Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă la data de 13.01.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, obligarea acestuia la plata sumei de 2.350.000 RON, reprezentând repararea pagubei cauzate prin arestarea sa preventivă în mod nelegal, în cadrul dosarului penal nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu menţiunea că suma de bani indicată reprezintă contravaloarea daunelor morale cuvenite ca efect al privării în mod nelegal de libertate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia de inadmisibilitate a acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin încheierea de şedinţă din 17.06.2020, s-a dispus suspendarea judecăţii în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa apreciind că pentru soluţionarea cauzei este necesar a fi depusă la dosar decizia penală nr. 177/15.07.2019, pronunţată de ÎCCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2017, neredactată la data înregistrării prezentei cereri pe rolul instanţei.
Cauza a fost repusă pe rol la termenul din 12.05.2021, subsecvent respingerii sesizării de perimare a cererii, constatându-se că decizia penală anterior indicată a fost comunicată reclamantului în luna aprilie 2021, moment până la care nu se putea pretinde acestuia întreprinderea vreunui demers de reluare a judecăţii.
Ulterior repunerii pe rol, reclamantul a invocat efectele deciziei nr. 136/03.03.2021 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea soluţiei legislative din cuprinsul art. 539 C. proc. pen., cu consecinţa recunoaşterii dreptului la repararea pagubei şi în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin achitare.
La ultimul termen de judecată, reclamantul a formulat cerere scrisă de majorare a pretenţiilor deduse judecăţii la suma de 2.435.000 RON, calculată la cursul de schimb al sumei de 500.000 euro, avută în vedere la momentul formulării cererii de chemare în judecată.
2. Sentinţa Tribunalului Constanţa
Prin sentinţa nr. 2558/23.06.2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 35.000 RON, cu titlu de daune morale.
3. Decizia Curţii de Apel Constanţa
Prin decizia nr. 55/C/28.02.2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Constanţa împotriva sentinţei; a admis apelul reclamantului împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat sentinţa în sensul că a stabilit suma despăgubirilor acordate ca fiind 50.000 RON.
4. Calea de atac a recursului exercitată
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri toate părţile.
Recurentul-reclamant A. a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul a reiterat într-o expunere amplă starea de fapt a dosarului şi etapele procesuale anterioare şi a concluzionat că hotărârea instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, fiind fundamentată pe motivări contradictorii subsumate minimalizării transformării radicale care a intervenit în existenţa sa în anul 2011, transformare care a adus atingeri grave şi ireparabile onoarei, imaginii, reputaţiei şi demnităţii recurentului-reclamant şi familiei sale, care au fost prejudiciate grav prin acuzaţiile nefondate şi prin publicitatea făcută.
În egală măsură au fost aduse atingeri integrităţii fizice şi psihice, intimităţii vieţii private ale recurentului-reclamant, aspecte care ar fi trebuit să fie analizate mult mai judicios de către instanţa de apel. În acest sens, recurentul-reclamant arată că, deşi la primul şi singurul termen de judecată în apel acesta a solicitat reaudierea martorului audiat la fond, pentru a relata exemple concrete din perioada în care recurentul a fost arestat preventiv, din care să reiasă dimensiunea tragediei pe care acesta a suferit-o, instanţa de apel a considerat că nu este utilă o asemenea probă. Cu toate acestea, în cuprinsul deciziei pronunţate se reproşează recurentului că nu a probat exemple concrete, relevându-se nevoia de dovadă suplimentară pe care nu a produs-o în cauză. A mai arătat recurentul că potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. " De asemenea, potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol "Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna credinţă."
Din perspectiva acestui text legal, instanţa de apel a dat o interpretare nelegală prin motivarea sa, raportat la normele edictate, fiind evident pe de-o parte, că dacă se considera nelămurită din punct de vedere al dovedirii cererii de chemare în judecată putea, chiar din oficiu, să ordone reaudierea martorului şi chiar administrarea oricăror alte probe necesare, iar pe de altă parte, avea puterea de apreciere asupra situaţiei de fapt dedusă judecăţii, mai precis asupra consecinţelor produse de privarea recurentului de libertate anterior achitării definitive, raţionamentul acestuia găsindu-şi astfel un corespondent în procedura civilă. De asemenea, instanţa avea posibilitatea să dispună depunerea de articole din presa acelei perioade, articole în care toţi inculpaţii au fost zugrăviţi ca un grup infracţional organizat al căror scop a fost săvârşirea infracţiunilor de luare/dare de mită. Tot legat de acest aspect, referirea recurentului privind afectarea vieţii de familie, datorită propagandei mediatice din acea perioadă, a fost interpretată în mod eronat de către instanţa de apel, reţinându-se că este evident că acesta datora întreţinere familie sale în virtutea legii, fiind astfel adusă atingere vieţii de familie. Susţinerile recurentului nu au fost circumscrise niciun moment acestei idei, pentru că nu a solicitat prin acţiunea introductivă despăgubiri materiale, această chestiune formând obiectul unei alte judecăţi, soluţionată definitiv în prezent, suma solicitată în acest proces fiind reprezentată de daunele morale cuvenite urmare a privării nelegale de libertate.
Mai arată recurentul că în ultima parte a hotărârii recurate se face o analiză referitoare la daunele morale, corectă până la punctul stabilirii cuantumului acestora, apreciindu~se că daunele morale trebuie să aibă caracterul unei satisfacţii echitabile, trebuind să fie proporţionale cu dauna suferită, proporţionalitatea stabilită de către instanţa de apel fiind cuantificată la suma de 50.000 RON, pentru cele 6 luni de arest preventiv.
Sub acest aspect, recurentul arată că nicio compensaţie bănească nu îi va readuce acele 6 luni înapoi şi nu va putea fi aptă să repare greşelile judiciare făcute în privinţa sa ori consecinţele traumatizante care s-au produs urmare a instrumentării defectuoase a unui dosar penal, însă acordarea cu titlu de despăgubiri morale a sumei de 50.000 de RON nu reprezintă o justă despăgubire.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen., precum şi dispoziţiile legale în materie. În acest sens, recurentul a arătat că prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din partea generală a aceluiaşi cod. Este adevărat că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. constatate ca fiind neconstituţionale aveau un caracter special, întrucât vizau repararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispoziţiile art. 9 din C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenţie însă, câtă vreme norma specială, particulară, şi-a încetat efectele juridice ca urmare a declarării ca neconstituţională, cauza trebuia analizată din perspectiva normei generale şi anume art. 9 din C. proc. pen.. Prin urmare, întrucât dispoziţiile art. 9 alin. (5) din C. proc. pen. sunt constituţionale, instanţa de apel trebuia să se raporteze la aceste dispoziţii legale, precum şi la garanţiile procesuale reglementate de CEDO.
