Şedinţa publică din data de 17 februarie 2023
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Cererea principală
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 06.11.2015 sub nr. x/2017 reclamanta A. prin reprezentant fiscal B. a chemat în judecată pe pârâţii ANAF – DGRFP Ploieşti - Direcţia Regională Vamală Ploieşti - Biroul vamal de interior Prahova şi ANAF – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu aceştia să dispună în temeiul art. 8, art. 10 şi 11 din legea nr. 554/2004:
a/anularea Deciziei nr. 278/19.08.2015 de soluţionarea a contestaţiei administrative.
b/anularea Procesului-verbal de control nr. x/26.03.2015 şi a Deciziei de regularizare nr. 27/26.03.2015,
c/exonerarea reclamantei de la plata debitului prevăzut în aceste acte şi a accesoriilor.
Cererea conexă – dosar nr. x/2019
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 30.07.2019, reclamantele A. prin reprezentant fiscal, B. şi C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii DGRFP Ploieşti - Direcţia Regională Vamală Ploieşti - Biroul vamal de interior Prahova şi ANAF, obligarea acestora la:
a/restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de taxe vamale în baza Deciziei ITO nr. RO/x pentru importurile efectuate în perioada 15.01.2015 – 01.07.2017, în cuantum de 4.355.907 RON şi a accesoriilor acestei sume;
b/restituirea către reclamanta C. a sumelor de bani achitate cu titlu de taxe vamale în baza Deciziei ITO nr. RO/x pentru importurile efectuate în perioada 01.07.2017 - 01.08.2018, în cuantum de 1.383.050 RON şi a accesoriilor acestei sume;
c/plata de către pârâta DGRFP PIoieşti-BVI Prahova către C. a dobânzii legale penalizatoare, pentru sumele de bani restituite prin decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 25/15.07.2019, calculată începând cu data de 01.08.2018.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 359 pronunţată la data de 05 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în ce priveşte cererea principală, a admis acţiunea formulată, a anulat Decizia nr. 278/19.08.2015 emisă de ANAF – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a anulat decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 27/26.03.2015, precum şi Procesul-verbal de control nr. x/26.03.2015, cu consecinţa exonerării reclamantei de la plata debitului stabilit prin decizia de regularizare.
În ce priveşte cererea conexă, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii cererii în restituire, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii în restituirea dobânzii legale penalizatoare şi a accesoriilor care nu au fost solicitate prin cererile de restituire formulate pe cale administrativă.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF şi a respins acţiunea în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Totodată, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. prin reprezentant fiscal B. şi C. şi a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumelor ce fac obiectul cererilor de restituire solicitate cu adresele nr. x/21.03.2017, nr. y/06.04.2017, adresa din 04.05.2017 (pentru suma de 43.095 RON), adresele nr. x/08.06.2017, nr. y/03.07.2017, nr. z/06.10.2017, adresa din 03.11.2017 (pentru suma de 47.790 RON), adresele nr. x/06.12.2017, nr. y/11.01.2018, nr. z/07.02.2018, nr. w/09.03.2018, nr. t/10.04.2018, nr. s/14.05.2018, nr. q/06.06.2018, nr. r/17.07.2018 şi nr. 746/13.08.2018, şi a respins cererea privind restituirea accesoriilor şi plata dobânzilor legale penalizatoare, ca inadmisibilă.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs toate părţile au formulat calea de atac a recursului.
3.1. Recursul reclamantelor A. prin reprezentant fiscal B. S.A. şi C., este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recursul fiind formulat doar cu privire la:
1) soluţia pronunţată în cererea conexă din dosarul nr. x/2019 de admitere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de restituire întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 precum şi excepţia inadmisibilităţii cererii în restituirea dobânzii penalizatoare şi a accesoriilor care nu au fost solicitate prin cererile de restituire formulate pe cale administrativa.
2) soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANAF pronunţată în cererea conexă din dosarul nr. x/2019.
S-a solicitat prin cererea de recurs, admiterea recursului, schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANAF, respingerii excepţiei inadmisibilităţii cererii întemeiată pe art. 19 şi a excepţiei inadmisibilităţii referitoare la accesorii şi dobânzi cu consecinţa casării pentru a se soluţiona pe fond numai capătul referitor la accesorii şi dobânzi.
