Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023
Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, în data de 14 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin, prin Primar şi Consiliul Local Al Municipiului Drobeta Turnu Severin, să se constate că obligaţia de a suporta costul reprezentând contravaloarea taxei de mediu, instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, contravaloare aferentă cantităţilor de deşeuri provenite din aria pârâtei depozitate în perioada ianuarie- iunie 2017 la depozitul ecologic Izvorul Barzii, revine pârâtei UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin, precum şi să oblige pârâta UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin la plata către reclamantă a sumei de 1.184.283,2 RON reprezentând contravaloarea taxei de mediu instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, contravaloare aferentă cantităţilor de deşeuri provenite din aria pârâtei depozitate în perioada ianuarie- iunie 2017 la depozitul ecologic Izvorul Barzii, stabilită ca atare de Administraţia Fondului de Mediu, cu cheltuieli de judecată.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1270, art. 1350, art. 1530, art. 1547 C. civ., art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016, precum şi normele legale invocate în cuprinsul cererii.
Prin întâmpinarea depusă în data de 26 octombrie 2020, pârâţii UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin şi Consiliul Local al Municipiului Drobeta Turnu Severin au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. De asemenea, au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Cluj.
Prin sentinţa nr. 579/2020 din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi, în consecinţă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.
Prin sentinţa civilă nr. 21 din 12 ianuarie 2021, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Tribunalului Cluj, a constat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza Curţii de Apel Cluj în vederea soluţionării acestuia.
Prin sentinţa civilă nr. 40/2021 din 5 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost stabilită competenta de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, în 16 martie 2021, sub nr. x/2020*.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 321 din 17 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii UAT Municipiul Drobeta Turnu-Severin şi Consiliul Local al Municipiului Drobeta Turnu Severin, a fost obligată pârâta UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin la plata către reclamantă a sumei de 1.184.283,2 RON, reprezentând contravaloarea taxei de mediu instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, contravaloare aferentă cantităţilor de deşeuri provenite din aria pârâtei depozitate în perioada 01.01.2017 - 30.06.2017 la depozitul ecologic Izvorul Bârzii, stabilită ca atare de Administraţia Fondului de Mediu şi a fost obligată pârâta UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 34.117,2 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel
Prin decizia civilă nr. 335/A/2021 din 4 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin şi Consiliul Local al Municipiului Drobeta Turnu Severin împotriva sentinţei civile nr. 321 din 17 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, în dosarul nr. x/2020, pe care a menţinut-o, au fost obligaţi apelanţii să plătească intimatei suma de 8.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
4. Cererea de recurs
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Municipiul Drobeta Turnu Severin şi Consiliul Local Drobeta Turnu Severin, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre judecare, cu consecinţa respingerii acţiunii.
În dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au invocat aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1350 C. civ. şi a art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 care a menţinut soluţia primei instanţe, respectiv că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile atragerii răspunderii civile contractuale, fapta ilicită constând în încălcarea obligaţiei contractuale de a menţine echilibrul contractual.
Au arătat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale care reglementează taxa de mediu, fără a avea în vedere momentul la care a intrat în vigoare O.U.G. nr. 31/27.08.2013 raportat la clauzele contractuale.
De asemenea, la stabilirea cărei părţi contractante îi revine obligaţia de a suporta plata contravalorii taxei prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, instanţa de apel a ignorat prevederile legale care instituie această taxă şi data intrării în vigoare a O.G. nr. 31/2013 adoptată în 27.08.2013 şi aprobată prin Legea nr. 384/2013, act normativ prin care legiuitorul nu a făcut distincţie între titularul obligaţiei de plată şi plătitorul final.
Instanţa de apel, cu interpretarea greşită a prevederilor legale în vigoare în perioada de referinţă, referitoare la aplicarea taxei prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.