Mai arată recurentul că soluţia de achitare a inculpatului A. s-a întemeiat pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.. Însă, această soluţie nu echivalează cu neîndeplinirea condiţiilor necesare dispunerii măsurii arestării preventive la momentul la care a fost luată, instanţa penală interpretând şi aplicând în mod corect prevederile art. 202 alin. (1) din C. proc. pen., care se referă la indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune.
Jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenţia a avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat temeiuri, motive, care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. Dreptul la libertate şi la siguranţă prevăzut de art. 5 din Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut. Convenţia însăşi reglementează situaţiile de excepţie, legitime, legale şi obiectiv determinate, în care acest drept poate cunoaşte anumite limitări. Reglementarea situaţiilor de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate a avut în vedere obiectivul esenţial al art. 5, astfel cum reiese şi din formularea textului, cum a fost interpretat şi în practica CEDO, acela ca lipsirea de libertate să nu fie arbitrară, adică ilegală. Astfel, condiţia legalităţii reţinerii şi arestării preventive este esenţială pentru a se constata incidenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie. Legalitatea măsurii de lipsire de libertate este determinată de respectarea garanţiilor procesuale reglementate în paragrafele 2, 3 şi 4 ale aceluiaşi art. 5, garanţii care în speţă au fost respectate, acestea fiind reglementate şi de dreptul intern, respectiv de C. proc. pen.
Prin urmare, recurentul apreciază instanţa de apel a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale în materie, dispoziţii cu caracter special.
În ce priveşte daunele morale, recurentul arată că instanţa de apel în mod greşit a reapreciat probatoriul administrat în cauză. Instanţa de apel în mod corect a reţinut că în cauză reclamantul nu a solicitat despăgubiri materiale, însă atunci când a dispus majorarea cuantumului daunelor morale în mod greşit s-a raportat şi la dreptul material la despăgubire care ar fi putut lua naştere dacă reclamantul ar fi solicitat şi despăgubiri materiale. Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, aşa cum dispun prevederile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.. De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii. Dacă reclamantul nu a înţeles să solicite şi despăgubiri materiale, instanţa de judecată nu poate să transforme daunele materiale în daune morale. Pe de altă parte, Curtea de Apel Constanţa în mod greşit a apreciat că plata ulterioară a drepturilor salariale nu este suficientă pentru a-1 satisface nevoia reclamantului de recunoaştere a nedreptăţii şi de reparare a prejudiciului moral suferit. Aşa cum a în mod corect a reţinut instanţa de fond "după achitare reclamantului i-au fost plătite drepturile salariale aferente perioadei de suspendare a contractului individual de muncă, obţinând astfel un minim de reparaţie şi în plan psihic, atât în raporturile cu instituţia angajatoare, cât şi cu colegii de serviciu".
Prin urmare, apreciază că daunele morale acordate de instanţa de apel în cuantum de 50.000 RON, raportat la întregul material probatoriu administrat în cauză, sunt nejustificate şi constituie o îmbogăţire fără justă cauză.
Recurentul Ministerul Public-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Constanţa a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi a învederat următoarele aspecte:
I. Motivul de casare constând în încălcarea, de către instanţa de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv respingerea apelului împotriva nelegalei respingeri a excepţiei perimării de către instanţa de fond (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).
În acest sens, referitor la încheierea de respingere a excepţiei de perimare a cererii de chemare în judecată, criticată în apelul declarat de DNA, se observă că instanţa de apel, respingând calea de atac declarată de procuror, a reţinut că măsura suspendării dispusă în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (prin acordul părţilor) a rămas definitivă, în pofida unei evidente contradicţii între temeiul de drept reţinut şi motivul care a determinat suspendarea (nevoia de aşteptare a motivării şi comunicării deciziei penale nr. 177/2020 a ICCJ prin care a rămas definitivă achitarea reclamantului) şi care, potenţial, ar fi atras aplicarea cazului de suspendare facultativă prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unei drept care face obiectul unei alte judecăţi). Din această perspectivă, instanţa de apel a considerat că apelul parchetului repune în discuţie modalitatea în care instanţa de fond a soluţionat cererea de suspendare a cauzei, precum şi condiţiile în care a dispus-o.
Ceea ce au făcut practic, instanţele, a fost să transforme, în mod nelegal, suspendarea facultativă într-una voluntară şi să adauge un nou temei până la care să se suspende cauza, neprevăzut de lege, respectiv motivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Respingerea excepţiei de perimare şi, consecutiv, a apelului declarat de DNA împotriva încheierii de respingere a acestei excepţii, prin schimbarea temeiului de drept indicat în încheierea de suspendare, relevă încălcarea principiului disponibilităţii. În cazul suspendării voluntare dispusă în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. termenul de perimare de 6 luni curge de drept, fără vreo întrerupere sau suspendare, astfel cum ar fi fost cazul dacă suspendarea judecăţii ar fi fost dispusă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod, iar simpla împlinire a acestui termen, fără a fi îndeplinit un act de procedură în vederea reluării judecăţii cauzei, constituie eo ipso o dovadă a lipsei de diligentă a părţii în susţinerea cererii de chemare în judecată şi naşte prezumţia de desistare în continuarea procesului. Aşadar, în cauză trebuia constatată intervenită perimarea de drept, ca urmare a lipsei de stăruinţă a părţilor în soluţionarea cauzei.
II. Motivul de casare constând în încălcarea, de către instanţa de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv admiterea apelului declarat de către A. şi majorarea cuantumului daunelor morale, cu consecinţa încălcării principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).
Instanţa de apel a majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului la suma de 50.000 RON, pentru repararea prejudiciului moral cauzat acestuia prin pierderea veniturilor, determinată de suspendarea raporturilor de serviciu avute ca lucrător vamal în perioada 12.04.2012 - 30.07.2019 (aproximativ 7 ani) şi realizarea, în perioada 01.05.2014-22.07.2019, a unor venituri salariale inferioare veniturilor profesionale avute în plată la data suspendării. Pronunţând această soluţie, instanţa de apel a schimbat obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată. Astfel, pe de o parte, sumele acordate suplimentar de instanţa de apel, deşi au fost recunoscute în favoarea reclamantului cu titlu de daune morale, constituie, în realitate, daune materiale, de vreme ce prejudiciul indicat în motivarea deciziei instanţei de apel vizează pierderea unor venituri salariale pe durata suspendării reclamantului din funcţia de lucrător vamal, aceasta în condiţiile în care însăşi instanţa de apel a arătat în aceleaşi considerente, că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului material suferit şi că, urmare achitării sale definitive, fostul angajator i-a achitat acestuia diferenţele salariale de care a fost lipsit pe durata procesului penal. Pe de altă parte, prin cererea de chemare în judecată care a fixat limitele judecăţii în primă instanţă şi în căile de atac, reclamantul a solicitat daune morale pentru repararea prejudiciului moral suferit prin măsura arestării preventive pe o perioadă de 6 luni, măsură pe care a considerat-o nelegală. Or, acordând despăgubiri, chiar cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin suspendarea raporturilor de serviciu ale reclamantului în perioada 12.04.2012-30.07.2019 şi realizarea, în aceeaşi perioadă, a unor venituri salariale inferioare (deci pentru o cauză ulterioară încetării de drept a măsurii preventive privative de libertate la data de 20.11.2011), instanţa de apel a schimbat obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată care viza consecinţele negative avute asupra reclamantului exclusiv de măsura preventivă privativă de libertate, nu şi de măsurile ulterioare, în planul raporturilor de muncă, determinate de trimiterea sa în judecată şi implicarea într-un proces penal.
