu un caracter slab distinctiv, cum ar fi cea care include elemente descriptive ale bunurilor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată sau una care nu este caracterizată prin trăsături neobişnuite sau originale, se bucură de un grad de protecţie mai mică decât o marcă înalt distinctivă, fie per se, fie datorită recunoaşterii pe care o are pe piaţă. (Lloyd Schuhfabrik, parag. 20 şi 23, Sabel parag. 24, Canon parag. 17)
Contrar susţinerilor intimatului reclamant în sensul că analiza gradului de generalitate al termenilor care formează o marcă este de competenţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, gradul de distinctivitate al unei mărci reprezintă un element relevant care trebuie stabilit de instanţă în aprecierea riscului de confuzie, având în vedere că o marcă slab distinctivă este alcătuită în cea mai mare parte din elemente descriptive şi doar într-o proporţie redusă din elemente distinctive.
În această analiză, trebuie avută în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în care s-a arătat fără echivoc faptul că, şi dacă nu sunt considerate distinctive elementele verbale dintr-o marcă înregistrată, nu înseamnă că nu se acordă protecţie mărcii aşa cum a fost înregistrată, fie ea şi slab distinctivă, compusă fiind, în majoritate, din elemente aflate în domeniul comun. Protecţia unor mărci slab distinctive este acordată impresiei de ansamblu dată de combinaţia de elemente care îi conferă gradul, fie el redus, de distinctivitate pentru a fi înregistrată.
În acest context, Înalta Curte observă că, potrivit jurisprudenţei CJUE, faptul că o marcă are un caracter distinctiv slab nu exclude riscul de confuzie, în special în cazul în care există o similitudine a semnelor şi a produselor sau a serviciilor vizate (Hotărârea din 8 noiembrie 2016, BSH/EUIPO, C-43/15, par. 63).
Această evaluare a fost realizată însă incomplet de către instanţa de apel, care a omis etapa analizei gradului de distinctivitate a mărcii, deşi pârâtul a invocat prin cererea de apel argumente legate de caracterul slab distinctiv al mărcii şi de natura descriptivă a cuvintelor ce compun marca verbală.
În această analiză este necesar a se avea în vedere faptul că elementele descriptive ale mărcii sunt în domeniul public şi nu fac obiectul dreptului exclusiv al titularului. Elementele distinctive în cazul mărcilor slabe au o pondere atât de redusă încât nu pot avea o existenţă autonomă şi îşi produc efectul distinctiv numai prin asociere cu elementele descriptive. De aceea, riscul de confuzie cu privire la acest semn distinctiv nu se poate produce decât prin utilizarea neautorizată de către terţi a acestei asocieri în mod identic sau cvasiidentic. Când marca anterioară nu are o distinctivitate specială, chiar diferenţele minore între această marcă şi cea ulterioară vor fi suficiente pentru a exclude riscul de confuzie.
În contextul expus, este necesar a se analiza dacă elementele verbale din compunerea mărcii reclamantului reprezintă cuvinte şi respectiv sintagme nedistinctive, iar aceste elemente verbale vor primi semnificaţia corespunzătoare în ansamblul mărcii reclamatului, întrucât nu pot fi evaluate autonom.
Înalta Curte constată că, astfel cum a susţinut şi recurentul, elementele verbale ale mărcii combinate a reclamantului au fost evaluate în mod individual şi nu s-a procedat la determinarea impresiei de ansamblu create prin asocierea lor, asocierea acestora fiind tocmai marca înregistrată de reclamantului, ceea ce contravine regulilor jurisprudenţiale anterior enunţate.
În cauză, instanţa de apel a reţinut elementul dominant şi comun inclus în cadrul semnelor în cauză (D.), fără a aprecia asupra caracterului lor distinctiv, lipsind, de asemenea, o apreciere cu privire la impresia de ansamblu creată de combinarea componentelor semnului folosit de pârât şi o analiză a elementelor care, în opinia recurentului pârât, conduc la o diferenţiere între marcă şi semnul utilizat de acesta.