Astfel, pentru perioada 01.01.2017-30.06.2017, instanţele de fond au stabilit că pârâta nu a urmărit menţinerea echilibrului contractual prevăzut de art. 10 din actul adiţional, respectiv nu a renegociat clauzele contractuale, nesocotindu-se faptul că prevederile art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 obliga persoana juridică care se află în una dintre cele două situaţii prevăzute de textul legal, să declare şi să plătească taxa de mediu fără a condiţiona recuperarea sumei de la terţi.
Legislaţia în vigoare la momentul stabilirii taxei nu prevedea că reclamanta are doar obligaţia de a vira taxa către Administraţia Fondului de Mediu, ci prevedea expres că persoanele care desfăşoară activităţi conform art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 sunt obligate să declare şi să plătească aceste sume trimestrial, până în data de 25 ale lunii următoare în care şi-au desfăşurat activitatea.
Ulterior perioadei pentru care se solicită taxa de mediu, prin art. 18 din Ordinul nr. 1503/2017 privind modificarea şi completarea Ordinului Ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 578/2006, care a intrat în vigoare la data de 18 decembrie 2017 a fost reglementată legislativ includerea în tarif/taxa de salubrizare a contravalorii taxei prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005.
Prin urmare, până la intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1503/2017 nu a existat în sarcina pârâţilor obligaţia legală de a introduce în tariful de salubrizare contravaloarea taxei prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, motiv pentru care nu poate fi reţinută fapta ilicită.
Ordinul nr. 2413/21.12.2016 privind modificarea Ordinului Ministrului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr. 578/2006, în vigoare în perioada analizată, stabilea clar că operatorii economici utilizatori de terenuri pe care sunt amplasate depozite noi de deşeuri valorificabile au obligaţia de a plăti taxa de mediu reglementată la art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, în speţă reclamantei ca urmare a încheierii contractului nr. x/02.08.2006 şi a actelor adiţionale.
Astfel, în lipsa unei obligaţii legale pârâta nu avea posibilitatea modificării tarifului, instanţele reţinând greşit că părţile contractante aveau obligaţia renegocierii clauzelor contractuale în vederea restabilirii echilibrului contractual.
Instanţele de fond nu au avut în vedere că actul adiţional nr. x/12.02.2013, la care se referă reclamanta, a fost încheiat anterior apariţiei O.G. nr. 31/2013, care a prevăzut că taxa stipulată în art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2017, astfel că nu putea fi menţionată în clauzele contractului sau ale actului adiţional.
De asemenea, actul adiţional nr. x/12.02.2013 a fost încheiat ca urmare a aderării pârâtei la Asociaţia de dezvoltare intercomunitară pentru Salubrizare (ADI) al cărei scop este gestionarea în comun a serviciului de salubrizare şi implementarea Proiectului "Sistem de management integrat al deşeurilor solide în judeţul Mehedinţi" propus pentru finanţare prin Axa 2 POS Mediu.
Mai mult, prima instanţă şi cea de apel nu au avut în vedere că art. 7 din actul adiţional încheiat în 12.02.2013 prevedea că tariful pentru activitatea de depozitare trebuie să respecte principiul "poluatorul plăteşte", acest principiu fiind avut în vedere la stabilirea tarifelor din contract şi neputând fi interpretat în sensul instituirii unei taxe care la data încheierii actului adiţional nu era prevăzută în sarcina autorităţii locale.
Prin urmare, pentru perioada 01.01.2017-30.06.2017, instanţele de fond greşit au stabilit că pârâta nu a urmărit menţinerea echilibrului contractual prevăzut de art. 10 din actul adiţional nr. x/12.02.2013, întrucât pentru această perioadă nu a existat o obligaţie legală pentru suportarea taxei de către autorităţii locale, obligaţie care a fost reglementată ulterior.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel nu a examinat toate criticile formulate de pârâţi în faţa primei instanţe şi nu a motivat pentru fiecare dintre acestea care sunt argumentele pentru care le înlătură.
