Şedinţa publică din data de 16 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:
- în principal, anularea în parte a Deciziei A.S.F. nr. 197/2020, în sensul înlăturării sancţiunii contravenţionale complementare a interzicerii dreptului reclamantei de a ocupa funcţii care necesită aprobarea A.S.F. pentru o perioadă de 5 ani;
- în subsidiar, anularea în parte a Deciziei A.S.F. nr. 197/2020, în sensul reducerii-perioadei pentru care a fost aplicată sancţiunea contravenţională complementară a interzicerii dreptului reclamantei de a ocupa funcţii care necesită aprobarea A.S.F. de la 5 ani la o perioadă mai scurtă;
- obligarea pârâtei A.S.F. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
1.2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 336 din 17 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 336 din 17 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
A solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinţei atacate şi, în rejudecare, anularea în parte a Deciziei A.S.F. nr. 197/20.02.2020. În principal, a solicitat înlăturarea sancţiunii contravenţionale complementare a interzicerii dreptului reclamantei de a ocupa funcţii care necesită aprobarea A.S.F. pentru o perioadă de 5 ani, iar în subsidiar, reducerea până la minim a perioadei pentru care a fost aplicată sancţiunea contravenţională complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcţii care necesită aprobarea A.S.F.
În esenţă, în susţinerea primului motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv cele pentru care s-a apreciat că sancţiunea contravenţională complementară ar fi justificată prin raportare la criteriile şi la cerinţele prevăzute de Regulamentul nr. 14/2015. Totodată, hotărârea nu cuprinde nicio analiză prin raportare la criteriile obligatorii prevăzute de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 şi de art. 5 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, conducând la concluzia absenţei unei motivări efective a soluţiei de respingere a cererii.
Prin al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa recurată cuprinde motive străine de natura cauzei. În opinia sa, aprecierile primei instanţe în motivarea soluţiei nu prezintă nicio legătură cu obiectul judecăţii, astfel cum acesta a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată şi în plus, prima instanţa a completat, în mod nepermis, conţinutul Deciziei nr. 197/2020, substituindu-se Autorităţii şi adăugând motive şi raţionamente în sprijinul sancţiunii contravenţionale aplicate care nu se regăsesc în cuprinsul actului administrativ contestat.
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că sentinţa atacată:
- încalcă prevederile art. 5 pct. c) şi ale art. 8 din Regulamentul nr. 14/2015, prima instanţă ignorând faptul că prevederile privind componenţa în ansamblu a structurii de conducere (respectiv cunoştinţele şi experienţa colectivă necesară pentru buna funcţionare a Societăţii) trebuiau să împiedice aplicarea unei sancţiuni de o asemenea severitate reclamantei;
- a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 în ceea ce priveşte analiza îndeplinirii atribuţiilor care incumbau reclamantei, în condiţiile în care participarea la şedinţele Consiliului de Administraţie nu reprezintă, în mod evident, singura atribuţie a acesteia;
- s-a întemeiat în mod greşit pe prevederile art. 70 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile; A.S.F. nu este în drept să întemeieze o Decizie de sancţionare prin raportare la prevederile unui act normativ străin obiectului controlului realizat, respectiv Legea nr. 31/1990, întrucât acest act normativ reglementează, cu titlu de normă generală, funcţionarea societăţilor, orice analiză a proporţionalităţii sancţiunii trebuie aplicată exclusiv conform legii speciale în materie (Legea nr. 237/2015); în schimb, prima instanţă a aplicat, în mod nelegal, dispoziţiile Legii nr. 31/1990 pentru a reţine legalitatea măsurii aplicate reclamantei răsturnând raportul dintre legea specială şi legea generală;
- a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 având în vedere că prima instanţă nu a analizat caracterul ilicit al cauzei emiterii Deciziei nr. 197/2020; prima instanţă a refuzat să constate faptul că raţiunea emiterii Deciziei contestate a fost, în realitate, înlocuirea unui administrator care îndeplinea cerinţele prevăzute de lege şi stabilirea unui administrator temporar, prin Decizia nr. 200/2020; în plus, prima instanţă nu a analizat acest aspect din perspectiva încălcării principiului proporţionalităţii, scopul urmărit fiind excesiv faţă de vătămarea produsă reclamantei şi B.;
