Dreptul părții din proces de a pretinde cheltuielile de judecată avansate, în numele său, de un terț. Condiții și efecte
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Procedura în faţa primei instanţe. Hotărârile judecătoreşti
Index alfabetic: Acţiune în pretenţii
- Completare dispozitiv
- Cheltuieli de judecată
- Terţ
- Stipulaţie pentru altul
C. proc. civ., art. 451, art. 452, art. 453
C. civ., art. 1284, art. 1357, art. 1472, art. 2025 alin. (1)
Statutul profesiei avocat, art. 121 alin. (6), art. 131
O.G. nr. 2/2000, art. 18 alin. (1)
Potrivit dispozițiilor art. 1.472 C. civ., „Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie.”, iar conform celor ale art. 121 alin. (6) și art. 131 din Statutul profesiei de avocat, „În cazul în care avocatul şi clientul convin, o terţă persoană poate fi beneficiarul serviciilor avocaţiale stabilite prin contract, dacă terţul acceptă, chiar şi tacit, încheierea contractului în astfel de condiţii.” şi „Avocatul poate percepe onorarii numai de la clientul său ori de la un mandatar al acestuia”.
În condiţiile în care dispozițiile legale recunosc unei persoane atât posibilitatea de a fi reprezentată în baza unui contract de asistență juridică încheiat de un terț, cât și pe cea de a beneficia de plata de către acesta a onorariului avocațial, celui care se prevalează de acest drept trebuie să i se asigure exercitarea lui efectivă, ceea ce implică și posibilitatea recuperării de către partea din proces a cheltuielilor avansate de terț, de la partea căzută în pretenții.
Astfel, împrejurarea că sumele de bani pe care pârâtul a trebuit să le avanseze în vederea susținerii procesului au fost achitate de un terț, cu care acesta are raporturi contractuale ce urmează a fi regularizate, nu înlătură de la aplicare dispozițiile art. 451 și art. 453 C. proc. civ., deoarece singura persoană care poate solicita recuperarea cheltuielilor avansate și a căror plată efectivă a fost dovedită este cea care figurează parte în proces.
I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1521 din 20 iunie 2023
Prin cererea formulată la 20.03.2017, înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe (în continuare, „A.N.L.”), Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene (în continuare, „M.D.R.A.P.F.E”), B. (în continuare „B.”), C. S.R.L., Consiliul Local al Sectorului 1 București, Sectorul 1 București, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Consiliul General al Municipiului București (în continuare „C.G.M.B.”) şi Municipiul București, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:
- obligarea pârâtei A.N.L. la plata sumei de 52.200 euro, cu titlu de daune interese, evaluată provizoriu pentru perioada 06.03.2014-06.03.2017, în cuantum de 1.450 euro/lună, compusă din lipsă de folosinţă în valoare totală de 45.000 euro, adică 1.250 euro/lună;
- obligarea aceleași pârâte la plata unor daune morale de 7.200 euro, adică 200 euro/lună, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă şi daunelor morale ce se vor acumula până la predarea la cheie a locuinţei şi a finalizării complete a cartierului X. din care face parte locuinţa tip (…) din București, Sector 1, cu număr cadastral (…) şi înscrisă în cartea funciară individuală nr. (…);
- în subsidiar, obligarea pârâților A.N.L., M.D.R.A.P.F.E., Judeţul Ilfov, Consiliul Judeţean Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, C. S.R.L., Municipiul București, C.G.M.B., B. S.A., Sectorul 1 București, Consiliul Local Sector 1 la plata sumelor menționate în capătul principal de cerere;
- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul din 09.04.2019, instanța de fond a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii faţă de pârâţii Sectorul 1 București, C. S.R.L., Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti, Oraşul Voluntari, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, C.G.M.B., Consiliul Local Voluntari și B. S.A.