III. Motivul de casare constând în încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, respectiv greşita reţinere a incidenţei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/02.03.2021 publicată în M.Of. nr. 494/12.05.2021 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), nemotivarea de către instanţa de apel a tuturor motivelor şi argumentelor formulate de către Ministerul Public în fond şi în apel, ceea ce ar fi atras nulitatea hotărârii date în fond şi atrage nulitatea hotărârii date în apel, (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), dar şi încălcarea, de către instanţa de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv nelegala reţinere de către Curtea de Apel a faptului că în mod legal au fost acordate termene de judecată la fondul cauzei, contrar susţinerilor Ministerului Public că actele cerute de lege nu erau la dosar şi astfel acţiunea trebuia soluţionată pe fond (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).
Tribunalul Constanţa nu a analizat şi înlăturat în niciun fel argumentele Ministerului Public, deşi procurorul a participat la judecarea cauzei, ceea ce echivalează cu nulitatea hotărârii date la fondul cauzei şi impune rejudecarea cauzei de la momentul dezbtaterilor în fond. Tribunalul Constanţa nu a dezvoltat niciun motiv pentru aplicabilitatea deciziei CCR nr. 136/2021, reţinând că simpla intervenţie a acesteia este motiv de aplicare, deşi Ministerul Public a invocat o serie de argumente pentru care aceasta nu este aplicabilă în cauza dedusă judecăţii. Curtea de apel a motivat pentru prima dată şi a înlăturat o parte dintre argumentele Ministerului Public, dar aceasta nu înseamnă că se poate trece peste nelegalitatea deciziei Curţii de Apel care a reţinut în mod greşit şi neprocedural faptul că Tribunalul Constanţa ar fi motivat hotărârea, nemotivarea hotărârii primei instanţe fiind motiv de nulitate a acesteia.
Potrivit art. 539 C. proc. pen., în vigoare la data formulării cererii (1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei.
Textul este similar cu art. 504 din C. proc. pen. din 1968. Reclamantul nu a indicat în cererea de chemare în judecată ordonanţa, încheierea sau hotărârea definitivă care ar fi constatat caracterul nelegal al privării de libertate. Or, prin Decizia nr. 15/2017, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât faptul că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestora. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.
Aşadar, dacă ar fi existat vreun caracter nelegal al privării de libertate acesta ar fi trebuit constatat prin însăşi minuta prin care s-a dispus achitarea, potrivit art. 404 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen. care obligă instanţa penală să se pronunţe asupra măsurilor preventive, atât în cazul hotărârii penale date în fond, cât şi în cazul hotărârii penale date în apel.
Cum asemenea menţiuni nu au existat în minute, în mod nelegal au fost acordate termene de judecată la fond, cauza trebind să fie soluţionată la primul termen cu părţile legal citate. Se impune precizarea că la momentul formulării cererii de chemare în judecată nu intervenise Decizia CCR, prin urmare, raportat la art. 404 alin. (4) lit. b). C. proc. pen. nu exista la acel moment absolut niciun motiv pentru a se da termene de judecată pentru motivarea deciziei penale a ICCJ de respingere a apelului.
Decizia nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în cauză, deoarece, conform art. 15 alin. (2) din Constituţia României, legea dispune numai pentru viitor, iar conform art. 147 din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor. Or, la data arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile speciale privind tragerea la răspundere a statului român erau prevăzute în art. 504 C. proc. pen. din 1968 (similar cu art. 539), care sunt atât norme procedurale cât şi norme substanţiale de drept eminamente civil.
Ceea ce Tribunalul Constanţa nu a motivat în niciun fel, iar Curtea de Apel a reţinut nelegal că ar fi motivat în vreun fel, apoi, motivând pentru prima dată în apel, dar tot nelegal, sunt următoarele chestiuni, esenţiale:
Art. 539 alin. (2) C. proc. pen. este o normă procedurală nu mai cu privire la termenele în care se introduce acţiunea, însă este normă substanţială privitoare la condiţiile răspunderii statului român pentru privarea nelegală de libertate. Astfel, este evident că odată înlăturată de către CCR condiţia demonstrării privării nelegale de liberate prin necesitatea existenţei la dosarul acţiunii civile a ordonanţei, încheierii, sentinţei sau deciziei definitive de constatare nelegală a privării de libertate, răspunderea statului român devine cvasi-automată, în cazul clasării/achitării, în condiţii evident mai facile decât cele existente la momentul arestării, presupus nelegale, motive ulterioare faptei presupus ilicite de arestare nelegală.
O altfel de interpretare, de aplicare retroactivă a unei norme substanţiale civile, conduce atât la o interpretare a legii ce ar fi contrară Constituţiei României, cât şi la consecinţe nepermise pentru ordinea juridică. Cu titlu de exemplu, dacă în conţinutul deciziei CCR emise ulterior reţinerii şj arestării preventive s-ar fi prevăzut că procurorul care a dispus reţinerea sau judecătorul care a dispus arestarea preventivă trebuie să răspundă civil în mod automat în cazul unei clasări/achitări definitive, nu doar în cazul relei credinţe sau a gravei neglijenţe, cum dispune norma în prezent, ar însemna că pe logica unei aplicări imediate a deciziei CCR, acesta să răspundă civil deşi la data arestării preventive nu era prevăzută o astfel de răspundere. În acest sens este şi practica instanţei supreme, consacrată prin decizia penală nr. 382/2020, ignorată de către Curtea de Apel Constanţa care a adus drept argument alte două decizii ale CCR despre aplicarea pe viitor a deciziilor sale. Însă ceea ce nu a luat în considerare Curtea de Apel este că aceste decizii priveau chestiuni legate de aplicarea deciziilor CCR la norme procedurale declarate neconstituţionale şi nu substanţiale, de agravare a răspunderii civile ulterior faptei presupus ilicite. Or, coroborat cu faptul că decizia ICCJ amintită anterior se referă la norme procedurale care nu pot fi aplicate retroactiv, rezultă cu mai mult că deciziile CCR privitoare la norme de drept substanţial nu pot fi aplicate retroactiv.
Potrivit 6 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Potrivit art. 52 alin. (3) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, . . . . . . . . . .Orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii, pot f impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi. In măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată.
Astfel, la aceste prevederi ale Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, se pot raporta dispoziţiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: ... c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Niciun paragraf din Convenţie nu dă drepturi la despăgubiri decât şi numai în cazul unei arestări ilegale, conform art. 5 paragraful 5 din Convenţie: Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.