La momentul intrării în vigoare a Legii nr. 384/2013, legislaţia nu prevederea ca taxa prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) să fie suportată de producătorul de deşeuri, astfel că instanţa de fond trebuia să analizeze şi argumentele pârâtei referitoare la cele 2 situaţii prevăzute de O.U.G. nr. 196/2005, respectiv ipoteza în care proprietarul depozitului îşi administrează singur depozitul şi cea în care administrarea a fost delegată, neobservând apărările invocate şi nemotivând înlăturarea acestora.
A mai arătat că reclamanta este atât administratorul depozitului cât şi proprietarul de drept al acestuia pe perioada contractuală, revenindu-i obligaţia declarării şi achitării taxei de mediu prevăzută de art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005. Însă, niciuna din aceste apărări nu au fost respinse motivat de către instanţa de apel, motiv pentru care recurenţii au opinat că decizia atacată este nemotivată.
5. Apărările formulate în cauză
În data de 29 septembrie 2022, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Intimata a invocat, cu titlu de fine de neprimire, inadmisibilitatea criticilor referitoare la ignoarea aspectului că actul adiţional nr. x/12.03.2013 a fost încheiat anterior apariţiei O.G. nr. 13/2013 şi că art. 7 din acest act adiţional prevedea că tariful pentru activitatea de depozitare trebuie să respecte principiul poluatorul plăteşte, iar acest principiu a fost avut în vedere la stabilirea tarifului din contractul adiţionat şi nu poate fi interpretat în sensul instituirii unei taxe care la data încheierii actului adiţional nu era prevăzută în sarcina unităţilor administrativ-teritoriale.
A arătat că aceste critici sunt invocate omisso medio, neregăsindu-se în motivele de apel şi nici în apărările formulate în primă instanţă.
În subsidiar, a solicitat respingerea acestor critici, ca neîntemeiate, arătând că data încheierii actului adiţional nr. x/2013 raportat la data instituirii taxei (O.G. nr. 31/2013) este lipsită de relevanţă, întrucât nu s-a invocat ori reţinut existenţa unei clauze explicite în acest act adiţional, potrivit cu care pârâţii să fie obligaţi la rambursarea taxei, ci s-a invocat art. 10 din actul adiţional prin care s-a instituit mecanismul contractual de reechilibrare a contractului debalansat printr-o modificare legislativă.
Contrar celor invocate de recurenţi, interpretarea şi aplicarea art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 a fost corect analizată de instanţele de fond, care au apreciat judicios că acest text legal nu are incidenţă în cauză, întrucât reprezintă o normă fiscală, o obligaţie fiscală în sarcina reclamantei, aspect necontestat de părţi. Este cert că şi anterior Ordinului nr. 1503/2017 (prin care s-a reglementat introducerea acestui tarif începând cu 01.01.2018) şi ulterior, obligaţia de plată a acestei taxe revine reclamantei, în calitate de operator al depozitului, însă obiectul cauzei îl reprezintă răspunderea civilă contractuală, nu fiscală, a pârâţilor, în sensul de a se stabili cine suportă în final această taxă.
Intimata a susţinut că această taxă trebuie suportată de pârâţi în baza principiului poluatorul plăteşte şi a mecanismului de echilibrare a contractului, care a fost introdus prin actul adiţional nr. x/12.02.2013.
Introducerea acestei taxe în sarcina operatorului de depozitare începând cu 01.01.2018, nu înseamnă că s-a schimbat titularul obligaţiei de declarare şi virare a taxei şi, oricum, un ordin nu ar putea să modifice o ordonanţă de guvern, respectiv O.U.G. nr. 196/2005.
Contrar celor reţinute de recurenţi, în speţă nu s-a reţinut că temeiul obligaţiei de suportare a acestui cost de către pârâţi este reprezentat de art. 9 alin. (1) lit. c), ci de contractul dintre părţi şi actul adiţional nr. x/2013.