Prin sentinţa civilă nr. 779/24.06.2020, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă:
- a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. şi a prescripţiei dreptului material la acţiune;
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.D.R.A.P.F.E., doar în ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere, privind răspunderea civilă contractuală;
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.L., doar în ceea ce priveşte capătul principal de cerere în temeiul răspunderii civile delictuale;
- a admis în parte cererea în contradictoriu cu aceeași pârâtă A.N.L., obligând-o la plata către reclamant a sumei de 71.664 euro, reprezentând despăgubiri materiale aferente perioadei 06.03.2014-11.10.2019 şi la plata sumei de 16.771,63 lei, cheltuieli de judecată;
- a respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea reclamantului;
- a respins, ca neîntemeiate, cererile de acordare a cheltuielilor de judecată formulate de M.D.R.A.P.F.E. și de Oraşul Voluntari;
- a luat act că pârâţii Municipiul București, Sectorul 1 București, Consiliul Local al Sectorului 1 București şi Consiliul Judeţean Ilfov şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secţia a VI-a civilă la 02.04.2021, pârâta C. S.R.L. a solicitat completarea dispozitivului sentinţei nr. 779/24.06.2020, în sensul soluţionării cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1567/08.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/3/2017/a3, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis cererea şi a dispus completarea dispozitivului sentinței civile, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii pârâtei C. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe, a formulat apel pârâta C. S.R.L., respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 2100/26.11.2021, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta C. S.R.L. (în continuare, „C.”), solicitând casarea deciziei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel București.
În motivare, recurenta a susținut că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greșită a normelor de drept material – art. 1.357, 1.284 şi urm. C. civ., art. 121 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
A arătat că instanța de apel a interpretat greșit raporturile juridice născute din perspectiva dreptului material între aceasta și D. S.A. (în continuare „D.”) și, din perspectivă procesuală, cu intimatul-reclamant A.
A precizat că face parte din același grup de societăți ca și D., context în care au încheiat contractul de prestări servicii nr. 12/22.04.2008, prin care D. s-a obligat să presteze către autoarea recursului servicii, în schimbul unui preţ anual agreat; încheiat inițial pentru 5 ani, până la 12.03.2013, contractul s-a prelungit automat, pentru perioade adiţionale, potrivit clauzei 4.2. iar în baza acestuia, prestatorul s-a angajat să pună la dispoziția C. și servicii financiare şi juridice, potrivit clauzelor 1.1. şi 1.3. și secțiunii C din anexa la contract, pe care aceasta urma să le contracteze de la terţi. În acest scop, D. a încheiat cu Societatea Civilă de Avocați E. contractul cadru nr. (…) (în continuare, „contractul-cadru”).
În legătură cu prezentul dosar, S.C.A. E. a perfectat cu recurenta contractul de asistenţă juridică seria (…) nr. (…); avocatul s-a obligat să asigure asistenţă juridică şi reprezentare în prezentul dosar, iar onorariul va fi achitat de D., conform actului adiţional nr. (…) la contractul-cadru.
A arătat că reclamantului îi revine obligația plății cheltuielilor de judecată, întrucât a renunţat la judecata cauzei, ulterior comunicării către pârât a cererii, fiind incidente art. 406 alin. (3) C. proc. civ. și normele privind răspunderea civilă delictuală.
A evocat art. 121 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, care prevăd că „în cazul în care avocatul şi clientul convin, o terţă persoană poate fi beneficiarul serviciilor avocaţiale stabilite prin contract, dacă terţul acceptă, chiar şi tacit, încheierea contractului în astfel de condiţii”.
Autoarea căii de atac a subliniat că normele care permit prestarea de servicii de asistenţă juridică şi reprezentare în beneficiul unui terţ de contractul de asistenţă trebuie aplicate spre a produce efecte juridice, fără a putea fi negat dreptul părţii care a câştigat procesul de a-și recupera cheltuielile angajate, chiar dacă plata lor s-a realizat de un terț.
A susținut că figura juridică este cea a unei stipulaţii pentru altul, reglementată atât de Legea nr. 51/1995, de Statutul profesiei de avocat şi de art. 1.284 şi urm. C. civ.; în baza acesteia, partea din proces, recurenta (beneficiar), poate recupera cheltuielile suportate de stipulant (D.).
Pârâta-recurentă a menționat că serviciile juridice contractate de D. în beneficiul C. au fost contractate în schimbul unei prestaţii patrimoniale din partea acesteia din urmă, astfel cum rezultă din art. 2 și 2.8 din contractul de prestări servicii, ceea ce înseamnă că patrimoniul său a fost diminuat prin cheltuielile de judecată suportate ca urmare a conduitei culpabile a intimatului.
