Şedinţa publică din data de 19 iunie 2023
Asupra conflictului negativ de competenţă:
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cererii deduse judecăţii:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 28 mai 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a chemat în judecată în calitate de pârâtă, societatea A. S.R.L., solicitând ca în urma dezbaterilor şi a probelor ce vor fi administrate, să fie obligată pârâta la plata sumei de 16.232,79 RON (13.641 RON fără TVA) reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.06.2018 -31.05.2021; la plata sumei de 2.784,71 RON reprezentând penalităţi de întârziere, care au fost calculate până la data de 19.04.2021 şi în continuare la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% până la data achitării integrale a remuneraţiei de mai sus; să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spaţiile administrate; la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Decizia ORDA nr. 120/2016 şi Decizia ORDA nr. 60/2019, ca norme de aplicare.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 188 din 09 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat că întâmpinarea depusă de pârâtă, la data de 06 decembrie 2021, prin care a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti faţă de dispoziţiile art. 113 C. proc. civ. în soluţionarea cauzei, a fost depusă corespunzător, reţinând că în cauză nu sunt aplicabile considerentele pe care Înalta Curte le-a avut în vedere în decizia nr. 1380 din 16 iunie 2021, deoarece în acest caz excepţia a fost invocată în termen, prin întâmpinare, nefiind vorba despre o "neglijenţă" a părţii, astfel cum îi poate fi imputat instantei care a depăşit termenul prevazut de art. 131 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât pentru punerea în discuţie a excepţiei, invocată în termen de parte, nu există un termen aşa cum stabileşte norma reţinută ca aplicabilă de instanţa supremă.
Raportându-se la dispoziţiile art. 132 şi art. 107 C. proc. civ., instanţa a reţinut că fapta ilicită care face obiectul acţiunii constă în comunicarea prestaţiilor artiştilor interpreţi reprezentaţi de Credidam fără autorizaţia legală, prevăzută de art. 162 alin. (1) lit. b) din Legea 8/1996, ca şi mijloc pentru desfăşurarea activităţilor de cazare şi administrare a unei pensiuni. Persoana care devine utilizator al prestaţiilor artiştilor interpreţi cu scopul de a crea ambianţa pentru desfăşurarea oricărei alte activităţi ce nu necesită utilizarea acestor prestaţii are obligaţia legală ca înainte de a utiliza repertoriul protejat să solicite eliberarea autorizaţiei prevăzute de art. 161 alin. (1) lit. b) din Legea 8/1996. Fapta ilicită constând în omisiunea solicitării autorizaţiei şi a plăţii sumelor de bani aferente se consumă la sediul pârâtei.
În aprecierea instanţei locul unde s-a produs prejudiciul în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi considerat locul unde trebuie făcută plata, având în vedere următoarele argumente: acţiunea priveşte plata remuneraţiilor în lipsa unei convenţii de stabilire a locului plăţii; reclamanta indică drept loc al producerii prejudiciului Bucureşti, dar acest loc nu este opozabil pârâtei în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., pentru că litigiul nu este întemeiat pe existenţa unei convenţii; competenţa se stabileşte potrivit unui reper previzibil şi acela în domeniul faptei ilicite nu poate fi locul situării persoanei păgubite, această interpretare echivalând cu posibilitatea reclamantului de a alege instanţa competentă.
Domiciliul creditorului este locul reparaţiei prejudiciului în sensul art. 1381 alin. (3) şi art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., diferit de locul unde s-a produs prejudiciul; prejudiciul poate să privească persoana sau bunurile persoanei păgubite şi cele două locuri - al faptei şi al prejudiciului - reglementate alternativ ca puncte de reper pentru stabilirea competenţei sunt diferite atunci când bunurile sau persoana asupra cărora se acţionează ilicit se află într-un loc diferit de cel al faptei; sumele de bani de care a fost lipsită reclamanta nu sunt bunuri prejudiciate în sensul art. 113 pct. 9 C. proc. civ. acţiunea pârâtei nu este una îndreptată împotriva persoanei reclamantei sau împotriva bunurilor acesteia, astfel că soluţia legislativă alternativă de stabilire a competenţei la locul de producere a prejudiciului practic în acest caz nu îşi găseşte aplicare.
Instanţa a mai reţinut că acţiunea ilicită s-a manifestat prin derularea activităţii fără solicitarea autorizaţiei, nefiind cazul în prezentul dosar ca cele două "locuri" - al producerii faptei ilicite şi al producerii prejudiciului să fie diferite, în cauză fiind vorba despre utilizarea prestaţiilor ca şi activitate conexă activităţii comerciale, nu despre acte separate de utilizare care produc prejudicii specifice, făcând trimitere la reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (3) din Regulamentul 44/2001, la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (cauza GJ Bier vs. Mines de Potasse, cauza C-21/76, cauza Pinckney), la deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 561/2015 şi 3393/2014, precum şi la decizia nr. 21/2021 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1114 din 23 noiembrie 2021.