După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, arată recurentele, sub un prim aspect, că soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Apreciază în acest sens că, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că are calitate procesuală pasivă atât ANAF cât şi Direcţia Generală a Vămilor - Biroul Vamal Ploieşti având în vedere faptul că, pentru soluţionarea cererilor de restituire formulate către pârâta Biroul Vamal, aceasta a solicitat acordul ANAF în vederea restituirii sumelor, iar pârâta ANAF, în cuprinsul adreselor depuse la dosar, confirmă această calitate, însă menţionează că nu este de acord cu restituirea sumelor.
Arată totodată că, potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 520/2013 pârâta Direcţia Generală a Vămilor se află în subordinea ANAF.
O altă critică vizează soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii cererii în restituire formulată în cererea conexă pe motiv că nu ar fi aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
Susţine în acest sens, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine în considerentele deciziei nr. 4839/2019 că decizia ITO este un act administrativ fiscal.
Astfel, actul administrativ fiscal este Formularul ITO, în baza acestuia fiind reţinute taxele vamale şi accesoriile, iar în urma anulării acestuia se impune restituirea sumelor încasate în baza actului administrativ nelegal.
În raport de aceste aspecte, erau incidente dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 acesta fiind dreptul comun pentru solicitarea de despăgubiri pe cale separată, în urma actului administrativ nelegal.
Mai arată recurentele că, prin precizarea la acţiune au menţionat că temeiul juridic al cererii în restituire îl reprezintă atât dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 cât şi dispoziţiile art. 168 Codul de procedură fiscală. Astfel, au fost formulate cereri de restituire întemeiate pe dispoziţiile art. 168 Codul de procedură fiscală, însă pârâtele au refuzat să dea curs acestor cereri.
În atare situaţie, în condiţiile în care Decizia ITO nr. RO/x a fost anulată, toate sumele încasate de pârâte în temeiul acesteia se impune a fi restituite în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 ce constituie dreptul comun, norma generală care se aplică împreună cu dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură fiscală.
Un alt motiv de recurs vizează soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de acordare a accesoriilor pe motiv că nu a fost îndeplinită procedura prealabilă, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
În opinia recurentelor, soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală fiind încălcate dispoziţiile Legii nr. 554/2004, art. 7 alin. (1) şi alin. (5), art. 2 alin. (1) lit. j), care, în ansamblu prevăd că plângerea prealabilă este necesară numai în cazul revocării unui act administrativ unilateral, iar nu şi în cazul în care se pune problema reparării pagubei.
În susţinerea acestui motiv de recurs se invocă practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din care, recurentele apreciază că procedura prealabilă este obligatorie doar în cazul în care prin acţiune se solicită anularea/modificarea unui act administrativ. Arată totodată că, au formulat plângere prealabilă împotriva Deciziei ITO (act administrativ anulat prin hotărâre judecătorească), iar ulterior, s-a solicitat pârâtei restituirea sumelor încasate necuvenit şi accesoriile, sens în care pârâtele au refuzat restituirea. Astfel, au îndeplinit anterior demarării litigiului şi această procedură prealabilă deşi aceasta nu era obligatorie.
O ultimă critică vizează soluţia de admitere a exceptiei inadmisibilităţii dobânzii legale penalizatoare fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.
Invocă în susţinerea acestui motiv dispoziţiile art. 182, coroborat cu art. 77 Codul de procedură fiscală şi apreciază solicitarea dobânzii legale penalizatoare este întemeiată în raport de prevederile legale, iar momentul de la care începe să curgă dobânda fiscală este 16.07.2019, urmând a fi calculată până la plata efectivă.
3.2. Pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti în nume propriu şi în numele Direcţiei Regionale Vamale Ploieşti – Biroul Vamal de Interior Prahova a formulat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi în rejudecare respingerea cererii formulate şi menţinerea actelor administrative atacate.
Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă faptul că instanţa de fond a interpretat trunchiat dispoziţiile legale în materie, evidenţiind numai aspectele favorabile societăţii, sprijinindu-se numai pe apărările reclamantelor, fără a ţine seama şi de argumentele invocate de aceasta.