- a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 163 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 237/2015 deoarece, la momentul individualizării sancţiunii, A.S.F. s-a îndreptat spre sancţiunea avertismentului scris, iar nu spre sancţiunea amenzii prevăzute de art. 163 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 237/2015, care poate ajunge până la 1.000.000 RON; prin urmare, pericolul social concret este unul redus, nefiind necesară aplicarea unei sancţiuni principale mai drastice; or, prima instanţă a refuzat să constate că această apreciere este vădit incompatibilă cu sancţiunea complementară deosebit de severă a interzicerii exercitării dreptului pentru o perioadă de 5 ani şi, în consecinţă, să aplicare principiului proporţionalităţii aplicării sancţiunilor;
- are la bază încălcarea inclusiv a prevederilor art. 53 din Constituţia României deoarece interzicerea, în mod absolut, a ocupării unei funcţii pentru o perioadă deosebit de lungă (de 5 ani) nu este necesară într-o societate democratică şi nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o; în plus, prima instanţă a considerat, în mod vădit nelegal, faptul că această analiză (impusă judecătorului de înseşi normele ce alcătuiesc blocul de constituţionalitate) ar fi condiţionată de invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate, ceea ce nu poate fi acceptat;
- a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, coroborate cu art. 21 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor; prima instanţă a făcut analiza proporţionalităţii sancţiunii aplicate, în mod nepermis, exclusiv pe bază de raţionamente pur subiective şi având caracter speculativ (ex: posibilitatea ca reclamanta să beneficiez de alte venituri, în lipsa oricăror probe în acest sens, pretinsa cauză diferită a afectării reputaţiei profesionale, etc.), asemenea considerente fiind vădit contrare exigenţelor legale privind analiza proporţionalităţii măsurii administrative aplicate.
1.4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
În esenţă, cu referire la criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanţa de fond a făcut o analiză proprie minuţioasă a tuturor criticilor de nelegalitate invocate, inclusiv a proporţionalităţii măsurii contravenţionale complementare a interzicerii dreptului de a ocupa funcţii care necesită aprobarea A.S,F. pentru o perioadă de 5 ani. În cauză, motivul sancţionării recurentei-reclamante l-a constituit nerespectarea obligaţiei de a îndeplini, pe toată perioada exercitării funcţiei pentru care a fost aprobată, cerinţele referitoare la guvernantă privind alocarea timpului corespunzător exercitării funcţiei de membru al Consiliului de administraţie la B. S.A., încălcând astfel prevederile art. 5 lit. c) coroborat cu prevederile art. 8 lit. c), teza a doua din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015, în vigoare la data săvârşirii faptei şi nicidecum dispoziţiile art. 11 şi 12 din Regulamentul A.S.F. nr. 2/2016, acestea fiind menţionate în considerentele deciziei de sancţionare numai pentru a detalia consecinţele neparticipării recurentei-reclamante la şedinţele Consiliului de Administraţie al societăţii.
A considerat că este vădit nefondat şi motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aprecierea instanţei nefiind străină de natura pricinii, întrucât la gradualizarea sancţiunilor aplicate şi la aprecierea proporţionalităţilor sancţiunilor dispuse cu cauze care le-a generat, ponderea societăţii pe piaţa asigurărilor a fost reţinută ca o circumstanţă relevantă a săvârşirii faptei la pagina 27 din Nota privind aprobarea rezultatelor controlului periodic realizat la societatea B. S.A. ce a stat la baza emiterii actului administrativ atacat.
În ceea ce priveşte criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că sancţionarea recurentei-reclamante nu era condiţionată, în mod evident, de încălcarea tuturor cerinţelor prevăzute de art. 8 din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015, cum în mod eronat s-a susţinut, precum şi faptul că nu este exclusă răspunderea unui membru al Consiliului de administraţie pentru neîndeplinirea obligaţiei de a participa la şedinţele Consiliului, independent de adoptarea valabilă sau nu a deciziilor, în absenţa recurentei-reclamante. În plus, menţionarea dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, în cuprinsul deciziei de sancţionare, au avut rolul de a sublinia obligaţiile care revin fiecărui membru al consiliului de administraţie al unei societăţi şi din perspectiva dreptului societar.
1.5. Procedura de soluţionare a recursului
În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.
Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 2 februarie 2023, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele prezentate în continuare.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Sub aspectul contextului factual, se reţine că reclamanta A. a fost aprobată de Autoritatea de Supraveghere Financiară prin Decizia nr. 3532/02.12.2015, în calitate de membru al Consiliului de Administraţie, în structura de conducere din cadrul B. S.A.
În urma controlului periodic realizat de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, care a vizat activitatea desfăşurată de Societate în perioada 01.01.2017-30.09.2018, s-a constatat că reclamanta nu a participat la niciuna dintre şedinţele Consiliului de Administraţie al Societăţii, deşi aceste şedinţe au fost organizate cu frecvenţă lunară.
Prin Decizia nr. 197/2020 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, reclamanta a fost sancţionată contravenţional cu sancţiunea principală a avertismentului scris şi cu sancţiunea complementară constând în interzicerea dreptului de a ocupa funcţii care necesită aprobarea ASF pentru o perioadă de 5 ani de la comunicarea deciziei.
Reclamanta a investit instanţa de contencios administrativ cu anularea în parte a Deciziei ASF nr. 197/2020 solicitând, în principal, înlăturarea sancţiunii contravenţionale complementare, iar în subsidiar, reducerea perioadei pentru care i-a fost aplicată sancţiunea contravenţională complementară.
Instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând legalitatea deciziei atacate atât cu privire la săvârşirea contravenţiei, cât şi cu privire la proporţionalitatea sancţiunii complementare aplicate reclamantei.
Reclamanta a formulat recurs, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Soluţia Curţii de Apel Bucureşti este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la circumstanţele cauzei, reţinând că motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă nu sunt incidente cauzei.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că deşi recurenta-reclamantă a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în realitate, acesta a fost invocat formal, nefiind adusă nicio critică din perspectiva acestui motiv de casare.
Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii" vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 174 din acelaşi cod, care defineşte nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public, şi relativă, în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.
În cauză, criticile recurentei-reclamante prin care s-a susţinut că prima instanţă a analizat, în mod nepermis, Decizia nr. 197/2020 a ASF prin raportare la elemente străine cuprinsului său, completând conţinutul motivării actului administrativ atacat ulterior momentului întocmirii sale, nu vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi nu pot fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare, urmând a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv motivele pentru care s-a apreciat că sancţiunea contravenţională complementară ar fi justificată prin raportare la criteriile şi la cerinţele prevăzute de Regulamentul nr. 14/2015 şi că analiza instanţei nu se raportează la criteriile obligatorii prevăzute de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, de art. 5 alin. (5) şi de art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Totodată, s-a invocat un refuz explicit al instanţei de verificare a cerinţelor prevăzute de art. 5 lit. b) şi lit. c) din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015 şi omisiunea analizării motivului de nelegalitate privind greşita interpretare şi aplicare a prevederilor Regulamentului nr. 2/2016.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, prima instanţă s-a conformat obligaţiei de a motiva hotărârea pronunţată, reglementată de dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Din examinarea sentinţei recurate rezultă că instanţa de fond a reţinut motivele emiterii actului contestat, situaţia de fapt, dispoziţiile legale, şi a analizat, raportat la acestea, susţinerile reclamantei. Obligaţia de motivare nu impune o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susţinere a părţilor, nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei supreme.
În cauză, judecătorul fondului a demonstrat analiza criticilor şi apărărilor invocate, faptul că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu conduce la concluzia absenţei unei motivări efective.
De asemenea, Înalta Curte constată că este permisă casarea unei hotărâri atunci când se identifică "numai motive străine de natura cauzei". Or, în cauză, această teză nu este incidentă, întrucât instanţa de fond, în analiza efectuată, s-a raportat în mod concret la situaţia de fapt şi la aspectele reţinute în motivarea actului administrativ şi nu la elemente străine acestuia, cum în mod eronat susţine recurenta-reclamantă.
Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al treilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate.
Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În esenţă, chestiunea supusă analizei instanţei vizează legalitatea sancţiunii contravenţionale complementare constând în interzicerea dreptului recurentei-reclamante de a ocupa funcţii care necesită aprobarea Autorităţii de Supraveghere Financiară pentru o perioadă de 5 ani de la comunicarea deciziei, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 237/2015.