2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1674 din 22 decembrie 2022, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti; în temeiul art. 134 C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei şi înaintarea dosarului pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în cauza dedusă judecăţii, prin întâmpinarea formulată de către pârâtă, prin curator, a fost invocată excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, în raport de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., iar la termenul de judecată din 08 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării şi cea a invocării excepţiei necompetenţei teritoriale, şi a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a achita diferenţa onorariului curatorului pârâtei.
În acest context, a apreciat că primul termen de judecată, în sensul dispoziţiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ., cu procedura de citare legal îndeplinită (pentru pârâtă instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 167 C. proc. civ. şi a dispus numirea unui curator, care a avut cunoştinţă de termenul din 08 decembrie 2021, fiind menţionat în cuprinsul întâmpinării şi al cererii de majorare a onorariului) a fost termenul din 08 decembrie 2021, când instanţa a constatat că întâmpinarea a fost tardiv formulată, fără a invoca, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale.
Ca atare, prin neinvocarea excepţiei necompetenţei materiale teritoriale la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, 08 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti a devenit competent să soluţioneze cauza, nemaiputându-se dezînvesti ulterior, prin revenirea asupra modului în care a soluţionat excepţia tardivităţii formulării întâmpinării.
II. Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în considerarea argumentelor ce succed:
În ceea ce priveşte legalitatea învestirii în vederea soluţionării conflictului de competenţă, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.
Prin demersul judiciar iniţiat, reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata unor sume reprezentând remuneraţii datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeiul audiovizual pentru spaţiile administrate, precum şi la plata penalităţilor de întârziere.
Înalta Curte constată că sub aspectul determinării competenţei teritoriale, Tribunalul Bucureşti a apreciat că instanţa competentă în soluţionarea cererii de chemare în judecată este cea de la sediul pârâtei având în vedere că locul producerii prejudiciului coincide cu locul săvârşirii faptei ilicite manifestate prin derularea activităţii pârâtei fără solicitarea autorizaţiei prevăzute de art. 161 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, în timp ce Tribunalul Tulcea s-a raportat la regimul juridic al invocării excepţiei necompetenţei teritoriale, în sensul că aceasta a fost ridicată cu depăşirea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, cel din 8 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti a constatat că întâmpinarea a fost tardiv formulată, fără a invoca, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale.
În ceea ce priveşte invocarea excepţiei de necompetenţă în prezenta cauză, sunt aplicabile prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., întrucât competenţa teritorială reglementată de art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. este una alternativă, reclamantul având dreptul de a opta între instanţa prevăzută la art. 107 C. proc. civ. şi oricare dintre instanţele prevăzute la art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., respectiv instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul.
Fiind vorba despre necompetenţa de ordine privată, excepţia cu acest obiect poate fi invocată, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., doar de către pârât prin întâmpinare.
Dacă excepţia nu a fost invocată în termenul legal, necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., fără ca excepţia să mai poată fi invocată în tot cursul procesului, astfel cum s-a tranşat prin Decizia nr. 31/2019 pronunţată de către Înalta Curte într-un recurs în interesul legii (pct. 63 - 66).
Acest efect se produce, aşadar, prin neinvocarea excepţiei în condiţiile prescrise de legiuitor, iar nu prin neîndeplinirea obligaţiei de verificare a competenţei, în condiţiile art. 131 C. proc. civ., potrivit căruia la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina.
Este adevărat că, în cazul necompetenţei materiale şi teritoriale de ordine publică, termenul de judecată la care trebuie îndeplinită obligaţia instanţei este acelaşi cu cel la care se invocă aceste excepţii, conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., însă consolidarea competenţei instanţei iniţial sesizate se produce, şi în aceste situaţii, tot ca efect al neinvocării excepţiilor, dat fiind că acestea pot fi invocate din oficiu.
În cazul necompetenţei de ordine privată, este şi mai evident faptul că efectul de consolidare a competenţei instanţei sesizate nu poate fi asociat cu neverificarea în termen a competenţei, ci exclusiv cu neinvocarea/neinvocarea în termen a excepţiei, în condiţiile în care este exclusă invocarea din oficiu, astfel cum rezultă din art. 130 alin. (3) C. proc. civ., iar termenul de invocare nu se mai suprapune cu cel al verificării competenţei, întâmpinarea - prin care se invocă excepţia de necompetenţă de ordine privată - depunându-se în termenul prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, în prezenţa unei competenţe teritoriale alternative, dacă excepţia de necompetenţă a fost invocată prin întâmpinare, nu se poate considera că s-ar fi consolidat competenţa instanţei sesizate, independent de modul de aplicare concretă a dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ.
Din acest punct de vedere, se constată că, în cauză, a fost respectat termenul de invocare a necompetenţei teritoriale în faţa instanţei iniţial învestite cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, respectiv Tribunalul Bucureşti, întrucât excepţia a fost invocată de către pârâtă prin întâmpinare.
Depunerea întâmpinării în termenul prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ. nu a fost disputată de către instanţele aflate în conflict, Tribunalul Bucureşti considerând că întâmpinarea a fost depusă în termenul legal, iar Tribunalul Tulcea s-a dezînvestit de soluţionarea cauzei în considerarea admiterii tardive de către Tribunalul Bucureşti a excepţiei necompetenţei, iar nu a formulării tardive a întâmpinării.