În ceea ce priveşte motivul de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata a susţinut că decizia recurată nu este nemotivată aşa cum susţin recurenţii. Referitor la pretinsa neexaminare a tuturor criticilor aduse prin cererea de apel, intimata a arătat că recurenţii au reiterat susţinerile din cererea de apel referioare la cele două situaţii prevăzute de O.U.G. nr. 196/2005 privind administratorul depozitului, respectiv proprietarul acestuia.
Concluzionând, intimata a arătat că aspectele necontestate prin apel au intrat în puterea lucrului judecat, respectiv că dezechilibrarea semnificativă a contractului a survenit când costul cu taxa de depozitare instituită prin art. 9 alin. (1) lit. c) a fost pusă în sarcina operatorului depozitului, că părţile au instituit un mecanism de reechilibrare a contractului prin actul adiţional nr. x/2013, iar refuzul pârâţilor de a reechilibra contractul a survenit în baza unei legislaţii ulterioare încheierii contractului, precum şi aplicabilitatea în speţă a principiului poluatorul plăteşte, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 897/2020 şi a practicii CJUE indicată de prima instanţă.
În 17 octombrie 2022, recurenţii-pârâţi au depus răspuns la întâmpinare, iar în 16 februarie 2023, intimata-reclamantă a depus concluzii scrise.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante în această materie, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Sub un prim aspect, cu titlu prealabil, instanţa de recurs va analiza apărarea intimatei-reclamante în privinţa caracterului inadmisibil al criticilor privind (i) neanalizarea de către instanţa de apel a împrejurării că actul adiţional nr. x/12.02.2013 a fost încheiat anterior intrării în vigoare a O.G. nr. 31/2013, care a prevăzut data de la care se aplică taxa reglementată în art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, astfel că taxa nu putea fi prevăzută în contractul sau actele adiţionale încheiate între părţi, iar (ii) instanţele de fond nu au avut în vedere că art. 7 din actul adiţional menţionat anterior prevedea că tariful pentru activitatea de depozitare trebuie să respecte principiul "poluatorul plăteşte".
Înalta Curte constată că, raportat la dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 488 alin. (2) din acelaşi cod, aceste critici sunt inadmisibile, întrucât, din analiza cererii de apel formulate de pârâţi, se observă că cele două critici nu se regăsesc printre motivele de apel invocate şi nu au făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocate omisso medio, direct în recurs.
Prin răspunsul la întâmpinarea depusă în recurs, recurenţii au solicitat înlăturarea apărărilor intimatei relative la inadmisibilitatea celor două critici, susţinând că prin cererea de apel au arătat că nu există o clauză contractuală prin care să fie obligaţi la plata taxei de mediu prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, în lipsa unei prevederi legale care să stabilească obligaţia de plată a acestei taxe în sarcina UAT Drobeta Turnu Severin.
Această critică a recurentei într-adevăr se regăseşte în cuprinsul cererii de apel şi a fost analizată de instanţa de prim control judiciar, însă critica formulată în recurs vizează data încheierii actului adiţional nr. x/2013, respectiv anterior adoptării O.G. nr. 13/2013, ceea ce determina în opinia recurentei imposibilitatea menţionării taxei de mediu în actele încheiate între părţi, critică care este formulată omisso medio.
În aceeaşi manieră omisso medio a fost formulată şi critica privind nesocotirea de către instanţele de fond a art. 7 din actul adiţional nr. x/2013, critică care nu se regăseşte în cererea de apel formulată de pârâtă.
Procedând în continuare la analiza motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că recurenţii au criticat, în esenţă, încălcarea dispoziţiilor art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea civilă contractuală, precum şi a art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, opinând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale, în contextul în care nu poate fi reţinută în sarcina acestora existenţa unei fapte ilicite pe motiv că până la intrarea în vigoare a Ordinului nr. 1503/2017 nu a existat în sarcina pârâţilor obligaţia de a introduce taxa de mediu în tariful de salubrizare.