Astfel, arată că motivarea unei hotărâri reprezintă esenţa acesteia, şi este necesară pentru a putea fi înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a putea permite instanţei de control să verifice, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii.
În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile formulate vizează interpretarea şi aplicarea eronată a normelor juridice incidente cauzei.
Susţine recurenta că iniţierea controlului vamal finalizat cu încheierea Procesului Verbal de Control nr. 2715/26.03.2015 şi decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 27/26.03.2015 a fost întreprins în baza dispoziţiilor art. 28 şi art. 30 alin. (1) din Ordinul nr. 7521/2006, coroborat cu art. 100 din Codul Vamal al României şi cu art. 78 din Regulamentul nr. 2913/1992 privind Codul Vamal Comunitar. Arată totodată că, mărfurile care au făcut obiectul declaraţiilor vamale ce au fost supuse controlului vamal ulterior nu au făcut obiectul Deciziei ITO.
În ceea ce priveşte refuzul de restituire a sumelor încasate în baza Deciziei de regularizare nr. 27/26.03.2015, apreciază recurenta că, prin sentinţa nr. 1783/2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 4839/16.10.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus numai anularea Deciziei de respingere a contestaţiei şi anularea ITO, nu şi restituirea unor sume care să reprezinte taxe vamale.
Cu privire la solicitarea de restituire către reclamante a accesoriilor plătite pentru importurile efectuate în baza Deciziei ITO nr. RO/x în perioada 15.01.2015 – 01.07.2017, respectiv 01.07.2017 – 01.08.2018 precum şi obligarea la plata dobânzii datorate la sumele încasate cu titlu de taxe vamale şi TVA aferent şi accesorii la acestea de la data plăţii lor şi până la data restituirii acestor sume, recurenta invocă dispoziţiile art. 116 din Regulamentul nr. 952/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului de stabilire a Codului vamal al Uniunii, cu modificările ulterioare, unde prevede în mod clar că, în situaţia rambursării, aceasta nu presupune plata de dobânzi de către autorităţile vamale în cauză.
3.3. Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Apreciază recurenta ca soluţia de admitere a acţiunii formulată de reclamante este nelegală fiind dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 20 din Regulamentul CEE nr. 2913/92 al Consiliului, de instituire a Codului Vamal Comunitar.
Arată totodată că, instanţa de fond s-a bazat doar pe susţinerile reclamantelor fără a ţine cont de apărările acesteia şi fără a lua în considerare dispoziţiile legale aplicabile în materie vamală.
Învederează că, în mod corect organele de control vamal au dispus reîncadrarea tarifară a produsului importat, cu consecinţa stabilirii diferenţelor de taxe vamale şi TVA, potrivit prevederilor legale, respectiv Regulamentul UE nr. 1006/2011, Regulamentul UE nr. 927/2012, Regulamentul UE nr. 1001/2013, Regulamentul UE nr. 1101/2014 ale Comisiei, de modificare a Anexei I la Regulamentul CEE nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară şi statistic şi Tariful vamal comun.
În consecinţă, organele vamale, în mod legal, după acordarea liberului de vamă au verificat datele şi documentele referitoare la cele 2.298 operaţiuni vamale efectuate de societate, inclusiv încadrarea tarifară a mărfurilor din declaraţiile vamale, au luat măsurile necesare pentru reglementarea situaţiei şi pe cale de consecinţă au emis decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 27/26.03.2015.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatele-reclamante A. prin reprezentant fiscal B. S.A. şi C. au formulat întâmpinare la recursurile declarate de pârâte, solicitând respingerea acestora ca nefondate.
În esenţă, după prezentarea situaţiei de fapt s-a susţinut că, în raport de încadrarea tarifară a produsului sulfat de sodiu natural, există autoritate de lucru judecat, aceste aspect fiind soluţionat prin sentinţa nr. 1783/2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 4839/16.10.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În concluzie, Procesul Verbal de Control nr. 2715/26.03.2015 şi decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 27/26.03.2015 sunt nelegale, fiind întocmite în conformitate şi în baza Formularului ITO emise anterior.
În consecinţă se impunea exonerarea subscriselor de la plata debitului prevăzut în aceste acte şi a tuturor accesoriilor calculate de autorităţile fiscal la această sumă.
