Şedinţa publică din data de 31 mai 2022
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 18.04.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE, a solicitat instanţei să dispună suspendarea tuturor efectelor Raportului de Evaluare nr. x/27.03.2019 întocmit de Inspecţia de Integritate din cadrul ANI, până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze; să constate ca prescris dreptul de a fi atrasă răspunderea în ceea ce priveşte stările de incompatibilitate reţinute de ANI prin Raport; să dispună anularea Raportului şi a tuturor actelor subsecvente ale acestuia, inclusiv a comunicării Raportului către Comisia de Disciplină din cadrul Ministerului Energiei; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 903 din 4 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei de interes a reclamantului în ceea ce priveşte cererea de suspendare a efectelor Raportului de evaluare şi a respins cererea de suspendare ca fiind lipsită de interes; a respins contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, casarea sentinţei şi, rejudecând, admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În dezvoltarea recursului, recurentul – reclamant a susţinut că instanţa de fond a omis să facă în cauză aplicarea prevederilor de la art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, deşi era această normă era incidentă şi indicată în mod expres prin contestaţie. A menţionat că prevederile art. 25 alin. (5) au intrat în vigoare ulterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 449/2015 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) pct. 30, art. 8, art. 10, art. 11, art. 25 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 625 din 18 august 2015, decizie la care instanţa de fond s-a raportat în repetate rânduri în pagina a 7-a a sentinţei.
Considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 449/2015 preluate în mod extins în sentinţă nu sunt folositoare pricinii, căci nu fac decât să lămurească o chestiune neclară până la intrarea în vigoare a prevederilor de la art. 25 alin. (5).
Deşi instanţa de fond a reţinut considerentul 28 din Deciziei Curţii Constituţionale nr. 449/2015 nu a făcut o reală verificare a modului în care începe să curgă prescripţia în prezenta cauză.
Instanţa de fond a reţinut prin sentinţă că în cauză sunt aplicabile prevederile de la art. 2517 din C. civ., respectiv norma de drept care stabileşte termenul general de prescripţie de 3 ani, dar nu arată temeiul legal care stabileşte momentul de la care începe să curgă acest termen în pricină şi nici nu corelează începerea şi durata acestui termen cu faptele reţinute în sarcina recurentului prin raportul ANI, adică instanţa de fond nu face o aplicare în concret a normei de drept pe care şi-a întemeiat soluţia. Astfel, instanţa de fond nu arată care este temeiul legal pentru care momentul 31.03.2016 este determinant în calculul termenului de prescripţie.
De asemenea, prima instanţă a omis să analizeze celelalte date calendaristice înscrise pe plicul poştal care a conţinut raportul ANI. Dacă ar fi analizat respectivul plic, ar fi observat că data de 27.03.2019 este irelevantă, nu aceasta fiind data la care i-a fost comunicat raportul ANI. Deci şi în această privinţă instanţa de fond a plecat de la o premisă eronată.
Totodată, instanţa de fond în pagina a 7- a a sentinţei, paragraful 5 a reţinut că "nu are relevanţă data la care raportul de evaluare a fost comunicat reclamantului", dar nu arată din perspectiva căror prevederi legale nu are relevanţă această operaţiune: (i) a celor de la art. 11 alin. (2) sau (ii) a celor de la art. 25 alin. (5), ambele din Legea 176/2010. De asemenea, instanţa de fond nu precizează dacă cele două termene de 3 ani prevăzute la art. 11 alin. (2) şi de la art. 25 alin. (5) din Legea 176/2010 sunt succesive sau se suprapun în curgerea lor.
Instanţa de fond a lăsat nelămurite elemente de fapt şi drept importante pentru cauză, elemente care obligă la anularea raportului ANI. Astfel, în ceea ce priveşte începerea curgerii termenului de prescripţie instanţa de fond nu arată niciun motiv de drept, iar argumentele prezentate în susţinerea celor două termene de 3 ani menţionate în sentinţă sunt contradictorii.
De asemenea, sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la prescripţie, norme mai sus arătate.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurentul-reclamant, circumscrise de acesta dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge ca atare, pentru considerentele ce succed:
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta este incident când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.