De altfel, toate hotărârile CEDO care au pronunţat condamnări ale statului român în cazul reclamanţilor care fuseseră arestaţi preventiv au avut la bază numai încălcări ale legii interne sau ale Convenţiei, nicidecum o simplă achitare ulterioară.
Prin urmare, având la bază Hotărârea din 18.05.2021, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-355/19, se impune aplicarea cu prioritate Dreptul Uniunii Europene şi al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care au statuat în mod constant că numai o arestare contrară dreptului intern sau a Convenţiei, şi nu o achitare ulterioară, pot da dreptul la despăgubiri.
Acest argument şi motiv de respingere a acţiunii/de apel, respectiv de aplicare cu prioritate a dreptului Uniunii Europene şi a Deciziilor CEDO nu a fost avut în vedere în niciun fel de instanţa de fond ori de instanţa de apel, echivalând cu o lipsă a motivării.
Chiar şi în situaţia în care s-ar aprecia că decizia Curţii Constituţionale este incidentă/aplicabilă în cauză, este de observat că aceasta constată neconstituţională o soluţie prin care se exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin anumite cazuri de clasare sau prin achitare. Prin urmare, Decizia CCR nu este aplicabilă în mod direct, ci legislativul trebuie să intervină pentru a arăta în ce condiţii există răspunderea statului pentru erori judiciare, cu alte cuvinte, legislativul trebuie să intervină să arate soluţia corectă.
Acest argument a fost înlăturat pentru prima dată de către Curtea de Apel Constanţa prin reluarea frazei din decizia CCR în discuţie în care se arată că statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri, însă acesta nu schimbă cu nimic argumentul Ministerului Public că în cauză CCR a declarat neconstituţională o anumită soluţie şi nu un text de lege, fiind imperativ ca statul să intervină pentru statuarea condiţiilor de răspundere civilă în cazul detenţiei urmată de o soluţie de clasare/achitare.
De asemenea, acest argument a fost motivat pentru prima dată în apel, nefiind reţinut în niciun fel de către Tribunalul Constanţa, ceea ce face ca hotărârea dată în apel să fie nelegală, pentru că ar fi trebuit să atragă nulitatea hotărârii de fond şi trimiterea cauzei la rejudecare.
În situaţia în care s-ar aprecia că este aplicabil C. proc. pen. actual, deşi normele de răspundere în temeiul erorii judiciare sunt atât procedurale cât şi substanţiale, Tribunalul Constanţa trebuia să aplice indirect Decizia nr. 76/2018 publicată în Monitorul Oficial nr. 215/2019, prin care ICCJ a stabilit printr-o hotărâre de rezolvare a chestiunilor prealabile faptul că Legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare.
Raţionamentul trebuie, în mod evident, să fie similar şi în cazul reparării prejudiciului ca urmare a unei achitări după o arestare presupus nelegală, atfel că Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 nu este aplicabilă, intervenind după rămânerea defmtivă a hotărârii de achitare prin decizia penală nr. 177/15.07.2019. Or, la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare, art. 539 alin. (2) C. proc. pen. prevedea faptul că privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei. De asemenea, acest argument nu a fost analizat niciodată nici de către Tribunalul Constanţa în fond şi nici de către Curtea de Apel Constanţa în apel.
IV. Motivul de casare constând în încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, respectiv încălcarea normelor de drept material conţinute în art. 539 şi art. 540 alin. (1) C. proc. pen. prin acordarea daunelor morale pentru prejudiciul cauzat prin suspendarea raporturilor de muncă ale reclamantului (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).
Art. 539 alin. (1) C. proc. pen. consacră dreptul la despăgubiri al persoanei care a fost privată nelegal de libertate în procesul penal, iar art. 540 alin. (1) arată că, la stabilirea întinderii reparaţiei se va ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei şi familiei celui privat de libertate. Aceste dispoziţii legale conţin norme de drept substanţial care instituie o formă de răspundere civilă obiectivă pentru repararea prejudiciului cauzat prin privarea nelegală de libertate în cursul procesului penal, precum şi criteriile legale de stabilire a despăgubirilor, fiind în afara ipotezei acestor prevederi orice alte situaţii juridice, aflate în conexiune cu procesul penal şi care au cauzat prejudicii unei persoane. Acesta este şi situaţia suspendării raporturilor de muncă ale reclamantului care constituie o consecinţă a trimiterii sale în judecată, iar nu a arestării sale preventive. În funcţie de statutul juridic al reclamantului - salariat sau funcţionar public - suspendarea raporturilor de muncă/de serviciu s-a dispus, fie în temeiul art. 52 alin. (1) lit. b) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului când salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, fie în temeiul art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public, modificată şi completată, în vigoare la data suspendării raporturilor de serviciu ale reclamantului, potrivit cărora, raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h), respectiv: infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, infracţiuni de corupţie şi de serviciu, infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie care l-ar face incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice.
Aşadar, pierderea unor venituri din activitatea profesională desfăşurată în calitate de lucrător vamal nu constituie o consecinţă a arestării preventive, ci a suspendării raporturilor de muncă a reclamantului ca urmare a trimiterii sale în judecată, măsură procesuală distinctă de cea a arestării preventive, iar repararea prejudiciului moral sau material cauzat prin această suspendare nu putea fi recunoscută prin aplicarea art. 539 şi art. 540 alin. (1) C. proc. pen., fiind în afara ipotezei celor două dispoziţii legale.
5. Apărări formulate în cauză
În cauză nu s-au formulat întâmpinări.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Cu titlu prealabil, se impune precizarea că, potrivit constatărilor de fapt stabilite la judecata în fond a cauzei, partea reclamantă a fost a arestată în perioada 23.05.2011-19.11.2011, în dosarul penal nr. x/2010 al DNA -Structura centrală şi, mai apoi, a fost pusă sub control judiciar până la data de 5.05.2015, când măsura a fost revocată, pentru ca, ulterior, partea să fie achitată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, prin sentinţa penală nr. 236/22.03.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul penal nr. x/2012, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 177/15.07.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători.
Prin cererea dedusă judecăţii, partea reclamantă a solicitat acordarea de daune morale pentru privarea de libertate în procesul penal, invocând incidenţa art. 539 şi urm. C. proc. pen. şi, ulterior, efectele deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale (pe viitor, decizia CCR nr. 136/2021), publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12.05.2021, prevalându-se de soluţia de achitare dispusă de instanţa penală.
Prin decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, secţia I civilă şi a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.
Pe parcursul judecăţii recursului a fost pronunţată şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă nr. 1/16.01.2023, prin care s-a statuat, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 C. proc. pen., că în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate, respectiv, că în acest caz, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.
