Ședințe de judecată: Aprilie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 2002/2023

Decizia nr. 2002

Şedinţa publică din data de 06 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 14 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii, Colegiul Medicilor din România şi Spitalul Clinic Colentina-Comisia mixtă de recunoaştere a titlurilor de medic specialist în specialitatea neurologie, a solicitat anularea avizului negativ privind recunoaşterea calificării profesionale, emis de CMR şi obligarea la emiterea unui aviz pozitiv, anularea refuzului nejustificat al Ministerului Sănătăţii comunicat prin adresa nr. x/12 mai 2020, anularea în tot a Deciziei emise de Comisia naţională de soluţionare a contestaţiilor privind recunoaşterea diplomelor necomunicată, însă înregistrată la Ministerul Sănătăţii sub nr. x/24 septembrie 2020 şi obligarea Ministerului Sănătăţii la emiterea unui Ordin de recunoaştere profesională în specialitatea neurologie conform H.G. nr. 764/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 762 din 17 mai 2021, Curtea de apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 14 iunie 2021, sub nr. x/2021.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 138 din 27 septembrie 2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Colegiului Medicilor din România, ca nefondată;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Comisiei Mixte de recunoaştere a Titlurilor de medic specialist în specialitatea neurologie organizată în cadrul Spitalului Clinic Colentina şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Comisia Mixtă de recunoaştere a titlurilor de medic specialist în specialitatea neurologie organizată în cadrul Spitalului Clinic Colentina, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă;

- a respins ca nefondată acţiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu Ministerul Sănătăţii şi Colegiul Medicilor din România.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 138 din 27 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea integrală a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţei, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că prima instanţă nu a intrat în mod corespunzător în judecata fondului cauzei întrucât a stabilit de la sine putere o condiţie factuală inexistentă în susţinerile părtilor, nesusţinută de nicio probă de la dosarul cauzei şi fără a fi cel puţin ridicată din oficiu de instanţă pentru a fi supusă dezbaterilor contradictorii ale părţilor, anume că reclamanta, fiind şi cetăţean român, trebuie să se supună reglementărilor din Directiva 2005/36/CE. Deci, dacă n-ar fi fost şi cetăţean român cererea ar fi fost admisibilă prin prisma reglementărilor din H.G. nr. 764/2017.

Prin urmare, a apreciat recurenta-reclamantă că devin incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere încălcarea de către prima instanţa a dispoziţiilor art. 174-176 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 14 alin. (4)-(6), art. 20 şi art. 22 alin. (2), (4) şi (6) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că pe cale de consecinţă sentinţa fundamentată în mod esenţial de prima instanţă pe o condiţie de fapt neverificată şi eminamente falsă, respectiv deţinerea cetăţeniei române la data finalizării studiilor, nu poate fi considerată a cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât acestea nu există în realitatea obiectivă sau cel puţin sunt complet străine de natura cauzei, situaţie ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu in ultimul rând, recurenta-reclamantă a mai arătat, în esenţă, că prima instanţa a extins nepermis domeniul de aplicare al Directivei 2005/36/CE care stabileşte în mod expres şi limitativ că îşi produce efectele doar în raport de calificările profesionale emise exclusiv de state membre şi a restrâns nepermis domeniul de aplicare al H.G. nr. 764/2017, adăugând la lege atât condiţii factuale neprevăzute de niciun act normativ (deţinerea cetăţeniei române la data finalizării studiilor), cât şi condiţii normative preluate dintr-un alt act normativ aflat în raport de totală contradicţie, cu un alt obiect de reglementare, anume durata minimă de studiu de 4 ani, situaţie ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În fine, recurenta-reclamantă a mai învederat şi că erau îndeplinite condiţiile prevăzute de H.G. nr. 764/2017 în ceea ce o priveşte pentru recunoaşterea calificării profesionale solicitate, precum şi atitudinea discriminatorie faţă de aceasta a autorităţilor implicate în procedura recunoaşterii studiilor şi titlurilor profesionale, întrucât de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 764/2017 Ministerul Sănătăţii a emis 35 de ordine de recunoaştere pentru titluri de calificare de medic specialist dobândite în Republica Moldova, dintre care 2 titluri de calificare în specialitatea neurologie.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 23 decembrie 2021, intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei civile atacate, ca temeinică şi legală.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 30 decembrie 2021, intimatul-pârât Spitalul Clinic Colentina - Comisia mixtă de recunoaştere a titlurilor de medic specialist în specialitatea neurologie a solicitat respingerea recursului, ca netemeinic şi nelegal, reiterând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocată şi în faţa instanţei de fond.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14 ianuarie 2022, intimatul-pârât Colegiul Medicilor din România a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În fapt, prin cererea depusă la data de 27 martie 2019, reclamanta a solicitat Ministerului Sănătăţii din România recunoaşterea calificării profesionale dobândite în Republica Moldova în specialitatea neurologie şi dobândirea dreptului de liberă practică a acestei specializări pe teritoriul României.

