Şedinţa publică din data de 26 iunie 2023
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 26.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. şi Asociaţii a solicitat în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 669.107,25 euro (cu TVA) reprezentând parte din onorariul datorat şi neachitat, potrivit Contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 13.10.2008, anexă la Contractul Cadru de Asistenţă şi Reprezentare Juridică nr. 2427/26.01.2004.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1547, 1548, 969, 970, 1073 din C. civ. de la 1864.
Prin încheierea de şedinţă din 19.12.2018 s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a Vl-a civilă, fiind declinată competenţa de soluţionare în favoarea secţiilor civile III-V din cadrul Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a IV-a din cadrul Tribunalului Bucureşti la data de 15.02.2019, sub nr. x/2018**.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 2514/15.11.2019 în dosar nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei civile menţionate a formulat apel reclamanta A. şi Asociaţii, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 10.09.2020, sub număr unic x/2018**.
În şedinţa publică din 21 ianuarie 2021 instanţa, verificându-şi propria competenţă, din oficiu a ridicat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea cererii de apel.
Prin încheierea de şedinţă din 21 ianuarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a IV-a civilă din cadrul Curţii de Apel Bucureşti cu privire la soluţionarea apelului ce formează obiectului dosarului nr. x/2018
A trimis cauza la Secţiile Specializate, a V-a sau a VI-a civilă, din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.
La data de 18.02.2021, dosarul a fost repartizat aleatoriu secţiei a V-a civile a Curţii de Apel Bucureşti.
Prin încheierea de şedinţă nr. 14 din data de 24.03.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea cauzei la ICCJ, secţia a II-a civilă în vederea soluţionării acestuia.
Prin decizia civilă nr. 1215/18.05.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a IV-a civile a Curţii de Apel Bucureşti.
La data de 18.01.2022, în conformitate cu dispoziţiile art. 97 alin. (4) cu ref. la art. 111 alin. (1) din ROIIJ, aşa cum a fost interpretat prin hotărârea nr. 313/13.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, dosarul a fost înaintat completului iniţial învestit.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 1002A/20.06.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. şi Asociaţii, împotriva sentinţei civile nr. 2514/2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A., a anulat sentinţa civilă apelată şi în rejudecare a respins excepţia lipsei de interes şi cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiate.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1002A/20.06.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A. şi Asociaţii, criticând soluţia pentru nelegalitate.
În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a criticat soluţia instanţei de apel invocând drept motive de casare pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură reglementate de art. 9 şi art. 14 C. proc. civ., schimbând obiectul cererii de chemare în judecată, fără ca acest aspect să fie pus în discuţia părţilor.
Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de plata unei sume de bani, respectiv a unei părţi din onorariul avocaţial datorat conform contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 13.10.2008, anexă la contractul cadru de asistenţă şi reprezentare juridică nr. 2427 din data de 26.01.2004 încheiat între părţi.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat modalitatea de calcul a pretenţiilor sale, aplicabilă din perspectiva sa, prin raportare la relaţiile contractuale existente între părţi la acea dată.
Or, prin încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 14 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, reţinând în considerentele deciziei atacate că obiectul acesteia ar consta în recunoaşterea existenţei unui acord tacit între părţi care modifică un element important al contractului, respectiv contraprestaţia uneia dintre părţi, şi anume onorariul.
S-a mai susţinut că instanţa de apel a reţinut că scopul demersului judiciar ar fi reprezentat de intenţia reclamantei de a-şi constitui un titlu executoriu care să conţină drepturi şi obligaţii corelative diferite de contractul special nr. x. Însă reclamanta nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată sau printr-o cerere modificatoare, ca instanţa să constate adiţionarea contractului special nr. x. Referirile la o eventuală acceptare tacită a ofertei reclamantei au avut în vedere justificarea algoritmului de calcul a onorariului prestat pentru serviciile solicitate de către CNAIR în baza Legii nr. 255/2010, chiar în lipsa unui act adiţional în sensul de instrumentum, având în vedere că un astfel de algoritm era cel practicat între părţi, în cadrul unor contracte similare.
Aşadar, în discuţie era modul în care reclamanta a înţeles să îşi cuantifice pretenţiile, iar nu o cerere de constatare a existenţei unui acord tacit între părţi.
În aceste condiţii, analiza şi soluţia instanţei de apel, de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, au fost fundamentate pe o viziune eronată asupra obiectului cererii de chemare în judecată.
Totodată, recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel are o viziune diferită şi asupra cauzei cererii de chemare în judecată, din perspectiva sa, cauza, sub aspectul fundamentului juridic, fiind actul adiţional a cărui încheiere reclamanta a solicitat-o, dar a fost refuzată de CNAIR.
Or, cauza cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, este contractul de asistenţă juridică nr. x din data de 13.10.2008, anexă la contractul cadru de asistenţă şi reprezentare juridică nr. 2427 din data de 26.01.2004.
Astfel, cauza cererii de chemare în judecată cuprinde fundamentul juridic pe care partea îşi întemeiază obiectul cu care a învestit instanţa - actul sau faptul generator al dreptului, împrejurările de fapt care au determinat promovarea acţiunii şi dispoziţiile legale incidente.
Cu privire la împrejurările de fapt care au determinat promovarea cererii de chemare în judecată nu există diferenţă de viziune între cea a instanţei de apel şi cea a reclamantei, fiind evident că demersul judiciar a fost promovat ca urmare a faptului că CNAIR refuză plata contravalorii serviciilor prestate de reclamantă.
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte actul generator al dreptului, instanţa de apel a considerat că acesta ar fi actul adiţional care trebuie încheiat între părţi, iar în lipsa acestuia, pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate.
Dimpotrivă, actul generator este contractul de asistenţă juridică nr. x din data de 13.10.2008, anexă la contractul cadru de asistenţă şi reprezentare juridică nr. 2427 din data de 26.01.2004, iar existenta sau inexistenta unui act adiţional nu este de natură a înlătura faptul că reclamanta a prestat servicii în baza acestui contract şi prin urmare, că este îndreptăţită la plata contravalorii acestora.
Mai mult decât atât, în măsura în care instanţa ar fi considerat că din cuprinsul cererii de chemare în judecată ar rezulta că reclamanta a considerat actul generator ca fiind un act adiţional inexistent în sensul de instrumentum şi că în realitate, fundamentul juridic al pretenţiilor din cererea de chemare în judecată este Contractul de asistenţă juridică nr. x din data de 13.10.2008, instanţa ar fi trebuit să solicite lămuriri din partea părţilor cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, iar nu să respingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, pe motiv că nu a fost încheiat un act adiţional care să constate algoritmul de calcul după care recurenta a înţeles să îşi cuantifice pretenţiile.
Aşadar, chiar dacă instanţa de apel considera că algoritmul de calcul propus de reclamantă nu este aplicabil în lipsa unui act adiţional, aceasta avea obligaţia de a menţiona care anume este algoritmul de calcul aplicabil şi în funcţie de acesta să decidă asupra temeiniciei pretenţiilor - dacă CNAIR datorează sau nu contravaloarea serviciilor prestate - şi asupra cuantumului pretenţiilor solicitate.
Or, deşi instanţa de apel a menţionat în mai multe rânduri în cuprinsul deciziei atacate că reclamanta a prestat serviciile solicitate de CNAIR, chiar în baza contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 13.10.2008, aceasta a pronunţat o soluţie de respingere a pretenţiilor recurentei, dând de înţeles că reclamanta nu are dreptul la contraprestaţie, în lipsa unui act adiţional încheiat în scris, care să adapteze prevederile contractuale la dispoziţiile Legii nr. 255/2010.
De altfel, algoritmul de calcul nu ar putea fi considerat cauza unei cereri de chemare în judecată, iar existenţa sau inexistenţa unui act adiţional nu schimbă premisele cauzei, respectiv faptul că A. şi Asociaţii a prestat serviciile solicitate de CNAIR, dar nu a fost remunerată pentru acestea.
În concluzie, cauza cererii reprezintă situaţia de fapt calificată juridic.