În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul aduce critici referitoare la faptul că, la motivarea hotărârii, instanţa de fond nu ar fi soluţionat fondul, întrucât nu a făcut o reală verificare a modului în care începe să curgă prescripţia, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie fiind o chestiune care a rămas nesoluţionată, iar argumentele prezentate în susţinerea celor două termene de 3 ani menţionate în sentinţă sunt contradictorii.
Înalta Curte constată că instanţa a procedat la o analiză proprie a argumentelor evocate prin acţiune şi a apărărilor părţilor şi a dezlegat fondul cauzei, cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.
Astfel, în speţă, din lecturarea considerentelor sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
De altfel, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. şi al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă aceste texte reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o motivare care corespunde exigenţelor legii neputând fi considerată doar aceea în care instanţa a răspuns criticilor conform voinţei părţii sau în detaliu tuturor argumentelor şi nuanţelor aferente acestor argumente, cum în mod greşit susţine partea recurentă.
În plus, se impune a se reaminti că în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat în mod constant faptul că judecătorul nu este obligat să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi cadrului factual şi normativ pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, având obligaţia de a răspunde doar argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.
Relativ la considerentele pretins contradictorii ale hotărârii primei instanţe, susţinerile recurentului nu se confirmă. Argumentele instanţei nu pot fi considerate contradictorii, ci, dimpotrivă, reprezintă răspunsul concret la criticile formulate de parte, care, sistematizate de către judecătorul fondului în funcţie de legătura lor logică, au determinat concluzia instanţei.
Trecând la analiza motivelor de recurs încadrate în cazul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat, neputând fi primită susţinerea recurentului referitoare la nelegalitatea sentinţei de fond din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, considerând că pârâta Agenţia Naţională de Integritate a emis raportul de evaluare în condiţiile în care se împlinise termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de textul de lege citat.
Instanţa de control judiciar reţine că termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 176/2010 a fost respectat în prezenta cauză.
În acest sens are în vedere faptul că în conformitate cu textul de lege sus-menţionat, "(1) Activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi cea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora."; "(2) Activitatea ce se efectuează pe durata prevăzută la alin. (1) constă în evaluarea declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a conflictelor de interese sau a incompatibilităţilor, exclusiv pentru perioada exercitării funcţiilor sau demnităţilor publice."
Prin urmare, legiuitorul s-a raportat în stabilirea termenului de desfăşurare a activităţii de evaluare la durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi la momentul încetării funcţiilor sau demnităţilor publice.
Din această perspectivă sunt relevante considerentele instanţei de contencios constituţional reţinute în Decizia nr. 456/2018, pronunţată ulterior emiterii Deciziei nr. 449/2015: "79. Or, C. civ., care cuprinde Cartea a VI-a "Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor" şi care este reglementarea comună în materie de prescripţie extinctivă, la art. 2.500 alin. (1), prevede că dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, respectiv în termenul general de prescripţie de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen [art. 2.517 din C. civ..], în timp ce textul criticat se referă la faptele săvârşite de persoanele aflate în exercitarea demnităţilor publice sau funcţiilor publice ce determină existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ce se prescriu în termen de 3 ani de la data săvârşirii lor. Însă, prescripţia extinctivă este definită ca fiind acel mod de înlăturare a răspunderii civile, constând în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege.
80. Ca atare, nu se prescrie fapta, ci dreptul material la acţiune, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar, corelativ, se înlătură şi răspunderea juridică civilă, administrativă sau penală, după caz, ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv dacă Agenţia Naţională de Integritate nu a îndeplinit niciun act de întrerupere a prescripţiei, potrivit legii, răspunderea juridică nemaiputând fi angajată în condiţiile depăşirii termenului general de prescripţie. Dacă, în schimb, conform art. 2.537 din C. civ., prescripţia se întrerupe printr-un act al autorităţii îndrituite prin lege în acest sens, devin aplicabile prevederile art. 2.541 din C. civ. cu privire la efectele întreruperii prescripţiei."