Cererea reclamantei a fost transmisă Comisiei Mixte de recunoaştere a titlurilor de medic specialist în specialitatea neurologie organizată în cadrul Spitalului Colentina la data de 29 octombrie 2019.

Preşedintele acestei Comisii a înştiinţat Ministerul Sănătăţii la data de 24 decembrie 2019 de necesitatea organizării unei probe de aptitudini în perioada 4-6 februarie 2020 menţionând că această probă se apreciază ca fiind necesar a se organiza faţă de prevederile art. 7 din H.G. nr. 764/2017 şi faptul că reclamanta nu îndeplineşte în totalitate criteriile de recunoaştere prevăzute de H.G. nr. 764/2017 art. 5 alin. (3), durata sa de pregătire în specialitatea neurologie exprimată în ani (3 ani) fiind semnificativ mai mică decât cea prevăzută de sistemul naţional.

Ulterior susţinerii acestei probe de aptitudini, reclamanta a obţinut nota finală 7,61 .

Procesul-verbal întocmit de către Comisia mixtă de recunoaştere a titlurilor de medic specialist în specialitatea neurologie a fost transmis Colegiului Medicilor din România la data de 14 februarie 2020.

La data de 20 februarie 2020 pârâtul Colegiul Medicilor din România a emis avizul negativ nr. 1502 prin care a subliniat faptul că evaluarea realizată de către Comisia mixtă nu face referire la diferenţele insurmontabile de conţinut şi durată între curriculum de specialitate din România (5 ani) şi Republica Moldova (3 ani) dar şi între perioadele de pregătire 2000-2003, respectiv 2009-2012 din Republica Moldova, diferenţe care, în opinia CMR, nu ar fi trebuit să ducă la instituirea unei probe de aptitudini ci doar la stabilirea neconformităţii pregătirii.

Ca urmare a acestui aviz negativ, la data de 12 mai 2020 Ministerul Sănătăţii a comunicat reclamantei refuzul său de a da curs cererii reclamantei de recunoaştere a calificării profesionale .

Contestaţia formulată de către reclamantă a fost soluţionată de către Comisia Naţională de soluţionare a contestaţiilor prin Decizia nr. 5/7 septembrie 2020 în sensul respingerii acesteia ca nefondate. S-a reţinut de către această Comisie, în acord cu CMR, faptul că proba de aptitudini nu poate fi folosită pentru compensarea duratei de formare nerealizate, faţă de prevederile Directivei 20005/36/CE care stipulează în anexa V 5.1.3 faptul că durata minimă a cursului de formare în neurologie este de 4 ani iar, proba de aptitudini are ca scop doar evaluarea parcursului profesional teoretic şi a abilităţilor practice ale solicitantului.

Învestită cu o cerere în anulare a avizului negativ privind recunoaşterea, emis de CMR şi obligarea la emiterea unui aviz pozitiv, a refuzului nejustificat al Ministerului Sănătăţii comunicat prin adresa nr. x/12 mai 2020, precum şi a Deciziei emise de Comisia naţională de soluţionare a contestaţiilor privind recunoaşterea diplomelor, necomunicată, însă înregistrată la Ministerul Sănătăţii sub nr. x/24 septembrie 2020, cu consecinţa obligării Ministerului Sănătăţii la emiterea unui Ordin de recunoaştere profesională în specialitatea neurologie conform H.G. nr. 764/2017, prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii, reţinând, în esenţă, că recunoaşterea calificării profesionale de medic specialist neurologie putea fi făcută doar cu respectarea cerinţelor minime de formare profesională prevăzute de Directiva 2005/36/CE, durata minimă de formare profesională pentru specialitatea neurologie fiind de 4 ani, în condiţiile în care reclamanta a parcurs doar 3 ani.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate, reţinând, cu prioritate, că recurenta-reclamantă nu a înţeles să formuleze critici în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Comisiei mixte de recunoaştere a titlurilor de medic specialist în specialitatea neurologie organizată în cadrul Spitalului Clinic Colentina, soluţie care a intrat astfel sub autoritatea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"), acesta este nefondat.