În timp ce instanţa nu poate schimba situaţia de fapt, aceasta are posibilitatea de a-i conferi o altă calificare juridică în cazul în care există diferenţe de viziune cu privire la acest aspect între instanţă şi parte, nu este însă posibil ca atunci când instanţa apreciază drept eronată calificarea juridică a faptelor propusă de parte, să lase pretenţia neanalizată în fond. Aceasta din urmă va trebui analizată în raport de corecta calificare juridică.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, precum şi că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.
Astfel, în motivarea soluţiei asupra excepţiei lipsei de interes, instanţa de apel a considerat într-o primă etapă, că reclamanta nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea CNAIR la plata unor sume de bani, ci că demersul său judiciar ar viza constituirea unui titlu executoriu care să conţină drepturi şi obligaţii corelative diferite de contractul special nr. x (a se vedea pag. 24, penultimul paragraf din decizia nr. 1002A/2022), iar ulterior a reţinut că în petitul cererii de chemare în judecată apelanta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata onorariului datorat şi neachitat, datorat potrivit contractului de asistenţă juridică nr. x/13.10.2008, anexă la contractul cadru de asistenţă şi reprezentare juridică nr. 2427/26.01.2004 (pag. 27, paragraful 6) şi că în prezenta cauză, s-ar solicita plata unui onorariu mai mare decât cel agreat de părţi (pag. 25, paragraful 1 din decizia civila nr. 1002A/2022).
Prin urmare, motivele contradictorii pe care instanţa le-a invocat în cuprinsul deciziei civile recurate conturează faptul că aceasta, pe de-o parte, s-a aflat în eroare cu privire la obiectul cauzei şi, pe de altă parte, că nu a fost asigurată transparenţa asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul hotărârii.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că motivele pentru care instanţa de judecată a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată vin în contradicţie cu soluţia din dispozitiv.
Astfel, atât timp cât a solicitat plata unor sume de bani cu titlu de onorariu parţial datorat potrivit contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 13.10.2008, anexă la contractul cadru de asistenţă şi reprezentare juridică nr. 2427 din data de 26.01.2004, o soluţie de respingere a acţiunii ca neîntemeiate presupunea o analiză asupra caracterului datorat al pretenţiilor. Aşa fiind, instanţa putea respinge cererea de chemare în judecată doar în măsura în care ar fi considerat că subscrisa nu este îndreptăţită la încasarea onorariului, fie pentru ca nu a prestat serviciile aferente, fie pentru că nu au fost prestate corespunzător.
Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut în mai multe rânduri faptul că reclamanta a prestat serviciile juridice prevăzute în contractul de asistenţă juridică nr. x din data de 13.10.2008, anexă la contractul cadru de asistenţă şi reprezentare juridică nr. 2427 din data de 26.01.2004, ceea ce vine în deplină contradicţie cu soluţia din dispozitiv.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că respectivele considerente ale deciziei civile recurate sunt insuficiente şi nu sunt susceptibile de a justifica o soluţie de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de plata unor sume de bani, sens în care soluţia din dispozitiv ar fi beneficiat de o motivare corespunzătoare numai dacă ar fi reflectat o analiză cu privire la faptul dacă reclamanta este îndreptăţită la plata contravalorii serviciilor prestate către CNAIR în baza contractului special nr. x, precum şi cu privire la cuantumul sumelor la care este îndreptăţită.
Or, din cuprinsul deciziei civile nr. 1002A/2022 lipseşte cu desăvârşire prima etapă a analizei, instanţa motivându-şi soluţia de respingere ca neîntemeiată a acţiunii exclusiv prin prisma faptului că, din punctul său de vedere, părţile nu se puteau folosi de instituţia "ofertei" urmate de "acceptare tacită" din partea clientului, pentru modificarea valabilă a contractului special nr. x, iar emiterea ordinelor de lucru de către CNAIR şi executarea obligaţiilor de către reclamantă s-a făcut în considerarea contractului încheiat deja de părţi, iar nu în considerarea "ofertei" transmise de apelantă.
În concret, instanţa a statuat că algoritmul de calcul propus de recurentă prin acţiune nu poate fi aplicat în cazul contractului special nr. x, în lipsa încheierii unui act adiţional în scris. Or, dacă instanţa de apel nu a agreat algoritmul de calcul utilizat de reclamantă pentru cuantificarea pretenţiilor sale, aceasta ar fi trebui să meargă mai departe cu analiza sa, la a stabili, motivat, cuantumul pretenţiilor în funcţie de acesta, în funcţie de algoritmul de calcul pe care l-ar fi considerat aplicabil.
Contrar acestor aspecte, instanţa de apel s-a oprit în analiza sa la a reda raţionamentul pentru care nu poate fi aplicabil algoritmul de plată propus de recurentă, respingând exclusiv pe acest motiv cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În acest mod, soluţia instanţei este una deosebit de prejudiciabilă, întrucât rezultă că recurenta nu are dreptul la plata contravalorii serviciilor prestate ca urmare a faptului că nu a fost încheiat un act adiţional la contractul special nr. x, fără a fi realizată o veritabilă analiză asupra fondului cauzei.
Pentru a se pronunţa asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantei, revenea instanţei obligaţia de a examina argumentele părţilor relevante în soluţionarea cauzei, analiză care să releve raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Dimpotrivă, instanţa de apel nu a analizat fondul cererii de chemare în judecată pentru a se putea pronunţa asupra temeiniciei sale şi prin urmare, nu a realizat un examen efectiv al cauzei prin prisma tuturor aspectelor invocate de către părţi, care trebuiau a fi analizate şi lămurite pentru justa soluţionare a cauzei şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti legale şi temeinice.
Mai mult decât atât, în considerentele hotărârii, instanţa de apel a expus o serie de concluzii, în lipsa unei analize care să vină în susţinerea acestora.
Astfel, intimata de apel a reţinut că pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată ar viza un onorariu mai mare decât cel din contractul special nr. x. Or, nu rezultă din decizia recurată raţionamentul prin care a ajuns să statueze de o asemenea manieră, în condiţiile în care nu s-a realizat o comparaţie între sumele cerute şi cele la care reclamanta ar fi fost îndreptăţită în baza algoritmului de calcul prevăzut în contractul special nr. x. Este cu atât mai mult lipsită de fundament această susţinere, cu cât suma solicitată de reclamantă reprezenta 45% din onorariul stabilit, iar dacă s-ar considera aplicabil algoritmul de calcul din contract, CNAIR ar datora subscrisei 95% din valoarea acestuia.
Prin urmare, există o vădită contradicţie între considerentele şi dispozitivul deciziei recurate, ceea ce atrage nelegalitatea acesteia din urmă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., respectiv că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1187-1196 C. civ. şi a încălcat dispoziţiile art. 969-970 C. civ. din 1864, art. 1547, art. 1548 şi art. 1073 C. civ. din 1864.
De asemenea, a susţinut că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 255/2010 şi au fost încălcate dispoziţiile art. 35 pct. c din Legea nr. 255/2010.
În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1187, art. 1188 şi art. 1196 C. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că aceste dispoziţii au fost greşit aplicate atunci când instanţa de apel a reţinut că părţile nu se puteau folosi de instituţia "ofertei" urmate de "acceptare tacită" din partea clientului, pentru modificarea valabilă a contractului special nr. x.
Astfel, dispoziţiile art. 1186 C. civ. prevăd că oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
Contractul de asistenţă juridică se încheie în forma scrisă, cerută ad probationem.
Atât "oferta" - adresele emise de către reclamantă către CNAIR cu privire la adiţionarea contractului, pentru adaptarea sa la noile modificări legislative, cât şi acceptarea acesteia - ordinele de lucru din partea CNAIR, emise ulterior "ofertei", au formă scrisă.
Mai mult decât atât, adresele emise de către A. şi Asociaţii conţin suficiente elemente pentru încheierea actului adiţional şi exprimau intenţia recurentei de a se obliga la executarea obligaţiilor contractuale în concordanţă cu dispoziţiile legale noi în materie de expropriere, în cazul acceptării ei de către destinatar.
Aşa fiind, "oferta" a fost acceptată tacit pentru că în urma ei au fost emise multiple ordine de lucru de către CNAIR, acceptate de recurenta şi executate ca atare. CNAIR a recepţionat fiecare lucrare aferentă primei etape din procedura de expropriere fără obiecţiuni.