Examinând decizia recurată, prin gruparea criticilor formulate de părţile litigante şi de recurenta Ministerul Public-Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul teritorial Constanţa, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Partea reclamantă, A., invocă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi critică hotărârea recurată prin prisma încălcării principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticii, partea susţine că instanţa de apel a respins, greşit, solicitarea de reaudiere a martorului ascultat în primă instanţă, ce putea relata dimensiunea suferinţelor încercate de familie prin arestarea sa în anul 2011, respectiv, că judecătorii cauzei, dacă apreciau că nu sunt pe deplin lămuriţi, aveau obligaţia de a dispune, din oficiu, completarea probatoriilor în vederea stabilirii întinderii prejudiciului moral produs de acuzaţiile penale publice (spre exemplu, prin prezentarea articolelor apărute în presa vremii).
Astfel formulată, critica pune în discuţie pretinse greşeli de ordin procedural ce ar fi fost săvârşite, în opinia părţii, de instanţa de apel în privinţa probatoriilor necesar a fi administrate, la cerere ori din oficiu, pentru stabilirea întinderii prejudiciului a cărui reparaţie o cere, urmând a fi examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit art. 258 C. proc. civ., probele propuse de părţi sunt supuse aprobării instanţei de judecată, ocazie cu care sunt examinate atât din perspectiva admisibilităţii, cât şi din perspectiva aptitudinii acestora de a conduce la soluţionarea cauzei.
Dacă admisibilitatea probelor se examinează din perspectiva art. 255 C. proc. civ., aptitudinea probelor de a fi utile soluţionării procesului este o chestiune de evaluare a potenţialului fiecărei probe de a dovedi faptele propuse, ce ar contura situaţia de fapt necesar a fi stabilită în vederea aplicării normelor de drept învederate ca temei juridic al pretenţiei deduse judecăţii.
Atare aptitudine a probelor, de a conduce la soluţionarea cauzei, este lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorilor fondului, cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situaţia de fapt a cauzei, chestiune ce nu face obiect al controlului instanţei de recurs, care este unul limitat, potrivit art. 483 alin. (3), doar la aspecte vizând legalitatea hotărârii.
Aşa fiind, aprecierea instanţei de apel potrivit căreia nu se impune readministrarea probei testimoniale, de altminteri, argumentată în acord cu normele de procedură specifice acestei căi de atac, în sensul că, în baza efectului devolutiv al apelului, este îndreptăţită să reevalueze şi probele administrate la judecata în primă instanţă, nu semnifică o critică de nelegalitate a hotărârii în sensul art. 488 C. proc. civ., cât timp atare prerogativă este permisă judecătorilor apelului şi nu pune în discuţie încălcarea vreunei norme de procedură civilă.
Totodată, pretinzând încălcarea la judecata în fond a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, din perspectiva omisiunii de a ordona administrarea de probe suplimentare, partea omite, la rându-i, împrejurarea că această critică a fost invocată şi ca motiv de apel şi că a primit, prin hotărâre recurată, o dezlegare jurisdicţională în privinţa modului de acţiune a acestui principiu.
Anume, instanţa de apel a reţinut că nu poate primi critica, în raport de dispoziţiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, cu menţiunea că aplicarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului este limitată de principiul disponibilităţii.
De altminteri, în formularea criticii, partea ignoră că, potrivit art. 22 coroborat cu art. 254 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul este în drept să ordone administrarea de probe suplimentare în vederea stabilirii situaţiei de fapt a cauzei, altele decât cele propuse de părţii, dacă consideră necesar acest lucru, prerogativă ce implică aprecierea asupra utilităţii unor astfel de probe, apreciere care nu este supusă controlului instanţei de recurs.
Aşa fiind, partea nu poate reproşa instanţei de apel omisiunea de a nu fi găsit necesar să administreze, din oficiu, probe suplimentare privind prejudiciul constând în afectările soţiei, privite din perspectiva statutului avut de aceasta la momentul arestării şi mediatizării cauzei penale în care a fost cercetat (relativ la care s-a reţinut că nu a fost dovedit), cât timp în privinţa acestui prejudiciu nu a înţeles să propună nicio probă, deşi sarcina îi revenea, în considerarea cunoaşterii consecinţelor faptele prejudiciabile.
Recurentul Ministerul Public-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Constanţa invocă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub motivul greşitei soluţionări la judecata în fond a cauzei a excepţiei perimării cererii de chemare în judecată.
Susţine că instanţa de apel a ignorat menţiunile contradictorii din cuprinsul încheierii de suspendare a judecăţii din 17.06.2020, potrivit cărora temeiul de drept este art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (suspendare la cererea părţilor), deşi motivul suspendării l-ar fi constituit nemotivarea şi necomunicarea deciziei penale nr. 177/2020 a ICCJ, motiv ce ar fi impus suspendarea judecăţii pe temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
În considerarea acestui fapt, partea pretinde că, greşit şi neargumentat, a fost respinsă critica prin care a susţinut că prima instanţă a înlăturat, eronat, sancţiunea perimării, deşi cererea a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni de la data suspendării, sancţiune ce se impunea a fi examinată doar în raport de temeiul de drept reţinut în încheierea menţionată.
Critica, astfel formulată, ignoră împrejurarea că instanţa de apel nu a fost învestită să soluţioneze un recurs împotriva încheierii din 17.06.2020 pronunţate de prima instanţă, pentru motive de nelegalitate din perspectiva temeiul de drept reţinut, şi deopotrivă, că împrejurarea că perimarea este o sancţiune procedurală care nu poate fi aplicată în absenţa vinovăţiei părţii ce este, astfel, pedepsită.
Or, examinând considerentele hotărârii recurate, se constată că instanţa de apel, contrar susţinerilor din recurs, a analizat aspectele critice învederate în privinţa acestei chestiuni litigioase, consemnând că, într-adevăr, în cuprinsul încheierii de suspendare din 17.06.2020 s-a indicat ca temei de drept norma prevăzută de art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv, că, prin considerente, s-a reţinut că măsura s-a impus în vederea depunerii la dosarul cauzei a motivării deciziei nr. 177/15.07.2020, prin care s-a statuat, definitiv, soluţia de achitare a părţii reclamante, motivare necesar a fi examinată în procesul pendinte.
Instanţa de apel a apreciat, însă, corect, că lăsarea cauzei în nelucrare până la termenul de judecată din 12.05.2021 nu a fost din vina părţii reclamante, irelevant temeiul de drept reţinut în privinţa suspendării, cât timp a fost determinată de necesitatea prezentării motivării deciziei penale menţionate, motivare comunicată părţii reclamante în cursul lunii aprilie 2021, înlăturând, astfel, susţinerile părţii pârâte, greşite, reiterate şi prin recurs, potrivit cărora perimarea cererii de chemare în judecată operează indiferent de culpa părţii, la momentul împlinirii termenului de perimare, de 6 luni.
În acest context al analizei, este de menţionat că legalitatea măsurii suspendării judecăţii se verifică, în urma exercitării de către partea interesată a căi de atac a recursului, conform art. 414 C. proc. civ., de către instanţa învestită în acest sens şi nu la momentul examinării excepţiei perimării, când incidenţa prezumţiei de desistare se analizează în raport de cauzele ce au dus, în concret, la lăsarea pricinii în nelucrare.