În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta D.G.R.F.P. Ploieşti, apreciază că motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. au fost invocate doar formal.
Arată că hotărârea instanţei de fond este amplu şi riguros motivată, nu prezintă vicii, fiind una legală şi temeinică, cu aplicarea întocmai a normelor de drept material incidente în cauză.
Criticile formulate prin cererea de recurs nu vizează încălcarea nici unei dispoziţii legale, ci în realitate se invocă aspecte de fapt şi de apreciere a probelor, critici ce nu au nici o legătură cu legalitatea hotărârii, aspectele invocate vizând temeinicia acesteia.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că cele trei recursuri sunt nefondate.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
1.1. Recursul reclamantelor A. prin reprezentant fiscal B. S.A. şi C.
Cu titlu preliminar, se constată că au fost formulate aceleaşi critici, atât pentru motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, cât şi pentru motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că instanţa de control judiciar va analiza în mod unitar motivele de casare invocate de către recurente.
O primă critică formulată de cele două recurente vizează soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii cererii în restituire formulată în dosarul conex, susţinându-se că actul administrativ fiscal este Formularul ITO în baza căruia au fost reţinute taxale vamale şi accesoriile, iar în urma anulării lui, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 – normă ce reprezintă dreptul comun pentru solicitarea de despăgubiri, se impune restituirea taxelor vamale şi accesoriilor reţinute.
Critica formulată nu poate fi primită.
Este de necontestat că Formulatul ITO reprezintă actul administrativ fiscal în temeiul căruia organele fiscale au reţinut taxe vamale şi accesorii. De altfel, acest aspect a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 4839/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015 "Formularul de Informaţie Tarifară Obligatorie (...) este un act administrativ fiscal. Într-adevăr, prin eliberarea unei informaţii tarifare obligatorii ANAF stabileşte definitiv încadrarea tarifară a unui produs de import, precum şi regimul fiscal ce urmează a fi aplicat asupra produsului în discuţie, printre care şi datoriile vamale aflate în sarcina beneficiarului ITO".
Însă, sub aspectul cererii de restituire a sumelor de bani reţinute în baza Formularului ITO, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 aşa cum în mod eronat susţin recurentele, ci normele speciale prevăzute de Codul de procedură fiscală.
Înalta Curte reţine că Legea nr. 554/2004 este norma generală în materia dreptului administrativ, prevederile sale aplicându-se ori de câte ori nu există o normă specială care să cuprindă reglementări derogatorii. Or, în cazul actelor administrativ fiscale există norme speciale, derogatorii de la dreptul comun, reprezentat de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, care la art. 168 având denumirea marginală "Restituiri de sume" se prevede:
"(1) Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată.
(2) În situaţia în care s-a făcut o plată fără a fi datorată, cel pentru care s-a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective".
Faptul că cererea de restituire a sumelor reţinute în baza Formularului ITO a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu înseamnă că sunt înlăturate de la aplicare dispoziţiile legii speciale, respectiv în cauză, Codul de procedură fiscală. Legea nr. 554/2004 este legea generală în litigiile de contencios administrativ, dispoziţiile legilor speciale completându-se cu dispoziţiile sale, în măsura în care nu conţin prevederi contrare. Or, Legea nr. 207/2015 reglementează o procedură diferită de cea din dreptul comun (în speţă art. 19 din Legea nr. 554/2004) acordând preferinţă în procedura de restituire a sumelor încasate şi nedatorate compensării acestor sume cu datorii fiscale scadente ale contribuabilului, în scopul facilitării colectării sumelor la buget.
Prin urmare, în deplin acord cu instanţa de fond, reţine şi Înalta Curte că pentru restituirea taxelor vamale achitate şi nedatorate, recurentele aveau obligaţia ca în temeiul procedurii speciale de restituire, să se adreseze cu cerere organului fiscal prin care să solicite restituirea, iar nu direct cu acţiune în instanţa de contencios administrativ, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.
S-a criticat hotărârea recurată şi în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de acordare a accesoriilor şi a dobânzii penalizatoare cu motivarea că plângerea prealabilă era necesară numai în cazul revocării unui act administrativ unilateral, iar nu în cazul în care se pune problema reparării pagubei, fiind invocate în acest sens dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. j) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Şi această critică este nefondată.