Pe de altă parte, raţionamentul instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1196 alin. (1) C. civ. conform cărora, orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată şi ajunge în termen la autorul ofertei.
Dat fiind că CNAIR, după primirea "ofertei", nu a procedat la încheierea formală a actului adiţional, dar nici nu a emis vreun act sau vreun fapt din care să rezulte că are vreo obiectiune la oferta reclamantei, înseamnă că este vorba de comenzi urmate de executare, a unor oferte acceptate.
Necontestarea "ofertei" de către CNAIR şi continuarea emiterii de ordine de lucru, în baza dispoziţiilor Legii nr. 255/2010, se încadrează în sfera faptelor destinatarului care constituie acceptare.
De altfel, CNAIR nu putea să emită ordine de lucru strict în baza contractului special nr. x, întrucât etapele exproprierii prevăzute în cuprinsul acestuia erau distincte de cele prevăzute de noua legislaţie, iar exproprierea nu se poate demara decât în baza dispoziţiilor legale în vigoare la data demarării procedurii. În consecinţă, CNAIR a avut în vedere "oferta" reclamantei şi faptul că a emis ordinele de lucru în baza legii noi este de natură să conducă la concluzia că acceptarea a avut loc în mod tacit, în conformitate cu dispoziţiile art. 1196 alin. (1) C. civ.
Prin urmare, soluţia instanţei de apel, conform căreia părţile nu ar fi putut agrea tacit o modificare a contractului special nr. x, referitor la modalitatea de calcul al onorariului, încalcă dispoziţiilor art. 969 şi 970 C. civ. din 1864 (legea în vigoare la data încheierii contractului) potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, trebuie executate cu bună-credinţă şi obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 1547, 1548 şi 1073 C. civ. din 1864, recurenta-reclamantă a susţinut că aceste dispoziţii reprezintă temeiul juridic indicat în acţiunea introductivă, iar prin pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiate, acestea au fost încălcate.
De asemenea, s-a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont în analiza sa de prevederile legale indicate mai sus, care conferă dreptul celui ce a prestat servicii în baza unui contract să primească contraprestaţia, respingând cererea de chemare în judecată fără să procedeze la o analiză asupra incidenţei acestora în cauza de fată.
Conform art. 1547 C. civ. din 1864, mandantul trebuie să dezdăuneze pe mandatar de anticipaţiile şi spezele făcute pentru îndeplinirea mandatului şi să-i plătească onorariul, dacă i s-a promis, iar conform art. 1548 C. civ. din 1864, nu se poate imputa mandatarului nicio culpă, mandantul nu poate să se scutească de asemenea dezdăunare şi plată, chiar când afacerea n-a reuşit, nici să reducă suma cheltuielilor sau a anticipaţiilor pe cuvânt că ar fi putut fi mai mică.
În măsura în care debitorul refuză să îşi îndeplinească obligaţiile, art. 1073 C. civ.. conferă posibilitatea creditorului de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare.
Aşa fiind, indiferent dacă instanţele vor considera că a existat un acord tacit la adiţionarea contractului special nr. x, pentru ajustarea sa în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 255/2020 şi pentru modificarea algoritmului de calcul al onorariului, reclamanta a prestat serviciile juridice solicitate de CNAIR prin ordinele de lucru, aspect care nu a fost contrazis de către instanţa de apel, dimpotrivă a reţinut executare prestaţiilor.
Astfel, în acest context, instanţa ar fi trebuit să dea efect dispoziţiilor art. 1547 si art. 1548 C. civ. din 1864 şi pe cale de consecinţă, să constate că reclamanta este îndreptăţită la contraprestaţie şi să oblige CNAIR la plata acesteia, în funcţie de algoritmul de calcul pe care instanţa l-ar fi apreciat ca fiind aplicabil.
Or, contrar acestor considerente, instanţa de apel a pronunţat o soluţie de netemeinicie a cererii de chemare în judecată, considerând aşadar că aceasta nu este îndreptăţită să primească contravaloarea serviciilor prestate, ceea ce încalcă în mod evident dispoziţiile art. 1547, art. 1548 şi art. 1073 C. civ. din 1864.
În ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 255/2010 şi încălcarea dispoziţiilor art. 35 pct. c) din Legea nr. 255/2010, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a reţinut că emiterea ordinelor de lucru de către CNAIR s-a făcut în considerarea contractului încheiat deja de părţi, iar nu în considerarea "ofertei" transmise de apelantă, iar executarea obligaţiilor de către reclamantă s-a făcut în considerarea aceluiaşi contract, iar nu în considerarea "acceptării tacite a ofertei" de către pârâtă. De asemenea, instanţa de apel a mai reţinut că Legea nr. 255/2010 nu a adus modificări incompatibile cu derularea contractului de asistenţă juridică în forma agreată anterior de părţi.
Prin urmare, recurenta-reclamantă a apreciat că în acest context, decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 255/2010 care prevăd etapele procedurii de expropriere şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 pct. c) din acelaşi act normativ, conform cărora la data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010 se abrogă Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local.
Astfel, prin art. 4 din Legea nr. 255/2010 procedura de expropriere s-a împărţit în două etape distincte, una care se desfăşoară exclusiv în interesul expropriatorului şi cealaltă în care se procedează efectiv la despăgubirea individuală a expropriatului. Prima etapă nu a existat în Legea nr. 198/2004, iar serviciile prestate de către recurentă, a căror contravaloare se solicită în cauză, sunt aferente acestei prime etape.
Totodată, întrucât procedura de expropriere pentru secţiunea IC Ogra - Târgu Mureş şi drum de legătură a fost demarată la nivelul anului 2014, în vigoare era Legea nr. 255/2010, în timp ce contractul special nr. x s-a încheiat la nivelul anului 2008, când în vigoare era Legea nr. 198/2004. Or, Legea nr. 198/2004 a fost abrogată conform art. 35 lit. c) din Legea nr. 255/2010, citat mai sus.
În atare situaţie, dezlegarea instanţei de apel contravine dispoziţiilor legale anterior citate, fiind de natura evidenţei că atât CNAIR la data emiterii ordinelor de lucru, cât şi reclamanta la data prestării serviciilor au avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 255/2010, dispoziţii care nu erau preluate prin Contractul special nr. x, la data încheierii sale.
Rezultă deci, că părţile au luat în considerare nu doar prevederile contractuale din cuprinsul Contractului special nr. 3, dar şi cele din "ofertă", convenind în mod tacit ca executarea prestaţiilor şi algoritmul de calcul al onorariului să respecte dispoziţiile legii noi.
Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a mai criticat şi considerentele care au stat la baza soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes, susţinând că recalificarea făcută de instanţa de apel cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată a stat la baza întregii argumentaţii cu privire la soluţia dată acestei excepţii.
De asemenea, a mai susţinut că motivarea instanţei de apel este una contradictorie, întrucât, pe de-o parte a reţinut că reclamanta justifică interes, întrucât ar urmări recunoaşterea modificării contractului sub aspectul algoritmului de calcul al onorariului, iar pe de altă parte, a reţinut că reclamanta ar urmări obţinerea unui titlu executoriu pentru o obligaţie necuprinsă în contract. Or, este de natura evidenţei că, atât timp cât s-ar urmări constatarea modificării algoritmului de calcul, obligaţia de plată este prevăzută în contract, chestiunea litigioasă planând doar asupra modului de calcul, nu a existenţei obligaţiei în sine.
Din motivarea conferită de Curtea de Apel, rezultă că pe de-o parte există obligaţia de plată, iar ulterior că nu ar fi cuprinsă în contract şi se doreşte obţinerea unui titlu executoriu în acest sens.
Totodată, recurenta-reclamantă a mai arătat că motivarea instanţei de judecată contravine dispoziţiilor art. 633 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., conform căruia existenţa unui titlu executoriu nu este o condiţie suficientă pentru declanşarea procedurii de executare silită, fiind necesară justificarea şi altor condiţii substanţiale, privind creanţa a cărei recuperare se urmăreşte.