Subliniind că art. 453 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a răspunderii civile delictuale, autoarea recursului a arătat că, din perspectiva art. 1.357 C. civ., toate condiţiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite, iar respingerea cererii sale reprezintă o încălcare a normelor de drept material.
Printr-o critică subsecventă, recurenta a susținut că instanţa de apel a încălcat normele legale care reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.
În dezvoltarea acesteia, a arătat că, deşi instanţa de apel a admis că are dreptul la recuperarea cheltuielilor, i-a respins cererea pentru că o altă societate, D., care le-a achitat, nu a fost însă parte în dosar. A apreciat această dezlegare drept contrară art. 1.349 C. civ., în temeiul căruia are dreptul la repararea integrală a prejudiciului, care este personal, s-a născut şi, totodată, a devenit cert la momentul plății facturilor de către D. către S.C.A. E., în baza contractului de asistenţă juridică seria (…) și actului adiţional nr. (…).
Achitarea cheltuielilor de judecată de către D. nu înseamnă lipsa prejudiciului C., cum greșit a reținut instanța de apel, din moment ce părțile urmau să trateze datoria născută în legătură cu prezentul dosar.
Un alt motiv de recurs a fost invocat prin raportare la suma de 1.500 lei, onorariu achitat expertului parte, convenit conform contractului de prestări servicii nr. 166/23.07.2018 încheiat între D. şi F. S.R.L. şi achitat; a susținut că această componentă a prejudiciului nu a fost analizată de instanţa de apel, astfel încât este incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Printr-un motiv subsecvent de recurs, a arătat că interpretarea instanței de prim control judiciar contravine și art. 452 C. proc. civ., respectiv art. 1.532 alin. (3) C. civ.
Autoarea recursului a evocat statuarea instanței de apel, privind lipsa legăturii directe între preţul pe care îl datorează în baza contractului de prestări servicii şi cuantumul onorariului avocațial pretins în prezentul dosar, arătând că aceasta din urmă rezultă din contractul-cadru și din contractul de asistenţă juridică încheiat de către D. cu S.C.A. E., în nume propriu şi pentru societatea afiliată recurentă.
Prin întâmpinarea înregistrată la dosar în 28.02.2022, intimatul A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În motivare, a susținut că instanța de apel nu a negat dreptul recurentei la cheltuieli de judecată, așa cum a susținut recurenta, ci a reținut corect că nu este îndeplinită condiția prejudiciului pentru atragerea răspunderii sale delictuale, acesta nefiind cert prin raportare la contractul de prestări servicii de care se prevalează recurenta. Totodată, a invocat că solicitarea de aplicare a art. 1.532 alin. (3) C. civ. este formulată pentru prima dată în recurs și că art. 121 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat trebuie interpretat doar coroborat cu art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că aceste cheltuieli de judecată se acordă părții cu condiția dovedirii cauzei juridice (a contractului), a cuantumului acestor și a plății lor din patrimoniul părții, aceste aspecte conturând certitudinea prejudiciului.
În aprecierea intimatului, recurenta nu a dovedit certitudinea prejudiciului deoarece, pe de o parte, din contractul de asistență juridică precum și din contractul de prestări, în care se vorbește despre suport metodologic în domeniul juridic, nu rezultă că societatea de avocați E. S.C.A. ar putea presta servicii de asistență pentru recurenta C. S.R.L., iar, pe de altă parte, prețul serviciilor avocațiale efectiv prestate nu este determinat deloc, fiind vorba doar despre o sumă forfetară lunară pentru acordarea suportului metodologic în domeniul juridic.
A mai susținut că recurenta nu a învestit instanța cu o cerere de determinare a onorariilor pentru serviciile avocațiale efectiv prestate ci a solicitat o sumă calificată deja. Nu în ultimul rând, intimatul a susținut că, în materia cheltuielilor de judecată, aplicarea normelor răspunderii civile delictuale, se circumscrie raporturilor juridice care iau naștere prin derularea unui proces, independent de natura raporturilor substanțiale dintre părți, care pot fi de natură contractuală, însă cheltuielile de judecată sunt datorate tot pe tărâm delictual.