Invocând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., partea reclamantă, partea pârâtă şi recurentul Ministerul Public pretind încălcarea de către instanţa de apel a art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 540 alin. (1) C. proc. pen., susţinând greşita cuantificarea a sumei de bani acordate cu titlu de daune morale, fie ca o consecinţă a evaluării eronate a probatoriilor administrate în scopul determinării întinderii prejudiciului, fie prin raportarea, greşită, la un prejudiciu material, anume la contravaloarea veniturilor neîncasate pe perioada suspendării raporturilor de muncă.
Partea reclamantă pretinde caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii, sub motiv că ar fi subordonate minimalizării consecinţelor negative pe care măsura arestării le-a produs în privinţa sa şi a familiei sale, cu precizarea că referirea la consecinţele negative iremediabile asupra vieţii de familie, datorită propagandei mediatice din acea perioada, a fost interpretată în mod eronat de către instanţa de apel, reţinându-se în sensul că este evident că datoram întreţinere familie mele în virtutea legii, fiind astfel adusa atingere vieţii de familie, cu precizarea că în procesul pendinte nu a solicitat acordarea de daune materiale. Partea solicită instanţei de recurs ca, printr-o evaluare corectă a probatoriilor, să constate că suma de 50000 RON acordată cu titlu de daune morale nu este o justă despăgubire.
Partea pârâtă pretinde că instanţa de apel, deşi a reţinut, corect, că în procesul pendinte nu s-a cerut plata de despăgubiri materiale, contrar art. 9 alin. (2) C. proc. civ., a statuat, greşit, cu privire la existenţa unui prejudiciu dedus din lipsirea de veniturile salariale a părţii reclamante pe perioada suspendării contractului de muncă, contrar statuărilor primei instanţe, care a reţinut că plata acestor drepturi, după achitarea în procesul penal, a fost de natură să asigure părţii un minim de reparaţie şi în plan psihic, atât în raporturile cu instituţia angajatoare, cât şi cu colegii de serviciu. Ca atare, solicită instanţei de recurs să constate că suma stabilită cu titlu de daune morale, raportat la întregul material probatoriu administrat în cauză, este nejustificat de mare şi de natură să ducă la îmbogăţirea fără justă cauză a acesteia.
Recurentul, Ministerul Public, susţine că majorarea la suma de 50.000 RON a cuantumului daunelor morale s-a făcut de către instanţa de apel cu încălcarea art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 540 alin. (1) C. proc. pen., întrucât diferenţa acordată peste suma de 35000 RON stabilită de prima instanţă reprezintă, în realitate, daune materiale de vreme ce vizează contravaloarea unor drepturi salariale, nedovedite, ce nu ar fi fost încasate de partea reclamantă.
Totodată, susţine că prin cererea de chemare în judecată au fost fixate limitele judecăţii la repararea prejudiciului moral produs doar în intervalul de şase luni de arestare, nu şi a prejudiciilor ce s-au produs în afara acestei perioade de timp, fiind indiferente măsurile dispuse de instanţa penală după punerea părţii în libertate a părţii, situaţie în care examinarea celor din urmă prejudicii nu era permisă judecătorilor fondului.
Examinând considerentele criticate sub motiv că ar releva depăşirea obiectului şi a limitelor învestirii, Înalta Curte constată că nu sunt contradictorii, ci răspund criticilor formulate prin apel de partea reclamantă, prin analizarea argumentelor, confuz redactate de aceasta, în legătură cu întinderea prejudiciilor suferite prin măsura privativă de libertate dispusă în procesul penal.
Considerentele analizate sunt, dimpotrivă, lămuritoare, explicând faptul că instanţa de apel a reţinut că se impune evaluarea prejudiciului moral şi din perspectiva disconfortului şi frustrării cauzate părţii reclamante şi familiei de pierderea veniturilor pe care partea le obţinea anterior arestării, evaluare ce se subsumează obiectului şi limitelor procesului.
Potrivit acestor considerente, instanţa de apel a luat act că, după pronunţarea soluţiei de achitare de către instanţa penală, drepturile salariale cuvenite părţii pe durata suspendării raporturilor de muncă în calitate de lucrător vamal (12.04.2012 - 30.07.2019) au fost recalculate, însă, a apreciat că acest fapt nu l-a scutit pe reclamant de disconfortul creat de necesitatea onorării la timp a angajamentelor sale pecuniare pentru respectiva perioadă de timp, în care a fost nevoit să se angajeze un post inferior pregătirii profesionale, cu un salariu mai mic decât cel avut în plată la data arestării, pentru obţinerea de venituri necesare întreţinerii familiei.
Aceasta, pentru că, reţine instanţa de apel, dincolo de dreptul material la despăgubire la care putea da naştere dacă reclamantul ar fi acţionat în acest sens (în cauză nu s-au solicitat despăgubiri materiale), faptul analizat relevă o situaţie generatoare de disconfort şi frustrare căreia a fost supus pe o perioadă întinsă în timp, situaţie în care, contrar statuării primei instanţe, plata ulterioară a drepturilor salariale nu este suficientă reclamantului pentru a-i satisface nevoia de recunoaştere a nedreptăţii şi de reparare a prejudiciului moral suferit.
Atare considerente, explicative, nu susţin criticile prin care se pretinde că instanţa de apel, prin schimbarea obiectului cauzei, a acordat părţii reclamante, daune morale pentru un prejudiciu material, respectiv, se afirmă că a acordat "sume" reprezentând contravaloarea veniturilor salariale cuvenite părţii reclamante pe durata suspendării contractului de muncă, redactată, prin extragerea, nepermis, a unora dintre considerente din contextul în care au fost reţinute în cuprinsul hotărârii recurate.
De altminteri, referitor la obiectul şi limitele procesului, se constată că instanţa de apel a statuat, explicit, reţinând, prin considerente, următoarele: Reclamantul a investit instanţa numai cu solicitarea de acoperire a prejudiciului moral suferit ca urmare a privării sale de libertate în cursului procesului penal finalizat cu achitarea acestuia, indicând în acest sens suma de 2.350.000 RON.
Cât priveşte cuantumul daunelor morale, acesta se stabileşte de judecătorii fondului prin apreciere, în raport de circumstanţele de fapt particulare ale cauzei, dovedite prin probatoriile administrate, cu luarea în considerare a criteriilor de cuantificare legale şi jurisprudenţiale.
Acest aspect a fost expus şi în cuprinsul hotărârii recurate, instanţa de apel explicând că daunele morale nu se cuantifică asemănător daunelor materiale, printr-un simplu calcul aritmetic al sumelor reprezentând valoarea prejudiciilor materiale dovedite prin probele administrate, ci prin apreciere, în considerarea criteriilor jurisprudenţiale, pe care le-a enunţat: consecinţele negative resimţite în plan fizic şi psihic de persoana prejudiciată (ce nu palpabile şi nici identice, cu cele resimţite de persoane aflate în aceeaşi situaţie), importanţa valorilor ce au fost lezate, intensitatea cu care a perceput consecinţele vătămării, inclusiv, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, prin raportare la situaţia de fapt a cauzei, cu privire la care a reţinut că este pe deplin stabilită.