În cauză, CNAIR refuză achitarea contravalorii serviciilor prestate, pe motiv că nu există un act adiţional prin care să se stabilească algoritmul de calcul al preţului contractului special nr. x pentru serviciile prestate în baza Legii nr. 255/2010. Ca atare, interesul reclamantei este de a obţine o hotărâre judecătorească care să tranşeze chestiunea litigioasă referitoare la algoritmul de calcul, să determine contravaloarea preţului şi obligarea CNAIR la plata acestuia.
S-a mai susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 713 alin. (2) C. proc. civ.
Astfel, aşa cum de altfel a reţinut şi Curtea de Apel prin decizia recurată, dacă pentru titlul executoriu, legea prevede o altă cale procesuală de desfiinţare, inclusiv calea dreptului comun, aspectele de fapt şi de drept referitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu şi care tind la desfiinţarea sa nu mai pot fi invocate pe cale contestaţiei la executare.
Acţiunea din prezenta cauză nu are în vedere o acţiune în desfiinţarea unui act juridic, sens în care nu este aplicabilă condiţionarea de la art. 713, alin. (2) C. proc. civ.. Astfel, în motivele de fapt şi de drept ce ţin de fondul titlului executoriu, dar care nu tind la desfiinţarea sa, au fost lăsate de legiuitor la aprecierea părţilor, după cum aceştia înţeleg să le valorifice în cadrul unei acţiuni de drept comun sau în cadrul contestaţiei la executare, fără ca acele două căi să poată fi soluţionate în paralel, dar, în acelaşi timp, fără a se exclude reciproc.
Aşa fiind, textul de lege nu limitează în vreun fel dreptul părţilor de a se adresa instanţei de judecată pe calea dreptului comun, în cazul în care nu sunt invocate aspecte care să tindă la desfiinţarea unui eventual titlu executoriu.
În consecinţă, recurenta-reclamantă consideră incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând instanţei de recurs casarea în parte de deciziei civile nr. 1002A/2022, respectiv menţinerea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes ca neîntemeiată şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, urmând ca instanţa de apel, în limitele casării şi ţinând cont de dezlegările instanţei de recurs, să înlocuiască considerentele referitoare la respingerea excepţiei lipsei de interes cu propriile considerente.
În probaţiune s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.
5. Apărările formulate în cauză
Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la data de 19.09.2022 .
La data de 17.10.2022, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepţia de netimbrare a cererii de recurs, solicitând admiterea acesteia, motivat de faptul că recurenta-reclamantă nu a ataşat cererii de recurs dovada achitării taxei judiciare de timbru, astfel cu se prevede în art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013.
În ceea ce priveşte fondul recursului, intimata-pârâtă a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 20.10.2022, aceasta nedepunând răspuns la întâmpinare.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.
Prin încheierea din 14 februarie 2023, completul de filtru a respins excepţia netimbrării recursului declarat de reclamanta A. şi Asociaţii, invocată de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R.
A admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. şi Asociaţii împotriva deciziei nr. 1002A din 20 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A fixat termen de judecată la data de 13 iunie 2023, ora 10:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate în cererea de recurs şi a apărărilor formulate prin întâmpinare şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele care urmează să fie expuse şi care răspund sistematizat din punct de vedere logic şi juridic criticilor şi apărărilor realizate de părţile procesuale.
1. Cu titlu prealabil, instanţa de recurs reţine că părţile, obiectul şi cauza sunt cele trei elemente specifice ale acţiunii civile, ale oricărei forme procesuale ce intră în conţinutul acţiunii civile.
În conformitate cu prevederile art. 194 lit. c) şi d) C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) c. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani (…) d. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea".
Aşadar, în principiu, în cadrul procesului civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept civil dedus judecăţii) şi de mijloacele acordate de lege în acest scop. Tot în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoţită şi de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica şi cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definită ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct şi imediat al dreptului reclamat.
Prin principiul disponibilităţii se înţelege aşadar, faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa obiectului, a cauzei sale juridice, a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar parcurge.
În principiu, cadrul procesual, deci inclusiv obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepţiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 204 C. proc. civ., realizându-se cu respectarea condiţiilor edictate de acest text legal, evident coroborate cu prevederile art. 178 C. proc. civ.
Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".
De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".
În considerarea principiului evocat al disponibilităţii, date fiind inclusiv prevederile anterior citate, instanţa de judecată nu va putea aşadar, schimba obiectul cererii de chemare în judecată, înţeles pornind de la prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., ca reprezentând pretenţia concretă a reclamantului şi nici cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant, acestea reprezentând coordonatele procesuale ale judecăţii sale. Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la obiectul şi cauza cererii, constituie corelativ, garanţia aplicării principiului în discuţie.
Deci, instanţele nu ar putea să analizeze situaţia de fapt decât prin raportare la obiectul şi la cauza invocate de către reclamantul din procesul judiciar, judecătorul fiind ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor şi trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut (omnia petita), fără însă a depăşi limitele învestirii (numai asupra a ceea ce s-a cerut).
În egală măsură, instanţa de recurs notează că potrivit art. 14 alin. (5) C. proc. civ., "Contradicrorialitatea - Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate".
Prevederile art. 7 alin. (2) C. proc. civ. ("Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces") impun în mod expres, cerinţa respectării prevederilor normative enunţate.
Aplicând toate aceste considerente de ordine teoretic, speţei prezente deduse judecăţii, instanţa de recurs observă că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta reclamantă a arătat în mod expres din perspectiva temeiului obligării pârâtei intimate la plata onorariului restant solicitat, următoarele:
"Oferta a fost acceptată tacit pentru că în urma ei au fost emise multiple ordine de lucru de către CNAIR, acceptate de subscrisa şi executate ca atare. CNAIR a recepţionat fiecare lucrare aferentă primei etape din procedura de expropriere fără obiecţiuni. (...)
Faptul că nu avem un act adiţional încheiat din care să rezulte expres tranşele de plată a onorariului nu scuteşte pârâta de plata onorariului restant pentru serviciile deja prestate şi recepţionate fără obiecţiuni.
Mai mult, actul adiţional urma a fi încheiat doar pentru adaptarea şi detalierea obligaţiilor aferente noii proceduri de expropriere reglementate de Legea nr. 255/2010, nicidecum nu putea să intervină asupra reducerii onorariului stabilit deja prin Contractul special nr. x în mod ferm, pe toată perioada desfăşurării acestuia.
Chiar dacă din Contractul special nr. x nu rezultă că onorariul se achită în proporţie de 50% pentru fiecare din cele două etape, nu înseamnă că nu putem aplica şi în acest caz raţionamentul de calcul consimţit de părţi pentru secţiunile 2A şi 3B, cu atât mai mult cu cât a fost acceptat tacit de CNAIR în urma ofertei primite. Simplul fapt că nu avem un instrumentum nu poate să influenţeze în vreun fel soarta negotium-ului convenit deja definitiv de către părţi.
După primirea ofertei, Clientul nu a procedat la încheierea formală a actului adiţional, dar nici nu a emis vreun act sau fapt din care să rezulte că are vreo obiecţie la oferta noastră. În aceste condiţii ne-am aflat în faza unor comenzi urmate de executare, a unor oferte acceptate şi ca atare am considerat acordul de voinţă al părţilor realizat, şi pe cale de consecinţă, contractul modificat" .
Din conţinutul citat al cererii de chemare în judecată, conţinut arondat de reclamantă capitolului "Temeiul obligării pârâtei la plata onorariului restant" al cererii de chemare în judecată, rezultă cu evidenţă faptul că prezenta cerere de chemare în judecată a fost întemeiată, fundamentată pe două cauze: actul adiţional încheiat (ca şi negotium) prin invocata ofertă urmată de alegata acceptare tacită a intimatului, respectiv contractul special nr. x încheiat de părţi al cărui algoritm de calcul al onorariului ar putea fi - potrivit susţinerii reclamantei recurente - cel indicat de reclamantă şi care ar fi fost utilizat deja, potrivit aserţiunii aceleiaşi părţi procesuale, pentru secţiunile 2A şi 3B.
Concluzia indicării a două cauze ale cererii de chemare în judecată reiese în mod evident, din analiza raţională, gramaticală, sistematică a conţinutului cererii de chemare în judecată, citat parţial anterior, folosirea în paragraful 4 citat a locuţiunii "cu atât mai mult" fiind elocventă sub aspectul individualizării a două cauze distincte alternative ale cererii de chemare în judecată formulate.