Aminteşte Înalta Curte că nulitatea actelor de procedură definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă" se regăseşte actualmente în Capitolul III din titlul IV al Cărţii I din acelaşi Cod, care reglementează deopotrivă nulitatea absolută şi pe cea relativă, nulitatea condiţionată şi nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, totodată, statuând asupra modului în care nulităţile pot fi invocate şi efectele pe care le produce aplicarea sancţiunii.

Totodată, Înalta Curte are în vedere că art. 14 din C. proc. civ., care reglementează principiul contradictorialităţii în procesul civil, constituie o garanţie a unui proces echitabil prin prisma exigenţelor cerute de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului procedurii de judecată propriu-zise, contradictorialitatea fiind o componentă a dreptului fundamental la apărare.

În acest context, instanţa de recurs constată că prima instanţă a soluţionat cauza cu respectarea acestui principiu, în condiţiile în care analiza incidenţei în cauză a prevederilor Directivei 20005/36/CE se impunea în cauză, fiind unul dintre motivele care au stat la baza emiterii unuia dintre actele administrative contestate în cauză, iar recurenta-reclamantă avea cunoştinţă despre această problemă de drept care trebuia dezlegată în cauză.

În ceea ce priveşte modul în care instanţa de fond a înţeles să interpreteze şi să aplice dispoziţiile Directivei 20005/36/CE, aceste aspecte se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

De altfel, instanţa de recurs constată că, în concret, recurenta-reclamantă este nemulţumită de modul în care a fost soluţionată cererea sa, de modul în care au fost aplicate şi interpretate în cauză prevederile Directivei 20005/36/CE, în raport de situaţia de fapt incidentă în cauză, aceste critici subsumându-se motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile aduse sentinţei primei instanţe, din perspectiva existenţei unor motive străine de natura pricinii, în condiţiile în care analiza aplicării dispoziţiilor Directivei 20005/36/CE avea legătură cu soluţionarea cauzei şi că, în orice caz, pentru a fi incident acest motiv de recurs în ipoteza indicată de recurenta-reclamantă şi pentru a se dispune casarea unei hotărâri este necesar ca această să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce evident nu este cazul.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Recurenta-reclamantă critică în concret soluţia instanţei de fond care, în considerentele hotărârii, a corelat prevederile legale ce reglementează domeniul recunoaşterii titlurilor de calificare în profesia de medic, cu prevederile Directivei 2005/36/CE.

În acest sens, se are în vedere că potrivit art. 1 alin (1) din Normele privind recunoaşterea diplomelor, certificatelor şi titlurilor de medic specialist, eliberate de un stat terţ, altul decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă şi Statele Unite ale Americii aprobate prin H.G. nr. 714/2017:

"(1) Titlurile oficiale de calificare ca medic specialist eliberate de statele terţe, altele decât Australia, Canada, Israel, Noua Zeelandă şi Statele Unite ale Americii, echivalente specialităţilor medicale clinice şi paraclinice prevăzute de Nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de asistenţă medicală, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii publice nr. 1.509/2008, cu modificările şi completările ulterioare, sunt recunoscute drept certificate de medic specialist eliberate de Ministerul Sănătăţii pentru specialitatea respectivă, în vederea facilitării dreptului de exercitare a practicii medicale pe perioadă nedeterminată sau a practicii medicale temporare/ocazionale pe teritoriul României a titularilor acestora, cu condiţia îndeplinirii în mod cumulativ a următoarelor condiţii:

a) titularul se află în una dintre situaţiile prevăzute la art. 376 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru exercitarea profesiei de medic pe teritoriul României;

b) formarea de medic specialist pentru care se solicită recunoaşterea s-a efectuat în condiţii de studiu şi practică medicală care asigură competenţa profesională a acestuia cel puţin similară cu competenţa profesională a medicilor pe plan naţional;

c) titlurile oficiale de calificare ca medic specialist sunt eliberate de autoritatea desemnată în temeiul actelor normative în vigoare în statul pe teritoriul căruia a avut loc formarea."