Ca atare, în absenţa unor critici care să releve ignorarea de către judecătorii fondului a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată în privinţa sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, întrucât nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 C. proc. civ.
Aşa fiind, solicitările prin care partea reclamantă pretinde instanţei de recurs să constate că suma de 50.000 RON nu ar semnifica o justă despăgubire morală, precum şi acelea prin care partea pârâtă şi recurentul Ministerul Public pretind că suma ar fi nejustificat de mare, în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte, şi ar conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a părţii reclamante, nu pot fi primite spre examinare, ştiut fiind că instanţa de recurs controlează modul în care judecătorii fondului au aplicat legea, nu modul în care au stabilit şi apreciat faptele.
Cât priveşte felul şi întinderea reparaţiei, contrar susţinerilor recurentului, art. 540 alin. (1) C. proc. pen. nu le limitează la prejudiciul suferit doar în intervalul de timp în care partea a fost privată, efectiv, de libertate.
Dimpotrivă, norma obligă instanţa să ţină seama de durata privării nelegale de libertate, în care se prezumă existenţa prejudiciului moral încercat de persoana ce suportă o astfel de privaţiune şi, deopotrivă, de consecinţele produse asupra acestei persoane şi a familiei sale, fără a le condiţiona de momentul producerii, caz în care, examinarea şi consecinţelor negative ce s-au produs după momentul încetării privării nedrepte de libertate nu pune în discuţie depăşirea limitelor învestirii stabilite prin cererea de chemare.
În acest context al analizei, este de menţionat că suma de 50.000 RON a fost stabilită de instanţa de apel tot prin apreciere, în urma reevaluării circumstanţelor particulare ale cauzei expuse în cuprinsul hotărârii (durata de 189 de zile de restrângere a libertăţii părţii reclamante, deteriorarea stării psihice a acesteia pe perioada arestului, suferinţele personale şi ale familiei, inclusiv ale celor doi copii minori care au fost privaţi o perioadă mare de timp de sprijinul real al tatălui, în condiţiile în care procedura penală s-a finaliza cu soluţia de achitare după cca. 8 ani etc.).
În acest sens sunt considerentele finale ale hotărârii recurate prin care instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că ingerinţele în viaţa reclamantului prin arestarea nedreaptă, expuse anterior, rezultate din materialul probator din cauză, ingerinţe care au provocat ruperea echilibrului care trebuie să existe între respectarea valorilor sociale apărate pe calea normelor penale şi mijloacele prin care această respectare trebuie să fie realizată, Curtea, reevaluând situaţia pe baza probelor administrate, inclusiv în apel, va schimba soluţia instanţei de fond în sensul acordării unui cuantum majorat al despăgubirilor de la 35.000lei la 50.000lei.
Rezultă din cele ce preced, că susţinerea recurentului, Ministerul Public, potrivit căreia suma de bani ar fi fost majorată de instanţa de apel, greşit, exclusiv în considerarea prejudiciului moral constând în disconfortul şi frustrarea cauzate de pierderea veniturilor pe care partea reclamantă le aloca întreţinerii familiei, nu se fundamentează pe considerentele hotărârii recurate, cerinţă necesar a fi îndeplinită pentru a putea fi examinată din perspectiva art. 488 C. proc. civ.
Invocând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., partea pârâtă şi recurentul Ministerul Public pretind că instanţele de fond au recunoscut părţii reclamante, greşit, dreptul la repararea pagubei pentru privare de libertate pe temeiul art. 539 alin. (1) C. proc. pen., deşi nelegalitatea măsurii arestării preventive dispuse în procesul penal nu a fost stabilită în conformitate cu art. 539 alin. (2) C. proc. pen., respectiv, au reţinut, de asemenea, greşit, că decizia CCR nr. 136/2021 produce efecte în litigiul pendinte.
Partea pârâtă, Statul român, susţine că decizia CCR nr. 136/2021 produce efecte doar în privinţa normei de drept prevăzute de art. 539 C. proc. pen. (normă specială), nu şi în privinţa art. 9 alin. (5) din acelaşi cod, care este norma generală din materia reparării pagubelor suferite prin dispunerea unor măsuri privative de libertate în mod nelegal, ce corespunde art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca atare, apreciază că atâta timp cât nu s-a stabilit că părţii reclamante i-ar fi fost încălcate, în procesul penal, garanţiile procesuale prevăzute de paragr. 2-4 ale art. 5 din Convenţie, astfel cum sunt relevate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv, nu s-a stabilit nelegalitatea privării de libertate pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., instanţele de fond aveau a statua că privarea de libertate a fost legală.
Recurentul, Ministerul Public, susţine că decizia CCR nr. 136/2021 nu este aplicabilă raportului de despăgubire dedus judecăţii în procesul pendinte, în considerarea art. 15 alin. (2) şi art. 147 din Constituţia României, prin care se prevede că legea şi, respectiv, deciziile Curţii Constituţionale, au putere numai pentru viitor, caz în care, în absenţa statuării asupra caracterului nelegal al privării de libertate, pe temeiul art. 539 alin. (2) C. proc. pen., cererea în despăgubire nu putea fi primită.
Criticile formulate de ambele părţi se impun a fi înlăturate, pe de o parte, pentru că nu se fundamentează, ci ignoră dezlegările date de instanţa de apel prin considerentele hotărârii recurate şi, pe de altă parte, pentru că argumentele dezvoltate în privinţa sferei de aplicare a normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen. au fost dezlegate de Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei nr. 136/2021, iar instanţele judecătoreşti au a le respecta, nu a le reevalua cum, nepermis, pretind recurenţii.
Astfel, răspunzând criticii formulate de partea pârâtă, instanţa de apel a reţinut, corect, că nu poate fi primit argumentul potrivit căruia norma de drept prevăzută de art. 539 alin. (2) C. proc. pen. are conţinut identic cu aceea prevăzută la art. 9 alin. (5) C. proc. pen., a cărei aplicare, în considerarea deciziei CCR nr. 132/2021, de altminteri, nu era permisă în litigiul pendinte.
Nici împrejurarea că art. 9 alin. (5) C. proc. pen. are conţinut identic cu art. 5 paragr. 5 din Convenţie şi nici aceea potrivit căreia părţii reclamante i-au fost respectate, în procesul penal, garanţiile procesuale prevăzute în paragr. 2-4 ale art. 5 menţionat nu erau de natură, pentru acelaşi motiv, să impună concluzia potrivit căreia raportul de despăgubire dedus judecăţii se supune normei prevăzute de art. 539 C. proc. pen., în intepretarea dată prin decizia în interesul legii nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De fapt, prin argumentele invocate, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, recurenţii ignoră că decizia CCR nr. 136/2021 a intrat în ordinea juridică normativă şi, deopotrivă, considerentele acestei decizii, prin care Curtea Constituţională a statuat că norma de drept prevăzută de art. 539 din C. proc. pen. nu poate fi interpretată restrictiv, în sensul că ar condiţiona, în toate situaţiile, indiferent de soluţia pronunţată la finalul procesului penal, dreptul la despăgubire de constatarea nelegalităţii privării de libertate.