Situaţia de fapt, necontestată în cauză, relevă că, prin demersul judiciar ce a învestit instanţa de judecată, reclamanta a urmărit, în cadrul acţiunii în răspundere civilă contractuală, obligarea pârâţilor la plata contravalorii taxei de mediu instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul pentru mediu, aferentă cantităţilor de deşeuri provenite din aria pârâtei depozitate în perioada 01.01.2017-30.06.2017.
Trebuie reţinut că între părţi a fost încheiat în data de 02.08.2006 contractul de delegare prin concesionare a gestiunii serviciului public de salubrizare din municipiul Drobeta Turnu Severin, reclamanta având calitatea de concesionar, iar pârâta UAT Municipiul Drobeta Turnu Severin calitatea de concedent (delegatar), obiectul contractului, cuprinzând, printre altele, şi activitatea de precolectare, colectare, transport şi depozitare deşeuri menajere şi industriale, cu excepţia deşeurilor toxice, periculoase sau cu regim special. Contractul a fost modificat succesiv prin mai multe acte adiţionale, iar prin art. 10 din Actul adiţional nr. x/2013, părţile au convenit menţinerea echilibrului contractual.
Pretenţiile reclamantei au fost solicitate pentru perioada 01.01.2017-30.06.2017, ca urmare a modificărilor aduse conţinutului art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005.
Din perspectiva evoluţiei cadrului legislativ prin care s-a implementat taxa de mediu, se reţine că prin O.G. nr. 31/2013 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu s-a modificat conţinutul normativ al art. 9 alin. (1) lit. c), în sensul introducerii taxei de depozitare, iar prin articolul unic pct. 4 din Legea nr. 384/2013 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 31/2013 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 8 ianuarie 2014, s-a prevăzut că obligaţia de plată a taxei de depozitare instituite prin art. 9 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2017. Ulterior, prin art. II alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 48/2017, legiuitorul a prevăzut că plata acestei taxe se suspendă până la 1 ianuarie 2019.
Înalta Curte reţine că taxa de depozitare prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005 a fost în vigoare în intervalul 01.01.2017-30.06.2017, iar pentru această perioadă, reclamanta, în calitate de administrator al depozitului de deşeuri, a fost obligată la plata către Administraţia Fondului pentru Mediu (AFM) a contravalorii taxei de depozitare pentru perioada de referinţă.
În acest context factual, se reţine că în mod corect instanţele de fond au apreciat că fapta ilicită a pârâţilor constă în refuzul de a lua măsurile necesare, deşi au fost notificaţi de reclamantă, în vederea restabilirii echilibrului contractual, astfel cum acesta a fost convenit de părţi prin actul adiţional nr. x/2013, modificările legislative aduse prin O.G. nr. 31/2013 determinând un dezechilibru pentru părţile contractante.
Aceasta întrucât potrivit art. 10 alin. (2) din actul adiţional nr. x/2013, părţile au convenit că "menţinerea echilibrului contractual se face în principal prin tarif. În situaţia în care independent de delegat şi de voinţa sa, prin modificări legislative, constrângeri tehnice, economice, financiare sau, în general, evenimente neprevăzute care nu constituie evenimente de forţă majoră, alterează echilibrul economico-financiar al contractului şi dacă dezechilibrul rezultat nu poate fi remediat prin modificările/ajustările de tarife, părţile se obligă să renegocieze termenii şi condiţiile contractului, în scopul restabilirii echilibrului economino-financiar al acestuia."
Luând în examinare critica pârâţilor axată pe ideea că, în lipsa unei obligaţii legale, nu aveau posibilitatea modificării tarifului, se reţine că obligaţia legală exista prin legea de adoptare a O.U.G. nr. 31/2013 prin care s-a statuat că "prevederile art. 9 alin. (1) lit. c), precum şi anexa nr. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin legea de aprobare a prezentei ordonanţe, intră în vigoare în data de 1 ianuarie 2017", stabilindu-se o valoare de 80 RON/tonă din 2017 şi de 120 RON/tonă începând cu 2018.