Aceste statuări referitoare la incidenţa, nu doar a termenelor de prescripţie, ci a întregii instituţii a prescripţiei extinctive, inclusiv a prevederilor legale referitoare la întreruperea sau suspendarea termenelor în discuţie sunt reiterate identic şi în cuprinsul paragrafelor 33 şi 34 din Decizia nr. 682/2018 a instanţei de contencios constituţional, fiind pe deplin valabile şi în prezenta speţă, în care declanşarea procedurii de evaluare a recurentului-reclamant a avut loc înlăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani de la data semnării actului în legătură cu care s-a reţinut starea de incompatibilitate.
În plus, este de observat că Raportul de evaluare nr. x/27.03.2019 a fost emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate în interiorul termenului prevăzut de art. 11 din Legea nr. 176/2010, anterior expirării termenului de 3 ani de la încetarea funcţiei de membru în Consiliul de Administraţie al S.C. B. S.A., deţinută de reclamant în perioada 01.10.2011 – 31.03.2016, astfel încât nu poate fi primit argumentul că a intervenit prescripţia dreptului de constatare a situaţiei de incompatibilitate în baza prevederilor legale evocate, şi anume dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, aplicabile în ipoteza antrenării răspunderii civile, disciplinare, administrative, subsecvent şi ca o consecinţă a rămânerii definitive a raportului de evaluare prin care se constată încălcarea regimului juridic al incompatibilităţilor şi conflictelor de interese, şi că, implicit, actul administrativ ce face obiectul analizei de faţă ar fi nelegal din această perspectivă.
În prezenta cauză, reţine Înalta Curte că activitatea de evaluare în ceea ce priveşte activitatea de respectare de către recurenta-reclamantă a regimului juridic al incompatibilităţilor a fost declanşată în anul 2015 în perioada deţinerii şi a exercitării funcţiei publice, fiind respectate astfel dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 176/2010 cu modificările şi completările ulterioare în conformitate cu care: "Activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi cea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora".
Înalta Curte apreciază că faţă de datele intervalului în care a existat starea de incompatibilitate, în speţă, nu se pune problema depăşirii termenului prevăzut în art. 11 din Legea nr. 176/2020 pentru efectuarea verificărilor, fiind evident că nu a intervenit prescripţia dreptului intimatei Agenţia Naţională de Integritate de a-şi exercita prerogativele legale de evaluare a intereselor şi incompatibilităţilor prevăzute de lege, în condiţiile în care activitatea de evaluare a fost începută la data de 19.11.2015, declanşarea investigaţiei constituind act întrerupător al prescripţiei.
În acest sens trebuie stabilit momentul de la care termenul de 3 ani începe să curgă, iar această problemă a fost lămurită prin Decizia nr. 74/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 176/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2.517 şi următoarele din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, care la pct. 53 s-a statuat:
"Prin urmare, în acest regim juridic, Agenţia Naţională de Integritate este ţinută în exercitarea competenţelor sale de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 176/2010, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice, de declanşarea cercetărilor specifice în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2.523 din C. civ., care începe să curgă de la data când a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască situaţia juridică sau factuală cu relevanţă în exercitarea competenţelor sale, care va fi interpretat în nota specifică a raporturilor de drept public în care acţionează Agenţia, dar nu mai târziu de 3 ani de la momentul încetării funcţiilor ori demnităţilor publice care fac obiectul cercetărilor."
În ce priveşte prescripţia dreptului de atragere a răspunderii disciplinare, constată Înalta Curte reţine că nu a fost atrasă răspunderea disciplinară pentru a se putea analiza intervenţia prescripţiei.
După rămânerea definitivă a Raportului de evaluare se naşte dreptului intimatei Agenţiei Naţionale de Integritate de a solicita aplicarea sancţiunii disciplinare sau administrativă, aşa cum s-a statuat tot prin Decizia nr. 74/2020 anterior menţionată – pct. 64-67.
În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate a Raportului de evaluare nr. x/05.11.2020 întocmit de intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate, argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea sentinţei de fond.
Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 903 din 4 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 31 mai 2022.