Şedinţa publică din data de 17 februarie 2023
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Oradea, la data de 9 septembrie 2021, reclamanta A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 9600 din 30.06.2021 emisă de pârâtă şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii privind restituirea în echivalent pentru imobilul teren înscris iniţial în cartea funciară nr. x a localităţii Apa sub nr. top. x.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 141/CA/2021 pronunţată la data de 16 noiembrie 2021, Curtea de Apel Oradea – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Maramureş, a anulat Decizia nr. 9600/30.06.2021 şi a obligat pârâta să emită o decizie ărin care să propună acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială pentru imobilul teren cu nr. top. x înscris iniţial în CF nr. x Apa şi retranscris ulterior în CF nr. x Apa.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulată de A. ca neîntemeiată.
În motivarea recursului, după o prezentare a situaţiei de fapt, se arată că este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Se susţine de către recurenta-pârâtă că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1)1 şi art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Se invocă dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca fiind cadrul normativ care creează posibilitatea retrocedării bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România. În raport de aceste dispoziţii legale, se susţine că se retrocedează foştilor proprietari imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public (…).
Soluţia instanţei de fond este nelegală şi dată cu aplicarea eronată a dispoziţiilor legale incidente în cauză, având în vedere faptul că, pentru soluţionarea favorabilă a unei cereri de retrocedare, trebuie ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantului la momentul preluării de către Statul Român, aceasta fiind o condiţie esenţială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.
În cauză nu este îndeplinită această condiţie deoarece imobilul a cărei retrocedare se solicită nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă (intimata-reclamantă) ci a intrat în proprietatea Statului Român de la Biserica Ortodoxă Română din Apa.
Apreciază totodată ca fiind eronat considerentul instanţei de fond potrivit căreia Biserica Ortodoxă Română din Apa a fost o persoană juridică în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta fiind o persoană juridică de drept privat.
O altă critică vizează faptul că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile Decretului-lege nr. 115/1938.
Susţine în acest sens că, în raport de dispoziţiile art. 32 coroborat cu art. 33 din Decretul-Lege nr. 115/1938, toate indicaţiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte şi nici un drept real nu poate fi opus dacă nu a fost înscris în cartea funciară. Principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară este aceea regula conform căreia cuprinsul cărţii funciare se consideră exact în folosul aceluia care şi-a înscris un drept real în cartea funciară. În raport de aceste aspecte, solicită a se avea în vedere faptul că, Statul Român nu a preluat imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/19.01.2006 de la solicitantă, ci de la persoană juridică distinctă, al cărui drept de proprietate asupra imobilului a fost înscris în C.F. nr. x a localităţii Apa.
De asemenea, recurenta invocă faptul că, instanţa de fond nu a interpretat şi aplicat în mod corect prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Se critică faptul că, prin sentinţa civilă recurată instanţa de fond a obligat pârâta să emită decizie prin care să propună acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile stabilite prin lege specială.
Consideră recurenta că, în raport de prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanţa judecătorească nu va putea hotărî conţinutul actului şi nici condiţiile în care organul administrativ va soluţiona cererea cu care a fost învestită, aceasta putând doar, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
4. Apărările intimatei
Intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare în cauză.
II. Soluţia instanţei de recurs
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Prin Decizia nr. 9600/30.06.2021, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea formulată de A. de retrocedare cu privire la imobilul cu nr. top. x, înscris în CF nr. x Apa, pentru motivul că acest imobil ar fi fost preluat de Statul Român de la Biserica Ortodoxă Apa, şi nu de la reclamantă.
În acest context factual, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 9600 din 30.06.2021 şi obligarea pârâtei să emită o decizie de restituire în echivalent pentru imobilul teren în intravilan înscris în cartea funciară iniţială nr. 255 a localităţii Apa, Judeţul Satu Mare, nr. top. x.
Prin sentinţa recurată acţiunea a fost admisă, fiind anulată decizia contestată, pârâta, care a fost obligată să emită o decizie prin care să propună acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială, pentru imobilul cu nr. top. x înscris iniţial în CF nr. x Apa şi retranscris ulterior în CF x Apa, criticând-o prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul invocat de pârâtă.
Prin aceste prevederi legale sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii.
Instanţa de control judiciar reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."
De asemenea, potrivit art. 3 alin. (6) teza I din acelaşi act normativ, "Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deţinătoare prevăzută la art. 2 va analiza documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi va dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială."
Totodată, art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, statuează că "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării."