Va reţine Înalta Curte că prin hotărârea recurată, curtea de apel a admis excepţia inadmisibilităţii cererii având ca obiect plata de accesorii şi plata dobânzii legale penalizatoare prin raportare la faptul că nu s-a făcut dovada de către recurentele reclamante a faptului că au solicitat organului fiscal restituirea accesoriilor, precum şi a dobânzii penalizatoare.
Potrivit dispoziţiilor art. 168 alin. (1) din Codul de procedură fiscală "Se restituie, la cerere, contribuabilului/plătitorului orice sumă plătită sau încasată fără a fi datorată".
Norma juridică instituie obligaţia pentru contribuabil de a solicita organului fiscal restituirea oricărei sume plătită sau încasată fără a fi datorată.
În cauză nu s-a făcut dovada că o astfel de cerere a fost adresată organului fiscal, astfel că în mod corect prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii având ca obiect plata de accesorii şi plata dobânzii legale penalizatoare.
Prin urmare, cererea adresată în temeiul dispoziţiilor art. 168 din Codul de procedură fiscală nu are natura juridică a plângerii prealabile în sensul reglementat prin art. 7 alin. (1) din legea nr. 554/2004, întrucât prin cererea formulată nu se solicită revocarea unui act administrativ ci se solicită restituirea unor sume de bani plătite fără a fi datorate.
Pe de altă parte, va reţine Înalta Curte că prin dispoziţiile art. 182 din Codul de procedură fiscală s-a recunoscut dreptul contribuabilului de a solicita doar plata unor dobânzi, plată ce este condiţionată de formularea unei cereri în restituire. Dobânda se va acorda conform art. 182 alin. (1) Codul de procedură fiscală din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, iar potrivit alin. (2) al art. 182 contribuabilul are dreptul la dobândă, în cazul creanţelor contribuabilului/plătitorului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligaţii fiscale de plată şi care au fost stinse anterior anulării, începând cu ziua în care a operat stingerea creanţei fiscale individualizate în actul administrativ anulat şi până în ziua restituirii sau compensării creanţei contribuabilului/plătitorului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal.
În raport de aceste dispoziţii legale, corect judecătorul de primă instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada formulării unei cereri anterior sesizării instanţei de judecată, cerere în raport de care să se poată aprecia caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de plată a accesoriilor şi dobânzilor pretinse.
Au criticat recurentele şi soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF susţinând în esenţă că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că are calitate procesuală pasivă atât ANAF cât şi Direcţia Generală a Vămilor - Biroul Vamal Ploieşti având în vedere faptul că, pentru soluţionarea cererilor de restituire formulate către pârâta Biroul Vamal, aceasta a solicitat acordul ANAF în vederea restituirii sumelor, iar pârâta ANAF, în cuprinsul adreselor depuse la dosar, confirmă această calitate, însă menţionează că nu este de acord cu restituirea sumelor.
În cauză calitatea procesuală pasivă urmează a fi stabilită în raport de petitul cererii, respectiv de restituire a sumelor plătite fără a fi datorate.
Potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală pasivă reprezintă identitatea între persoana pârâtului şi persoana care este obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Din analiza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei a rezultat că cererile de restituire au fost adresată doar Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti- Direcţia Regională Vamală Ploieşti – Biroul Vamal de Interior Prahova, ANAF nefiind investită cu o astfel de cerere.
Prin urmare, corect a statuat instanţa de fond că între ANAF şi recurente nu au luat naştere raporturi juridice de drept fiscal
Împrejurarea că Biroul Vamal a solicitat ANAF acordul restituirii sumelor solicitate nu înseamnă că această instituţie dobândeşte calitate procesuală pasivă, câtă vreme potrivit art. 36 C. proc. civ. calitatea procesuală pasivă reprezintă identitatea între persoana pârâtului şi persoana care este obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Pe de altă parte, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 520/2013 în subordinea ANAF au fost înfiinţate Direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, instituţii publice cu personalitate juridică, care au competenţe de administrare a creanţelor fiscale şi de soluţionare a cererilor de restituire. Prin urmare, aceste instituţii au obligaţia de a soluţiona cererile de restituire cu care au fost investite.