Referitor la critica potrivit cu care reclamanta avea obligaţia să declare şi să plătească trimestrial taxa prevăzută la art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005, se reţine că acest aspect a fost necontestat de reclamantă, al cărei scop a fost însă recuperarea taxei plătite către AFM, întrucât destinatarul final al taxei nu este operatorul depozitului de deşeuri, în speţă reclamanta, ci generatorul acestor deşeuri reprezentat de autoritatea locală, fapt ce rezultă atât din legislaţie cât şi din jurisprudenţa comunitară.
În baza art. 21 alin. (1) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, în conformitate cu principiul "poluatorul plăteşte", costurile operaţiunilor de gestionare a deşeurilor se suportă de către producătorul de deşeuri sau, după caz, de deţinătorul actual ori anterior al deşeurilor.
Deopotrivă, Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 10 din Directiva nr. 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deşeuri, "Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura de faptul că toate costurile determinate de instalarea şi de exploatarea unui depozit de deşeuri, inclusiv, pe cât posibil, costul garanţiei financiare sau al echivalentului acesteia menţionat la articolul 8 litera (a) punctul (iv), precum şi costurile estimative pentru închidere şi operaţiile posttratare pentru o perioadă de minimum 30 de ani sunt acoperite de preţul stabilit de operator pentru evacuarea oricărui tip de deşeu în depozitul respectiv. În funcţie de cerinţele formulate de Directiva 90/313/CEE a Consiliului din 7 iunie 1990 privind accesul liber la informaţii referitoare la mediu (1), statele membre asigură transparenţa activităţii de culegere a datelor şi de utilizare a oricărei informaţii necesare referitoare la cost.".
De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis constant că această taxă îi incumbă autorităţii locale şi nu operatorului unui depozit de deşeuri, aşa cum rezultă din cauza C-172/08 Pontina Ambiente S.R.L. Vs. Regione Lazio, art. 10 din Directiva nr. 1999/31 trebuind interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naţionale care supune operatorul unui depozit de deşeuri la plata unei taxe ce trebuie să îi fie rambursată de colectivitatea locală care a depozitat deşeurile, cu condiţia ca această reglementare să fie însoţită de măsuri prin care se garantează că rambursarea taxei menţionate are loc efectiv şi în termen scurt, cu toate costurile legate de recuperare.
Totodată, pe plan intern, Curtea Constituţională a tranşat chestiunea rambursării costurilor cu taxa de depozitare, prin Decizia nr. 897/2020, avută în vedere de instanţele de fond, dar şi prin Decizia nr. 95/2021 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi ale art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, în redactarea modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 31/2013, aprobată prin Legea nr. 384/2013.
În considerentele acestei din urmă decizii, instanţa de contencios constituţional a reţinut la paragrafele 30-31 că "legea civilă oferă posibilitatea operatorilor depozitelor de deşeuri să se îndrepte cu acţiune în regres împotriva propriilor debitori, recuperând astfel orice sume le-ar fi datorate de către aceştia, o atare acţiune fiind la dispoziţia celui care a fost obligat la plată ori a efectuat-o pentru o altă persoană şi care urmăreşte înapoierea de către aceasta a sumei care, potrivit legii, este în sarcina ei (n.n. considerente cu conţinut identic se regăsesc şi în cuprinsul par. 36 din Decizia nr. 897/2020).
Prin urmare, Curtea apreciază ca fiind neîntemeiate criticile formulate din perspectiva faptului că în perioada 1 ianuarie-1 iulie 2017 nu exista niciun mecanism de recuperare a sumelor plătite, cu titlu de taxă de depozit, de către administratorii, respectiv proprietarii de depozite de deşeuri, de la cei care trebuie să suporte, de fapt, aceste costuri, şi anume generatorii şi deţinătorii de deşeuri, potrivit principiului "poluatorul plăteşte", întrucât, chiar dacă nu era prevăzută în mod expres o procedură prin care se puteau recupera sumele în discuţie, existau totuşi pârghiile necesare în vederea realizării acestui interes legitim."