La 18.03.2022, recurenta a răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimat.
În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilității în principiu, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ.; acesta a fost, potrivit încheierii din 21.02.2023, comunicat părților, cu mențiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, fără ca acestea să depună o poziție procesuală.
Prin încheierea din 25.04.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată pentru soluționarea acestuia, astăzi, 20.06.2023.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:
Prin cererea soluționată în dosarul de față, pârâta a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, pe care, în numele său, le achitase în numele ei și pentru ea de către un terț de proces, D. S.A. (în continuare, „D.”).
Cererea a fost respinsă de prima instanță, pe de-o parte reținându-se că înscrisurile administrate în dovedire nu respectă art. 292 alin. (2) și art. 150 alin. (2) C. proc. civ. și, pe de altă parte, că dovezile de achitare a unor sume de bani sunt emise pentru societatea D. S.A., o societate distinctă de pârâtă.
Apelul pârâtei a primit aceeași soluție, cu motivarea că dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată revine părții, C. S.A. (în continuare, „C.”), iar nu terţilor și că apelanta nu a dovedit că suma pe care o pretinde este cea pe care a achitat-o sau urmează a o achita către D.
Prin prima critică, recurenta combate interpretarea instanței de control judiciar devolutiv și susține, în esență, că, permițând avocatului prestarea de servicii de reprezentare în beneficiul unui terţ faţă de contractul de asistenţă juridică, legea permite acestui terț, parte în proces, în eventualitatea în care are câștig de cauză, să își recupereze sumele astfel avansate.
În drept, partea se prevalează de instituția stipulaţiei pentru altul, reglementată de art. 1.284 şi urm. C. civ., de art. 121 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat și de dispozițiile privind răspunderea civilă delictuală.
Aceste critici vor fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., întrucât, deși vizează cheltuielile de judecată, a căror acordare este reglementată de norme de procedură, recursul presupune și examinarea modului în care au fost aplicate normele de drept material, la momentul statuării asupra condițiilor răspunderii civile delictuale.
Recursul este fondat în limitele ce vor fi arătate.
Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă recuperarea sumelor avansate pentru susținerea procesului, sume care se concretizează într-un prejudiciu cauzat părții câștigătoare, iar în jurul îndeplinirii acestei condiții a răspunderii civile delictuale s-a concentrat disputa litigioasă.
Pentru a îndreptăți victima la repararea lui, prejudiciul trebuie să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim; îndeplinirea condiției de a fi personal presupune că numai persoana care a suferit un prejudiciu injust poate pretinde repararea acestuia.
Figura juridică implementată de recurenta C. și de terțul D. își are originea, în primul rând, în raporturile speciale dintre cele două entități – membre ale aceluiași grup de societăți, aspect necontestat în cauză. În astfel de situații, diverse servicii – cum ar fi serviciile de management, serviciile juridice și alte servicii suport – sunt contractate de societatea mamă pentru societăți din grup sau de una dintre societăți în numele celor cu care se află în relații de afiliere.
O astfel de relație este ilustrată atât de contractul de prestări servicii din 22.04.2008 încheiat între G. S.A. (actualul D.) și C., cât și de contractul-cadru de asistență juridică nr. (…) (în continuare, „contractul-cadru”), încheiat ulterior, între D. și S.C.A. E., prin care societatea de avocați urma să presteze servicii avocațiale atât la solicitarea D., cât și a altor societăți din grupul H., între care și actuala recurentă, C. S.R.L.
Dar distinct de contractele menționate, pentru procesul de față, recurenta-pârâtă C. a încheiat cu S.C.A. E. și contractul de asistență juridică (…), prin care au stabilit că obligația de plată a onorariului va fi îndeplinită de un terț, D.; subsecvent, onorariul a fost prevăzut în art. 3 din actul adițional nr. (…) la contractul-cadru.
Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 1.472 C. civ., conform cărora „Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie.” și pe cele ale art. 121 alin. (6) și 131 din Statutul profesiei de avocat, adoptat de Uniunea Naţională a Barourilor din România prin Hotărârea nr. 64/2011, cu modificările și completările ulterioare, care stabilesc că „În cazul în care avocatul şi clientul convin, o terţă persoană poate fi beneficiarul serviciilor avocaţiale stabilite prin contract, dacă terţul acceptă, chiar şi tacit, încheierea contractului în astfel de condiţii.” și că „Avocatul poate percepe onorarii numai de la clientul său ori de la un mandatar al acestuia”.