1.2. Recursurile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti.
Cu referire la aceste recursuri, se constată că, deşi la dosar au fost înregistrate două cereri de recurs distincte, întrucât în cuprinsul acestora sunt formulate critici care vizează aceleaşi dispoziţii ale sentinţei recurate, instanţa de control judiciar va analiza în mod unitar motivele de casare invocate de către recurente.
Sub aspectul contextului factual se constată că prin Procesul-verbal de control nr. x/26.03.2015 organele vamale au constatat că în cazul celor 2.298 declaraţii vamale produsul importat reprezentând sulfat de sodiu natural a fost încadrat greşit la poziţia tarifară 25.30.900 - "Substanţe minerale nedenumite sau necuprinse în altă parte - Altele", încadrarea tarifară corectă fiind 28.33.1100 - "Sulfat de disodiu", ceea ce a determinat aplicarea unei taxe vamale de 5,5% şi stabilirea unei obligaţii de plată a TVA.
Prin urmare au fost stabilite în sarcina societăţii debite suplimentare în sumă totală de 3.185.650 RON, reprezentând taxe vamale în sumă de 1.932.641 RON, TVA în sumă de 463.834 RON, dobânzi/penalităţi de întârziere aferente taxelor vamale în sumă de 636.431 RON şi dobânzi/penalităţi de întârziere aferente TVA în sumă de 152.744 RON, fiind emisă în acest sens decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 27/26.03.2015.
Împotriva acestei decizii recurenta reclamantă a formulat contestaţie administrativă, soluţionată prin Decizia nr. 278/2015 în sensul respingerii acesteia, reţinându-se că în mod corect organul vamal a dispus reîncadrarea tarifară a produsului importat, cu consecinţa stabilirii diferenţelor de taxe vamale şi TVA.
În prezentul dosar, decizia nr. 278/2015 a fost supusă controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, iar prin sentinţa atacată a fost admisă contestaţia formulată de recurentele reclamante, şi în consecinţă anulată decizia atacată nr. 278/2015 şi exonerată societatea de la plata debitului stabilit prin decizia de regularizare.
Va reţine Înalta Curte că anterior emiterii Deciziei de regularizare nr. 27 din 26 martie 2015, recurenta reclamantă a solicitat eliberarea unei Informaţii Tarifare Obligatorii (ITO) cu privire la produsul "sulfat de sodiu natural", încadrat prin declaraţiile vamale la subpoziţia tarifară 25.30.9000, organul vamal comunicând reclamantei, prin adresa nr. x/24.04.2015, Formularul de Informaţie Tarifară Obligatorie RO x prin care clasificarea produsului "sulfat de sodiu natural" s-a făcut la o altă poziţie tarifară, respectiv subpoziţia 283311 pentru care se datorează taxă vamală de 5,5%.
Se va reţine, totodată, că acest Formular de Informaţie Tarifară Obligatorie RO x a fost contestat de către reclamantă, organul vamal, prin adresa nr. x/30.06.2015, menţinându-şi punctul de vedere. Acest răspuns a fost contestat în instanţă, iar prin sentinţa civilă nr. 1783/27.05.2016 rămasă definitivă prin Decizia nr. 4839/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost admisă contestaţia formulată de reclamanta A. fiind anulat Formularul de Informaţie Tarifară Obligatorie (ITO) cu nr. de referinţă RO x.
S-a statuat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 4839/2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015, pe de o parte, că încadrarea corectă a produsului sulfat de sodiu natural pentru care s-a solicitat eliberarea Formularului, este la poziţia 25.30.90, "autoritatea vamală emitentă a ITO clasificând în mod eronat produsul la poziţia 283311", iar pe de altă parte, că "Formularul de Informaţie Tarifară Obligatorie (..) este un act administrativ fiscal. Într-adevăr, prin eliberarea unei informaţii tarifare obligatorii ANAF stabileşte definitiv încadrarea tarifară a unui produs de import, precum şi regimul fiscal ce urmează a fi aplicat asupra produsului în discuţie, printre care şi datoriile vamale aflate în sarcina beneficiarului ITO (…)"
Prin urmare, se constată că ceea ce a generat prezentul litigiu a fost reîncadrarea de către organele vamale a produsului "sulfat de sodiu natural" importat prin cele 2.298 declaraţii vamale din poziţia tarifară 25.30.900 - "Substanţe minerale nedenumite sau necuprinse în altă parte - Altele", în poziţia tarifară 28.33.1100 - "Sulfat de disodiu", încadrare tarifară pentru care se datorează taxe vamale de 5,5% şi TVA, şi pentru care organele vamale au stabilit debite suplimentare în sumă totală de 3.185.650 RON, reprezentând taxe vamale în sumă de 1.932.641 RON, TVA în sumă de 463.834 RON, dobânzi/penalităţi de întârziere aferente taxelor vamale în sumă de 636.431 RON şi dobânzi/penalităţi de întârziere aferente TVA în sumă de 152.744 RON, fiind emisă în acest sens decizia pentru regularizarea situaţiei nr. 27/26.03.2015.