Decretul nr. 358/1948 pentru stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic prevede următoarele:
"Art. 1 - În urma revenirii comunităţilor locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român şi în conformitate cu art. 13 din Decretul nr. 177/1948, organizaţiile centrale şi statutare ale acestui cult, ca: Mitropolia, Episcopiile, capitlurile, ordinele, congregaţiunile, protopopiatele, mănăstirile, fundaţiunile, asociaţiunile, cum şi orice alte instituţii şi organizaţiuni, sub orice denumire, încetează de a mai exista.
Art. 2 - Averea mobilă şi imobilă aparţinând organizaţiilor şi instituţiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepţia expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat.
O comisiune interdepartamentală compusă din delegaţi ai Ministerelor: Cultelor, Finanţelor, Afacerilor Interne, Agriculturii şi Domeniilor şi Învăţământului Public, va hotărî destinaţia acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părţi componente."
În conformitate cu prevederile art. 10 din Constituţia de la 1948, "Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie".
În primul rând, pentru aprecierea incidenţei în speţă a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante înscrierile în CF nr. x Apa din care provine topograficul în litigiu.
Aşa cum se observă din înscrierea de sub B1 din CF nr. x Apa, înscriere din anul 1901, primul proprietar al imobilului înscris în această carte funciară a fost cultul catolic, mai precis reclamanta din prezenta cauză, aspect care nu este contestat de niciuna dintre părţi.
Astfel, imobilul în discuţie (nr. top. x) a fost iniţial înscris în CF nr. x Apa iar conform înscrierii de sub B1, se afla în proprietatea Bisericii Greco-Catolice din Apa.
Ulterior, conform înscrierii de sub B3, în baza Decretului lege nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor imobilul se întabulează în favoarea Bisericii Ortodoxe Române din Apa la data de 07.06.1949. În consecinţă, s-a făcut dovada unei deposedări abuzive a reclamantei, în perioada de referinţă arătată în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în temeiul Decretului nr. 358/1948, act normativ prin care, sub egida regimului comunist care a desfiinţat cultul catolic, s-a reglementat repartizarea averii acestuia.
Deposedarea reclamantei de imobilul în litigiu a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuşi instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul nr. 358/1948, de altfel fiind evident că acest Decret a încălcat art. 10 din Constituţia de la 1948, deposedarea cultului catolic de proprietăţile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută nici pentru o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiţie.
În acest sens, o primă observaţie ce se impune din analiza Decretului nr. 358/1948 este în sensul că întregul patrimoniu al Bisericii Greco Catolice a fost confiscat de către Statul Român, aşadar, inclusiv averea parohiilor acestui cult religios.
Prin urmare, dispoziţiile cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 nu reprezintă o excepţie de la dispoziţiile art. 1 al aceluiaşi decret, în sensul că pentru imobilele aparţinând parohiilor nu ar fi operat confiscarea, şi astfel reclamanta nu ar fi îndreptăţită să formuleze pretenţii în baza O.U.G. nr. 94/2000.
În 1948, în temeiul prevederilor decretului menţionat, Statul Român a desfiinţat pur şi simplu cultul greco-catolic şi a confiscat patrimoniul acestuia. În ceea ce priveşte beneficiarii confiscării, statul a statuat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuşi statul, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe. Or, art. 2 din decret se referă la împosedarea bisericii ortodoxe cu averea fostelor parohii greco-catolice. O eventuală interpretare contrară nu ar fi validă din punct de vedere juridic deoarece rezultatul interpretării ar fi unul absurd - că parte a patrimoniului bisericii greco-catolice nu ar fi fost confiscat/preluat de la aceasta, cu toate că în baza Decretului nr. 358/1948 biserica respectivă a încetat să funcţioneze.
În realitate, Statul Român a decis în 1948 desfiinţarea bisericii greco-catolice şi confiscarea patrimoniului acesteia, statul fiind singurul răspunzător pentru această măsură, indiferent cine sunt beneficiarii patrimoniului confiscat de la această biserică. Altfel spus, atât deposedarea cat şi împosedarea sunt la fel de ilegitime, singurul responsabil pentru decizia încorporată în Decretul nr. 358/1948 fiind Statul Român.
De aceea, este fără echivoc că, în mod corect reclamanta din prezenta cauză şi-a întemeiat cererea pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000, iar Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România avea obligaţia să soluţioneze cererea formulată de A. luând în considerare preluarea abuzivă a imobilului/imobilelor în discuţie.
În consecinţă şi în acord cu prevederile art. 1 teza I din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, în mod corect a constatat prima instanţă că în speţă, în lipsa acordării către reclamantă a unor despăgubiri juste şi echitabile la momentul deposedării de către imobilul în litigiu, această deposedare este una abuzivă.
În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat argumentul pârâtei, expus în cererea de recurs, în sensul că preluarea de către Statul Român a proprietăţii asupra imobilului în litigiu s-a făcut de la Biserica Ortodoxă Română din Apa.