În temeiul prevederilor legale citate, instanța supremă subliniază că, de vreme ce dispozițiile legale recunosc unei persoane atât posibilitatea de a fi reprezentată în baza unui contract de asistență juridică încheiat de un terț, cât și pe cea de a beneficia de plata de către acesta a onorariului avocațial, celui care se prevalează de acest drept trebuie să i se asigure exercitarea lui efectivă, ceea ce implică și posibilitatea recuperării de către partea din proces a cheltuielilor avansate de terț, de la partea căzută în pretenții.
În cauza de față, atât la încheierea contractului-cadru, cât și la semnarea actul adițional nr. (…) – prin care, la art. 3, s-a stabilit onorariul aferent prezentului litigiu cuvenit societății de avocați – E. a acționat în numele recurentei-pârâte C., în baza unui raport juridic ce poate fi calificat drept contract de mandat. Acest raport juridic a fost însă dublat și de un contract de asistență juridică pe care recurenta C. l-a încheiat direct cu avocatul.
Existența contractului de prestări servicii și a contractului cadru, cât și semnarea contractului direct de asistență juridică, conturează, deci, existența unui contract de mandat, în baza căruia D. a acționat, în calitate de mandatar al C., ceea ce înlătură de la aplicare normelor generale, privind stipulația pentru altul, prevăzute de art. 1.284 C. civ.
Față de considerentele anterior expuse, critica analizată este fondată exclusiv în privința greșitei aplicări a art. 1.357 C. civ. și a art. 121 alin. (6) din Statutul profesiei de avocat, a căror corectă aplicare impune concluzia că prejudiciul cauzat de intimatul-reclamant prin procesul de față, de care s-a desesizat ulterior, este unul personal recurentei-pârâte, constând în sumele de bani pe care a trebuit să le avanseze în vederea susținerii procesului. Împrejurarea că aceste sume au fost achitate de un terț, cu care recurenta are raporturi contractuale ce urmează a fi regularizate, nu înlătură de la aplicare dispozițiile art. 451 și art. 453 C. proc. civ., deoarece singura persoană care poate solicita recuperarea cheltuielilor avansate și a căror plată efectivă a fost dovedită este cea care figurează parte în proces. În acest sens, Înalta Curte constată că, în varianta de interpretare oferită de instanța de apel, dacă un terț plătește cheltuielile de judecată, acestea nu ar mai putea fi niciodată cerute și nici recuperate în cadrul procesului, deoarece terțul nu are calitate procesuală de a formula o astfel de solicitare, nefiind parte în proces, iar părții i s-ar nega acest drept cu motivarea că nu a achitat personal aceste cheltuieli, deși plata din partea terțului poate avea la bază raporturi anterioare ale terțului cu partea în favoarea căreia a făcut plata, iar prin plata făcută este posibil să se fi stins, în mod indirect, o obligație anterioară din cadrul acestor raporturi juridice anterioare. O astfel de concluzie nu poate fi așadar primită, deoarece nesocotește concomitent atât dispozițiile legale care consfințesc validitatea plății, chiar dacă a fost făcută de un terț (art. 1.472 C. civ.), cât și dispozițiile art. 453 C. proc. civ., care conferă dreptul părții câștigătoare la recuperarea cheltuielilor avansate pentru susținerea procesului, dar și ale art. 452 C. proc. civ. care obligă partea să facă dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată, dar nu și proba că au fost efectiv, direct și concret suportate de ea însăși.
Este deopotrivă fondată critica prin care se susține greșită statuare a instanței de prim control judiciar asupra condiției certitudinii prejudiciului, care vizează considerentele prin care curtea de apel a stabilit că întinderea prejudiciului produs recurentei-pârâte ar putea fi stabilită doar prin raportare la suma pe care aceasta ar restitui-o către D.