Cu alte cuvinte, din conţinutul concret al cererii de chemare în judecată, reiese că reclamanta a apreciat că suma solicitată îşi are justificarea, temeiul, în contractul special nr. x al cărui raţionament de calcul prin prisma intervenirii Legii nr. 255/2010 ar putea fi cel indicat de reclamantă, însă concomitent a apreciat (dovadă fiind folosirea locuţiunii menţionate "cu atât mai mult") că acest algoritm de calcul a fost agreat de părţi în temeiul unui act adiţional la contract care nu beneficiază de instrumentum şi care justifică la rândul său, acordarea sumei pretinse.
Către aceeaşi concluzie decelată conduce inclusiv circumstanţierea de către reclamantă, a temeiului cererii de chemare în judecată din perspectiva aspectului de fapt al prestării de servicii, aspect invocat de această parte procesuală la punctul IV.2 din cerere.
Împrejurarea invocată de recurentă, că algoritmul de calcul al unei obligaţii pecuniare contractuale nu ar putea fi considerat cauza unei cereri de chemare în judecată, nu are relevanţă în ecuaţia determinării cauzei/cauzelor cererii de chemare în judecată formulate în prezent.
Concluzia se impune, întrucât ceea ce este relevant din perspectiva decelării cauzei cererii de chemare în judecată, este actul sau faptul generator al dreptului. Or, atât timp cât potrivit cererii de chemare în judecată prezente, anterior citate, fundamentul sumelor solicitate potrivit algoritmului de calcul indicat de reclamantă, a fost indicat de însăşi această parte procesuală a fi pe de o parte, invocatul act adiţional la contractul special nr. x şi pe de altă parte, însuşi contractul special nr. x, rezultă în mod inechivoc din punct de vedere juridic, că ne aflăm în prezenţa a două cauze distincte ale cererii prezente şi nu în prezenţa doar a uneia dintre ele (contractul special nr. x, potrivit punctului de vedere din recurs al recurentei reclamante, respectiv actul adiţional invocat a fi fost încheiat la contractul special nr. x, potrivit punctului de vedere al instanţei de apel), astfel cum greşit s-a susţinut de recurentă, respectiv de instanţa de apel.
Or, raportat la această dualitate decelată a cauzei cererii de chemare în judecată prezente, se observă aşadar, că întreaga motivare a deciziei civile recurate s-a grefat doar pe cauza juridică reprezentată de actul adiţional (negotium) invocat de recurenta reclamantă a fi fost încheiat la contractul special nr. x.
Astfel, atât excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de chemare în judecată, cât şi soluţionarea în continuare pe fond a cauzei au fost rezolvate de curtea de apel prin jalonare exclusiv la această cauză separată a cererii de chemare în judecată, dovadă irefutabilă în acest sens fiind următoarele considerente din decizia recurată:
"În realitate însă, reclamanta, deşi se foloseşte de acest contract semnat de părţi (şi în baza căruia evident a prestat servicii juridice), doreşte recunoaşterea existenţei unui acord tacit între părţi care modifică un element important al contractului, respectiv contraprestaţia uneia dintre părţi: onorariul.
Într-adevăr, dacă s-ar fi solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume datorate în baza contractului de asistenţă ce reprezintă titlu executoriu, demersul ar fi fost lipsit de interes, întrucât toate aspectele legate de caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, în înţelesul dispoziţiilor art. 663 C. proc. civ., puteau fi valorificate doar în cadrul unei eventuale contestatii la executarea titlului executoriu" sau pe fond:
"Modalitatea de calcul a pretenţiilor sale este însă diferită de ceea ce părţile au agreat, apreciind apelanta că suntem în prezenta unei modificări implicite a contractului de asistenţă juridică sub aspectul modalităţii de plată a onorariului, ca urmare a "ofertei" urmate de "acceptare" din parte intimatei pârâte. (...) Emiterea ordinelor de lucru de către pârâtă s-a făcut în considerarea contractului încheiat deja de părţi, iar nu în considerarea "ofertei" transmise de apelantă. De asemenea, executarea obligaţiilor de către reclamantă, s-a făcut în considerarea aceluiaşi contract, iar nu în considerarea "acceptării tacite a ofertei" de către pârâtă. (...) În raport de cele reţinute mai sus, Curtea apreciază că pretenţiile solicitate de reclamantă sunt neîntemeiate".
Considerentele citate ilustrează inechivoc faptul că instanţa de apel s-a preocupat în rejudecare de cercetarea litigiului din perspectiva exclusiv a cauzei cererii reprezentate de actul adiţional, fără a proceda la analizarea sa şi prin prisma celeilalte cauze a cererii decelate, folosirea modului condiţional - optativ, timpul perfect al verbelor "a solicita" şi "a fi" în extrasul citat ilustrând fără putinţă de tăgadă din punct de vedere logic şi gramatical împrejurarea că instanţa de apel nu s-a considerat învestită şi cu această cauză distinctă.
Aceeaşi concluzie a aprecierii instanţei de apel asupra faptului că nu s-a considerat învestită cu cercetarea cererii din perspectiva cauzei reprezentate de contractul special nr. x, rezultă inclusiv din argumentul preliminar al curţii de apel referitor la faptul că reclamanta a înţeles să formuleze "o acţiune în pretenţii unitară, prin care solicită plata unei sume constând în contravaloarea onorariului pentru activităţile juridice prestate şi care a fost calculat în baza unui alt algoritm de calcul decât cel agreat de părţi în scris".
Or, argumentul este unul greşit din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată, cauză care astfel cum am ilustrat, a fost disociată de reclamantă în cererea sa de chemare în judecată, astfel încât tratarea unitară a cererii din perspectiva acestui element al cererii de chemare în judecată a echivalat tocmai cu încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii reglementat de art. 9 C. proc. civ., potrivit celor anterior expuse.
Din această perspectivă ilustrată, criticile recurentei relative incidenţei motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. în referire la art. 9 C. proc. civ. prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată, sunt fondate.
Această încălcare a legii şi omisiune de cercetare configurată au determinat pe cale de consecinţă, şi o analiză doar parţială a fondului cauzei, lipsa de motivare invocată de recurentă din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată reprezentate de contractul special nr. x echivalând într-adevăr cu o necercetare a fondului cauzei din acest unghi de vedere, devenind aşadar incident şi motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în partea circumscrisă de criticile aferente punctului C din motivele de recurs.
Aşadar, în temeiul art. 488 pct. 5, 6 C. proc. civ., instanţa de recurs apreciază că se impune admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea pricinii spre rejudecare pentru a se cerceta pricina şi din perspectiva cauzei cererii reprezentate de doar contractul special nr. x, implicit evaluarea în raport de susţinerile părţilor procesuale a excepţiei lipsei de interes a cererii de chemare în judecată configurate de această dată pe cauza juridică omisă.
Soluţia se impune deoarece astfel cum am arătat, atât excepţia lipsei de interes, cât şi judecata pe fond a cererii au fost realizate de către instanţa de apel, prin raportare doar la una dintre cele două cauze ale cererii de chemare în judecată, ele rămânând necercetate (în pofida existenţei de critici concrete în apel) din perspectiva secundei cauze juridice decelate a actului de învestire a instanţei de fond.
Pe cale de consecinţă, în rejudecarea menţionată, evident în limitele procesuale care se configurează ale rejudecării, instanţa de apel va evalua - în măsura în care nu se vor interpune eventuale diverse impedimente procesuale - inclusiv criticile din recurs afectate fondului raportului juridic - laolaltă cu apărările opuse lor de partea procesuală adversă - reunite sub cupola juridică a motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurentă, critici referitoare la necesitatea respectării în cauză a normelor juridice substanţiale indicate de recurentă a fi incidente.
2. Continuând analiza criticilor din recurs, instanţa de judecată prezentă constată că grupul susţinerilor din recurs aferente încălcării de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii sub aspectul elementului obiect al cererii de chemare în judecată, sunt nefondate.