Potrivit jurisprudenţei CJUE, similaritatea dintre mărci se apreciază din punct de vedere vizual, fonetic şi conceptual, iar această evaluare este proprie operaţiunii juridice a comparării semnelor în conflict, cu aplicarea corespunzătoare a tuturor criteriilor incidente în verificarea riscului de confuzie, astfel încât nu reprezintă însuşiri ale elementului dominant al unei mărci complexe, marcă ce reprezintă un termen al comparaţiei.
În plus, aprecierea globală a riscului de confuzie implică o anumită interdependenţă între factorii luaţi în considerare şi, în special, similitudinea mărcilor şi cea a produselor şi serviciilor desemnate. Astfel, un grad scăzut de similitudine între produsele sau serviciile desemnate poate fi compensat printr-un grad ridicat de similitudine între mărci şi invers. În mod constant în jurisprudenţa CJUE s-a subliniat că este indispensabil să se interpreteze noţiunea de "similitudine" în raport cu riscul de confuzie (Hotărârea din 29 septembrie 1998, Canon, C-39/97, par. 17; Hotărârea din 22 iunie 201999, Lloyd Schuhfabrick Meyer, C-342/97, par. 19).
În acest context se impune şi analiza pe fond a apărărilor recurentului pârât referitoare la absenţa identităţii între serviciile prestate de acesta şi cele pentru care este înregistrată marca intimatului reclamant.
În plus faţă de chestiunile deja subliniate, Înalta Curte observă că, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei şi la apărările formulate de părţi, se impune ca analiza existenţei riscului de confuzie să urmeze şi principiile cuprinse în Hotărârea din cauza C-120/04 Medion vs Thomson, par. 29-36.
Astfel, criteriile de analiză a riscului de confuzie sunt particularizate în ipoteza în care pârâtul foloseşte un semn complex, ce include atât numele său (în speţă Kalimtzakis) cât şi o marcă anterioară aparţinând unei alte persoane, iar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat, în această hotărâre, că în prezenţa identităţii dintre produse sau servicii (cerinţă necesar a fi verificată de instanţa de apel), riscul de confuzie poate fi reţinut şi dacă semnul folosit de pârât are o distinctivitate normală şi dacă, deşi marca anterioară nu este elementul dominant în cadrul impresiei de ansamblu lăsate de semnul complex, ea îşi păstrează totuşi caracterul distinctiv independent în cadrul acestuia.
Argumentele părţilor care vizează aspecte de fond ce trebuie stabilite de instanţă în urma aplicării criteriilor legale şi jurisprudenţiale expuse mai sus nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, instanţa de recurs neimpunând un anumit rezultat al evaluării riscului de confuzie. Astfel, instanţa de recurs nu poate interfera în aprecierile de fapt pe care doar instanţa de apel, care judecă în calea devolutivă de atac, le poate realiza.
Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, văzând prevederile art. 497 raportat la art. 496 şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursul pârâtului, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, pentru analiza corespunzătoare a criteriilor vizând aprecierea riscului de confuzie, cu aplicarea criteriilor jurisprudenţiale dezvoltate în aplicarea normelor legale incidente, prin integrarea şi a prezentelor dezlegări în examinarea unitară a riscului de confuzie.
În rejudecare, se impune realizarea unei analize complete a riscului de confuzie, fără a ignora criticile formulate de părţi în privinţa aspectelor reţinute de prima instanţă, pentru că o astfel de evaluare disociată, pe diversele grade de jurisdicţie, ignoră exact caracterul unitar al evaluării riscului de confuzie şi posibilitatea schimbării semnificaţiei unuia dintre factorii relevanţi în aprecierea globală în cadrul unei etape a analizei, în funcţie de contextul în care este integrată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A..
Admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 84 din 3 martie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 iunie 2023.