În aceste condiţii, competenţa teritorială de soluţionare în primă instanţă a cauzei trebuie stabilită potrivit dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ. sau ale art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că, în aplicarea oricăreia dintre aceste norme, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzei aparţine Tribunalului Tulcea.
Astfel, pe de o parte, sediul pârâtei este situat pe raza judeţului Tulcea, iar, pe de altă parte, locul săvârşirii faptei ilicite şi al producerii prejudiciului sunt plasate în aceeaşi circumscripţie teritorială.
Locul producerii prejudiciului, în înţelesul art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., se determină prin raportare la decizia nr. 21 din 27 septembrie 2021, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1114 din 23 noiembrie 2021, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ.
Prin această decizie s-a statuat, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 şi art. 116 C. proc. civ., că sintagma "loc al producerii prejudiciului" în acţiunile în pretenţii formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remuneraţiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a fonogramelor de comerţ sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual corespunde locului săvârşirii faptei ilicite, iar nu celui al efectuării plăţii prejudiciului.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că faţă de modalitatea de săvârşire a faptei ilicite şi de felul în care se produce prejudiciul în astfel de speţe, locul în care apare consecinţa negativă asupra patrimoniului supus reparaţiei nu poate fi înţeles decât în sensul locului săvârşirii faptei vătămătoare.
Astfel, instanţa supremă a constatat că prejudiciul se reflectă în patrimoniul titularilor de drepturi conexe, chiar dacă în numele acestora acţionează organismul de gestiune colectivă (în baza unui mandat legal, iar nu ca persoană îndreptăţită la plata remuneraţiei).
În acelaşi timp, a arătat că locul producerii prejudiciului nu poate fi acela în care pierderea pecuniară este resimţită de organismul de gestiune colectivă, ci acela în care se săvârşeşte fapta ilicită, întrucât aceasta este însoţită de un prejudiciu produs instantaneu; prejudiciu este instantaneu şi cert din chiar momentul săvârşirii faptei ilicite, întrucât acela este momentul în care se aduce atingere drepturilor patrimoniale ale altor persoane prin utilizarea lucrărilor acestora fără autorizaţie şi fără plata remuneraţiei corespunzătoare.
De asemenea, a apreciat că strâns legată de locul unde se săvârşeşte fapta ilicită este şi determinarea cuantumului prejudiciului, câtă vreme această cuantificarea se realizează prin luarea în considerare a suprafeţei spaţiului în care a avut loc utilizarea neautorizată, astfel că, raţiunea identificării locului producerii prejudiciului ca fiind acela al săvârşirii faptei ilicite îşi are fundamentul şi în considerente de bună administrare a justiţiei, respectiv a probelor necesare soluţionării cauzei, regăsite ca atare acolo unde s-a produs comunicarea publică neautorizată.
Totodată, a constatat că, în sensul aceleiaşi interpretări, al identificării sau suprapunerii locului producerii prejudiciului cu cel al săvârşirii faptei ilicite este şi reglementarea comunitară, respectiv norma art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 (care prevede că, în materie delictuală şi cvasidelictuală, competenţa aparţine instanţelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă), care a fost în mod constant interpretată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în sensul în care aceasta vizează locul materializării prejudiciului.
Astfel, "concluzia potrivit căreia locul producerii prejudiciului este identic cu locul săvârşirii faptei ilicite constând în realizarea comunicării publice de opere protejate în absenţa autorizării prealabile şi a plăţii remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi/executanţi sau producătorilor de fonograme concordă şi cu raţionamentele juridice dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; pierderea patrimonială survine chiar în locul în care a fost săvârşită fapta ilicită şi a avut loc încălcarea dreptului conex de autor, prin producerea unui prejudiciu instantaneu, astfel că stabilirea competenţei în funcţie de acesta răspunde şi cerinţelor de facilitare a administrării probelor şi de organizare utilă a justiţiei. În acelaşi timp, sediul/domiciliul reclamantului ori cel al băncii la care acesta are un cont deschis, ca loc în care se reflectă efectele patrimoniale ale faptei ilicite sau în care are loc plata, sunt nerelevante din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., neputând constitui nici loc al săvârşirii faptei ilicite şi (...) nici loc al producerii prejudiciului" (pct. 86 din decizia nr. 21/2021).
Cum fapta ilicită imputată pârâtei constă în comunicarea publică de fonograme sau de reproduceri ale acestora şi de prestaţii artistice din domeniul audiovizual, fără autorizarea prealabilă din partea organismului de gestiune colectivă şi fără plata remuneraţiilor cuvenite titularilor ale căror drepturi sunt gestionate de către reclamantă, locul săvârşirii acesteia fiind unităţile ce aparţin pârâtei - pensiune turistică, restaurantul aferent şi piscina -, unităţi situate în judeţul Tulcea, faţă de dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 21 din 27 septembrie 2021, pronunţate în recurs în interesul legii, reţinând că locul producerii prejudiciului coincide cu cel al săvârşirii faptei ilicite, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2023.