Astfel cum reiese din actul administrativ contestat, recurenta-reclamantă a fost sancţionată pentru neîndeplinirea obligaţiei de a menţine, în perioada 01.01.2017 - 30.09.2018, cerinţele referitoare la guvernanţă privind alocarea timpului corespunzător exercitării funcţiei de membru al Consiliului de Administraţie din cadrul B. S.A., încălcând prevederile art. 5 lit. c) coroborate cu art. 8 lit. c) – teza a II-a din Regulamentul ASF nr. 14/2015 privind evaluarea şi aprobarea membrilor structurii de conducere şi a persoanelor care deţin funcţii-cheie în cadrul entităţilor reglementate de A.S.F., în vigoare la data săvârşirii faptei.
Prima critică de nelegalitate adusă sentinţei recurate din perspectiva acestui motiv de casare vizează aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 5 lit. c) şi art. 8 lit. e) din Regulamentul nr. 14/2015, cu referire la îndeplinirea condiţiilor de guvernanţă, recurenta-reclamantă susţinând că au fost ignorate prevederile privind componenţa în ansamblu a structurii de conducere, respectiv cunoştinţele şi experienţa colectivă necesară pentru buna funcţionare a Societăţii.
Potrivit art. 5 din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015: "În scopul asigurării unui management prudent şi corect al entităţii reglementate, persoanele evaluate, îndeplinesc şi menţin, pe toată perioada de desfăşurare a activităţii, cerinţele referitoare la:
a) competenţă şi experienţă profesională;
b) integritate şi bună reputaţie;
c) guvernanţă."
Totodată, dispoziţiile art. 8 lit. c) din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015 prevăd că: "Evaluarea îndeplinirii condiţiei de guvernanţă, prevăzută la art. 5 lit. c) se referă la: capacitatea de desfăşurare efectivă a activităţii şi de alocare a timpului corespunzător exercitării acesteia."
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, din interpretarea dispoziţiilor anterior redate, Înalta Curte constată că fiecare dintre persoanele evaluate trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 5 din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015. În plus, în scopul asigurării unui management prudent şi corect al entităţii reglementate, atât cerinţele prevăzute la art. 5 lit. a)-c), cât şi cerinţele prevăzute la art. 8 lit. a)-e) trebuie îndeplinite în mod cumulativ, astfel că nerespectarea oricăreia dintre cerinţele reglementate atrage aplicarea unor sancţiuni contravenţionale individuale persoanei în cauză.
Or, în sarcina recurentei-reclamante s-a reţinut neîndeplinirea uneia dintre aceste cerinţe, respectiv lipsa alocării timpului necesar desfăşurării activităţilor specifice unui membru în Consiliul de Administraţie, deoarece aceasta nu a participat, în toată perioada controlată, la niciuna dintre şedinţele Consiliului.
Prin urmare, argumentele recurentei-reclamante care vizează buna funcţionare în ansamblu a Consiliului de Administraţie, cu referire la cunoştinţele şi experienţa colectivă a membrilor care îl compun, nu pot fi reţinute, câtă vreme recurenta-reclamantă nu a fost evaluată şi, respectiv, sancţionată pentru lipsa cunoştinţelor sau a experienţei profesionale, fiind lipsit de relevanţă şi faptul că, în cadrul sedinţelor, s-a întrunit majoritatea necesară pentru adoptarea hotărârilor de către Consiliul de Administraţie.
În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut prin motivele de nelegalitate subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015.
Înalta Curte reţine că art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 stabileşte criteriile în funcţie de care A.S.F. trebuie să aprecieze şi să individualizeze sancţiunea contravenţională, cu respectarea principiul proporţionalităţii şi al raţionamentului calificat, având în vedere toate circumstanţele relevante săvârşirii faptei.
În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii contravenţionale complementare, în mod corect s-a avut în vedere faptul că participarea la şedinţele Consiliul de Administraţie, chiar dacă nu este singura atribuţie care îi revine recurentei-reclamante în baza legii şi a actelor statutare ale Societăţii, reprezintă însă modalitatea principală şi esenţială de exercitare a atribuţiilor funcţiei de membru în Consiliul de Administraţie, iar votul din cadrul şedinţelor nu poate fi suplinit prin eventuale activităţi premergătoare sau ulterioare îndeplinite de recurenta-reclamantă.