Astfel, în paragraful 31 al deciziei, Curtea Constituţională reţine că dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din C. proc. pen., constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie, al cărui standard de protecţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17).
Ulterior, în paragraful 38, precizează următoarele: Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat.
În acelaşi paragraf, instanţa de contencios constituţional a reţinut şi următoarele: Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei).
În considerarea celor arătate, rezultă că instanţele judecătoreşti, în aplicarea art. 539 C. proc. pen. în interpretarea dată prin decizia CCR nr. 136/2021, au a face distincţia între măsurile privative de libertate nelegale şi cele injuste/nedrepte, în cazul acestora din urmă soluţia de achitare fiind suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate (în acest sens şi decizia nr. 1/16.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă).
Aşa fiind, recurenţii pretind, nepermis, instanţei de recurs să constate că dreptul la despăgubire al părţii reclamante pentru privarea de libertate în procesul penal finalizat cu soluţia de achitare, ce confirmă netemeinicia acuzaţiei penale ce a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, se impunea a fi fost examinat, la judecata în fond a cauzei, din perspectiva art. 539 C. proc. pen. în interpretarea dată prin decizia în interesul legii nr. 15/2017 a instanţei supreme (prin care s-a statuat că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate) şi, respectiv, din perspectiva art. 539 alin. (2) C. proc. pen., ce impune constatarea de către organele/instanţelor penale a nelegalităţii privării de libertate, cu ignorarea decizia CCR nr. 136/2021.
Astfel de statuări nu erau necesare cauzei pendinte, pentru că existenţa dreptului la compensaţie întemeiat pe caracterul nedrept/injust al privării de libertate, potrivit instanţei de contencios constituţional, nu poate fi condiţionat de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate, întrucât, atare condiţionare este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate. (paragraful 44).
Nici critica prin care se pretinde că decizia CCR nr. 136/2021 nu este aplicabilă cauzei pendinte, în raport de art. 15 alin. (2) şi art. 147 din Constituţia României, formulată în termeni generali, nu se fundamentează pe considerentele expuse în cuprinsul hotărârii recurate.
Rezultă că instanţa de apel, examinând această chestiune litigioasă, a reţinut că decizia CCR nr. 136/2021 se aplică în cauza pendinte în baza argumentelor relevate în jurisprudenţa instanţei de control constituţional, pe care le detaliază, prin care aceasta a statuat cu privire la efectele propriilor decizii de admitere a neconstituţionalităţii (Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017 şi Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017 şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 836 din 01 octombrie 2018).
Ignorând considerentele hotărârii recurate, recurentul, Ministerul Public, susţine inaplicabilitatea deciziei CCR nr. 136/2021, în considerarea faptului că dispoziţiile speciale privind tragerea la răspundere a statului român erau prevăzute în art. 504 C. proc. pen. din 1968 (similar cu art. 539), care sunt atât norme procedurale cât şi norme substanţiale de drept eminamente civil.
Critica omite faptul că instanţele judecătoreşti nu au a interpreta efectele deciziilor Curţii Constituţionale, ci a le aplica, conform statuărilor privind efectele unor astfel de decizii relevate în jurisprudenţa acestei instanţe.
Or, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică, cum corect a reţinut instanţa de apel, şi în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat (paragraful 28 din decizia CCR nr. 404/2016)
În speţă, necontestat, raportul de despăgubire dedus judecăţii nu era consolidat, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior publicării deciziei de admitere nr. 136/2021, moment de la care, de altminteri, prezumţia de constituţionalitate a normei de drept examinate, în interpretarea dată anterior în practica judecătorească, a fost răsturnată, caz în care litigiului îi sunt aplicabile art. 538 C. proc. pen., în interpretarea dată prin decizia de admitere menţionată.
Totodată, aplicarea în litigiul pendinte a art. 538 C. proc. pen., cu luarea în considerare interpretării conforme normelor constituţionale, nu poate pune în discuţie, în acelaşi timp, încălcarea altor principii ori reguli constituţionale, cum sunt cele prevăzute de art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, cum eronat se susţine, întrucât acest fapt contravine unui raţionament logic.
Aşa fiind, rezultă că instanţele de fond, subsecvent statuării cu privire la aplicabilitate în cauza pendinte a deciziei CCR nr. 136/2021, astfel cum s-a arătat şi în precedent, au reţinut, corect, că nu se mai justifica examinarea apărărilor şi argumentelor invocate cu scopul demonstrării neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 539 alin. (2) C. proc. pen., în interpretarea dată normei în jurisprudenţa anterioară publicării deciziei instanţei de contencios constituţional menţionate.
În atare condiţii, recurenţii invocă, nepermis, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., viciul nemotivării hotărârii recurate, argumentat de faptul că, prin considerente, instanţa de apel nu a răspuns tuturor motivelor şi argumentelor pe care le-au invocat.
De altminteri, contrar susţinerilor recurentului, Ministerul Public, motivarea hotărârii, în înţelesul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a temeiurilor de fapt şi de drept necesare şi suficiente şi a raţionamentului judiciar ce au determinat soluţia pronunţată, nu formularea de răspunsuri detaliate în privinţa fiecărui argument invocat de părţi ori de participanţi.
Incidenţa motivului de recurs bazat pe nemotivate nu poate fi reţinută, cu atât mai puţin, sub motiv că raţionamentul logico-judiciar pe care se sprijină soluţia, astfel cum este prezentat în considerentele hotărârii, ar fi greşit în raport de normele de drept ori de jurisprudenţa invocată de părţi în apărare, cu privire la care instanţele de fond au statuat, explicit, că nu le iau, ci le înlătură din examinare, ca nefiind utile cauzei.
În fine, este de menţionat şi că normele de procedură nu impun soluţionarea cauzei la primul termen de judecată, deschiderea dezbaterilor în fond fiind reglementată prin art. 392 C. proc. civ., iar acordarea unor termene de judecată nu pune în discuţie legalitatea hotărârii, ci tergiversarea judecăţii, părţile fiind în drept să apeleze, în caz de încălcare a dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, la procedura prevăzută de art. 52 C. proc. civ., astfel că nici aspecte critice învederate de recurentul Ministerul Public nu pot fi primite.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, ce fac inutilă examinarea altor argumente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursurile deduse judecăţii, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi de recurentul Ministerul Public-Direcţia Naţională Anticorupţie-Serviciul Teritorial Constanţa împotriva deciziei nr. 55/C din 28 februarie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 5 aprilie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.