Astfel, în ansamblul deciziei recurate (cercetate astfel cum am expus, de instanţa de apel prin prisma doar a uneia din cele două cauze ale cererii invocate de reclamantă), curtea de apel s-a raportat corect la pretenţia concretă a reclamantei, pe care a evidenţiat-o în mod repetat:
"solicită plata unei sume constând în contravaloarea onorariului pentru activităţile juridice prestate", "În prezenta cauză, se solicită plata unui onorariu", "Aşa cum s-a reţinut mai sus, în petitul cererii de chemare în judecată, apelanta reclamantă a solicitat obligarea intimatei pârâte la plata onorariului datorat şi neachitat".
Contrar aserţiunilor recurentei, instanţa de apel a arătat clar şi corect care este obiectul cererii de chemare în judecată, departajându-l în mod expres de interesul practic al acţiunii pe care de asemenea, l-a decelat (evident, din perspectiva unic cercetată a cauzei cererii reprezentate de actul adiţional invocat a fi fost încheiat):
"În raport de obiectul cererii de chemare în judecată, reclamanta şi-a justificat interesul practic care constă în obţinerea unui titlu executoriu pentru o obligaţie necuprinsă în contractul de asistenţă acesta din urma bucurându-se deja de forţa coercitivă a statului", în aceeaşi cheie de interpretare trebuind a fi citite şi considerentele instanţei de apel referitoare la ce anume ar dori reclamanta prin iniţierea demersului judiciar pendinte.
Drept urmare a ansamblului argumentelor anterior expuse, instanţa de recurs remarcă şi faptul că criticile recurentei relative caracterului contradictoriu al considerentelor deciziei recurate din perspectiva confuziei invocat a fi fost realizate cu privire la obiectul cauzei, nu sunt fondate, premisa reţinerii, grefării de către instanţa de apel pe un alt obiect al cererii de chemare în judecată decât cel individualizat de reclamantă în temeiul principiului disponibilităţii, nefiind întrunită.
În egală măsură, nici secunda critică de contradictorialitate invocată de recurentă din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.
Astfel, sub un prim aspect, se impune a se constata faptul că în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, parţial cercetate astfel cum s-a expus anterior, instanţa de apel nu a stabilit - astfel cum eronat acreditează ideea recurenta prin recursul prezent - că reclamanta recurentă şi-ar fi îndeplinit integral şi corespunzător obligaţiile juridice derivate din contractul special nr. x.
Lecturând decizia civilă recurată, se observă că expresiile folosite de către instanţa de apel, citate inclusiv de recurentă în cadrul acestei critici de contradictorialitate (a se vedea pagina 8 a cererii de recurs), ilustrează din punct de vedere gramatical şi raţional, concluzia prestării de servicii juridice şi nu neapărat a tuturor serviciilor juridice contractate:
"şi în baza căruia evident a prestat servicii (nota instanţei de recurs: deci nu serviciile) juridice", "apelanta reclamantă a demarat (nota instanţei de recurs: a porni, a pune în mişcare, fără deci, a se atesta efectuarea integrală, terminarea) activitatea necesară exproprierii imobilelor", "executarea obligaţiilor de către reclamantă, s-a făcut în considerarea aceluiaşi contract (nota instanţei de recurs: substantivul obligaţiilor nefiind însoţit de adjectivul tuturor sau altul echivalent)".
În cadrul deciziei recurate, se observă că nu există o cercetare efectivă, prin prisma probelor administrate cauzei, a elementului îndeplinirii totale şi corespunzătoare de către recurenta reclamantă a obligaţiilor contractuale arondate contractului special nr. x, element care ţine de situaţia de fapt, de temeinicia cauzei şi nu de legalitatea acesteia.
Grefat pe această constatare cu caracter de premisă care nuanţează primul termen al contradictorialităţii invocat de recurentă, instanţa de recurs consideră că atât timp cât respingerea cererii reclamantei a fost justificată prin argumentul inexistenţei actului adiţional modificator invocat, deci pe inexistenţa faptului juridic generator al dreptului solicitat, atunci respingerea solicitării de plată a sumei de bani drept contravaloare a unor servicii prestate (nedeterminate concret de instanţa de apel, astfel cum s-a expus), nu ilustrează vreo deficienţă a contradictorialităţii, atât timp cât cauza juridică invocată a solicitării respective, fundamentul dreptului reclamat, era chiar actul adiţional (constatat de instanţa de apel a nu exista). Din acelaşi unghi de vedere, al motivului concret al respingerii cererii reţinut de instanţa de apel, devine nerelevant şi aspectul raportului cuantumului pretenţiilor solicitate în funcţie de cel rezultând din contractul special nr. x.
3. Pe cale de consecinţă a aprecierilor expuse la punctele 1 şi 2, instanţa de recurs va continua cu analiza criticilor din recurs care nu şi-au găsit răspuns (expres sau implicit din punct de vedere logico - juridic) în considerentele enunţate supra.
Aşadar, evaluarea în continuare a prezentei instanţe de judecată va viza legalitatea deciziei recurate, grefat pe cauza cererii de chemare în judecată reprezentată de invocatul act adiţional la contractul special nr. x.
În această direcţie, Înalta Curte observă cu titlu preliminar că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum şi din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. care statuează în mod expres:
"Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Drept urmare, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel (precum în speţa pendinte).
Aşadar, toate criticile recurentei - fie ele însoţite de argumente dezvoltatoare sau de dezbaterea de către recurenta reclamantă a probelor administrate cauzei - care implică aprecierea situaţiei de fapt, nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanţă de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situaţia de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate.
Această concluzie se impune întrucât reaprecierea situaţiei de fapt în recurs, reevaluarea probelor în recurs, prin prisma criticilor de acest gen regăsite în cererea de recurs prezentă, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greşite în cauză, a diverse dispoziţii legale substanţiale invocate de această parte procesuală, astfel cum doreşte recurenta reclamantă, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci echivalează cu reanalizarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reţinut definitiv, aspectele factuale contestate în prezent de recurentă, Înalta Curte nu poate decât să constate pe cale de consecinţă, corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurentă, la situaţia de fapt tranşată definitiv - evident în partea expusă a cererii de chemare în judecată care a fost analizată de instanţa de apel - de curtea de apel devolutivă a fondului cauzei.
Este cazul de exemplu, al criticilor arondate de recurenta reclamantă încălcării de către instanţa de apel a prevederilor art. 1187 - art. 1196 C. civ. şi art. 969 - art. 970 C. civ. 1864.
Astfel, ansamblul criticilor respective se întemeiază pe mai multe elemente factuale invocate de recurentă: primul, că acceptarea ofertei sale de încheiere a actului adiţional ar fi reprezentată de ordinele de lucru primite în continuare din partea CNAIR, ordine de lucru care - în opinia recurentei - nici nu ar fi putut fi emise strict în baza contractului special nr. x, deoarece exproprierea s-a realizat sub imperiul noii legi a exproprierii care nu era în vigoare la data încheierii contractului respectiv; secundul, că adresele emise de către recurentă către intimata pârâtă conţin suficiente elemente pentru încheierea actului adiţional şi al treilea, că atitudinea intimatei pârâte consecutivă primirii "ofertei" recurentei, atitudine care ar consta în faptul că nu a emis vreun act sau fapt din care să rezulte că ar avea vreo obiecţie faţă de ofertă, dublat de împrejurarea că ar fi continuat să emită ordine de lucru în baza dispoziţiilor Legii nr. 255/2010, se încadrează în sfera faptelor destinatarului care constituie acceptare, din perspectiva art. 1196 alin. (1) C. civ.
Or, toate aceste elemente indicate reprezintă în mod incontestabil, elemente factuale, împrejurări de fapt arondate temeiniciei cauzei şi nu legalităţii acesteia. Astfel, acceptarea sau neacceptarea unei "oferte" de către destinatar, împrejurarea dacă adresele invocate conţin sau nu suficiente elemente pentru încheierea actului adiţional, intenţia unei persoane, fie ea şi tacită de a contracta, de a accepta o ofertă în acest sens, sunt elemente factuale care se stabilesc de instanţele devolutive ale fondului, pe baza probelor administrate cauzei, ele ţinând de situaţia de fapt a cărei stabilire şi evaluare excede limitelor exclusiv de legalitate ale controlului jurisdicţional de recurs.