Această chestiune juridică a fost tranşată prin sentinţa civilă nr. 1783/27.05.2016 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4839/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2015, astfel că prima instanţă în mod corect a considerat că se impune cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu.
Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", invocat doar de către recurenta pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti este nefondat.
Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu are incidenţă în cauză, motivarea judecătorului de fond răspunzând adecvat la toate aspectele invocate de părţi prin apărările formulate.
Raportat la acest motiv de casare s-a susţinut prin cererea de recurs că instanţa de fond a interpretat trunchiat dispoziţiile legale în materie, evidenţiind numai aspectele favorabile societăţii, sprijinindu-se numai pe apărările intimatei reclamante şi fără a ţine seama şi de argumentele invocate de recurenta pârâtă.
Aceste critici nu pot fi primite, observând Înalta Curte că motivarea judecătorului de fond răspunzând adecvat la toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată şi prin întâmpinările formulate în cauză.. Motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept expuse de reclamant sau de pârât în cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, instanţa având posibilitatea să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune, iar nemulţumirea părţii faţă de soluţia judecătorului cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, nu atrage automat concluzia viciului nemotivării.
Înalta Curte reaminteşte că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. În repetate rânduri, instanţa supremă a subliniat faptul că motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aşadar, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca afirmaţiile recurentului pârât ce susţin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 să apară ca fiind nefondate.
În ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de ambele pârâte, aminteşte Înalta Curte că în înţelesul acestei dispoziţii legale, încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept.
Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa de judecată a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.
De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Pe de altă parte, după cum se constată din chiar conţinutul celor două recursuri, recurentele-pârâte fac trimitere îndeosebi la modalitatea de soluţionare a raportului juridic dedus judecăţii, a chestiunii juridice analizată de instanţă şi a faptului că în baza prevederilor Regulamentelor (UE) nr. 1006/2011, nr. 927/2012, nr. 1001/2013 şi nr. 1101/2014 ale Comisiei de modificare a Anexei 1 la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful vamal comun, în vigoare la data operaţiunilor, precum şi a certificatului de analiză nr. 40-46 şi 66/10.02.2015 emise de Laboratorul vamal central, reîncadrarea tarifară efectuată de organele vamale corect a fost efectuată, pârâtele recurente declarându-şi dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată.
Se observă că niciuna din cele două recurente nu au adus critici hotărârii recurate sub aspectul reţinerii autorităţii de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 1783/27.05.2016 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4839/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2015.
Necontestat, potrivit prevederilor Regulamentelor (UE) invocate nr. 1006/2011, nr. 927/2012, nr. 1001/2013 şi nr. 1101/2014 ale Comisiei de modificare a Anexei 1 la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful vamal comun, în vigoare la data operaţiunilor, menţionează că poziţia tarifară 28.33 cuprinde "Sulfaţi; Alauni; Persulfaţi", iar poziţia tarifară 28.3311 cuprinde "Sulfat de disodiu", însă în cauză aceste susţineri sunt fără relevanţă juridică raportat la sentinţa civilă nr. 1783/27.05.2016 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4839/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2015.