Iar art. 376 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 reglementează condiţia de cetăţenie pentru a exercita profesia de medic:

"Profesia de medic se exercită, pe teritoriul României, în condiţiile prezentei legi, de către persoanele fizice posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină. Acestea pot fi:

a) cetăţeni ai statului român;

b) cetăţeni ai unui stat membru al UE, ai unui stat aparţinând SEE sau ai Confederaţiei Elveţiene;

c) soţul unui cetăţean român, precum şi descendenţii şi ascendenţii în linie directă, aflaţi în întreţinerea unui cetăţean român, indiferent de cetăţenia acestora;

d) membrii de familie ai unui cetăţean al unuia dintre statele prevăzute la lit. b), aşa cum sunt definiţi la art. 2 alin. (1) pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, republicată, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 260/2005, cu modificările şi completările ulterioare;

e) cetăţenii statelor terţe beneficiari ai statutului de rezident permanent în România;

f) beneficiari ai statutului de rezident pe termen lung acordat de către unul dintre statele prevăzute la lit. b).

g) cetăţeni ai statelor terţe, titulari ai Cărţii Albastre a UE eliberată în România sau de un alt stat membru al UE."

Prin urmare, în situaţia în care recurenta-reclamantă ar fi deţinut doar cetăţenia moldovenească, potrivit prevederilor menţionate nu avea posibilitatea să exercite profesia de medic pe teritoriul României, iar procedura de recunoaştere a titlurilor de calificare nu şi-ar fi atins scopul.

În ceea ce priveşte raportarea la normele Directivei 2005/36/CE, instanţa de control judiciar are în vedere că potrivit art. 387 indice 2 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, "Recunoaşterea profesională a titlurilor de calificare de medic specialist dobândite într-un stat terţ se face de către Ministerul Sănătăţii, în colaborare cu Colegiul Medicilor din România, cu respectarea normelor privind recunoaşterea diplomelor, certificatelor şi titlurilor de medic, eliberate de un stat terţ, şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii."

Or, România este stat membru al Uniunii Europene, iar profesia de medic este reglementată sectorial la nivelul Uniunii Europene. În cadrul procedurii de recunoaştere a titlurilor de calificare eliberate într-un stat terţ şi evaluarea calificărilor deţinute de solicitanţi, România are obligaţia de a respecta standardele impuse de Directiva 2005/36/CE privind calificarea pentru fiecare specialitate medicală, având în vedere că prin recunoaşterea titlului de calificare titularul urmează a fi confirmat prin Ordin al ministrului sănătăţii în specialitatea medicală în care deţine titlul de calificare, astfel medicul dobândeşte dreptul conferit de certificatul de specialitate emis de autorităţile române şi recunoscut pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi implicit dreptul de a profesa în specialitatea respectivă atât în România, cât şi în toate statele membre ale Uniunii Europene.

De altfel, instanţa de recurs reţine că obligaţia de a respecta standardele impuse de Directiva 36/2005/CE în cadrul procedurii de recunoaştere a titlurilor de calificare eliberate într-un stat terţ şi evaluarea calificărilor deţinute de solicitanţi rezultă chiar din conţinutul acesteia, în condiţiile în care la pct. 10 din preambul se statuează că "Prezenta directivă nu aduce atingere posibilităţii statelor member de a recunoaşte, în conformitate cu propriile reglementări, calificările profesionale obţinute în afara teritoriului Uniunii Europene de către resortisanţi ai unei ţări terţe. În orice caz, orice recunoaştere trebuie realizată prin respectarea condiţiilor minime de formare profesională pentru anumite profesii".

În aceste condiţii, instanţa de recurs constată că, într-adevăr aplicabilitatea în speţă a acestei Directive nu este atrasă de cetăţenia română a reclamantei, iar considerentele primei instanţei în acest sens vor fi înlăturate, dar argumentul reţinut de judecătorul fondului potritivit căruia recunoaşterea calificării profesionale de medic specialist neurologie poate fi făcută doar cu respectarea cerinţelor minime de formare profesională prevăzute de Directiva 2005/36/CE, durata minimă de studiu pentru specialitatea neurologie fiind de 4 ani, este valid şi de natură să dezlege problema de drept dedusă judecăţii în cauză.