Aşadar, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, curtea de apel a reţinut definitiv şi expres că "În speţă însă, adresa nr. x/02.04.2014 nu poate avea semnificaţia unei oferte în sensul art. 1188 C. civ., aptă să conducă la modificarea contractului deja agreat de părţi, nefiind emisă în forma cerută de lege şi neavând suficiente elemente pentru formarea contractului" şi că "Emiterea ordinelor de lucru de către pârâtă s-a făcut în considerarea contractului încheiat deja de părţi, iar nu în considerarea "ofertei" transmise de apelantă. De asemenea, executarea obligaţiilor de către reclamantă, s-a făcut în considerarea aceluiaşi contract, iar nu în considerarea "acceptării tacite a ofertei" de către pârâtă", rezultă în mod evident că dată fiind această stare de lucruri, prevederile invocate de recurentă, art. 1187 C. civ. - art. 1196 C. civ., respectiv art. 969 - art. 970 C. civ. 1864 nu au fost încălcate de către instanţa de apel.
Instanţa de recurs nu are atributul legal de a reevalua respectivele aspecte ale situaţiei de fapt, astfel cum solicită practic recurenta invocând încălcarea normelor juridice menţionate, pentru a stabili o altă stare de lucruri la care să se aplice prevederile legale enunţate.
În egală măsură, dispoziţiile art. 969 - art. 970 C. civ. conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, trebuie executate cu bună-credinţă şi obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa, dispoziţii aplicabile cauzei - contrar deci susţinerii intimatei pârâte din întâmpinare - în raport de anul încheierii contractului special nr. x (2004), nu pot fi considerate încălcate prin acceptarea de către curtea de apel a ideii că părţile nu ar fi putut agrea tacit o modificare a contractului special nr. x, atât timp cât argumentul curţii de apel s-a întemeiat pe de o parte, pe prevederile speciale care reglementează contractul juridic încheiat de părţi, respectiv art. 28 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 şi art. 121 din Statutul profesiei de avocat, cărora le-a dat prevalenţă în mod corect în temeiul principiului juridic specialia generalibus derogant - legea specială derogă de la cea generală.
Pe de altă parte, se observă că argumentul curţii de apel a fost fundamentat pe însăşi interpretarea clauzelor contractului special nr. x încheiat de părţile procesuale. Astfel, s-a reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, de către instanţa de apel, în mod definitiv, că "Potrivit art. 11.3 din contract, părţile au convenit ca orice modificare sau completare a dispoziţiilor contractuale să se facă numai prin act adiţional. (...) De altfel, părţile au eliminat posibilitatea modificării contractului în altă formă decât aceea a încheierii unui act adiţional, astfel că toată corespondenţa legată de modalitatea de plată a onorariului are valoare de invitaţie la încheierea unui act adiţional în formă scrisă la contractul Special nr. 3".
Din aceste considerente citate, analizate sistematic şi logic, rezultă că instanţa de apel a stabilit în cadrul situaţiei de fapt, că părţile au convenit prin contractul special nr. x ca modificările ulterioare ale contractului să îmbrace forma unui act adiţional realizat în scris. Pe cale de consecinţă, raportat la această situaţie de fapt stabilită de instanţa de apel, nu se poate invoca faptul că bună-credinţă, echitatea, obiceiul sau legea ar permite modificarea contractului într-o altă formă decât cea convenită de părţile contractante. O astfel de apreciere ar fi de natură a determina dimpotrivă, chiar încălcarea flagrantă a prevederilor art. 969 - art. 970 C. civ. 1864 invocate, atât timp cât dacă s-ar proceda astfel, s-ar trece peste voinţa părţilor contractante indicată în contractul ce reprezintă legea părţilor.
Din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată analizate de instanţa de apel, respectiv invocatul act adiţional la contractul special nr. x, instanţa de recurs observă că nici criticile recurentei aferente încălcării dispoziţiilor art. 1547, art. 1548 şi art. 1073 C. civ. 1864 nu sunt fondate.
Astfel, atât timp cât din perspectiva acestei cauze juridice expuse, s-a apreciat că fundamentul pretenţiilor solicitate, faptul juridic generator al lor (actul adiţional), nu este îndeplinit, în mod corect au fost aplicate prevederile legale indicate de către recurentă, aceste prevederi raportându-se la premisa existenţei unei convenţii juridice a părţilor, în speţă actul adiţional, act adiţional a cărui încheiere însă, curtea de apel a stabilit în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, că nu a avut loc.
Evident, astfel cum s-a arătat supra, ansamblul acestor critici vor putea fi avute în vedere în rejudecarea apelului din perspectiva cererii de obligare la plata sumei de bani întemeiate pe cauza reprezentată de contractul special nr. x.
În privinţa încălcării invocate a prevederilor art. 4 şi art. 35 pct. c) din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, instanţa de recurs observă că de fapt, recurenta reclamantă solicită prin ansamblul criticilor arondate acestui aspect, o reevaluare a situaţiei de fapt a cauzei, spre a conchide în final, că "părţile au luat în considerare nu doar prevederile contractuale din cuprinsul Contractului special nr. 3, dar şi cele din "ofertă", convenind în mod tacit ca executarea prestaţiilor şi algoritmul de calcul al onorariului să respecte dispoziţiile legii noi".
Or, astfel cum am expus anterior, instanţa de recurs este ţinută de situaţia de fapt a cauzei astfel cum a fost ea tranşată în mod definitiv de către instanţa de apel, controlul prezentei instanţe de judecată fiind unul exclusiv de legalitate.
Atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, curtea de apel a reţinut în mod expres, astfel cum am arătat şi supra, că "Emiterea ordinelor de lucru de către pârâtă s-a făcut în considerarea contractului încheiat deja de părţi, iar nu în considerarea "ofertei" transmise de apelantă. De asemenea, executarea obligaţiilor de către reclamantă, s-a făcut în considerarea aceluiaşi contract, iar nu în considerarea "acceptării tacite a ofertei" de către pârâtă", instanţa de recurs nu poate ca prin prisma prevederilor legale invocate de către recurentă a fi fost încălcate, să statueze asupra unei alte situaţii de fapt decât cea stabilită definitiv de instanţa de apel, ordinea silogismului juridic de soluţionare a unei speţe fiind inversă: aplicarea normelor juridice incidente la situaţia de fapt determinată în prealabil.
În egală măsură, echivalenţa juridică pe care o realizează recurenta reclamantă între acceptarea "ofertei" şi eventuala executare a contractului special nr. x prin prisma Legii noi nr. 255/2010, aspectul ultim constatându-se a nu fi cercetat în apel, este incorectă din punct de vedere legal, deoarece de plano, o ofertă de a contracta trebuie să conţină potrivit art. 1188 C. civ., mai multe elemente care să îi determine conţinutul şi nu doar indicarea legii care ar fi aplicabile derulării convenţiei propuse.
Din această perspectivă, eventuala aplicare efectivă în executarea contractului special nr. x a legii noi de expropriere (aspect necercetat în apel, astfel cum s-a constatat) nu poate fi singură echivalată cu acceptarea unei oferte de a contracta, ea trebuind a fi corelată potrivit cel puţin art. 1188 C. civ. menţionat şi cu alte elemente în aceeaşi direcţie. Or, în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, instanţa de apel a stabilit că oferta respectivă nu are "suficiente elemente pentru formarea contractului".
Întrucât reprezintă un element subsumat temeiniciei cauzei şi în lipsa unei analize a instanţei de apel sub acest aspect, instanţa de recurs nu poate realiza în recurs aprecieri asupra aplicării efective sau nu a Legii nr. 255/2010 în derularea contractului special nr. x încheiat de părţile procesuale sub imperiul Legii nr. 198/2004 abrogate prin Legea nr. 255/2010, aceasta fiind o chestiune efectiv de fapt şi nu una de drept, acest impediment procesual al instanţei de recurs funcţionând indiferent de împrejurarea că această chestiune ar fi una de natura evidenţei - astfel cum invocă recurenta în cadrul recursului său - sau nu ar fi astfel.
În egală măsură, instanţa de recurs constată şi că argumentul compatibilităţii derulării contractului special nr. x cu legea nouă de expropriere, argument folosit alături de altele de instanţa de apel în justificarea aprecierii sale referitoare la neîncheierea unui act adiţional, presupune tot verificări de fapt, verificări de temeinicie care exced limitelor prezentului control jurisdicţional.