Astfel, în primul rând, distinct de contractul-cadru, contractul de asistență juridică nr. (…) a născut în sarcina autoarei prezentei căi de atac obligația de plată a onorariului către avocat; acest onorariu este cuantificat ca atare în actul adițional nr. (…) la contractul-cadru și, în raport cu aceste sume, trebuie verificată condiția certitudinii prejudiciului.
De altfel, din existența acestui raport juridic derivă și netemeinicia apărării expuse de intimată, care, prin întâmpinare, propune verificarea condiției certitudinii prejudiciului, exclusiv prin prisma contractului de prestări servicii din 22.04.2008.
În aceeași linie, împrejurarea că plata a fost realizată de mandatarul C. nu pune în discuție condiția certitudinii prejudiciului.
Mandantul are, potrivit art. 2.025 alin. (1) C. civ., obligația să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare executării mandatului; în cazul de față, părțile au derogat de la prevederea legală și au stabilit, prin contractul de prestări servicii, că sumele sunt avansate de mandatarul D. și apoi restituite de C.
Rezultă, așadar, că nimic din circumstanțele cauzei nu permite concluzia că recurenta C. ar fi fost exonerată de obligația de restituire a sumelor avansate de D., altfel spus că finalitatea urmărită prin contractul de prestări servicii și contractul-cadru ar fi fost gratificarea C., printr-o liberalitate.
De altfel, modalitatea în care recurenta-pârâtă C. și terțul plătitor D. își vor regulariza raportul juridice reprezintă o împrejurare care excedează acestui proces și nu are relevanță cu privire la certitudinea și întinderea prejudiciului.
În concluzie, cuantumul prejudiciului se stabilește prin raportare la obligația de plată asumată de recurenta-pârâtă și îndeplinită față de avocat de mandatarul acesteia și nu în considerarea sumei pe care mandantul o va restitui mandatarului, mai ales că o regularizare a raportului juridic nu va împiedica părțile (C. și D.) să convină asupra unei modalități alternative, cum a fi prestarea unor servicii sau o dare în plată.
Aceste considerente sunt aplicabile și în privința onorariului expertului consilier.
La termenul din 13.04.2018, o dată cu încuviințarea probei cu expertiză, pârâta a făcut uz de dreptul prevăzut de art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 și a solicitat instanţei încuviinţarea participării unui consilier expert la efectuarea expertizei tehnice evaluatorii, cerere care a fost admisă. Astfel, onorariul expertului consilier este o cheltuială legată de proces, în legătură cu care este incident acelaşi criteriu al culpei procesuale a celui care a căzut în pretenţii.
A fost înlăturată critica recurentei ce vizează aplicarea art. 1.532 alin. (2) C. civ., care este nefondată, din moment ce, în privința cheltuielilor de judecată, prejudiciul trebuie dovedit în conformitate cu dispozițiile speciale ale art. 452 C. proc. civ. și nu poate fi estimat potrivit normei de drept material invocate; contrar susținerii intimatei, critica nu este invocată omisso medio, întrucât vizează considerentele deciziei recurate.
În consecință, decizia a fost casată, iar cauza trimisă pentru o nouă judecată a apelului, urmând a fi verificată dovada cheltuielilor de judecată, conform art. 452 C. proc. civ. și dată eficiență dezlegărilor Înaltei Curți din prezenta decizie, respectiv că potrivit dispozițiilor art. 451-453 C. proc. civ. dreptul părții în proces la recuperarea acestora nu poate fi afectat de împrejurarea că plată a fost efectuată de mandatarul său sau de un alt terț față de proces.
Este nefondat și a fost înlăturat motivul de casare invocat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Deși este adevărat că suma achitată de D. expertului parte a fost enumerată de apelanta-recurentă, în lista de cheltuieli de judecată, autoarea căii de atac nu a motivat distinct temeinicia acestei pretenții, astfel încât instanța de apel nu era obligată să motiveze distinct respingerea sa, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Față de ansamblul considerentelor expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul a fost admis, decizia recurată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată a apelului, aceleiași instanțe.
Totodată, în rejudecare, instanța va avea în vedere și cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată în prezenta fază procesuală, în raport de soluția pe care o va pronunța și de partea care va câștiga procesul în accepțiunea art. 453 C. proc. civ., cu referire strictă la obiectul prezentei cereri de completare a dispozitivului.