Din înscrierea de sub B4 din CF nr. x Apa, rezultă că întabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu a avut loc în baza adresei Ministerului Învăţământului Public din 1949.
Este adevărat că prin înscrierea de sub B4 din C.F. nr. x Apa, operată la data de 6 septembrie 1949 a fost întabulat asupra imobilului în litigiu dreptul de proprietate al Statului Român, iar anterior, începând cu data de 7.06.1949 fusese întabulat asupra imobilului în litigiu dreptul de proprietate al Bisericii Ortodoxe Române din Apa.
Însă, în acord cu opinia judecătorului fondului, instanţa de control judiciar reţine că această împrejurare nu are semnificaţia că imobilul în litigiu ar fi fost preluat în mod abuziv de Statul Roman de la Biserica Ortodoxă Română din Apa, în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, aşa cum, în mod eronat, afirmă recurenta-pârâta.
Aşa cum s-a arătat, întabularea dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu a avut loc în baza adresei Ministerului Învăţământului Public din 1949.
Acest aspect relevă că Statul Român nu a dobândit în anul 1949 dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin vreunul din modurile de dobândire a proprietăţii reglementate de lege, nefiind în prezenţa vreunui act care să consfinţească transmiterea dreptului de proprietate în favoarea sa.
În consecinţă, în speţă, este vorba despre o singură deposedare abuzivă de imobilul în litigiu în accepţiunea prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv cea prin care reclamanta a fost deposedată de aceste imobile.
Biserica ortodoxă română din Apa nu a fost deposedată de imobilul în litigiu în sensul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi de altfel această entitate nu era vechiul proprietar al acestui imobil din perioada anterioară perioadei de referinţă a deposedării (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), la care se face referire în acest text de lege.
În aceste condiţii, nici argumentele recurentei-pârâte cu privire la forţa probantă absolută a înscrierilor în cartea funciară nu pot conduce la o opinie contrară reţinerilor primei instanţe, întrucât interpretând în mod riguros înscrierile din CF nr. x şi 2615 Apa se ajunge la concluzia, astfel cum s-a reţinut anterior, că reclamanta este îndreptăţită să beneficieze de formele de reparaţie reglementate de O.U.G. nr. 94/2000.
Aşadar, reclamanta îndeplineşte toate condiţiile rezultate din conţinutul prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru a beneficia de formele de reparaţie reglementate de acest act normativ, respectiv: reclamanta este fost proprietar al imobilului în litigiu din perioada anterioară perioadei de referinţă a deposedării; reclamanta a fost deposedată de acest imobil în perioada de referinţă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; deposedarea a fost una abuzivă; la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000 şi până în prezent, asupra imobilului în litigiu a fost şi este înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al Statului Român.
În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte referitoare la forma concretă de reparaţie la care este îndreptăţită reclamanta, cu privire la care invocă încălcarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că este, de asemenea, nefondată.
Art. 18 prevede că "(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. (2) Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii."
Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. (...)"
Totodată, din conţinutul prevederilor art. 3 alin. (6) teza I din O.U.G. nr. 94/2000, rezultă că, dacă retrocedarea în natură a imobilelor preluate abuziv nu este posibilă, pârâta va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială, cum, de altfel, a solicitat şi reclamanta prin cererea adresată pârâtei, respectiv de a emite o decizie prin care să dispună măsuri reparatorii prin echivalent.
În aceste condiţii, nu poate fi primită aprecierea recurentei în sensul că prin soluţia instanţei ar fi încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, în mod corect concluzionând judecătorul fondului că respingerea de către pârâtă a cererii de retrocedare formulată de către reclamantă conturează excesul de putere din partea acestei autorităţi publice, în sensul art. 2 lit. n) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, (fiind încălcat dreptul de proprietate al reclamantei prin maniera de exercitare a dreptului de apreciere a acestei autorităţi publice), exces de putere care este înlăturat prin obligarea autorităţii pârâte la recunoaşterea dreptului pretins de către reclamantă.
Prin urmare, soluţia dispusă se încadrează în dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi poate fi dispusă în baza art. 18 alin. (1) din acelaşi act normativ, întrucât instanţa de contencios administrativ exercită un control de legalitate, având deplină jurisdicţie conform acestor dispoziţii legale, fără a se putea aprecia, în condiţiile reţinute, că în cauză instanţa s-a substituit atribuţiilor administrative ale recurentei-pârâte sau ar fi încălcat principiul separaţiei puterilor în stat.
În concluzie, sentinţa recurată este legală, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a legii aplicabile circumstanţelor factuale reţinute, argumentele de ordin critic, astfel cum au fost invocate prin memoriul de recurs, nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva sentinţei nr. 141/CA/2021 din 16 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2023.