Concret, nu îi este permis prezentei instanţe de recurs din punct de vedere legal să procedeze la o analiză a clauzelor contractului special nr. x încheiat între părţi, să le compare cu dispoziţiile legii noi de expropriere spre a putea astfel aprecia dacă se armonizează sau nu, această comparaţie ţinând de situaţia de fapt a cauzei, ea nereprezentând un aspect de legalitate.
Instanţa de recurs notează însă, că acest considerent al instanţei de apel nu tranşează şi nu echivalează cu aspectul dacă în executarea contractului special nr. x părţile contractuale au aplicat efectiv sau nu legea nouă de expropriere, aspect care este arondat cercetării presupuse de rejudecarea dispusă a cauzei, prin prisma cauzei cererii de chemare în judecată omise a fi analizată şi căruia - în cazul eventualei constatări a caracterului său real - urmează a i se da de către instanţa de rejudecare relevanţa juridică legală potrivită.
4. În privinţa criticilor expuse la punctul E din cererea de recurs, relative motivării instanţei de apel asupra excepţiei lipsei de interes, instanţa de recurs notează cu titlu preliminar aspectul că întrucât recurenta este singura parte procesuală care a declarat recurs în privinţa acestei soluţii a curţii de apel şi exclusiv din perspectiva considerentelor, atunci soluţia de respingere a acestei excepţii procesuale cercetate de instanţa de apel prin prisma doar a cererii de chemare în judecată fundamentate pe cauza juridică reprezentată de actul adiţional la contractul special nr. x, rămâne câştigată cauzei, ea neputând fi înlăturată, dat fiind principiul procesual al respectării limitelor controlului judiciar impuse prin cererea de recurs, principiu consacrat de art. 494 C. proc. civ. cu referire la art. 477 C. proc. civ.
În privinţa primului subgrup de critici arondate acestui motiv de recurs, instanţa de recurs a ilustrat anterior, considerentele pentru care a apreciat că instanţa de judecată de apel nu a procedat la vreo schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată, astfel încât nefiind întrunită premisa pe care se grefează acest prim subgrup de critici, el nu poate fi pe cale de consecinţă, admis ca fondat.
Nici secundul subgrup de critici nu este fondat. Astfel, atât timp cât potrivit celor expuse în prezenta decizie civilă de recurs, s-a constatat că recurenta reclamantă şi-a fundamentat distinct pretenţia de obligare la plata sumei de bani menţionate (şi) pe un act adiţional la contract, despre care a afirmat că ar fi fost încheiat tacit şi că ar fi reglementat algoritmul de calcul al onorariului în raport de noua lege de expropriere intrată în vigoare pe parcursul derulării contractului special nr. x, rezultă atunci inexistenţa oricărui caracter contradictoriu între considerentele ilustrate de recurentă, cu atât mai mult cu cât o obligaţie juridică pecuniară se individualizează şi deci, se distinge, inclusiv prin elementul algoritmului său de calcul pe care îl cuprinde.
De altfel, această critică a recurentei ilustrează şi o lipsă de consecvenţă juridică, atât timp cât partea însăşi a ilustrat pe parcursul procesului că "putem aplica şi în acest caz raţionamentul de calcul consimţit de părţi pentru secţiunile 32A şi 3B, cu atât mai mult cu cât a fost acceptat tacit de CNAIR, în urma ofertei primite" (pagina 13 a cererii de chemare în judecată), admiţând şi susţinând astfel, că algoritmul invocat nou de calcul ar fi reprezentat (parte din) obiectul actului adiţional dorit.
În privinţa subgrupurilor trei şi patru afectate acestui motiv de recurs indicat cu lit. E) în cererea de recurs, instanţa prezentă de judecată constată că ele vizează următoarele considerente din decizia recurată:
"Lipsit de interes ar fi un demers judiciar prin care reclamantul ar fi solicitat plata onorariului pentru munca prestată, în limita titlului executoriu reprezentat de contractul special nr. x, repunând în discuţie aspecte cu privire la care părţile s-au înţeles deja în mod explicit. (...)
Într-adevăr, dacă s-ar fi solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume datorate în baza contractului de asistenţă ce reprezintă titlu executoriu, demersul ar fi fost lipsit de interes, întrucât toate aspectele legate de caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei, în înţelesul dispoziţiilor art. 663 C. proc. civ., puteau fi valorificate doar în cadrul unei eventuale contestaţii la executarea titlului executoriu. (...)
Susţinerea apelantei reclamante în sensul că dispoziţiile art. 713 alin. (2) C. proc. civ. îi deschid calea unei acţiuni paralele cu executarea silită pentru stabilirea întinderii creanţei nu poate fi acceptată de instanţă.
Art. 713 alin. (2) C. proc. civ., se referă la posibilitatea debitorului de a invoca motive de fapt şi de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu în măsura în care legea nu prevede o altă cale procesuală, inclusiv o acţiune de drept comun".
Instanţa prezentă de recurs constată că aceste considerente sunt străine algoritmului juridic al excepţiei lipsei de interes cercetate, întrucât ele toate vizează o altă premisă (ilustrată şi tratată doar ipotetic de instanţa de apel, dovadă fiind folosirea verbelor relevante la modul condiţional - optativ, timpul perfect) decât cea concretă de analiză a respectivei instanţe de judecată de apel.
Astfel, atât timp cât lipsa de interes analizată de curtea de apel a fost circumscrisă cererii de chemare în judecată fundamentate pe invocata încheiere a unui act adiţional la contract, atunci considerentele care tratau doar ipotetic aceeaşi problemă din perspectiva unui alt fundament al cererii de chemare în judecată decât cel analizat, respectiv din perspectiva contractului special de asistenţă juridică nr. x ca şi titlu executoriu, nu pot fi apreciate ca integrându-se juridic în raţionamentul construit de instanţa de apel, motiv pentru care ele vor fi înlăturate, în temeiul motivului de ordine publică prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentă în cererea sa de recurs şi coroborat în mod evident cu dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., încadrarea astfel legală a acestor critici rezultând cu uşurinţă, potrivnic deci, aserţiunii în sens contrar a intimatei pârâte din cadrul întâmpinării formulate în recurs.
Pe cale de consecinţă a acestei înlăturări, criticile recurentei reclamante care le vizau rămân fără obiect în această fază procesuală, nemaiimpunându-se aşadar cercetarea lor pe fond, ele rămânând rezervate rejudecării dispuse anterior, atât timp cât premisa ipotetică de analiză a lor de către curtea de apel coincide cu cea concretă a cărei rejudecare s-a dispus în cauză şi cât ele constituie şi motive de apel formulate în cauză.
În egală măsură, instanţa de recurs notează că restul considerentelor curţii de apel arondate excepţiei lipsei de interes - evident în limita părţii din cererea de chemare în judecată analizate de instanţa de apel - care a trecut testul prezent al legalităţii în raport de criticile de nelegalitate invocate de recurentă, anterior dezbătute de instanţa prezentă de judecată, este idoneu în a o justifica din punct de vedere legal, astfel încât acest ansamblu al lor rămâne unul suficient în circumscrierea soluţiei de respingere ca neîntemeiată a acestei excepţii procesuale cercetate din perspectiva cererii de pretenţii întemeiate pe actul adiţional invocat.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Curtea va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. şi Asociaţii împotriva deciziei civile pe care o va casa în întregime dat fiind caracterul unitar al căii de atac declarate şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, urmând a se avea în vedere în rejudecare dezlegările din prezenta decizie de casare, soluţia instanţei de rejudecare urmând a respecta prescripţiile impuse de principiul non reformatio in pejus, consacrat de art. 502 C. proc. civ. în referire la art. 481 C. proc. civ., în forma sa care se va configura la momentul pronunţării deciziei de apel în rejudecare, în raport de evaluările concrete ale instanţei de rejudecare şi de consecinţele determinate de limitele stabilite de recurenta reclamantă prin cererea de recurs prezentă, cale de atac formulată exclusiv de către această parte procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. şi Asociaţii împotriva deciziei civile nr. 1002A din 20 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. S.A.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 iunie 2023.