Raportat la aceste considerente, chiar dacă nu a fost reglementată o procedură expresă pentru recuperarea taxei de mediu, critica recurenţilor în sensul că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 384/2013, legislaţia în vigoare nu prevedea ca taxa prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) să fie suportată de producătorul de deşeuri, nu poate fi primită.
Mai mult, reclamanta a solicitat pretenţiile în baza convenţiei dintre părţi, iar instanţele de fond au apreciat corect ca fiind întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale în sarcina pârâţilor, fapta ilicită a acestora constând în neluarea măsurilor legale în vederea menţinerii echilibrului contractual, astfel cum părţile, de comun acord, au convenit în mod expres.
Prin urmare, este nefondată critica recurentei că instanţa de apel nu a avut în vedere momentul la care a intrat în vigoare O.G. nr. 31/2013 raportat la clauzele contractuale, în condiţiile în care prin art. 10 din actul adiţional nr. x/2013 părţile au prevăzut expres că vor urmări în permanenţă echilibrul contractual.
Examinând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că recurenţii au invocat omisiunea instanţei de apel de a analiza toate criticile formulate de aceştia în faţa primei instanţe, fără a face referire la omisiunea instanţei de apel de a analiza unul dintre motivele de apel invocate.
Recurenţii au arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel a considerat străină de argumentele primei instanţe critica referitoare la nemotivarea sentinţei. Această critică a fost formulată din perspectiva argumentelor invocate de recurenţi în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 384/2013 nu exista nicio prevedere legală ca taxa prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) să fie suportată de producătorul de deşeuri.
Din cuprinsul hotărârii recurate reiese că instanţa de apel a analizat această critică şi a respins-o motivat, arătând că prima instanţă a analizat îndreptăţirea reclamantei de a recupera contravaloarea taxei de mediu de la pârâţi din perspectiva obligaţiilor contractuale asumate de pârâţi, respectiv a înţelegerii părţilor asumate prin actul adiţional la contractul de delegare a serviciului public de salubrizare.
Au mai susţinut recurenţii că instanţa de apel nu a respins motivat apărarea acestora că reclamanta este atât administratorul depozitului, cât şi proprietarul de drept al acestuia pe perioada contractuală, revenindu-i obligaţia declarării şi achitării taxei de mediu prevăzute de art. 9 lit. c) din O.U.G. nr. 196/2005.
Chiar dacă în cuprinsul deciziei recurate nu se regăseşte un răspuns dat aspectului că reclamanta avea dublă calitate, de administrator şi de proprietar al depozitului, nu se poate aprecia că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, întrucât, potrivit art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu înseamnă însă că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de parte (Cauza Boldea contra României).
Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti serveşte la realizarea controlului judecătoresc în căile de atac, astfel, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile.
În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că există o faptă ilicită în sarcina pârâţilor, fiind atrasă răspunderea civilă contractuală a acestora, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să menţină soluţia pronunţată. Faptul că judecătorul interpretează dispoziţiile legale incidente în speţă într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motivarea unei hotărâri fiind o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, cum este cazul în speţă.
Susţinerea recurenţilor că prima instanţă trebuia să se raporteze la cele două situaţii prevăzute de O.U.G. nr. 196/2005 nu poate fi analizată, întrucât obiectul controlului de legalitate în recurs îl constituie numai decizia pronunţată de instanţa de apel, conform prevederilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.
Referitor la solicitarea intimatului-reclamant de obligare a recurenţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat în cuantum de 8817,90 RON, potrivit facturii nr. x/26.09.2022 şi a extrasului de cont eliberat de B., Înalta Curte, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îi va obliga pe recurenţi la plata sumei solicitate de intimat, pe care o apreciază ca fiind proporţionată, în raport cu activitatea desfăşurată de avocat şi complexitatea cauzei.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Drobeta Turnu Severin şi Municipiul Drobeta Turnu Severin, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 335/A/2021 din 04 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.
Obligă recurenţii-pârâţi la plata către intimatul-reclamant a sumei de 8817,90 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.