Atâta vreme cât aceste hotărâri judecătoreşti au stabilit că încadrarea corectă a produsului sulfat de sodiu natural pentru care s-a solicitat eliberarea Formularului, este la poziţia 25.30.90, "autoritatea vamală emitentă a ITO clasificând în mod eronat produsul la poziţia 283311", şi că "Formularul de Informaţie Tarifară Obligatorie (..) este un act administrativ fiscal. Într-adevăr, prin eliberarea unei informaţii tarifare obligatorii ANAF stabileşte definitiv încadrarea tarifară a unui produs de import, precum şi regimul fiscal ce urmează a fi aplicat asupra produsului în discuţie, printre care şi datoriile vamale aflate în sarcina beneficiarului ITO (…)", orice susţineri ce ar viza corecta reîncadrare tarifară efectuată de organele fiscale, sau respectarea de către acestea a dispoziţiilor legale rămân fără suport, dezlegările date prin hotărârile judecătoreşti anterior menţionate se impun cu autoritate de lucru judecat, fiind obligatorii atât pentru instanţa de fond cât şi pentru instanţa de recurs.
În condiţiile în care s-a reţinut deja prin hotărâre definitivă că potrivit Clasificării mărfurilor în Nomenclatura Sistemului armonizat precum şi în Nomenclatura Combinată (structurată pe Sistemul armonizat de denumire şi codificare a mărfurilor), produsul "sulfat de sodiu natural" importat de societatea reclamantă se încadrează la Secţiunea a V-a – Produse minerale, Capitolul 25 şi s-a anulat Formularul de informare tarifară, clasificarea tarifară stabilită prin actele atacate este una eronată, astfel că susţinerile recurentelor referitoare la aceste aspecte sunt nefondate.
Cât priveşte susţinerile recurentei pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti referitoare la faptul că mărfurile care fac obiectul declaraţiilor vamale care au fost supuse controlului vamal ulterior nu au făcut obiectul Deciziei ITO întrucât declaraţiile vamale au fost acceptate înainte de emiterea acesteia, sunt nefondate, corect stabilind judecătorul fondului, raportat la înscrisurile aflate la dosarul cauzei că produsul cu privire la care s-a dispus de organul de control reîncadrarea tarifară la poziţia 283311 în loc de 253090, este acelaşi produs ce a făcut obiectul Formularului de Încadrare Tarifară Obligatorie ITO cu nr. de referinţă RO x.
Şi susţinerea referitoare la refuzul de restituire a sumelor încasate în baza Deciziei de regularizare nr. 27/26.03.2015, cu motivarea că reclamanta a solicitat în instanţă numai anularea Deciziei de respingere a contestaţiei şi anularea ITO nu şi restituirea unor sume care să reprezinte taxe vamale este nefondată.
Şi pentru această critică trebuiesc avute în vedere cele două hotărâri judecătoreşti a căror aplicabilitate se impune în cauză în raport de prevederile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ.. Astfel, sentinţa civilă nr. 1783/27.05.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost anulat Formularul ITO nr. x/24.04.2015 a fost menţinută prin decizia definitivă a ÎCCJ nr. 4839/16.10.2019, astfel că sumele achitate de reclamantă în considerarea menţiunilor din acest act administrativ fiscal (astfel cum a fost calificat de ÎCCJ) nu erau datorate, reclamanta fiind îndreptăţită să solicite rambursarea acestora.
Pe de altă parte, este bine ştiut faptul că anularea este o formă specifică de încetare a efectelor juridice ale actelor administrative, anulare ce are efect retroactiv, actul de anulare stingând efectele actelor anulate. Prin urmare, restabilirea situaţiei anterioare este consecinţa anulării actului administrativ.
În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii iar hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta – reclamantă A. prin reprezentant fiscal B. S.A. şi C.., de recurenta–pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (în prezent calitatea procesuală fiind transmisă către Autoritatea Vamală Română) şi de recurenta–pârâtă Directia Generală Regională a Finantelor Publice Ploiesti în nume propriu şi în numele Direcţiei Regionale Vamale Ploieşti - Biroul Vamal de Interior Prahova.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta – reclamantă A. prin reprezentant fiscal B. S.A. şi C.., de recurenta–pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (în prezent calitatea procesuală fiind transmisă către Autoritatea Vamală Română) şi de recurenta–pârâtă Directia Generală Regională a Finantelor Publice Ploiesti în nume propriu şi în numele Direcţiei Regionale Vamale Ploieşti - Biroul Vamal de Interior Prahova împotriva sentinţei civile nr. 359 din 5 octombrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2023.