Nu pot fi primite nici criticile de nelegalitate potrivit cărora decizia de sancţionare s-a raportat la acte normative străine de obiectul controlului realizat de Autoritatea de Supraveghere Financiară, respectiv la dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
În acest sens, în acord deplin cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar constată că B. S.A. este o societate pe acţiuni care se supune cerinţelor impuse de legea sub imperiul căreia a fost înfiinţată, fără a intra în contradicţie cu Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare.
Având în vedere că activitatea pentru care recurenta-reclamantă a fost autorizată de ASF a fost cea de membru al Consiliului de Administraţie în cadrul Societăţii, iar conform prevederilor art. 70 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 administratorii sunt obligaţi să ia parte la toate adunările societăţii, la consiliile de administraţie şi la organele de conducere similare acestora, sunt nefondate afirmaţiile recurentei-reclamante prin care susţine că orice analiză a proporţionalităţii sancţiunii contravenţionale poate avea loc exclusiv prin raportare la conţinutul Legii nr. 237/2015 care reglementează sancţiunea aplicată.
Recurenta-reclamantă a mai criticat faptul că prima instanţă nu a verificat toate circumstanţele relevante săvârşirii faptei şi nu a avut în vedere cauza ilicită care a stat la baza emiterii Deciziei de sancţionare, respectiv adoptarea Deciziei nr. 200/2020 prin care ASF a procedat la numirea unui administrator temporal al B. S.A.
Cu referire la aceste critici, se reţine că Decizia nr. 200/2020 prin care ASF a procedat la numirea unui administrator temporal al Societăţii a fost adoptată ulterior Deciziei nr. 197/2020 prin care a fost sancţionată recurenta-reclamantă. Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că Decizia nr. 200/2020 nu a stat la baza emiterii Deciziei de sancţionare, iar caracterul licit/ilicit al acesteia nu face obiectul analizei instanţei în prezenta speţă.
Referitor la individualizarea sancţiunilor aplicate, s-a mai reproşat instanţei de fond că a refuzat să constate caracterul vădit excesiv al sancţiunii contravenţionale complementare deosebit de severă a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa funcţii care necesită aprobarea A.S.F. pentru o perioadă îndelungată de 5 ani, în raport cu cea mai uşoară sancţiune principală care i-a fost aplicată, respectiv avertismentul scris.
Instanţa de control judicar reţine că pe lângă sancţiunile contravenţionale principale, în funcţie de natura şi gravitatea faptei, Consiliul A.S.F. poate aplica conducerii societăţilor sau persoanelor care deţin funcţii-cheie ori alte funcţii critice în cadrul acestora una sau ambele dintre sancţiuni contravenţionale complementare prevăzute la art. 163 alin. (5) din Legea nr. 237/2015.
Este vorba, aşadar, de un drept de apreciere recunoscut de legiuitor intimatei-pârâte, cu privire la posibilitatea aplicării, pe lângă sancţiunea principală, şi a unei sancţiuni contravenţionale complementare, în funcţie de natura şi gravitatea faptei săvârşite, fără a fi condiţionată însă de tipul de sancţiunea principală aplicată. Din aceste considerente, nu pot fi reţinute nici criticile privind încălcarea prevederilor art. 53 din Constituţia României în sensul invocat de recurenta-reclamantă.
În speţă, nu se poate concluziona că aplicarea sancţiunii contravenţionale complementare a avut un caracter excesiv, în condiţiile în care s-a reţinut că recurenta-reclamantă a manifestat un dezinteres evident faţă de îndeplinirea atribuţiilor funcţiei de membru în Consiliul de Administraţie, prin neparticiparea la nicio şedinţă a Consiliului de Administraţie pe o perioadă îndelungată (01.01.2017 – 30.09.2018), deşi acestea au fost organizate lunar.
Or, având în vedere că recurentei-reclamante i s-au conferit puterile de administrare a Societăţii, prin participarea efectivă la şedinţele Consiliul de Administraţie s-ar fi asigurat cunoaşterea problemelor ivite în desfăşurarea activităţii Societăţii, precum şi luarea unor decizii importante privind Societatea.
Astfel, în mod corect a constat instanţa de fond că sancţiunea complementară a fost proporţională atât cu împrejurările de fapt care au determinat încălcarea legii, cât şi cu efectele produse, prin aplicarea acesteia urmărindu-se un scop legitim de responsabilizare a persoanelor care ocupă funcţii-cheie în sistemul asiguraţilor.
Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) şi (2) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 336 din 17 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.