În acest sens se are în vedere şi că, potrivit art. 25 din Directivă: "Formarea specializată în medicină cuprinde instruirea teoretică şi practică, efectuată într-o universitate, într-un spital universitar sau, după caz, o instituţie de sănătate desemnată în acest scop de către autorităţile sau organismele competente. Statele membre se asigură ca perioadele minime de formare specializată în medicină menţionate în anexa V punctul 5.1.3 să nu fie mai scurte decât perioadele prevăzute la acelaşi punct. Formarea se realizează sub supravegherea autorităţilor sau organismelor competente. Ea implică participarea personală a medicului specialist candidat la activitatea sau la responsabilităţile serviciilor în cauză."

Aşadar, în acord cu judecătorul fondului, se reţine că tocmai pentru a asigura îndeplinirea scopului Directivei 2005/36/CE, aceste prevederi se aplică Statului Român independent de locul unde solicitantul a obţinut calificarea profesională de specialitate de vreme ce, odată primit în organismul profesional CMR, se impune asigurarea unei uniformităţi între membrii săi.

Totodată, se impune concluzia potrivit căreia perioada minimă de formare specializată din perspectiva prevederilor art. 25 - Anexa nr. V pct. 5.1.2 şi 5.1.3 din Directiva nr. 2006/36/CE care reglementează durata minimă de formare în specialitatea neurologie - este de 4 ani, fiind prevăzută şi posibilitatea instituirii de măsuri compensatorii pentru completarea pregătirii cu elementele lipsă şi abia în finalul acesteia, instituirea probei de aptitudini.

În consecinţă, instanţa de fond a făcut aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză, neputându-se reţine că ar fi extins dispoziţiile de aplicare ale Directivei 2005/36/CE, în condiţiile în care România, ca stat membru al Uniunii Europene, nu poate recunoaşte un titlu de calificare profesională obţinut într-un stat terţ decât cu respectarea normelor directivei şi nici nu a restrâns domeniul de aplicare al H.G. nr. 764/2017, întrucât interpretarea acestor norme nu poate fi făcută decât în sensul şi cu respectarea prevederilor Directivei 2005/36/CE.

În acest context, nu s-ar putea accepta nici ca proba de aptitudini la care a participat recurenta-reclamantă să suplinească neîndeplinirea condiţiei privind durata minimă de formare în specialitatea neurologie, al cărui minim este reglementat în Directivă ca fiind de 4 ani, iar pentru medicii rezidenţi din România de 5 ani.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante privind presupusa discriminare pe care o invocă recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că nu au intervenit modificări faţă de situaţia reţinută de prima instanţă, în sensul că acest aspect nu a fost probat în cauză.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, simplul fapt că au fost emise ordine de recunoaştere ale calificării profesionale în diferite specializări, inclusiv în specialitatea neurologie, nu este de natură să fundamenteze alegaţiile recurentei-reclamante privind discriminarea, în contextul în care nu s-a făcut dovada condiţiilor concrete în care au fost emise acele ordine de recunoaştere, pentru a fi identificat un eventual criteriu de discriminare.

Nu în ultimul rând, referitor la cele două decizii invocate ca practică judiciară de recurenta-reclamantă, se reţine că practica judiciară în această materie nu constituie izvor de drept în sistemul judiciar român, iar faptul că altor medici li s-ar fi acordat ordine de recunoaştere a calificării de medic specialist nu poate constitui motiv pentru interpretarea dispoziţiilor legale în sensul dorit de recurenta-reclamantă, principiul constituţional al egalităţii în drepturi nefiind un temei pentru admiterea acţiunii acesteia.

Totodată, instanţa de recurs are în vedere că aplicabilitatea dispoziţiilor legale se realizează în concret pentru fiecare persoană, raportat la situaţia sa specifică, că în cele două decizii invocate nu a fost antamată chestiunea aplicării Directivei nr. 2006/36/CE, precum şi că există decizii pronunţate în materie în care au fost respinse definitiv cereri de emitere a ordinului de recunoaştere a calificării de medic specialist, în acest sens fiind avute în vedere decizia nr. 3590/2022 şi decizia nr. 1539/2023, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 138 din 27 septembrie 2021 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 aprilie 2023.