Şedinţa publică din data de 22 februarie 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06.05.2019, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, în calitate de continuator al tuturor raporturilor juridice în care se afla A., a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Deciziei nr. 19852/12.04.2019 şi obligarea pârâtei la plata sumei de 73.630,98 RON.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 446 din 13 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA (B.A.A.R.), în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, admiterea acţiunii.
În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte aplicarea legii în timp, cererea de plată a fost formulată în legătură cu o poliţa de asigurare RCA emisă de societatea B. în anul 2013 şi că legea aplicabilă raportului de drept substanţial dedus judecăţii este Legea nr. 136/1995.
Referitor la incidenţa şi aplicarea mecanismului subrogaţiei legale, în măsura în care se va reţine că raportul de drept substanţial dedus judecăţii este guvernat de Legea nr. 213/2015, a susţinut că FGA a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din lege.
De asemenea, a susţinut că decizia contestata a fost emisă cu încălcarea art. 1597 C. civ.. Recurentul a arătat că în baza prevederilor art. 13 din Ordinul CSA nr. 1/2008, la momentul plăţii despăgubirii se naşte şi dreptul de regres al FPVS împotriva persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului şi a asigurătorului RCA care preia contractual răspunderea delictuală a asiguratului său.
Într-adevăr, ca urmare a plaţii despăgubirii către persoana prejudiciată, FPVS (şi ulterior Birou Asigurătorilor de Autovehicule din România - BAAR) se bucură de aceleaşi drepturi ca şi persoana prejudiciată, astfel cum acestea existau la data la care a avut loc subrogaţia, efectul subrogaţiei constând în acela ca subrogatul (solvens) dobândeşte toate drepturile creditorului plătit.
Având în vedere faptul că subrogaţia reprezintă o modalitate de transmitere a obligaţiilor, dreptul de creanţă transmiţându-se de la creditorul plătit la solvens, acesta din urmă este un succesor în drepturi al creditorului iniţial.
Fiind reglementată ca un mijloc de transfer al obligaţiilor, subrogaţia are ca efect transferul creanţei în patrimoniul celui care l-a plătit pe creditor, cu toate accesoriile şi garanţiile care o însoţesc.
Limitând valoarea tuturor acelor garanţii la un plafon global de 450.000 RON, FGA a distorsionat instituţia subrogaţiei şi a blocat practic transferul garanţiilor din patrimoniul creditorilor de asigurări plătiţi, în patrimoniul recurentei, care a făcut plata şi s-a subrogat în numele acestora.
Astfel, opunând recurentei care s-a subrogat în numele persoanelor prejudiciate, creditori de asigurare, un plafon global de 450.000 RON, FGA a încălcat şi dispoziţiile art. 1597 C. civ., care statuau că garantul debitorului principal nu poate opune noului creditor decât mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial.
În fine, a mai susţinut recurentul că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea art. 4 din Legea nr. 213/2015. Faptul că s-a subrogat în numele mai multor creditori de asigurare, nu înseamnă că aceasta a dobândit o creanţa unică. Dimpotrivă, pornind de la natura juridică a subrogaţiei - modalitate de transfer a obligaţiilor - rezultă că a dobândit în patrimoniu un număr de creanţe distincte, fiecare dintre acestea fiind garantată până la limita unui plafon de 450.000 RON.
De asemenea, recurentul a invocat şi încălcarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, arătând că nu s-a adresat FGA în vederea plăţii unei creanţe proprii pe care ar avea-o în calitatea sa de creditor în asigurare, ci a formulat cererea ca urmare a subrogării în drepturile fiecărui creditor de asigurare plătit. Cu alte cuvinte, în relaţia cu Fondul, recurentul vine din poziţia fiecărui creditor de asigurare în numele căruia s-a subrogat, beneficiind astfel de protecţia distinctă, reală şi efectivă pe care legea o conferă fiecăruia dintre aceşti creditori referiţi de textul de lege.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.
În primul rând, Înalta Curte constată că în speţă se impune a fi lămurit aspectul legii substanţiale aplicabile litigiului.
Recurentul-reclamant a solicitat ca raporturile juridice să fie analizate prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, pe motiv că art. 60 din Legea nr. 136/1995 stabileşte obligaţia FGA de a garanta nelimitat sumele datorate de asigurătorii intraţi în faliment, în timp ce art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 stabileşte un plafon al despăgubirilor limitat la suma de 450.000 RON.
Cu alte cuvinte, recurentul-reclamant a invocat încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, ce nu prevedea niciun plafon de garantare.
Critica este nefondată, având în vedere că la momentul încheierii poliţei de asigurare nu exista, din punct de vedere legal, un raport juridic de garantare între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi asigurător sau asigurat.
Nicio prevedere legală invocată de către recurentul-reclamant nu conţine existenţa unui raport juridic de acest fel, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.
Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu raportului juridic rezultat din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în ipoteza în care are loc falimentul asigurătorului.
Aşadar, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului.
Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.
Prin urmare, prin aplicarea Legii nr. 213/2015 prima instanţă nu a făcut o aplicare retroactivă a legii, nefiind încălcate principiile securităţii juridice şi a previzibilităţii legii.
Pârâtul, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată a reclamantului în raport de prevederile Legii 213/2015, considerând că suma solicitată depăşeşte limita impusă de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 "Orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului şi data încetării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".
Totodată, dispoziţiile art. 266 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, prevăd că:
"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.
(2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, în condiţiile prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."
Aşadar, Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului, raportul juridic de drept administrativ fiind născut ca urmare a falimentului asigurătorului, acesta fiind rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015, lege aplicabilă speţei.
Referitor la calitatea reclamantului de creditor de asigurare, Înalta Curte reţine că aceasta a fost recunoscută de pârât prin decizia contestată în prezenta cauză, motivul respingerii cererii de plată fiind atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare. Astfel, a arătat pârâtul în decizie că limita de 450.000 RON i-a fost achitată petentului în dosarul nr. x.
În ceea ce priveşte motivul referitor la atingerea plafonului de 450000 RON, instanţa de control judiciar reţine că prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.
În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."
Pentru identitate de raţiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică şi în prezenta speţă, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.
În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:
"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.
158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."
159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.
160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."
Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor recurentului, fiind suficientă constatarea că decizia prin care Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată formulată de reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către BAAR, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală.
Ca atare, decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurentul-reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către B.A.A.R., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite acţiunea reclamantului, va anula Decizia nr. 19852/12.04.2019 şi va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze cererea de plată înregistrată sub nr. x/17.05.2017.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) împotriva sentinţei civile nr. 446 din 13 septembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:
Admite acţiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Anulează Decizia nr. 19852/12.04.2019 şi obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze cererea de plată înregistrată sub nr. x/17.05.2017.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 februarie 2022.